Invalid cassation appeal in defamation case due to failure to formulate concrete illegality criticisms

Şedinţa publică din data de 15 martie 2022

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 1 noiembrie 2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului B. să-i plătească suma de 220.000 RON cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral cauzat, obligarea pârâtului să înceteze orice acte de defăimare la adresa ei, obligarea pârâtului să transmită, pe cheltuiala sa, hotărârea instanţei de judecata, către toate structurile şi instituţiile unde a adresat/transmis reclamaţii şi petiţii cu conţinut defăimător la adresa ei.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ., art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (11), art. 30 alin. (6) şi art. 57 din Constituţia României, art. 54 din Decretul nr. 31/1954, art. 6 alin. (2), art. 8 alin. (1), art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 12 al Declaraţiei universale a drepturilor omului, art. 17 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă:

Prin sentinţa civilă nr. 1649 din data de 27 octombrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., şi a obligat pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către pârât în cuantum de 4.827 RON reprezentând onorariu avocat.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă:

Prin decizia civilă nr. 1040A din data de 28 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1649 din data de 27 octombrie 2020, pronunţate în dosarul nr. x/2019 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B., ca nefondat.

A obligat pe apelanta-reclamantă A. la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 3.940 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

I.4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1040A din data de 28 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019, în termen legal, a declarat recurs reclamanta A..

Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în temeiul art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În dezvoltarea criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în esenţă, recurenta-reclamantă a susţinut că decizia atacată nu a fost motivată în concret prin raportare la toate apărările esenţiale pe care le-a invocat şi la dispoziţiile art. 425 C. proc. civ.

Astfel, a apreciat că lipsa completă a analizei apărărilor pe care le-a formulat şi a probelor administrate echivalează cu o nemotivare totală a hotărârii, ceea ce presupune o încălcare a drepturilor sale la apărare şi la un proces echitabil.

Totodată, a arătat că analiza impusă de lege şi jurisprudenţă în cazul motivării deciziei civile ar fi trebuit să pună în balanţă afirmaţiile şi probatoriul pe care le-a susţinut cu cele ale părţii adverse.

A invocat faptul că instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire apărările concrete pe care le-a formulat, a confundat faptele ilicite supuse analizei, nefăcând nicio trimitere sau referire la recunoaşterile pârâtului din interogatoriu, nu a analizat în concret întregul text al înscrisului aflat la dosar, raportându-se lapidar doar la sintagma "hărţuire sexuală", făcând abstracţie de faptul că aceasta nu poate fi analizată separat, prin extragerea sa din context, întrucât fapta ilicită reclamată vizează întregul text considerat defăimător, inserat de către intimatul-pârât în plângerea înregistrată sub nr. x din data de 9 iulie 2019.

Recurenta-reclamantă a subliniat faptul că, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel, au fost invocate apărări factuale, a căror neexaminare este asimilată lipsei asigurării de către instanţă a dreptului la apărare.

A mai susţinut şi că obligaţia judecătorului de a asigura dreptul părţilor la apărare prin asistenţa juridică acordată de un avocat presupune nu doar asigurarea prezenţei fizice a apărătorului, ci şi ascultarea acestuia şi analiza efectivă a apărărilor formulate.

În opinia sa, singura modalitate prin care se poate considera că judecătorul a analizat aspectele învederate de apărare este prin identificarea "procesului de deliberare" în considerentele hotărârii, referitor la mijloace de probă esenţiale înlăturate.

A apreciat că imposibilitatea identificării motivelor pentru care curtea de apel a înlăturat aceste mijloace de probă şi a ajuns, contrar acestora, la concluzia inexistenţei faptelor ilicite, pune în serios în discuţie în ce măsură apărările sale au fost cu adevărat ascultate şi analizate.

Totodată, a invocat faptul că art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impune în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor părţilor (cauza Van de Hurk c. Ţările de Jos), întrucât "numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei".

De asemenea, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătând că, prin decizia nr. 6569 din data de 19 decembrie 2018, s-a reţinut că "instanţa de judecată trebuie să motiveze hotărârea în mod corespunzător, conform art. 425 alin. (1) lit. b) şi jurisprudenţei CEDO (hotărârea Albina împotriva României din 28 aprilie 2005, hotărârea Hirvisaari c. Finlandei din 27 septembrie 2001), în sensul că trebuie prezentate motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, pentru a permite exercitarea controlului judiciar".

În dezvoltarea criticilor circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut atât teza I, cât şi teza a II-a a acestor dispoziţii legale, apreciind că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit norme de drept material.

Astfel, prin cea de a doua critică adusă hotărârii instanţei de apel, circumscrisă de către parte cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 teza I C. proc. civ., aceasta a arătat că instanţa, încălcând normele prevăzute de art. 13 alin. (3) C. proc. civ., de art. 22 alin. (1), (3), (6) şi (7) C. proc. civ. şi de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, i-a încălcat dreptul la un proces echitabil prin refuzul de a admite şi a administra probele esenţiale pe care şi-a întemeiat acţiunea.

A subliniat că, întrucât a precizat în concret că faptele ilicite pe care le invocă sunt reprezentate de afirmaţiile defăimătoare proferate de către intimatul-pârât cu ocazia apărărilor formulate în scris de către acesta (în dosarul disciplinar nr. x/2019, aflat la Penitenciarul Rahova şi prin plângerile nr. x din data de 9 iulie 2019, nr. y din data de 30 octombrie 2019, nr. z din data de 9 decembrie 2019, nr. w din data de 24 octombrie 2019, nr. t din data de 28 octombrie 2020, respectiv nr. t din data de 30 octombrie 2019, adresate Directorului General al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor), pentru analiza existenţei sau nu a faptelor ilicite pe care le-a susţinut era necesar ca, la dosarul cauzei, înscrisurile menţionate anterior să fie depuse pe cale instituţională, de la instituţiile care le deţin.

În opinia recurentei-reclamante, prin respingerea probatorului solicitat instanţa de apel a încălcat normele de drept material ce reglementează dreptul său la apărare şi la un proces echitabil, prevăzute de art. 13 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi normele ce consacră rolul activ al judecătorului pentru aflarea adevărului, respectiv ale art. 22 alin. (1), (3), (6) şi (7) C. proc. civ.

Raportându-se la teza a II-a a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă, prin cea de a treia critică formulată, a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală şi drepturile personale nepatrimoniale privitoare la cinste, onoare, demnitate, bună-reputaţie etc., respectiv a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (11), art. 30 alin. (6) şi art. 57 din Constituţia României, art. 54 din Decretul nr. 31/1954, art. 6 alin. (2), art. 8 alin. (1), art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 12 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi art. 17 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

În dezvoltarea acestei critici, a arătat că, şi în lipsa probelor esenţiale pe care le-a solicitat şi care au fost respinse în mod nelegal de către instanţa de apel, prin analizarea integrală a înscrisului aflat la dosar, instanţa de apel putea şi trebuia să constate îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

A apreciat că în mod nefondat curtea de apel a analizat, extrăngând-o din contextul în care a fusese folosită, sintagma "hărţuire sexuală", în înscrisul existent la dosar fiind folosită doar sintagma "hărţuire" care are însă aceeaşi conotaţie dacă se analizează textul integral.

Recurenta-reclamantă a menţionat şi că, după respingerea cererii de probatorii pe care a formulat-o, a depus, în faţa instanţei de apel, plângerea iniţială formulată de către intimatul-pârât, în care este folosită sintagma "hărţuire sexuală".

Totodată, a solicitat instanţei de recurs să constate, pe baza probatoriului administrat în cauză, că intimatul-pârât a făcut afirmaţii defăimătoare, că acestea sunt cele redate în cuprinsul cererii de recurs şi au avut scopul de o denigra în rândul colegilor, a determina anchetarea sa în mod injust de către conducerea Autorităţii Naţionale a Penitenciarelor, atragerea unor eventuale sancţiuni şi, cel mai grav, punerea sub semnul îndoielii a întregii sale activităţi profesionale.

I.5. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 9 decembrie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu completului nr. 2, astfel cum rezultă din fişa ECRIS aflată la dosar.

Prin rezoluţia din data de 13 decembrie 2021, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-pârât la data de 10 ianuarie 2022, potrivit menţiunii din cuprinsul procesului-verbal de înmânare, aflat la dosar.

În termen legal, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare prin care a combătut cele susţinute de recurenta-reclamantă prin motivele de recurs, solicitând respingerea căii de atac şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 25 februarie 2022, astfel cum rezultă din procesul-verbal de înmânare aflat la dosar, iar aceasta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluţia din data de 14 februarie 2022, a fost fixat termen de judecată la data de 15 martie 2022, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra excepţiei nulităţii recursului, invocate din oficiu.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

În condiţiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speţă, deşi recurenta-reclamantă a invocat incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată este nemotivată, precum şi că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, această susţinere este una formală, în condiţiile în care partea nu a adus critici concrete de nelegalitate a hotărârii recurate.

Astfel, prin prima critică formulată, susţinând lipsa motivării deciziei pronunţate de către instanţa de apel în ceea ce priveşte apărările pe care le-a formulat şi probele pe care le-a administrat, în realitate, recurenta-reclamantă îşi exprimă nemulţumirea, pe de o parte, cu privire la modul în care curtea de apel a analizat înscrisul aflat la dosarul tribunalului, la valoarea probantă a celor consemnate în cuprinsul acestuia, iar pe de altă parte, faţă de aprecierea instanţei cu privire la care determinarea probelor pe care le-a considerat relevante pentru soluţionarea cauzei şi a căror analiză a fundamentat soluţia pronunţată.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că această critică a recurentei-reclamante nu tinde a demonstra incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva lipsei din cuprinsul hotărârii atacate a motivelor pe care aceasta se întemeiază, precum nici vreun alt motiv de casare reglementat de lege, ci priveşte aprecierea recurentei a netemeiniciei hotărârii pronunţate de către instanţa de apel şi, implicit, pretinsa apreciere eronată a probelor cauzei, aspecte ce nu pot face obiectul analizei în faza procesuală a recursului.

Totodată, nici invocarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la cerinţa legală a motivării hotărârii nu este de natură a putea determina incidenţa unuia dintre motivele de casare limitativ enunţate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care recurenta-reclamantă s-a mărginit doar la a arăta la nivel teoretic care sunt aspectele statuate prin hotărârile acestor instanţe.

Nici celelalte susţineri formulate de către recurenta-reclamantă, circumscrise de către aceasta în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi convertite într-un veritabil de motiv de recurs, având în vedere că, şi de această dată, partea a înţeles să critice decizia recurată tot prin prisma felului în care instanţa de apel a analizat probele şi a stabilit, pe baza acestora, situaţia de fapt a speţei.

Or, instanţa de apel, ca instanţă învestită cu soluţionarea unei căi de atac devolutive, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a decide asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, în timp ce, potrivit legii, instanţa de recurs nu are competenţa de a proceda la reinterpretarea probelor administrate.

Cu alte cuvinte, criticile recurentei-reclamante vizând stabilirea situaţiei de fapt nu se convertesc în niciun motiv de nelegalitate, şi nu doar în cele invocate, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar, în cauză, instanţa de apel şi-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pentru redarea situaţiei de fapt reţinute şi a procedat la indicarea corespunzătoare a normelor de drept aplicabile, demonstrând, în cadrul unui raţionament clar şi convingător, modalitatea de aplicare a normelor de drept incidente la situaţia de fapt a cauzei.

Totodată, deşi recurenta-reclamantă a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a mai multor prevederi cuprinse în C. proc. civ., C. civ., Constituţia României, Decretul nr. 31/1954, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Declaraţia universală a drepturilor omului şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, aceasta nu a arătat în concret în ce fel aceste prevederi au fost nesocotite sau aplicate greşit de către curtea de apel, făcând referire, în realitate, tot la aprecierea probelor şi la analiza care a determinat stabilirea situaţie de fapt a speţei şi concluzia că intimatul-pârât nu a folosit sintagma "hărţuire sexuală", iar tribunalul a reţinut în mod corect lipsa caracterului ilicit al faptelor imputate intimatului-pârât.

Ca atare, aspectele susţinute de către recurenta-reclamantă în dezvoltarea motivelor de recurs vizează împrejurări de fapt, ce nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, partea repunând în discuţie încadrarea unor atare circumstanţe în ipoteza antrenării răspunderii civile delictuale.

Or, în cadrul controlul judiciar pe care îl exercită, instanţa de recurs este nu are atribuţia legală de a verifica situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi, drept urmare, nu o poate schimba.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că o astfel de modalitate de redactare a motivelor de recurs nu se circumscrie exigenţelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecăţii critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanţei de apel şi nu critici de netemeinicie a acesteia, astfel cum sunt cele aduse în discuţie de către recurenta-reclamantă.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează o examinare a hotărârii atacate sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verifică, pe baza unor critici circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Drept urmare, această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligaţie care revine, sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

Cum susţinerile formulate de recurenta-reclamantă nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres şi limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, aşa cum deja s-a menţionat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Este de precizat că în speţă nu au fost identificate motive de casare de ordine publică care ar fi putut fi invocate din oficiu, astfel că, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) şi cu aplicarea prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), precum şi a prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

Având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, Înalta Curte reţine că partea care a pierdut procesul este recurenta-reclamantă şi având în vedere că intimatul-pârât a solicitat obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, dovedite prin înscrisurile aflate la dosar, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-pârât.

În ceea ce priveşte cuantumul acestora, Înalta Curte va face aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că suma de 5.000 RON solicitată de intimatul-pârât (onorariu de avocat) este vădit disproporţionată în raport cu complexitatea cauzei în această fază procesuală, soluţionată prin admiterea excepţiei nulităţii recursului, invocată din oficiu, precum şi faţă de împrejurarea că recursul a fost judecat pe cale de excepţie la primul termen de judecată acordat.

Prin urmare, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă A. la plata către intimatul-pârât B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1040A din data de 28 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata către intimatul-pârât B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2022.