Decizia nr. 495/2022 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia I civilă

Şedinţa publică din data de 15 martie 2022

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 octombrie 2019, pe rolul Tribunalului Satu Mare, secţia I civilă, sub nr. x/2019, reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţă Satu Mare a chemat în judecată pe pârâţii A., B., C., D., E., F. şi Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Satu Mare, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să fie obligaţi aceştia din urmă la plata, în solidar, a unor despăgubiri în cuantum de 2.734.745,40 RON, cu dobânzi legale şi cu cheltuieli de judecată, motivând în fapt că, prin activitatea desfăşurată de către aceştia, în calitate de manageri ai Spitalului Judeţean de Urgenţă Satu Mare, respectiv membrii în cadrul Comisiei de evaluare a unor oferte pentru achiziţii publice, pârâţii i-au cauzat prejudiciul de mai sus, aşa cum s-a constatat, de altfel, şi prin raportul de audit financiar nr. x din data de 21 decembrie 2017, procesul-verbal de constatare nr. x din data de 21 decembrie 2017, decizia nr. 10 din data de 23 ianuarie 2018 şi încheierea nr. VI/56 din data de 21 septembrie 2018, toate emise de către Curtea de Conturi a României prin Camera de Conturi Satu Mare.

Prin sentinţa civilă nr. 9/D din data de 16 ianuarie 2020 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă a fost admisă excepţia necompetenţei materiale de ordin procesual în ceea ce priveşte chemarea în judecată a pârâţilor A. şi B., declinându-se competenţa de soluţionare în această privinţă în favoarea completelor specializate să judece în materia "conflicte de muncă şi litigii de asigurări sociale" din cadrul secţiei I civile a Tribunalului Satu Mare, disjungându-se acţiunea reclamantului faţă de restul pârâţilor şi dispunându-se înregistrarea ei separată într-un nou dosar, în speţă dosarul nr. x/2020.

Prin sentinţa civilă nr. 61/D/2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă a admis excepţia de necompetenţă materială în primă instanţă a Tribunalul Satu Mare şi a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Satu Mare, care, la rândul său, s-a declarat necompetentă material (prin sentinţa civilă nr. 3526 din data de 18 noiembrie 2020 pronunţată în dosarul cu acelaşi număr), conflictul negativ de competenţă astfel generat fiind soluţionat ulterior prin sentinţa civilă nr. 85 din data de 23 decembrie 2020-P pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, stabilindu-se competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare, secţia I civilă, litigiul fiind înregistrat sub nr. x/2020*.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 63/D din data de 22 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă a admis, întemeiat pe dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 248 C. proc. civ., excepţia puterii de lucru judecat în cauză a sentinţei civile nr. 866/LMA din data de 15 octombrie 2020 pronunţate de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin neapelare, şi în consecinţă: a respins ca prescrisă extinctiv acţiunea civilă înaintată de reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţă Satu Mare, împotriva pârâţilor C., D., E., F. şi Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Satu Mare, având ca obiect pretenţii.

A obligat pe reclamant la plata către pârâţii C., D., E. şi F. a sumei totale de 7.140 RON cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 956A din data de 21 septembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul civil declarat de către reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţă Satu Mare, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi C., D., E., F. şi Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Satu Mare, împotriva sentinţei civile nr. 63/D din data de 22 martie 2021, pronunţate de Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, pe care a păstrat-o.

A obligat pe apelantul-reclamant la plata a câte 1.190 RON cheltuieli de judecată către fiecare dintre intimaţii-pârâţi C., D., E. şi F..

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva decizie civile nr. 956A din data de 21 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţă Satu Mare, solicitând admiterea căii de atac şi admiterea acţiunii formulate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, redate în cuprinsul cererii cu nr. x din data de 12 noiembrie 2021, partea a arătat că motivarea deciziei recurate se bazează pe aplicarea dezlegărilor date prin decizia în interesul legii nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care face trimitere exclusiv la prevederile Codului muncii şi ale Legii nr. 62/2011, acte normative care reglementează exclusiv raporturile juridice de muncă dintre angajator şi salariat, în sensul răspunderii patrimoniale.

În opinia recurentului-reclamant, cum decizia anterior menţionată nu face nicio referire la alte raporturi juridice obligaţionale, cu excepţia celor de muncă, nu poate fi aplicabilă în prezenta speţă, în care acţiunea este formulată împotriva unor terţe persoane şi care are ca obiect o cerere întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

A susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că prezumţia de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitatea juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti; prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate (decizia nr. 2787 din data de 12 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal).

Recurentul-reclamant a arătat că pentru a exista efectul pozitiv al lucrului judecat este necesar că existe o suprapunere de cauză juridică, astfel cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia anterior menţionată.

Având în vedere faptul că instanţa a amânat pronunţarea în cauză strict cu privire la puterea de lucru judecat raportat la sentinţa civilă nr. 866/LMA/2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019, a apreciat că, în speţa de faţă, aceasta nu poate fi reţinută, întrucât nu există o suprapunere de situaţii juridice.

De asemenea, a precizat că litigiul ce formează obiectul dosarului nr. x/2019, care le privea pe pârâtele A. şi B. - foşti manageri ai spitalului - a fost calificat ca fiind unul de muncă şi a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 866/LMA/2020, fiind admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, raportat la decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent sa judece recursul în interesul legii.

Faţă de cele statuate prin decizia în interesul legii anterior evocată, a arătat că modul de calcul al termenului de prescripţie pentru acţiunea în răspundere patrimonială îndreptată împotriva salariatului, în condiţiile prevăzute de art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, este unul de excepţie şi se raportează la data producerii pagubei, derogatoriu de la dreptul comun, respectiv de la cel prevăzut de art. 2523 C. civ.

Recurentul-reclamant a susţinut că prezenta acţiune a fost îndreptată împotriva unor persoane care nu au calitatea de salariaţi ai instituţiei, fiind terţi care i-au produs un prejudiciu, prin actele şi faptele arătate în cuprinsul acţiunii, iar acestora le sunt opozabile prevederile C. civ., respectiv răspunderea civilă delictuală şi prescripţia reglementate de dreptul comun - art. 2500 alin. (1) şi (2) şi art. 2523 C. civ.

Prin urmare, recurentul-reclamant a solicitat să se constate faptul că prezentul dosar fiind disjuns din dosarul nr. x/2019, primul judecându-se ca litigiu de muncă, nu pot fi reţinute situaţii juridice suprapuse, cele două cauze fiind judecate din perspective legale diferite - dreptul muncii şi dreptul comun (C. civ.).

Ca atare, în opinia recurentului-reclamant nu există o suprapunere de cauză juridică între cele două litigii, cerinţă reţinută şi de către instanţa supremă pentru a putea opera puterea de lucru judecat.

La dosar a fost depusă şi o a doua cerere de recurs, cu nr. x din data de 16 noiembrie 2021, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., însă aceasta nu a fost recunoscută de către recurentul-reclamant, care a susţinut că nu îi aparţine.

La termenul de judecat din data de 15 martie 2022, Înalta Curte a apreciat că este învestită doar cu soluţionarea cererii de recurs recunoscută de către recurentul-reclamant, respectiv cu cererea cu nr. x din data de 12 noiembrie 2021, cea de a doua cerere de recurs neavând niciun efect în cauză.

I.5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimaţii-pârâţi F., C., E. şi D. au solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii instanţei de apel; cu cheltuieli de judecată.

Au susţinut că legalitatea hotărârii atacate în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea art. 431 C. proc. civ. nu poate fi răsturnată din perspectiva valorificării efectului pozitiv al lucrului judecat, atât timp cât această sintagmă nu presupune condiţia triplei identităţi; efectul pozitiv al lucrului judecat dă dreptul oricărei părţi de a opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. În opinia intimaţilor-pârâţi, această legătură este evidentă.

Astfel, au arătat că: acţiunile din cele două dosare derivă din aceeaşi acţiune iniţială, ceea ce face să existe elemente similare câştigate cauzei prin soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2019, chiar dacă temeiul juridic al răspunderii este diferit; pârâţii din prezentul dosar sunt doar cei care au organizat şi desfăşurat procedura de atribuire, nu şi cei care au încheiat contractul şi efectuat plata sumelor contractate, astfel că, similaritatea se impune a fi considerată din perspectiva faptului că, în timp ce angajaţii proprii ai recurentului-reclamant au avut beneficiul verificării pretenţiei formulate faţă de ei, care este aceeaşi cu pretenţia în ceea ce îi priveşte, doar din perspectiva faptului că era prescris dreptul material la acţiune, nu era posibil ca în cel de-al doilea dosar să se verifice realizarea condiţiilor angajării răspunderii civile, independent de faptul că activitatea lor a început şi a încetat în anul 2014, iar activitatea primilor a început şi a încetat în anul 2015.

Au considerat că este justificată interpretarea dată de instanţa de apel consecinţelor juridice ale celor statuate prin decizia dată în recurs în interesul legii nr. 19/2019 asupra unei cauze care nu are ca obiect o pretenţie izvorâtă dintr-un raport de muncă, atât timp cât a fost valorificat doar aspectul ce ţine de împrejurarea că niciodată şi sub nicio formă, în raport de prevederile art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2526 C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, au apreciat că recursul nu este fondat, atât timp cât curtea de apel a reţinut în mod corect că prima instanţă a soluţionat excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune în baza unei analize distincte, având ca şi element de referinţă efectul pozitiv al lucrului judecat, dar nu aceeaşi abordare juridică asupra îndeplinirii condiţiilor prezentei prescripţii extinctive.

Raportat la atribuţiile stabilite prin lege Curţii de Conturi, au susţinut că raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuşi, izvor al creanţei; izvorul obligaţie debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

Au arătat că, potrivit art. 2528 C. civ., dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Totodată, au precizat că încheierea acordului cadru şi a contractelor subsecvente s-a realizat în cursul anului 2015, când s-a achitat contravaloarea aparaturii medicale, împrejurare faţă de care, până la închiderea exerciţiului financiar 2015, recurentul-reclamant avea obligaţia să stabilească corectitudinea cheltuielilor bugetare, şi nu să aştepte anul 2018, când o autoritate autonomă de audit a constatat abaterile.

Astfel, faţă de opinia potrivit căreia termenul de prescripţie a început să curgă în anul 2015, data producerii efective a prejudiciului, au considerat că dreptul material la acţiune s-a prescris în luna februarie 2018.

În măsura în care s-ar considera că are vreo relevanţă decizia nr. 10/2018 a Curţii de Conturi, au subliniat faptul că trebuie a fi avut în vedere şi faptul că aceasta a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 23 ianuarie 2018, ceea ce presupune că acţiunea în angajarea răspunderii civile delictuale putea fi promovată în termenul rămas până la împlinirea celor trei ani de la data producerii efective a prejudiciului şi nu în octombrie 2019.

Au mai susţinut că relevanţă o are şi incidenţa prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, coroborate cu dispoziţiile pct. 210 din H. C. civ. nr. 155/2014 şi au menţionat faptul că auditul financiar a avut loc în cursul anului 2017, când a fost întocmit procesul-verbal de control, prin care s-a constatat presupusa abatere de la legalitate cu privire la achiziţia publică, aspect care a fost preluat în raportul de audit financiar, ambele documente fiind comunicate recurentului-reclamant.

Faţă de situaţia de fapt prezentată, au susţinut că se poate reţine că recurentul-reclamant este presupus a cunoaşte despre existenţa prejudiciului din anul 2017, motiv pentru care, independent de faptul că i s-a comunicat decizia nr. 10 abia la data de 23 ianuarie 2018 şi că a luat decizia contestării acesteia sub aspectul abaterii la legalitate din care s-a născut acţiunea în pretenţii din cauza pendinte, avea instrumente juridice suficiente, cum ar fi cea a punerii în întârziere sau a întreruperii cursului prescripţiei, pentru ca, independent de modul de soluţionare a contestaţiei, să nu iasă din termenul legal de a acţiona.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, au apreciat că aceasta este incidentă prin raportare la prevederile art. 489 şi art. 478 C. proc. civ., din perspectiva nemotivării şi a elementelor noi pe care le propune spre analiză pentru prima oară în această fază procesuală.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Satu Mare a susţinut că recursul este nefondat în ceea ce priveşte motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ., iar în ceea ce priveşte motivele prevăzute la pct. 4, 5 şi 7 al aceluiaşi articol, recursul este nul, nefiind motivat.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimaţii-pârâţi F., C., E. şi D. combătând cele susţinute prin aceasta.

A apreciat că raportul de audit financiar, procesul-verbal de constatare, precum şi decizia şi încheierea emise de către Curtea de Conturi nu constituie în sine izvorul acestei acţiuni, ci din aceste acte administrative s-a născut data de la care a început să curgă termenul general de prescripţie a dreptului material la acţiune, în înţelesul acestei instituţii de drept civil, reglementată de art. 2500 şi următoarele C. civ.

A subliniat că, întrucât actele administrative anterior menţionate, menţinute de către instanţele judecătoreşti prin hotărâri definitive, sunt cele prin care se constată prejudiciile pe care le-a suferit, este firesc a se înţelege că doar de la momentul naşterii acestora s-a născut şi data de la care există un prejudiciu, pe care l-a acceptat în urma soluţionării dosarului nr. x/2018

Totodată, recurentul-reclamant a reluat cele arătate prin cererea de recurs cu nr. x din data de 12 noiembrie 2021, în susţinerea afirmaţiei potrivit căreia putea de lucru judecat nu poate fi reţinută în cauză, invocând şi faptul că, pe de o parte, această noţiune nu este reglementată în drept, iar, pe de altă parte, nu se poate reţine că decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii face trimitere şi la alte situaţii juridice, cum este prezenta acţiune în pretenţii de drept comun, care are ca izvor juridic răspunderea civilă delictuală.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a susţinut că nu se poate reţine că a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune în prezenta pricină în răspundere civilă delictuală, raportat la cele reţinute de prima instanţă, care s-a raportat la decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, în condiţiile în care prin aceasta s-a statuat că termenul de prescripţie pentru recuperarea prejudiciilor începe să curgă de la data săvârşirii prejudiciului de către salariat; or, în situaţia de faţă, litigiul nu se poartă cu salariaţii, ci cu terţe persoane, faţă de care termenul de prescripţie este cel reglementat de C. civ. - art. 2523 C. civ.

Referitor la cele invocate de către intimaţii-pârâţi în susţinerea excepţiei nulităţii recursului, a arătat că nu a adus niciun element de noutate prin cererea de recurs, cererea sa de recurs vizând exclusiv argumentele instanţei de control judiciar.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Satu Mare, recurentul-reclamant a arătat că a declarat recurs la data de 12 noiembrie 2021, iar, în cuprinsul întâmpinării, se face referire la un alt conţinut, argumente care nu sunt corespondente cu chestiunea de drept pe care a supus-o analizei instanţei.

Reluând cele susţinute prin cererea de recurs formulată la data de 12 noiembrie 2021, a subliniat că a înţeles să critice hotărârea instanţei de apel raportat la incidenţa în cauză a puterii de lucru judecat, pe care tribunalul şi curtea de apel au susţinut-o, în condiţiile în care C. proc. civ. reglementează doar instituţia autorităţii de lucru judecat, prin dispoziţiile art. 430 şi următoarele din acest act normativ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

În prealabil, Înalta Curte reţine că este învestită cu cererea de recurs cu nr. x, transmisă prin intermediul poştei electronice la data de 12 noiembrie 2021, aşa cum s-a arătat în partea introductivă a prezentei decizii, astfel că, analiza ce urmează a fi efectuată va viza doar criticile aduse deciziei instanţei de apel prin această cerere, nu şi pe cele formulate în cadrul cererii de recurs cu nr. x din data de 16 noiembrie 2021, pe care recurentul-reclamant nu şi-a însuşit-o; corespunzător, vor fi avute în vedere şi apărărilor formulate de intimaţii-pârâţi doar cu privire la aceste critici.

Prioritar, analizând excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 489 C. proc. civ., în lipsa incidenţei unor motive de casare de ordine publică, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul prevăzut de lege, aceeaşi sancţiune intervenind şi dacă niciuna dintre criticile formulate de parte nu este aptă a fi încadrată în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În cauză, a fost invocată excepţia nulităţii recursului, susţinându-se nemotivarea acestuia, prin prisma imposibilităţii de încadrare a criticilor formulate în motivelor de casare prevăzute de lege.

Or, contrar celor arătate în susţinerea excepţiei, din cuprinsul cererii de recurs, rezultă că recurentul-reclamant a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ., astfel că aceste critici se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, criticile privind aplicarea şi interpretarea greşită a deciziei în interesul legii nr. 19/2019 se subsumează motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece supun dezbaterii o decizie pronunţată în interesul legii, prin care s-a dat o dezlegare de principiu chestiunii momentului de început al termenului de prescripţie pentru recuperarea unui prejudiciu constatat de un organ învestit prin lege cu atribuţii de control (Curtea de Conturi) şi prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea prejudiciului produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite; or, aceste critici sunt susceptibile de analiză în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât pun în discuţie modalitatea de interpretare şi aplicare a unor dispoziţii de drept material.

Ca atare, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., ce sancţionează cu nulitatea cererea de recurs ce cuprinde doar critici care nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., astfel că, va respinge excepţia nulităţii recursului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esenţă, recurentul-reclamant a susţinut nelegalitatea deciziei recurate, pe de o parte, apreciind că instanţa de apel a reţinut în mod greşit efectul pozitiv al lucrului judecat al celor dezlegate prin sentinţa nr. 866/LMA/2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Satu Mare, secţia I civilă, iar, pe de altă parte, criticând aplicarea în speţă a celor statuate prin decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, din perspectiva momentului de la care curge termenul de prescripţie.

În speţă, instanţa de apel a validat soluţia tribunalului cu privire la efectul pozitiv al lucrului judecat al sentinţei civile nr. 866/LMA din data de 15 octombrie 2020 a Tribunalului Satu Mare, secţia I civilă, reţinând că ambele acţiuni derivă din aceeaşi cerere iniţială, existând elemente similare câştigate cauzei, chiar dacă temeiul juridic al răspunderii este diferit în cazul pârâţilor din cele două pricini.

Astfel, a reţinut că prin hotărârea a cărei autoritate de lucru judecat se invocă (din perspectiva prezumţiei lucrului judecat), instanţa a statuat în sensul că în cauză este incidentă decizia în interesul legii nr. 19/2019.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte constată că autoritatea de lucru judecat a celor dezlegate în litigiul anterior (ce a format obiectul dosarului nr. x/2019 al Tribunalului Satu Mare) nu sunt incidente în prezenta cauză.

Astfel, efectul pozitiv al lucrului judecat se manifestă ca prezumţie, mijloc de probă de natură să probeze o anumită chestiune de fapt sau de drept în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase între aceleaşi părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit, în aceeaşi chestiune, într-un litigiu ulterior.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior între aceleaşi părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Prezumţia legală în discuţie nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate, ceea ce înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.

Or, sentinţa a cărei autoritate de lucru judecat se invocă, din perspectiva efectului pozitiv al lucrului judecat, a fost pronunţată în litigiul de muncă purtat între recurentul-reclamant din prezenta cauză şi pârâtele A. şi B., în timp ce, în prezenta pricină, judecata se poartă în contradictoriu cu alţi pârâţi - C., D., E., F. şi Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Satu Mare.

Ca atare, cum prin hotărârea judecătorească invocată, opozabilă recurentului-reclamantului, s-a tranşat aspectul privind prescripţia dreptului material la acţiune, ca urmare a aplicării deciziei în interesul legii nr. 19/2019, faţă de pârâtele A. şi B., această dezlegare nu se poate impune în prezenta cauză, care priveşte alte părţi pârâte, respectiv alte raporturi juridice.

Însă, deşi nu poate fi validată concluzia instanţei de apel prin care s-a constatat că operează efectul pozitiv al lucrului judecat al celor statuate prin sentinţa nr. 866/LMA/2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, Înalta Curte reţine că soluţia dată prin decizia recurată a fost întemeiată şi pe considerente ce vizează analiza proprie, directă şi efectivă, realizată de către tribunal asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune sau din perspectiva aplicării art. 2528 C. civ., în interpretarea dată prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 19/2019.

Astfel, curtea de apel a arătat că prima instanţă nu a reţinut excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune ca efect al autorităţii de lucru judecat al unei hotărâri anterioare, ci în urma unei analize distincte, din perspectiva art. 2528 C. civ., în lumina interpretării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 19/2019 - recurs în interesul legii, ajungând la concluzia corectă potrivit căreia reclamanta cunoştea sau trebuia să cunoască pretinsa faptă ilicită a pârâţilor de la data încheierii actelor juridice evocate în cadrul procedurii de achiziţii publice şi atribuire, dată de la care au trecut mai mult de 3 ani.

Instanţa de apel a reţinut că sunt nefondate susţinerile conform căreia apelantul-reclamant a cunoscut de existenţa prejudiciului şi persoana care răspunde de aceasta abia în septembrie 2019, la data emiterii încheierii nr. 56 din data de 27 iunie 2019 a Curţii de Conturi, interpretare care contrazice cele statuate prin decizia nr. 19/2019 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În speţă, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant critică tocmai aplicarea de către instanţa de apel a celor statuate prin decizia în interesul legii anterior menţionate în analiza pe care aceasta a efectuat-o asupra excepţie prescripţie extinctive a dreptului la acţiune şi, implicit, a aplicării normelor de drept comun ce reglementează această instituţie.

În esenţă, recurentul-reclamant a considerat că dezlegările instanţei supreme, întrucât se referă doar la prevederile Codului muncii şi ale Legii nr. 62/2011, acte normative care reglementează exclusiv raporturile juridice de muncă dintre angajator şi salariat, nu pot fi aplicate în prezentul litigiu, ce are ca obiect o acţiune în răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva unor terţe persoane, întemeiată pe dreptul comun.

Prin decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-au statuat următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

În motivarea acestei decizii, instanţa supremă, în paragraful 47, a reţinut, pentru cazul răspunderii civile pentru pagubele produse angajatorului din vina salariatului şi în legătură cu munca acestuia, că termenul de prescripţie extinctivă vizând acţiunea în repararea prejudiciului este de 3 ani şi se calculează de la data la care angajatorul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În paragraful 48 al aceleiaşi decizii, se face o delimitare între momentul subiectiv al începutului cursului prescripţiei, cel al cunoaşterii tuturor elementelor cerute de lege pentru angajarea răspunderii, şi cel obiectiv, de la care angajatorul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, s-a arătat că fundamentul stabilirii momentului obiectiv îl constituie culpa prezumată a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia (paragraful 49).

Pornind de la atribuţiile şi actele Curţii de Conturi, conform dispoziţiilor art. 1 şi 21 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea acestei entităţi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (paragrafele 50-52), Înalta Curte a constatat că nu există certitudinea datei posibilului control al Curţii de Conturi sau al unui alt organism cu asemenea atribuţii, context în care entitatea publică nu poate sta în pasivitate, aşteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control, ci trebuie să facă propriile demersuri pentru depistarea existenţei unor eventuale pagube produse de angajaţi în privinţa resurselor respective (paragraful 53).

Reiterând ideea culpei prezumate a victimei prejudiciului în nedepunerea diligenţelor, ca fundament al stabilirii momentului obiectiv al începutului cursului prescripţiei, sub acest aspect, instanţa supremă a considerat ca fiind nerelevantă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţa entităţii controlate de organele de control ale Curţii de Conturi, terţ faţă de raporturile desfăşurate între păgubit şi angajat şi ale cărui observaţii nu pot da naştere unui drept substanţial în favoarea angajatorului. Înalta Curte a reţinut că actul Curţii de Conturi vizează un control de legalitate în ce priveşte gestionarea resurselor financiare ale statului, determinante fiind obligaţiile stabilite în sarcina păgubitului în această materie (paragrafele 54-55).

În acest cadru, a considerat, în continuare, că paguba constatată, preexistentă raportului organului de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările acestuia din urmă, cu atât mai mult cu cât actul emis de Curtea de Conturi se efectuează în baza documentelor deţinute de entitatea controlată (paragraful 57), concluzionând că prejudiciul este rezultatul exclusiv al propriei culpe în privinţa modalităţii de gestionare a resurselor financiare. Din această perspectivă, potrivit legii, entitatea controlată trebuia să declanşeze mecanisme interne vizând controlul de gestiune financiară, cum ar fi controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul (paragraful 58). S-a mai reţinut că raportul de control al Curţii de Conturi sau a altui organ cu atribuţii în domeniu nu constituie, per se, izvor al creanţei, acesta fiind constituit din actul sau faptul juridic generator al pagubei invocate (paragrafele 59-60).

Subliniind elementele importante în determinarea regimului juridic al prescripţiei extinctive, respectiv dreptul de recuperare a pagubei şi faptul sau actul generator al acestui drept, Înalta Curte a concluzionat asupra nerelevanţei actului de control al Curţii de Conturi în marcarea începutului prescripţiei, în contextul în care nu există dispoziţii legale care să prevadă în acest sens şi documentul emis de organismele de control nu se încadrează în cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei, reglementate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958 (paragrafele 61-63).

În final, punctând rolul instituţiei prescripţiei, privită ca sancţiune a pasivităţii în exerciţiul dreptului subiectiv, pasivitate ce nu poate fi subordonată de entitatea controlată necunoaşterii şi neaplicării dispoziţiilor legale, Înalta Curte, în interpretarea şi aplicarea art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958, a reţinut că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu astfel de atribuţii, prin care s-a stabilit, în sarcina angajatorului, obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale (paragrafele 64 şi 66).

Prin urmare, raţionamentul instanţei, astfel cum a fost expus în precedent, reflectă ideea că păgubitul nu trebuie să aştepte controlul Curţii de Conturi sau a altui organism cu atribuţii în acest sens, pentru a depista prejudiciul şi pe cel răspunzător de producerea lui, control a cărui efectuare are caracter imprevizibil, ci, în scopul arătat, trebuie să procedeze la propriile verificări. Cum prescripţia extinctivă sancţionează pasivitatea victimei ce pretinde repararea pagubei, bazându-se pe ideea de atitudine culpabilă a acesteia, actul de control, prin care se stabileşte, în sarcina păgubitului, luarea anumitor măsuri, nu poate determina momentul de început al cursului prescripţiei acţiunii în despăgubiri. Nu în ultimul rând, Înalta Curte a subliniat că paguba este preexistentă actului de control, iar obligaţia celui care a produs prejudiciul de a-l acoperi şi, corelativ, dreptul de creanţă al victimei nu au, ca izvor, actul de control, ci însuşi actul sau faptul provocator al daunei.

Într-o interpretare logică a deciziei în interesul legii nr. 19/2019, concluzia nu poate fi decât aceea a plasării începutului prescripţiei la un moment anterior actului de control.

În acest context, se apreciază că sunt nefondate susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora, în prezenta pricină nu sunt incidente cele statuate prin decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Aceasta, întrucât prin decizia în interesul legii anterior menţionată, Înalta Curte a statuat în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a art. 2526 din C. civ.

Totodată, se constată că prin considerentele deciziei date în interesul legii sunt avute în vedere atât dispoziţiile legii speciale (cu referire la termenul de prescripţie), cât şi normele generale, de drept comun (art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă) în ceea ce priveşte începutul curgerii termenului de prescripţie.

Ca atare, indiferent care este termenul de prescripţie aplicabil (fie cel din Codul muncii, fie cel de drept comun, ca în speţă - anume, termenul de 3 ani prevăzut, în prezent de art. 2528 alin. (1) C. civ.), raţionamentul expus în decizia în interesul legii referitor la începutul curgerii termenului de prescripţie este identic, independent de natura raporturilor juridice dintre părţi.

Argumentele reţinute de Înalta Curte cu privire la momentul de început al termenului de prescripţie, au vizat definirea conceptului de "moment obiectiv" al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, în sensul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, acelaşi cu cel menţionat în art. 2528 alin. (1) C. civ.

Totodată, chiar dacă decizia în interesul legii vizează şi alte dispoziţii legale, adoptate în materia conflictelor de muncă [art. 268 alin. (1) lit. c) Codul muncii, art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011], raţionamentul expus de Înalta Curte interesează în mod nemijlocit speţa de faţă, în condiţiile în care recurentul-reclamant invocă un prejudiciu constatat prin actele de control efectuate de Curtea de Conturi şi pretins a fi fost produs de pârâţi în exercitarea funcţiei lor de preşedinte şi membrii cu drept de vot ai comisiei de evaluare a ofertei şi, respectiv, de autoritate contractantă (pârâţii din cauza de faţă nefiind salariaţi ai recurentului-reclamant, ci derulând raporturi juridice cu acesta în temeiul legii), iar instanţa anterioară a dezbătut problema prescripţiei prin raportare la aceste constatări.

Ca atare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a validat în mod legal raţionamentul tribunalului prin care s-a analizat în mod nemijlocit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport de dispoziţiile C. civ. şi de cele statuate prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 19/2019 în ceea ce priveşte momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, în cauză, instanţele de fond nefăcând o reală aplicare a efectului pozitiv al lucrului judecat, respectiv a celor statuate prin sentinţa nr. 866/LMA/2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă.

Prin urmare, faţă de cele anterior constatate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţă Satu Mare împotriva deciziei nr. 956A din data de 21 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţă Satu Mare împotriva deciziei nr. 956A din data de 21 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2022.