Recourses against reduced municipal liability for illegal building permit annulment dismissed, upholding proportional fault allocation.

Şedinţa publică din data de 15 martie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 11 septembrie 2018, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Sectorului 2 Bucureşti, Primarul Sectorului 2 Bucureşti şi Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti prin Primar, au solicitat obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 957.520 RON şi a daunelor morale în cuantum de 20.000 euro, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 26 martie 2019, C. a depus cerere de intervenţie accesorie, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, şi plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2541 din data de 1 noiembrie 2019 Tribunalul

Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Sectorului 2 Bucureşti prin Primar, Primarul Sectorului 2 Bucureşti, Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti prin Primar şi cu intervenientul C., a obligat pârâţii, în solidar, la plata sumelor de 947.829 RON daune materiale şi 20.000 euro daune morale, a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie voluntară accesorie şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâţii, în solidar, la plata onorariului de avocat în cuantum de 2.000 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 143 din data de 5 februarie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea de completare formulată de către reclamanţii A. şi B. şi a dispus a se reţine în cadrul sentinţei nr. 2541 din data de 1 noiembrie 2019:

"Respinge excepţia inadmisibilităţii".

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 502A din data de 23 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile formulate de apelanţii-pârâţi Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti prin Primar, Primăria Sectorului 2 Bucureşti prin Primar şi Primarul Sectorului 2 al Municipiului Bucureşti şi de apelantul-intervenient C. împotriva sentinţei civile nr. 2541 din data de 1 noiembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B..

A schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că valoarea daunelor materiale este de 134.074,35 RON şi cea a daunelor morale este de 3.000 RON fiecare.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A respins, ca nefondată, cererea intimaţilor-reclamanţi de acordare a cheltuielilor de judecată din apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 502A din data de 23 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., pârâţii Primăria Sectorului 2 Bucureşti, Primarul Sectorului 2 Bucureşti şi Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti prin Primar, precum şi intervenientul accesoriu C..

II.1. Motivele de recurs

II.1.1. Recursul declarat de reclamanţii A. şi B.:

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel; totodată, au solicitat obligarea, în solidar, a recurenţilor-pârâţi şi a recurentului-intervenient la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să dispună ca în rejudecare să fie avută în vedere această cerere accesorie vizând cheltuielile de judecată efectuate în calea de atac a recursului.

În dezvoltarea criticilor formulate, în esenţă, au arătat următoarele:

Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii:

Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat cauza aplicând în mod greşit prevederile art. 477 şi art. 478 C. proc. civ. referitoare la efectul devolutiv al apelului şi a încălcat limitele impuse de art. 479 alin. (1) Cod procedură civilă, pronunţându-se asupra unor aspecte ce nu au fost ridicate prin motivele de apel şi pe care nici nu le-a pus în discuţia părţilor, încălcând prevederile art. 7 Cod procedură civilă, ce consacră principiul legalităţii şi obligaţia judecătorului de a asigura respectarea dispoziţiilor procedurale:

- instanţa de apel a apreciat că este îndreptăţită să rejudece în totalitate cauza, iar, aşa cum o dovedesc prin toate considerentele reţinute, în rejudecare a aplicat prevederile art. 1371 C. civ. tuturor aspectelor legate de cauzarea prejudiciului prin continuarea lucrărilor, deşi existau procese pe rol, aspecte care nu au fost invocate însă de nicio parte din proces, nici în faţa instanţei de fond şi nici prin motivele de apel;

- instanţa de apel era ţinută să facă aplicarea întocmai a prevederilor art. 477 alin. (1) coroborat cu art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ., respectiv să procedeze la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelanţi; să verifice, exclusiv în limitele cererilor de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, luând în considerare că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare;

- instanţa de apel a trecut direct la rejudecarea cauzei, fără să facă nici cea mai succintă analiză a hotărârii instanţei de fond, deşi era obligată ca, înainte de toate, să verifice - în limitele cererilor de apel - stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă;

- instanţa de apel a interpretat motivele de apel formulate, astfel încât să poată proceda la aplicarea prevederilor art. 1371 C. civ. asupra unor aspecte ce nu au fost însă invocate nici la fond şi nici prin motivele de apel;

- prin niciuna dintre criticile aduse sentinţei fondului nu s-a susţinut culpa concurentă a reclamanţilor raportat la conduita acestora de a continua lucrările de construcţii, în condiţiile în care litigiul referitor la contestarea valabilităţii actului administrativ era pendinte, iar în dosarul având că obiect suspendarea efectelor autorizaţiei de construcţiei, în primă instanţă s-a dat o soluţie de temporizare a acestor efecte, soluţie întemeiată pe un raport de expertiză, care prin concluziile sale, învedera anumite nereguli ale autorizaţiei de construire;

- instanţa de apel a încălcat limitele învestirii sale, nemărginindu-se la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelanţi;

- prin invocarea, analizarea şi concluzionarea asupra unor alte aspecte şi motive decât cele cu care a fost învestită şi fără a le fi pus în prealabil în discuţia părţilor, instanţa a încălcat principiul disponibilităţii trasat de lege ca drept al părţilor în art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi ca obligaţie pentru instanţa învestită, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., dar şi dreptul la apărare al recurenţilor-reclamanţi prevăzut de art. 13 alin. (3) C. proc. civ., pronunţând în acelaşi timp şi o soluţie bazată în marea ei parte pe motive străine de cele ale pricinii; această conduită atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 şi, respectiv pct. 6 C. proc. civ.

- aspectele invocate şi analizate practic pe cont propriu de Curtea de Apel Bucureşti nu au fost puse niciodată în discuţia părţilor, deşi potrivit art. 14 alin. (6) C. proc. civ.:

"Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii."

- instanţa de apel a încălcat principii fundamentale ale procesului civil: principiul contradictorialităţii; dreptul la apărare; principiul legalităţii; principiul dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 alin. (1) al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

- în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conduita unei instanţe de a se pronunţa asupra unor argumente care nu au fost puse în discuţia părţilor reprezintă un temei de nulitate de ordine publică a hotărârii;

- dacă instanţa ar fi pus în discuţia părţilor aspectele pe care avea să îşi întemeieze apoi hotărârea, atunci ar fi putut administra o serie de înscrisuri care să dovedească lipsa culpei în ceea ce îi priveşte.

Instanţa de apel a soluţionat cauza pe fond, fără a analiza şi fără a se pronunţa asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primarul Sectorului 2 al Municipiului Bucureşti şi Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti, excepţie invocată prin motivele de apel de apelanţii-pârâţi Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti şi Primarul Sectorului 2 al Municipiului Bucureşti:

- omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra unei excepţii procesuale invocate în faţa sa reprezintă un caz de necercetare a fondului, încălcarea regulilor de procedură reglementate de art. 22 alin. (6) şi art. 248 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 245-246 C. proc. civ., atrăgând sancţiunea nulităţii hotărârii, în condiţiile art. 175 alin. (1) Cod procedură civilă;

Acestei excepţii nu i se poate da o soluţie direct în recurs, impunându-se casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare în apel.

Decizia recurată este nelegală, întrucât ea este pronunţată atât cu încălcarea cât şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile cauzei pendinte:

Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat cauza aplicând în mod greşit prevederile C. civ. din 2009, deşi raportului juridic dedus judecăţii îi erau aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864:

- având în vedere momentul emiterii autorizaţiei de construire, deci momentul săvârşirii faptei de către pârâţi şi având în vedere dispoziţiile exprese ale art. 6 alin. (2) C. civ., art. 3 din Legea nr. 71/2011 şi art. 103 din Legea nr. 71/2011, apare ca evident că în cauză trebuiau aplicate dispoziţiile C. civ. de la 1864, căci răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) este guvernată de legea în vigoare în momentul săvârşirii faptei ilicite;

- aplicând în mod greşit norme de drept material care nu pot retroactiva, practic întreaga motivare a deciziei recurate este străină de pricină, ceea ce constituie prin el însuşi un motiv de casare conform 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- indiferent de temeiurile de drept pe care le-au invocat prin cererea introductivă şi reţinute ca fiind aplicabile de judecătorul fondului, instanţa de apel, ca instanţă de control, care, în virtutea efectului devolutiv al apelului, a reapreciat cauza în fapt şi în drept, era obligată să facă aplicarea art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

- instanţa era obligată să facă aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, ceea ce presupunea şi stabilirea normelor de drept material aplicabile cauzei, implicit aprecierea asupra aplicabilităţii sau nu a temeiurilor de drept pe care şi-au întemeiat pretenţiile;

- încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă o încălcare a normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi constituie un motiv de casare distinct, circumscris pct. 5 al art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă.

Aplicarea greşită a prevederilor art. 1371 C. civ. şi a concluziilor derivate din aplicarea acestuia asupra cheltuielilor pe care le-au efectuat anterior şi în scopul emiterii autorizaţiei:

- instanţa de apel a aplicat prevederile art. 1371 C. civ. (şi, prin urmare, a reţinut o culpă majoritară în sarcina recurenţilor-reclamanţi) chiar şi asupra prejudiciului care le-a fost creat în mod exclusiv prin emiterea autorizaţiei de construire nelegală;

- este vorba de sumele de bani pe care le-au achitat înainte şi/sau la momentul emiterii autorizaţiei de construire, în vederea obţinerii acesteia, sume indicate în mod expres la pagina 6 din cererea introductivă de instanţă şi dovedite prin actele anexate acesteia; prevederile art. 1371 C. civ. au fost greşit aplicate de instanţa de apel şi cu privire la aceste sume, căci nicio culpă nu s-a reţinut în sarcina lor cu privire la achitarea acestor sume de bani;

- niciunul din considerentele reţinute de curtea de apel cu privire la culpa lor concurentă nu vizează şi nu tinde a demonstra vreo culpă anterior momentului demarării demersurilor judiciare ale intervenienţilor D. sau în faptul că au avut calitatea de pârâţi în cauza care s-a soldat chiar cu constatarea nelegalităţi autorizaţiei de construire.

Încălcarea dispoziţiilor de drept material aplicabile şi aplicarea greşita a legii în ceea ce priveşte culpa recurenţilor-reclamanţi:

- instanţa de apel îmbrăţişează ideea că o eventuală perioadă de aşteptare de 6 ani pentru a vedea ce decide instanţa judecătorească cu privire la soarta autorizaţiei, ar fi însemnat doar să temporizeze executarea lucrărilor; o astfel de opinie încalcă prezumţia de legalitate a actului administrativ, prezumţie decurgând din prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ;

- este de necontestat faptul că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, dublată de prezumţia de veridicitate şi prezumţia de autenticitate, de unde decurge principiul că actul administrativ este executoriu din oficiu (executio ex officio) şi imediat, fiind el însuşi titlu executoriu, fără a mai fi nevoie de învestirea lui cu formulă executorie, atât timp cât judecătorul nu a intervenit pentru a paraliza executarea sau pentru a-1 anula;

- acţiunile au fost promovate de către intervenientul C., acesta depunând zeci de acţiuni şi plângeri penale vădit neîntemeiate, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse deja la dosarul cauzei; promovarea unei acţiuni de către această persoană nu este aptă să determine pe cineva să aibă îndoieli cu privire la legalitatea actului administrativ emis de o autorizate publică care are un aparat întreg de profesionişti în domeniul în care activează;

- dacă recurenţii-reclamanţi ar fi "temporizat" lucrările atâta timp, le-ar fi expirat autorizaţia de construire şi ar fi fost obligaţi să reia întreaga procedură anevoioasă pentru obţinerea alteia;

- atunci când face aprecierea culpei concurente din prisma suspendării executării actului administrativ, instanţa de apel reţine cu prioritate considerentele sentinţei civile nr. 1475 pronunţate de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea dosarului nr. x/2011, cu toate că această sentinţă a fost modificată în tot (prin respingerea acţiunii de secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 3813 pronunţată la data de 29 octombrie 2012); considerentele unei hotărâri modificate în tot, casate sau anulate nu pot fi avute în vedere de instanţă ca element probator în analizarea unei alte cauze, căci această hotărâre, practic, nu există;

- instanţa de apel, folosindu-se de considerentele unei hotărâri judecătoreşti care nu îşi poate produce niciun fel de efecte, ca urmare a modificării ei în tot, a încălcat prevederile art. 429 C. proc. civ.

Instanţa de apel a încălcat prev. art. 998 - 999 C. civ. 1864 sau art. 555 alin. (1) C. civ. şi art. 1357 alin. (1) C. civ. din perspectiva daunelor materiale rezultate din lipsa de folosinţă:

- prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii E. au solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a locuinţei demolate, lipsă pe care aceştia au cuantificat-o utilizând suma cu care au închiriată o altă locuinţă potrivit nevoilor acestora, la o sumă modică de doar 1.500 de RON lunar; prin sentinţa dată de prima instanţă, aceste sume, în mod judicios, au fost acordate; prin decizia recurată însă, curtea de apel a înlăturat aceste sume, arătând că închirierea unui imobil pentru a satisface necesităţile locative ale petenţilor, nu apare necesară, cu atât mai mult cu cât intimaţii deţin imobilul din str. x, ce formează obiectul unui comodat şi pare a fi suficient de mare pentru a asigura nevoile de locuit ale proprietarilor, chiar şi în ipoteza necesităţii efectuării unor amenajări în acest scop;

- curtea de apel face o confuzie între lipsa de folosinţă şi chirie.

Decizia recurată este nelegată întrucât cuprinde motive contradictorii şi străine pricinii, iar stabilirea procentelor culpelor concurente nu este motivată, critică care se circumscrie pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.:

Analizând situaţia de fapt şi hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior între părţi (pentru a stabili conduita şi atitudinea recurenţilor-reclamanţi), apreciate ca decizorii în interpretarea şi aplicarea art. 1371 C. civ., instanţa de apel a reţinut un număr de trei împrejurări (şi datele la care acestea au intervenit) importante pentru determinarea existenţei sau nu a culpei concurente cu cea a emitentului autorizaţiei de construire: 6 aprilie 2012 - data pronunţării de către secţia de contencios administrativ a Tribunalului Bucureşti a sentinţei civile nr. 1475 în soluţionarea dosarului nr. x/2011, prin care s-a dispus suspendarea provizorie a executării autorizaţiei de construire; 4 iulie 2012 - data înregistrării de către recurenţii-reclamanţi a construcţiei la organul fiscal; 29 octombrie 2012 - data la care secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti a modificat în tot sentinţa civilă nr. 1475 din data de 6 aprilie 2012 şi a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare:

- pe de o parte Curtea de Apel Bucureşti consideră că analiza culpei trebuie circumscrisă până la momentul edificării/finalizării construcţiei, iar, pe de altă parte, apreciază împrejurări de fapt şi înscrisuri ulterioare acestui moment;

- tot contradictorii sunt şi considerentele instanţei de apel cu privire la intrarea recurenţilor-reclamanţi în legalitate, de fapt, cu privire la conformarea lor sau nu la măsurile dispuse prin procesul-verbal de constatare nr. x din 3 august 2011 şi comunicat prin afişare la data de 24 august 2011;

- concluzionând în mod greşit că nu există o avizare, curtea de apel apreciază apoi că şi această împrejurare este de natură a contura culpa concurentă a recurenţilor-reclamanţi în producerea prejudiciului;

- cu toate că însăşi instanţa de apel constată că informaţiile comunicate de Primăria Sectorului 2, prin adresa în discuţie, sunt contradictorii, îşi întemeiază convingerea pe veridicitatea informaţiilor oferite prin intermediul acestei adrese, fără să facă nici cea mai mică verificare;

- deşi îşi propune să analizeze documentaţia tehnică, curtea de apel se opreşte la a analiza o adresă ce cuprinde informaţii eronate şi contradictorii, fără a face verificări cu privire la informaţiile cuprinse în adresă şi fără a pune în discuţia părţilor necesitatea administrării unor probe suplimentare pe acest aspect, încălcând astfel prevederile art. 22 Cod procedură civilă.

Deşi motivează amplu care sunt considerentele care i-au format convingerea existenţei unei culpe din partea recurenţilor-reclamanţi în mărirea prejudiciului cauzat, şi anume faptul că nu au temporizat desfăşurarea lucrărilor de construcţii deşi existau demersuri judiciare iniţiate, curtea de apel nu aduce nicio justificare cu privire la modul în care a cuantificat culpa recurenţilor-reclamanţi în producerea acestui prejudiciu la 85% şi a instituţiei emitente la numai 15%:

- instanţa de apel nu expune raţionamentul pentru care a stabilit aceste procente, nu explicitează şi nu face nicio apreciere concretă cu privire la procentul pe care îl consideră aplicabil fiecărei fapte reţinute în sarcina recurenţilor-reclamanţi ca o culpă concurentă;

- motivarea hotărârii este nu numai o cerinţă impusă de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dar este în acelaşi timp şi un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil.

II.1.2. Recursul declarat pârâţii Primăria Sectorului 2 Bucureşti, Primarul Sectorului 2 Bucureşti şi Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti prin Primar:

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar, în rejudecare, respingerea acţiunii în integralitate ca neîntemeiată, admiterea cererii de intervenţie accesorie şi respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de către reclamanţi.

În esenţă, au susţinut următoarele:

- cererea de recurs este în acord cu silogismul juridic prezentat în opinia divergentă a doamnei judecător F., din perspectiva individualizării normelor de drept material aplicabile, precum şi a modului în care acestea se aplică situaţiei deduse judecăţii;

- pronunţările au fost contradictorii, atât în ceea ce priveşte dosarul având ca obiect anularea autorizaţiei de construire, cât şi dosarul având ca obiect suspendarea acesteia;

- reţinerea culpei, chiar şi concurente, în sarcina instituţiei în ceea ce priveşte emiterea autorizaţiei de construire este o problemă care ţine de interpretarea normelor de drept material aplicabile în materia urbanismului (aspect faţă de care instanţele au pronunţat soluţii contradictorii) şi nu o problemă de nelegalitate propriu-zisă a autorizaţiei de construire, reprezentată de un viciu evident al actului administrativ.

În materia partajării răspunderii/prejudiciului între autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire şi beneficiarul acesteia există, în practică, trei situaţii diferite: cea în care beneficiarul suportă întreaga pagubă cauzată prin demolarea propriului imobil, cea în care paguba se suportă parţial de autoritatea publică şi beneficiar, proporţional cu culpa fiecăruia şi cea în care paguba se suportă integral de către autoritatea publică emitentă a autorizaţiei;

- ipotezei în care beneficiarul suportă întreaga pagubă cauzată prin pierderea proprietăţii asupra imobilului demolat îi este asimilată situaţia în care beneficiarului i se poate imputa, la momentul edificării construcţiei, o culpă atât de gravă, încât orice culpă anterioară a administraţiei (existentă la momentul emiterii autorizaţiei de construire) ar trebui să nu mai producă consecinţe juridice;

În acest sens, se subscrie acestei ipoteze situaţia în care autorizaţia de construire, apărând mai degrabă ca ilegală (indiferent din ce motiv), este suspendată de către instanţa de contencios administrativ în temeiul art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, iar beneficiarul construieşte după acest moment; această atitudine are semnificaţia asumării riscului suportării tuturor pagubelor care ar fi cauzate prin eventuala demolare a construcţiei in ipoteza anulării definitive a autorizaţiei de construire;

- aşa cum şi instanţa de apel a constatat, "aproape concomitent" cu acţiunea în anulare, a fost înregistrat şi dosarul având ca obiect suspendarea autorizaţiei de construire;

- sub aspect temporal, recurenţii-reclamanţi au demarat construcţia la nivelul lunii iunie- iulie 2011, iar cererile înregistrate pe rolul instanţelor judecătoreşti privind anularea şi suspendarea autorizaţiei de construire au fost înregistrate la nivelul lunii august 2011;

- în acest interval temporal nu se poate face vorbire despre existenţa unei construcţii, sens în care, dacă recurenţii-reclamanţi aveau o atitudine prudentă şi diligentă, nu existau prejudicii sau acestea erau extrem de mici;

- în cazul reţinerii culpei concurente, instituţia poate fi obligată la despăgubiri doar în limita lucrărilor executate în perioada iunie - iulie 2011 şi august 2011, respectiv cele cuprinse în nota de constatare nr. x din data de 2 august 2011;

- în mod greşit curtea de apel a reţinut că:

"(...) primăria emitentă nu poate fi exonerată de răspundere justificat de faptul că reclamanţii sunt cei care au cerut eliberarea autorizaţiei de construire pentru edificarea clădirii pe amplasamentul vechii clădiri, ce fusese demolată, atât timp cât autoritatea administrativă are obligaţia de a efectua toate verificările necesare, astfel încât autorizaţia să fie emisă cu respectarea strictă a tuturor regulilor şi exigenţelor urbanistice (...)";

- curtea de apel reţine în mod greşit faptul că autorizaţia de construire a fost emisă ca urmare a dorinţei recurenţilor-reclamanţi de a construi pe vechiul amplasament, fără ca instituţia, prin compartimentul de specialitate, să facă verificări cu privire la stricta respectare a regulilor şi exigenţelor urbanistice;

- trebuie avută în vedere conduita recurenţilor-reclamanţi, care a fost una voită şi menţinută în sensul finalizării construcţiei, deşi se aflau în diverse litigii, ca urmare a plângerilor formulate de vecinii C. şi G.; mai mult decât atât, în sarcina recurenţilor-reclamanţi a fost pusă obligaţia sistării lucrărilor de construire;

- însăşi măsura sistării realizării lucrărilor de construcţie, aşa cum a fost dispusă prin procesul-verbal de contravenţie nr. x din data de 3 august 2011, arată buna-credinţă a instituţiei în exercitarea atribuţiilor ce îi revin cu privire la respectarea legislaţiei în materia construcţiilor, respectiv disciplina în construcţii;

- se impunea analiza lucrărilor realizate cu nerespectarea autorizaţiei de construire, deoarece acestea presupun exclusiv culpa recurenţilor-reclamanţi, beneficiari ai autorizaţiei de construire, sens în care, într-o individualizare a culpei concurente, este justă scăderea contravalorii acestora din cuantumul sumei ce s-ar pune în sarcina instituţiei;

- de la data emiterii procesului-verbal şi dispunerii măsurii de sistare a lucrărilor, respectiv 3 august 2011, culpa în edificarea construcţiei revine exclusiv recurenţilor-reclamanţi;

- în cauza dedusă judecăţii, rezultă că, de la data sesizării instanţelor de judecată cu cererea de anulare şi cererea de suspendare a autorizaţiei de construire, respectiv august 2011, recurenţii-reclamanţi au acţionat cu rea-credinţă;

- de vreme ce anularea autorizaţiei de construire a avut la baza interpretarea diferită dată legii şi aplicării ei de instanţele de judecată, rezultă că fapta autorităţii nu este una ilicită sau săvârşită cu vinovăţie, caz în care nu sunt întrunite condiţiile răspunderii;

- acordarea daunelor morale în condiţiile reţinerii culpei recurenţilor-reclamanţi este în totalitate neîntemeiată;

- situaţia în care paguba este suportată, proporţional cu gradul de culpă a fiecăruia, de către autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire şi de către beneficiarul acesteia; se aplică aceeaşi regulă în ipoteza demolării unui imobil edificat în baza unei autorizaţii de construire anulate, dar care nici măcar nu a fost respectată de beneficiarul acesteia; în mod evident, prejudiciul suferit prin demolarea părţii din imobil edificate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea acesteia va fi suportată exclusiv de către constructor;

- principalul criteriu după care se împarte prejudiciul între cei doi subiecţi de drept este acela al gravităţii faptei ilicite, respectiv al culpei fiecăruia; el prezintă inconvenientul de a nu putea fi cuantificat în mod exact, astfel încât revine judecătorului dificila sarcină de a aprecia, de la caz la caz, căruia dintre cei doi i se poate imputa o culpă mai gravă, astfel încât să suporte o parte mai mare din prejudiciu, respectiv cât anume ar trebui să fie această parte; în acest sens s-a pronunţat curtea de apel, în majoritate, reţinând o culpă concurentă a recurenţilor-reclamanţi şi a autorităţii pârâte şi operând o cuantificare procentuală a culpei concurente în limita de 15% pentru instituţie;

- recurenţii nu sunt de acord cu soluţia pronunţată prin hotărârea recurată, întrucât chiar dacă în mod corect curtea de apel a reţinut atitudinea psihică a recurenţilor-reclamanţi, care au continuat realizarea construcţiilor cu ignorarea tuturor demersurilor în sensul sistării lucrărilor sau suspendării autorizaţiei de construire, deci reaua-credinţă a acestora, şi chiar dacă a individualizat răspunderea autorităţii la un procent minoritar de 15%, aceasta a plecat de la premisa că, în mod absolut, autoritatea nu poate fi exonerată de răspundere, silogism fals, aşa cum reiese şi din opinia parţial divergentă a doamnei judecător F.;

- prin raportare la particularităţile speţei, nu ne aflăm în ipoteza în care victima, adică recurenţii-reclamanţi, ar trebui să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de vreme ce chiar aceştia sunt răspunzători pentru existenţa şi întinderea acestuia, acceptând posibilitatea producerii prejudiciului, dar continuând execuţia lucrărilor;

- în ipoteza admiterii recursului şi a casării deciziei recurate, apreciază că, şi dacă s-ar menţine culpa concurentă în rejudecare, chiar şi procentul minoritar de 15% trebuie redus la cuantumul lucrărilor de construcţie efectiv executate în intervalul cuprins de la demararea construcţiei la nivelul iunie - iulie 2011 (când s-ar presupune buna-credinţă a reclamanţilor) şi până la momentul luării la cunoştinţă asupra existentei cererilor înregistrate pe rolul instanţelor judecătoreşti privind anularea şi suspendarea autorizaţiei de construire, respectiv luna august 2011;

- ipoteza în care autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire trebuie să suporte întregul prejudiciu, regresul beneficiarului fiind astfel total, a fost reţinută de instanţa de fond şi desfiinţată în mod corect în apel, soluţia curţii de apel luând în considerare conduita culpabilă a recurenţilor-reclamanţi pe toată derularea multiplelor situaţii litigioase existente cu privire la autorizaţia de construire.

În ceea ce priveşte soluţia dată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului Sectorului 2 Bucureşti şi a Sectorului 2 al Municipiului Bucureşti:

- fiind vorba despre un petit cu conţinut patrimonial, pârâtul trebuie să aibă în mod necesar personalitate juridică (pentru admisibilitatea acţiunii, respectiv eficacitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate, care, altfel, nu ar putea fi pusă în executare), în consecinţă, calitatea de pârâţi în ceea ce priveşte o asemenea cerere de despăgubiri aparţine unităţii administrativ-teritoriale al cărei organ administrativ executiv a emis autorizaţia de construire ulterior anulată: comuna, oraşul, municipiul (în cazul autorizaţiilor emise de primar), respectiv judeţul (în cazul celor emise de preşedintele consiliului judeţean);

- Primăria Sectorului 2 Bucureşti este o structură funcţională fără personalitate juridică (atât potrivit practicii judiciare în baza Legii nr. 251/2001 cât şi reglementată ca atare prin O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ), aşadar, prin raportare la obiectul prezentului dosar, aceasta nu poate răspunde patrimonial;

- instituţia Primarului Sectorului 2, chiar dacă acesta este semnatarul autorizaţiei de construire anulate, totodată, reprezintă organul administrativ executiv al Unităţii Administrativ Teritoriale Sector 2.

II.1.3. Recursul declarat de intervenientul C.:

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-intervenient a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei atacate, în sensul schimbării în tot a sentinţei civile apelate şi respingerii ca nefondate a acţiunii formulate de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâţilor Primăria Sector 2 Bucureşti prin Primar, Primarul Sectorului 2 al Municipiului Bucureşti şi Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti, admiterii cererii de intervenţie voluntară accesorie şi respingerii cererii de cheltuieli de judecată a reclamanţilor. Totodată, a solicitat obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În esenţă a susţinut următoarele:

- hotărârea pronunţată în majoritate de instanţa de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 14 C. civ., art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004;

- instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) C. civ., însă a aplicat în mod greşit aceste dispoziţii la situaţia de fapt dedusă judecăţii;

- curtea de apel a reţinut culpa recurenţilor-reclamanţi, întrucât din probele administrate a rezultat că aceştia nu au avut o conduită responsabilă, conştientă şi prudentă prin faptul că nu au sistat lucrările de edificare a construcţiei, în condiţiile în care demersurile judiciare pe care le-a iniţiat erau în derulare, iar în cadrul acestor demersuri au fost produse probe pertinente care au generat în mod rezonabil dubii serioase asupra legalităţii actului administrativ - autorizaţia de construire nr. x din data de 31 mai 2011 şi, concomitent, pe cale contravenţională, petenţii au fost atenţionaţi asupra unor erori de construcţie, contrare prevederilor autorizaţiei, cât şi asupra aceleiaşi necesităţi de sistare a lucrărilor în vederea remedierii lor;

- referitor la vinovăţia Primăriei, curtea de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C. civ. care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale, astfel:

"Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare";

- în cauza dedusă judecăţii, probatoriul administrat dovedeşte că prejudiciul încercat de recurenţii-reclamanţi nu a fost cauzat de emiterea nelegală de către Primărie a autorizaţiei de construire în favoarea acestora, urmată de faptul invalidării cu caracter definitiv de către organele judiciare a acestei autorizaţii de construire, ci de fapta recurenţilor-reclamanţi care, pe de o parte, au iniţiat întocmirea documentaţiei tehnice de autorizare cunoscând că amplasamentul viitoarei construcţii este greşit, întrucât încalcă PUZ Sector 2 Bucureşti, au solicitat Primăriei emiterea autorizaţiei de construire în conformitate cu documentaţia astfel întocmită şi au insistat în menţinerea acestei soluţii, deşi ştiau că este nelegală, şi, pe de altă parte, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, nu au sistat lucrările de edificare a construcţiei, în condiţiile în care demersurile judiciare pe care le-a iniţiat erau în derulare, iar în cadrul acestor demersuri au fost produse probe pertinente care au generat în mod rezonabil dubii serioase asupra legalităţii autorizaţiei de construire; pe de altă parte, concomitent, pe cale contravenţională, recurenţii-reclamanţi au fost atenţionaţi asupra unor erori de construcţie, contrare prevederilor autorizaţiei, cât şi asupra aceleiaşi necesităţii de sistare a lucrărilor în vederea remedierii lor;

- în acord cu opinia separată exprimată în hotărârea atacată, recurentul-intervenient susţine că răspunderea autorităţilor publice pentru actele administrative emise este guvernată de reguli derogatorii de la dreptul comun; ca atare, simpla emitere a unui act administrativ nelegal nu poate conduce de plano la angajarea răspunderii autorităţii publice;

- atacarea în instanţă a actului administrativ, anume, autorizaţia de construire nr. x din data de 31 mai 2011, demonstrează reaua-credinţă a beneficiarului A., în condiţiile în care s-a produs o modificare a atitudinii psihice a acestuia prin însăşi chemarea sa în judecată, indiferent de cât de întemeiată sau nu a părut a fi acţiunea;

- din momentul în care a sesizat instanţa în vederea anulării autorizaţiei, acţiune ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011(18 august 2011), recurenţii-reclamanţi au fost de rea-credinţă, întrucât nu pot susţine că au manifestat o încredere legitimă în autorizaţia de construire nr. x din data de 3 mai 2011, emisă de recurenta-pârâtă Primăria Sectorului 2 Bucureşti.

- este lipsit de relevanţă faptul că pe parcursul soluţionării litigiului au fost şi soluţii favorabile, inclusiv într-un litigiu paralel având ca obiect suspendarea efectelor autorizaţiei de construire;

- aşa cum rezultă din nota de constatare nr. x din data de 2 august 2011, întocmită de Poliţia Locală şi din fotografiile anexate acesteia, la acel moment, se turnase fundaţia şi fuseseră ridicate câteva ziduri din BCA, astfel că, stoparea construirii în acel stadiu ar fi condus la inexistenţa unui prejudiciu în patrimoniul recurenţilor-reclamanţi, care şi-ar fi putut recupera materialele folosite până la acel moment şi le putea utiliza apoi la o nouă construcţie, ce ar fi putut fi edificată după finalizarea litigiului şi emiterea unei noi autorizaţii, cu respectarea prevederilor legale;

- este relevantă şi împrejurarea că emiterea autorizaţiei a ridicat în speţă o veritabilă problemă de interpretare a legii şi, subsecvent, de aplicare a ei la situaţia de fapt, cu atât mai mult neputându-i fi imputată autorităţii publice săvârşirea unei fapte ilicite, chiar instanţele dând, în cursul soluţionării acelui litigiu şi a celui paralel, hotărâri diametral opuse, ceea ce demonstrează şi gradul de dificultate a problemei;

- nu poate fi angajată răspunderea civilă a autorităţii publice pentru emiterea unui act administrativ favorabil persoanei care pretinde tragerea acesteia la răspundere, atunci când această persoană nu a fost de bună-credinţă; în cauza pendinte, recurenţii-reclamanţi au fost de rea-credinţă pentru că au solicitat emiterea autorizaţiei de construire în baza documentaţiei tehnice întocmite conform voinţei lor, prin încălcarea flagrantă a normelor legale în vigoare şi a situaţiei faptice, edificând lucrările de construcţie la imobilul din str. x. sector 2, Bucureşti, în condiţiile în care legalitatea acestei autorizaţii de construire a fost contestată.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la recursurile promovate de către recurenţii-pârâţi şi de către recurentul-intervenient, recurenţii-reclamanţi A. şi B., pe cale de excepţie, au invocat insuficienta timbrare a cererii de recurs formulate de recurentul-intervenient C., iar, pe fond, respingerea recursurilor promovate de către părţile adverse ca nefondate, cu cheltuieli de judecată.

Totodată, au arătat că susţinerile recurentului-intervenient C. nu se încadrează în motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă.

Prin întâmpinarea formulată, intimaţii-pârâţi, Primăria Sectorului 2 Bucureşti, Primarul Sectorului 2 Bucureşti şi Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti prin Primar, au solicitat respingerea ca nefondat a recursului recurenţilor-reclamanţi, A. şi B., şi admiterea recursului declarat de recurentul-intervenient, C..

Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul promovat de către recurenţii-reclamanţi, A. şi B., recurentul-intervenient, C., a solicitat respingerea acestuia ca nefondat şi obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Răspunsul la întâmpinare:

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de recurentul-intervenient C., recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat înlăturarea apărărilor formulate de către acesta.

Prin răspunsul la întâmpinările formulate de către celelalte părţi recurenţii-pârâţi, Primăria Sectorului 2 Bucureşti, Primarul Sectorului 2 Bucureşti şi Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti prin Primar, au solicitat respingerea excepţiei insuficientei timbrări a recursului declarat de recurentul-intervenient, C., invocate de recurenţii-reclamanţi, precum şi a apărărilor formulate de către aceştia; în ceea ce priveşte întâmpinarea depusă de către recurentul-intervenient, au formulat concluzii de admitere a apărărilor formulate în cuprinsul acesteia.

Recurentul-intervenient, C., a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenţii-reclamanţi, solicitând respingerea excepţiei insuficientei timbrări a propriului recurs, invocate de către aceştia, precum şi a apărărilor pe care le-au formulat. Totodată, a depus răspuns la întâmpinarea formulată de către recurenţii-pârâţi Primăria Sectorului 2 Bucureşti, Primarul Sectorului 2 Bucureşti şi Sectorul 2, arătând că susţin cererile şi apărările formulate de către aceştia.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 01 februarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanţii A. şi B., de pârâţii Primăria Sectorului 2 Bucureşti, Primarul Sectorului 2 al Municipiului Bucureşti şi Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti şi de intervenientul C. împotriva deciziei nr. 502A din data de 23 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la data de 15 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursurile declarate de reclamanţii A. şi B., de pârâţii Primăria Sectorului 2 Bucureşti, Primarul Sectorului 2 al Municipiului Bucureşti şi Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti, precum şi de intervenientul C. sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează.

II.4.1. Recursul declarat de către reclamanţii A. şi B.

Se constată că cererea de chemare în judecată a avut ca obiect pretenţia recurenţilor-reclamanţi A. şi B. de a fi despăgubiţi prin obligarea pârâţilor la plata unor daune materiale (957.520 RON) şi morale (20.000 euro), pentru acoperirea prejudiciului suferit de aceştia ca urmare a demolării construcţiei edificate pe terenul proprietatea lor, ca efect al anulării autorizaţiei de construire nr. x/31.05.2011, emise de Primăria sector 2, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă (sentinţa civilă nr. 1154/22.02.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 3975/11.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţate în dosar nr. x/2011).

Pretenţia dedusă judecăţii a fost fundamentată, din punct de vedere juridic, pe instituţia răspunderii civile delictuale, astfel încât, premisele de analiză a cererii au presupus în sarcina instanţelor de fond verificarea cerinţelor legale pentru antrenarea răspunderii pârâţilor: fapta ilicită, vinovăţia autorului (care poate îmbrăca şi forma celei mai uşoare culpe), producerea unui prejudiciu, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Înalta Curte constată că ambele instanţe de fond au identificat în mod corect fapta ilicită ca fiind însăşi emiterea autorizaţiei de construire de către Primăria sectorului 2 cu încălcarea unor dispoziţii legale şi reglementări urbanistice, astfel încât s-a reţinut că operează principiul răspunderii patrimoniale a autorităţii publice pentru emiterea de acte administrative nelegale, apreciindu-se că vinovăţia pârâţilor rezultă din simplul fapt al invalidării cu caracter definitiv de către organele judiciare a autorizaţiei de construire emise în favoarea reclamanţilor, nefiind necesară administrarea sau analizarea unor elemente probatorii suplimentare pe această chestiune.

Raportat însă la prevederile art. 1371 C. civ. (normă invocată în speţă chiar prin motivarea cererii de chemare în judecată), instanţele de fond au analizat în cauză şi conduita şi atitudinea reclamanţilor, verificând dacă aceştia, la rândul lor, au avut un comportament de natură a provoca sau a mări prejudiciul pe care l-au încercat ori dacă le este imputabilă sau nu o culpă concurentă cu cea emitentului autorizaţiei de construire anulate, având în vedere că valoarea depăgubirilor pretinse (sau prejudiciul a cărui reparare s-a solicitat) depind în mod direct de dimensionarea corectă a contribuţiei fiecărei părţi la producerea rezultatului prejudiciabil.

Tot din perspectiva fixării cadrului de analiză în această etapă procesuală, este necesar a se menţiona că recurenţii-reclamanţi, prin motivele de recurs dezvoltate pe temeiul art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., au susţinut că în cauza de faţă nu erau incidente normele din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. (intrată în vigoare la 1.10.2011), ci cele ale C. civ. din 1865, anume, art. 998 şi urm.; consecutiv, s-a susţinut că, în vechea reglementare nu exista o normă corespunzătoare art. 1371 din noul C. civ., astfel încât, instanţele anterioare nu erau ţinute a analiza eventuala culpă concurentă a reclamanţilor, motiv pentru care au arătat că întreaga argumentare a instanţei de apel este străină de pricină.

Asupra acestei chestiuni, Înalta Curte constată că în mod corect se susţine că în raport de prevederile art. 6 alin. (2) din noul C. civ., art. 3 şi 103 din Legea nr. 71/2011, în speţă nu erau incidente prevederile din Legea nr. 287/2009, ci cele ale C. civ. din 1864, reperul esenţial pentru determinarea normelor de drept material aplicabile în materia răspunderii civile delictuale fiind, într-adevăr, data săvârşirii faptei ilicite, ceea ce, în speţă, s-a concretizat ca fiind data emiterii autorizaţiei de construire (31.05.2011), autorizaţie anulată pe cale judiciară.

Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că atare constatare nu este de natură a lipsi de fundament juridic demonstraţia curţii de apel, având în vedere că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale era necesar a se verifica şi sub imperiul anterioarei reglementări aceleaşi condiţii pentru activarea acesteia.

Chiar dacă în C. civ. din 1864 nu exista o dispoziţie legală corespunzătoare actualului art. 1371 din C. civ., principiul reparării prejudiciului de către autorul faptei ilicite, proporţional cu propria sa culpă la producerea acestuia a fost pe deplin operant şi în perioada de activitate a C. civ. anterior, acest principiu fiind consacrat în mod unanim în doctrină şi în jurisprudenţa instanţelor naţionale, jurisprudenţă dezvoltată în aplicarea instituţiei juridice a răspunderii civile delictuale.

Drept urmare, Înalta Curte va înlătura ca nefondată această critică a recurenţilor-reclamanţi, susţinută din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica, de altfel, fiind una formală, întrucât, din punct de vedere al conceptelor juridice operante în această materie, regulile de drept aplicabile sunt aceleaşi.

În plus, chiar dacă instanţa era ţinută de dispoziţiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. - să dea o corectă calificare juridică faptelor deduse judecăţii -, se constată că înşişi recurenţii-reclamanţi, prin motivele cererii de chemare în judecată, au făcut referire la dispoziţiile din noua reglementare, iar nu la prevederile art. 998 şi urm. din C. civ. din 1864.

Prin hotărârea pronunţată în primă instanţă, cererea reclamanţilor a fost admisă în parte şi s-a dispus obligarea pârâţilor în solidar să le plătească suma de 947.829 RON cu titlu de daune materiale, precum şi suma de 20.000 euro cu titlu de daune morale.

Împotriva sentinţei tribunalului, au promovat apel pârâţii şi intervenientul accesoriu, ambele categorii de apelanţi formulând (între altele) critici cu privire la concluzia primei instanţe, în sensul inexistenţei vreunei culpe a reclamanţilor în cauzarea prejudiciului pe care l-au încercat şi a cărui reparare au solicitat-o prin promovarea cererii, astfel încât, s-a pus în sarcina pârâţilor repararea întregului prejudiciu produs prin demolarea construcţiei, în executarea hotărârii judecătoreşti de anulare a autorizaţiei de construire (conform procesului-verbal întocmit la 4.06.2018 de executorul judecătoresc Raportorul H. - dosar primă instanţă).

În acest context, se constată că în mod nefondat recurenţii-reclamanţi susţin săvârşirea unor neregularităţi de ordin procedural de instanţa de apel în soluţionarea căii de atac, critici pe care le-au încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, s-a invocat faptul că instanţa de apel a încălcat limitele învestirii sale prin motivele de apel formulate, nesocotind dispoziţiile art. 477, art. 478 şi art. 479 din C. proc. civ., dar şi principii fundamentale ale procesului civil: principiul legalităţii - art. 7 din Codul de procedură civilă, principiul disponibilităţii - art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din acelaşi Cod, dreptul la apărare - art. 13 alin. (6), principiul contradictorialităţii - art. 14 alin. (6), întrucât instanţa de apel s-ar fi pronunţat asupra unor aspecte ce nu au fost ridicate prin motivele de apel şi pe care nici nu le-a pus în discuţia părţilor.

Potrivit celor deja arătate, în analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, tribunalul a verificat existenţa unei eventuale culpe comune a reclamanţilor în producerea prejudiciului, concluzionând, după reţinerea situaţiei de fapt, în urma analizării probatoriului administrat, că deşi aceştia "s-au aflat într-o culpă provizorie în perioada 2011-2013, urmare a întocmirii procesului-verbal nr. x/03.08.2011, aceasta a fost eliminată prin reţinerile din cadrul înscrisului eliberat de Direcţia Urbanism, Cadastru şi Gestionare Teritoriu - Serviciu Autorizare şi Documentaţie Urbanism nr. x/03.06.2013, fiind aplicabile prevederile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 50/1991."

Drept urmare, chestiunea culpei concurente a reclamanţilor la producerea sau mărirea prejudiciului a cărui reparare au cerut-o, a fost analizată în mod explicit şi de prima instanţă, analiză care se circumscrie condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale, cu referire la cerinţa corectei cuantificări a prejudiciului.

În plus, poziţia procesuală exprimată atât de către pârâţi, cât şi de către interveninetul accesoriu, astfel cum reiese din cuprinsul actelor de procedură întocmite de aceştia (întâmpinare, cerere de intervenţie), a fost constantă în sensul stabilirii unei culpe exclusive a reclamanţilor în producerea prejudiciului, concluziile acestor părţi asupra fondului cauzei fiind în sensul respingerii cererii în totalitate, pe temeiul premisei menţionate.

În aceste condiţii, pârâţii şi intervenientul accesoriu, prin motivele de apel, au formulat fără echivoc critici în acelaşi sens, susţinând, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1371 din C. civ.

Or, într-o corectă aplicare a prevederilor art. 477, art. 478 şi art. 479 din Codul de procedură civilă, curtea de apel, în calea devolutivă de atac, a realizat o nouă judecată asupra fondului, cu deplina respectare a limitelor devoluţiunii fixate prin motivele de apel - determinate atât de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, cât şi de ceea ce s-a apelat, verificând, în limitele cererilor de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, având în vedere şi competenţa instanţei de apel de a efectua controlul judiciar al hotărârii apelate.

Aşa fiind, rejudecând cauza, instanţa de apel a procedat la reaprecierea materialului probator al pricinii şi reevaluarea condiţiilor răspunderii civile delictuale, pornind de la criticile susţinute prin cererile de apel, iar în verificarea contribuţiei la producerea prejudiciului, a reţinut în mod argumentat şi complet elementele de fapt şi de drept carei i-au permis stabilirea unei proporţionalităţi în suportarea prejudiciului.

În aceste condiţii, se constată că recurenţii-reclamanţi au avut cunoştinţă despre chestiunea contribuţiei concurente la producerea prejudiciului pe de o parte, din apărările formulate la prima instanţă de părţile potrivnice în proces şi din considerentele sentinţei, iar pe de altă parte, din cuprinsul motivelor de apel formulate de pârâţi şi intervenient.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că recurenţii-reclamanţi au avut posibilitatea de a face apărări şi asupra acestui aspect pe tot parcursul procesului, prin actele de procedură puse la dispoziţia acestora prin dispoziţiile C. proc. civ., analiza culpei lor concurente nefiind realizată de curtea de apel direct prin considerentele deciziei atacate.

De asemenea, se reţine că aspectul analizat nu reprezintă nici o chestiune invocată de instanţă din oficiu, pentru a fi fost necesar să fie pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor în mod distinct, fiecare parte având cunoştinţă despre susţinerile părţii potrivnice prin comunicarea a actelor de procedură, conform dispoziţiilor legale.

Tot pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, reclamanţii impută instanţei de apel nepronunţarea asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive pârâţilor Primarul Sectorului 2 al Municipiului Bucureşti şi Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti, excepţie invocată prin motivele de apel formulate de apelanţii-pârâţi.

Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită, întrucât chiar reală de ar fi o atare susţinere, pretinsa omisiune a instanţei de apel de a se pronunţa asupra unei excepţii invocate prin motivele de apel ale pârâţilor (în fapt, o reiterare a acesteia, având în vedere că a fost invocată la prima instanţă, fiind respinsă de tribunal printr-o încheiere interlocutorie din 3.05.2019) nu reprezintă un motiv de nulitate absolută a hotărârii care să poată fi invocat de orice parte în proces sau de instanţă din oficiu, ci un motiv de nulitate relativă, ce este exclusiv la îndemâna părţii interesate (dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin fapta acesteia), astfel cum reiese din reglementarea regimului de invocare a acestei nulităţi procedurale.

Or, titulari ai excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive erau pârâţii cauzei (chiar reiterată prin motivele de apel), iar pretinsa nepronunţare asupra motivului de apel prin care se valorifica această excepţie nu este de natură a cauza vreo vătămare procesuală recurenţilor-reclamanţi, astfel încât, aceştia nu au vocaţia legală de a invoca o atare nulitate relativă, nefiind parte interesată, conform normei de la art. 178 alin. (2) din C. proc. civ.

Ca atare, Înalta Curte constată a fi nefondat motivul de recurs susţinut de recurenţii-reclamanţi pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1371 din C. civ., stabilind o culpă majoritară a acestora în producerea prejudiciului, pe care a imputat-o şi asupra cheltuielilor pe care le-au efectuat anterior emiterii autorizaţiei de construire, anulate şi cu privire la care nu li s-a reţinut vreo culpă.

Astfel cum s-a arătat în debutul prezentelor considerente, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 1371 din noul C. civ., astfel încât, criticile reclamanţilor (şi ale celorlalţi recurenţi, de altfel) relative la aplicarea acestei norme, vor fi analizate ca vizând regula suportării prejudiciului proporţional cu contrubuţia proprie în producerea rezultatului vătămător generat prin fapta ilicită.

Înalta Curte constată că prin intermediul acestei critici, recurenţii-reclamanţi tind la valorificarea unui aspect de netemeinicie a deciziei recurate, întrucât stabilirea cuantumului concret al despăgubirilor materiale, prin aplicarea criteriului proporţionalităţii, reprezintă o chestiune care nu poate fi supusă cenzurii instanţei de recurs, controlul judiciar în recurs fiind exclusiv un control de legalitate a hotăririi recurate, prin soluţionarea recursului urmând a se examina, în condiţiile legii, stabilirea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor de drept material aplicabile pentru stabilirea culpei acestora în producerea prejudiciului, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel a încălcat prezumţia de legalitate a actului administrativ, prezumţie decurgând din prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, întrucât a stabilit că aceştia ar fi trebuit să temporizeze continuarea edificării construcţiei până la finalizarea procesului prin care intervenientul a solicitat anularea autorizaţiei de construire, proces care a durat mai bine de 6 ani.

Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de către recurenţi, că instanţa de apel nu a reţinut în sarcina lor un atare nivel de precauţie pentru a evita producerea unui prejudiciu de dimensiunile încercate, ci, dimpotrivă pe baza unui raţionament atent construit şi cu valorificarea tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept relevante pentru decelarea atitudinii şi conduitei reclamanţilor, curtea de apel a identificat elementele esenţiale prin care buna-credinţă a acestora a fost serios alterată de la un anumit moment.

Astfel, instanţa de apel a arătat în mod explicit că simpla introducere a unei acţiuni de contestare a autorizaţiei de construire nu este de natură să afecteze de plano buna credinţă a titularilor autorizaţiei de construire (data fiind prezumţia de validitate şi legalitate a actului admnistrativ), însă, a apreciat că declanşarea unui astfel de demers, coroborat cu existenţa pe rol a celei de-a doua acţiuni introduse aproape concomintent de către acelaşi intervenient, având ca obiect suspendarea efectelor autorizaţiei, reprezintă elemente apte să contureze o afectare considerabilă a bunei credinţe a reclamanţilor, în condiţiile în care aceştia au continuat lucrările de construire, deşi existau pe rolul instanţelor de judecată cele două procese; mai mult decât atât, în cadrul acestor procese s-au administrat mijloace de probă cu un pronunţat caracter tehnic, pentru a fi considerate că au credibilitate şi suficientă greutate, astfel încât să fie apte în mod rezonabil trezească suspiciuni reale în forul interior al reclamanţilor legate de valabilitatea autorizaţiei de construire.

În acest sens, a fost menţionat raportul de expertiză specialitatea construcţii efectuat în litigiul având ca obiect suspendarea efectelor actului administrativ, probă administrată anterior finalizării construcţiei (iulie 2012).

În consecinţă, instanţa de apel a constatat că reclamanţii E. au continuat lucrările de construire, chiar dacă litigiul referitor la contestarea valabilităţii actului administrativ era pendinte, iar în dosarul având că obiect suspendarea efectelor autorizaţiei de construcţiei, în primă instanţă, s-a dat o soluţie de temporizare a acestor efecte, soluţie întemeiată pe un raport de expertiză, care, prin concluziile sale, învedera nereguli ale autorizaţiei de construire şi care ar fi fost de natură să transforme clădirea reclamanţilor într-o construcţie edificată contrar normelor PUZ sector 2 şi Regulamentului de punere în aplicare a acestuia.

Pe de altă parte, curtea de apel a apreciat că devine nerelevantă schimbarea soluţiei în recurs cu privire la cererea de suspendare a efectelor autorizaţiei de construire (prin decizia civilă nr. 3813/29.10.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal), întrucât, simultan, pe rolul instanţelor, se afla în derulare procesul declanşat, de asemenea, de către intervenientul C. privind anularea autorizaţiei de construire, demers finalizat prin admiterea cererii, potrivit sentinţei civile nr. 1154/22.02.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3975/11.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios admnistrativ şi fiscal, hotărâri care au confirmat că autorizaţia de contruire a fost emisă cu încălcarea normelor de urbanism înscrise în PUZ sector 2, aprobate HCL nr. 99/2003.

Înalta Curte constată că în acest context, al invocării administrării în condiţii de contradictorialitate a unui mijloc de probă de specialitate care a avut anumite constatări şi care nu a fost anulat de instanţa de recurs, curtea de apel a făcut referire la considerentele sentinţei civile nr. 1475 a Tribunalului Bucureşti, modificată prin decizia civilă nr. 3813/29.10.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca parte componentă a unui complex factual pe baza căruia a concluzionat cu privire la afectarea serioasă a bunei credinţe a reclamanţilor.

Or, o atare menţiune nu este de natură a încălca normele ce reglementează autoritatea de lucru judecat, câtă vreme instanţa de apel în mod corect s-a raportat la soluţia intrată sub autoritate de lucru judecat - respingerea cererii de suspendare a efectelor autorizaţiei de construire (pentru motive de ordin procedural).

În egală măsură, curtea de apel a subliniat că vinovăţia reţinută în sarcina reclamanţilor constă în lipsa unei conduite prudente, diligente şi responsabile, care putea să aibă efectul diminuării considerabile a prejudiciului, constatare care însă nu a fost de natură să o exonereze în totalitate pe pârâta emitentă a autorizaţiei de construire de răspundere pentru eliberarea acesteia în condiţii de nelegalitate, creând astfel premisele edificării construcţiei în parametrii neconformi reglementărilor urbanistice.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. din 1864 din perspectiva daunelor materiale rezultate din lipsa de folosinţă, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată au solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a locuinţei demolate, parte a prejudiciului pe care au cuantificat-o utilizând suma cu care au închiriat o altă locuinţă pentru nevoile locative ale familiei, la o sumă modică de doar 1.500 de RON lunar.

S-a mai arătat că prima instanţă a inclus în cuantumul prejudiciului această sumă, în timp ce curtea de apel, făcând confuzie între lipsa de folosinţă şi chirie, a exclus această sumă din cuantificarea prejudiciului.

Înalta Curte apreciază că o atare critică nu poate fi primită pentru că recurenţii-reclamanţi tind să denatureaze pretenţia dedusă judecăţii la prima instanţă (în partea referitoare la această sumă), în apel nefiind permisă schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, potrivit celor prevăzute de art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., normă aplicabilă şi în recurs, conform art. 494 din Codul de procedură civilă.

Astfel, se constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat această parte a prejudiciului cu titlu de contravaloare a chiriei pe care au fost nevoiţi să o achite în mod efectiv pentru satisfacerea nevoilor locative proprii (sens în care au şi depus la dosar un contract de închiriere) şi pentru aceea că Primăria sector 2 nu le-a soluţionat favorabil cererea de atribuire a unui spaţiu locativ, ulterior demolării construcţiei edificate în baza autorizaţiei anulate pe cale judiciară.

Drept urmare, Înalta Curte constată că reclamanţii nu au pretins această parte a prejudiciului cu titlu de beneficiu nerealizat (lucrum cessans) - lipsa de folosinţă a imobilului, astfel încât, instanţa de apel, rejudecând cauza, în mod corect a evaluat această parte a pretenţiei deduse judecăţii ca o componentă a prejudiciului efectiv (damnum emergens), în raport de motivele susţinute prin cererile adresate primei instanţe.

Pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. - pe lângă criticile privind identificarea normelor de drept material aplicabile rationae temporis, deja analizate - recurenţii-reclamanţi mai susţin că instanţa de apel a redat în cuprinsul deciziei motive contradictorii, iar stabilirea procentelor culpelor concurente nu este motivată.

Sub primul aspect - considerente contradictorii -, recurenţii pretind că instanţa de apel a apreciat că analiza culpei trebuie circumscrisă până la momentul edificării/finalizării construcţiei, iar pe de altă parte, a luat în considerare împrejurări de fapt şi înscrisuri ulterioare acestui moment.

Înalta Curte nu poate identifica premisa evocată de către recurenţi, în condiţiile în care întreaga argumentaţie a curţii de apel are în vedere, pe parcursul considerentelor redate în motivarea soluţiei pronunţate, ansamblul situaţiei litigioase dintre părţi, care s-a finalizat abia în anul 2017 cu soluţia de anulare a autorizaţiei de construire emise în anul 2011, astfel încât, în analizarea culpei concurente a reclamanţilor nu poate fi stabilit un impediment legal de analiză a conduitei acestora şi ulterior edificării construcţiei, câtă vreme demersurile acestora pentru intrarea în legalitate au fost şi posterioare finalizării executării construcţiei (un nou certificat de urbanism, pretinsa dispoziţie de şantier etc.).

Or, simpla referire a instanţei de apel la momentul finalizării construcţiei (iulie 2012) nu avea semnificaţia momentului limită până la care conduita reclamanţilor era supusă analizei în contextul cauzei de faţă, ci avea în vedere identificarea momentului până la care recurenţii-reclamanţi puteau să îşi limiteze prejudiciul, de vreme ce sistarea edificării construcţiei era sigura măsură ce putea avea acest efect, măsură identificată ca atare de instanţa de apel.

În consecinţă, din acest punct de vedere, Înalta Curte va înlătura ca nefondate aceste critici fundamentate pe pct. 6 al art. 488 din C. proc. civ.

Nu pot fi primite nici argumentele recurenţilor dezvoltate pe temeiul aceluiaşi motiv de casare - pct. 6 - prin care aceştia au susţinut că instanţa de apel nu expune raţionamentul pe baza căruia a stabilit procentele contribuţiei concurente a părţilor la producerea prejudiciului.

Se apreciază că aceste susţineri doar formal sunt circumscrise de recurenţi acestui motiv de casare, deoarece, în realitate, prin invocarea lor se tinde la evaluarea temeiniciei hotărârii recurate, ceea în recurs ce nu este permis.

Înalta Curte constată că analiza realizată de instanţa de apel este completă, argumentele redate sunt în măsură să justifice pe deplin teza contribuţiei recurenţilor-reclamanţi la mărirea prejudiciului, printr-o atitudine neglijentă, lipsită de diligenţă şi prudenţă, ulterior momentului la care dispuneau de indicii serioase, credibile şi suficiente cu privire la existenţa unor neregularităţi în emiterea autorizaţiei de construire.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că prin decizia recurată s-a stabilit în mod corect participarea proporţională a părţilor la suportarea prejudiciului, însă, determinarea în concret a acestui procent ori dozarea cotei de contribuţie a fiecărei părţi la suportarea prejudiciului, reprezintă exclusiv o chestiune de apreciere a instanţei de apel, ce nu poate fi cenzurată în această etapă procesuală.

Celelalte aspecte prin care recurenţii reclamă insuficienta lămurire a unor adrese emise de Primăria sectorului 2, în demersul acestora pentru eliberarea unei autorizaţii de şantier (ulterior sancţionării lor contravenţionale prin procesul-verbal de contravenţie nr. x din 3.08.2011) ori existenţa unor pretinse erori materiale în cuprinsul unor înscrisuri emise de Primăria sector 2, nu constituie chestiuni de legalitate care să poată fi analizate de această instanţă de recurs.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul reclamanţilor, nefiind întrunite cerinţele niciunuia dintre cazurile de casare de care aceştia s-au prevalat - art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 sau 8 din C. proc. civ.

II.4.2. şi II.4.3. Prin recursul declarat de pârâţii cauzei şi recursul formulat de intervenient accesoriu C. au fost dezvoltate critici întemeiate de motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Preliminar, în analizarea acestor recursuri, este necesar a se preciza că decizia atacată a fost pronunţată în complet de divergenţă, cu opinia separată a unui membru al completului, iar o parte dintre motivele de recurs ale acestor recurenţi reiterează argumente redate în motivarea opiniei separate.

Drept urmare, acestea vor fi analizate numai dacă susţin în mod veritabil motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi dacă se va putea stabili o necesară legătură cu considerentele opiniei majoritare, ce reprezintă considerentele care au vocaţia de a intra sub autoritate de lucru judecat, întrucât acestea susţin şi sprijină soluţia dată apelului, iar nu considerentele opiniei divergente.

Potrivit celor deja arătate, instanţele de fond au reţinut că prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a dispus anularea autorizaţiei de construire emise în favoarea reclamanţilor, ca urmare a constatării încălcării unor reglementări urbanistice - Planul Urbanistic Zonal sector 2, aprobat prin HCL nr. 99/2003, precum şi Regulamentul de punere în aplicare a acestuia.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că nu pot fi analizate susţinerile recurenţilor prin care aceştia tind a repune în discuţie chestiuni dezlegate cu autoritate de lucru judecat în litigiul finalizat cu pronunţarea deciziei civile nr. 3975/11.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ori să aprecieze asupra chestiunilor pretins dezlegate în mod contradictoriu în litigiile anterioare supuse jurisdicţiei contenciosului administrativ. În cauza de faţă având ca obiect atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, nu s-a făcut aplicarea prevederilor Legii nr. 554/2004, astfel încât sunt lipsite de obiect criticile recurentului-intervenient cu referire la acest act normativ.

În contextul acestui dosar, emiterea de către Primăria sector 2 a autorizaţiei de construire cu încălcarea regulilor de disciplină urbanistică a fost identificată ca fiind fapta ilicită generatoare de prejudicii pentru recurenţii-reclamanţi, în condiţiile în care emitentul autorizaţiei, în virtutea dispoziţiilor Legii nr. 50/1991, era ţinut de emiterea autorizaţiei de construire cu respectarea tuturor normelor legale şi regulamentare în această materie.

Cu toate acestea, potrivit considerentelor deciziei recurate, obligaţia de reparare a prejudiciului a fost partajată între emitent şi beneficiarii autorizaţiei de construire, dată fiind conduita acestora, apreciată în raport cu diligenţa şi prudenţa la care erau datori de la un anumit moment, în care prezumţia de validitate a autorizaţiei de construire a devenit incertă, conduită care ar fi fost în măsură să le limiteze în mod serios prejudiciul (proporţional cu procentul culpei proprii reclamanţilor, astfel cum a fost stabilit de instanţa de apel).

În aceste condiţii, date fiind motivele pentru care autorizaţia de construire a fost anulată nu are niciun suport legal susţinerea recurenţilor sub aspectul excluderii culpei autorităţii emitente în producerea prejudiciului.

Pe de altă parte, contrar celor invocate de către recurenţii-pârâţi şi recurentul-intervenient, teza culpei exclusive a reclamanţilor nu era posibilă în circumstanţele speţei de faţă, deoarece încălcarea unor norme legale sau reguli de urbanism, cu ocazia emiterii autorizaţiei de construire, nu este imputabilă altor subiecte de drept decât celor abilitate prin dispoziţiile Legii nr. 50/1991 pentru emiterea autorizaţiei de construire şi care, în plus, au obligaţia legală de a pune în aplicare şi de a asigura respectarea normelor legale şi infralegale în acest domeniu.

Înalta Curte reţine că atât recurenţii-pârâţi, cât şi recurentul-intervenient au formulat şi susţineri prin care tind la reaprecierea materialului probator administrat în cauză, atât sub aspectul reţinerii situaţiei de fapt, anume chestiunile relative la intervalul în care culpa concurentă a autorităţii emitente ar putea fi reţinută ca incidentă - data începerii lucrărilor în baza autorizaţiei de construire (iunie- iulie 2011) şi data înregistrării acţiunilor pe rolul instanţelor judecătoreşti formulate de către intervenientul accesoriu C. (august 2011).

Potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă, recursul este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia pot fi deduse cenzurii instanţei de recurs exclusiv chestiuni de legalitate, în termenul şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, în timp ce stabilirea şi verificarea situaţiei de fapt, precum şi aprecierea materialului probator administrat în cauză, intră în atribuţiile legale ale instanţelor de fond.

Se constată că recurenţii se raportează în mod nelegal şi la efectele procesului-verbal de contravenţie nr. x din 3.08.2011 prin care reclamanţii au fost sancţionaţi contravenţional de către organele de control ale Primăriei sector 2, ca urmare a încălcării autorizaţiei de construire de către beneficiari, fiind obligaţi şi la sistarea lucrărilor, în condiţiile în care curtea de apel a identificat în mod judicios cauza prejudiciului încercat de reclamanţi - demolarea construcţiei ca efect al anulării autorizaţiei de construire pentru încălcări ale legii la emiterea ei, iar nu ca efect al încălcării prescripţiilor autorizaţiei de construire.

Este de precizat că instanţa de apel a acordat celei din urmă circumstanţe doar o valoare factuală, din perspectiva atitudinii subiective a reclamanţilor, în contextul elementelor relevante pentru soluţionarea cauzei.

Lipsa oricărei semnificaţii juridice în contextul cauzei de faţă a încălcării autorizaţiei de construire (în esenţă, retragerea cu 0,5 m în interiorul limitei de proprietate) decurge din împrejurarea că procesul-verbal de contravenţie a fost atacat de către reclamanţi, iar plângerea formulată de către aceştia a avut efect suspensiv de executare până la soluţionarea prin hotărâre irevocabilă, conform art. 32 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, efect suspensiv ce a vizat în mod evident şi dispoziţia de suspendare a executării lucrărilor de construire, dispuse în temeiul prevederilor art. 28 din Legea nr. 50/1991.

Pe de altă parte, confirmarea concluziei anterioare rezultă şi din împrejurarea că cererea de chemare în judecată formulată de recurenta Primăria sector 2 prin care a solicitat obligarea pârâţilor la demolarea construcţiei pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse prin procesul-verbal de contravenţie în temeiul Legii nr. 50/1991, nu a fost finalizat cu o soluţie pe fond, având în vedere că s-a acordat prioritate soluţionării dosarului iniţiat de către intervenientul C. pentru anularea autorizaţiei de construire, dispunându-se suspendarea soluţionării cererii de chemare în judecată formulate de Primăria sector 2.

Drept urmare, nu poate fi reţinută critica recurenţilor în sensul că instanţa de apel a ignorat lucrările realizate cu nerespectarea autorizaţiei de construire (imputabilă exclusiv reclamanţilor), având în vedere că încălcarea de către beneficiari a autorizaţiei de construire a rămas fără efect în contextul anulării acesteia pentru încălcarea legii şi a regulamentelor la momentul emiterii ei, nefiind pronunţată nicio hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă în temeiul art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, prin care măsurile dispuse prin procesul-verbal de contravenţie să fi devenit efective.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a individualizat în mod legal culpa concurentă a părţilor, dar şi reperul prejudiciului ca fiind contravaloarea construcţiei finalizate, neputând fi dedusă contravaloarea acesteia de la momentul întocmirii de către Poliţia Locală a notei de constatare nr. x din data de 2 august 2011 sau cel al întocmirii procesului-verbal de contravenţie nr. x/3.08.2011.

Totodată, se reţine că recurenţii-pârâţi critică şi acordarea daunelor morale, însă reiau aceleaşi argumente pentru a se susţine că reclamanţii sunt exclusiv răspunzători pentru existenţa şi întinderea prejudiciului suferit, iar, pe de altă parte, se afirmă că în cauză nu se verifică ipoteza în care reclamanţii ar fi trebuit să primească o satisfacţie echitabilă.

Înalta Curte, din perspectiva aspectelor de legalitate ce pot fi evaluate în această etapă procesuală, constată că instanţa de apel în mod corect a constatat că fapta ilicită imputată pârâţilor este susceptibilă să fi produs reclamanţilor şi un prejudiciu moral, iar satisfacţia echitabilă acordată acestora a fost pusă în sarcina pârâţilor, într-o proporţie identică celei reţinute pentru componenta daunelor materiale.

Se constată că, din acest punct de vedere, instanţa de apel a avut în valorificat în mod corespunzător jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a sancţionat abordarea formalistă a instanţelor naţionale care au atribuit reclamantului obligaţia de a proba existenţa unui prejudiciu moral suferit prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferinţelor fizice sau psihologice, concluzionând că o astfel de abordare şi de concepţie au avut drept rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obţină pe cale judiciară.

Cu referire la criticile vizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei sector 2 şi a Primarului sector 2, Înalta Curte constată că recurenţii-pârâţi nu critică modalitatea în care instanţa de apel a răspuns criticilor privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ci, practic, reiterează aceeaşi excepţie şi prin motivele de recurs.

O atare conduită a părţilor nu este permisă de regulile procedurale, întrucât prin aceasta se ignoră judecata realizată de instanţa de apel, obiectul controlului judiciar efectuat în recurs fiind procedura derulată în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, pe baza criticilor formulate de titularul căii de atac, încadrate sau susceptibile de încadrare în motivele expres şi limitativ stabilite prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondate şi recursurile declarate de pârâţi şi intervenientul accesoriu, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Toate părţile cauzei au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată effectuate în această etapă procesuală, însă, având în vedere respingerea căilor de atac declarate în cauză, acestea nu vor putea fi acordate, dat fiind criteriul legal consacrat de art. 453 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii A. şi B., de pârâţii Primăria Sectorului 2 Bucureşti, Primarul Sectorului 2 al Municipiului Bucureşti şi Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti şi de intervenientul C. împotriva deciziei nr. 502A din data de 23 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2022.