Copyright remuneration dispute: cross-appeals dismissed, upholding remand for territorial incompetence to defendant's seat and location of unauthorized performance

Şedinţa publică din data de 15 martie 2022

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 25 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 14.633,25 RON, inclusiv TVA, reprezentând valoarea egală cu triplul remuneraţiilor (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în unitatea de cazare B., Comuna Lunca, judeţul Mureş, DN 15A/E 578 - Reghin-Bistriţa - Km 21 şi în unitatea de alimentaţie publică a pensiunii, sumă datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în perioada ianuarie 2015 - ianuarie 2018 fără autorizaţie licenţă neexclusivă, încheiată cu UCMR-ADA pentru această perioadă şi, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 4.877,75 RON, inclusiv TVA, reprezentând remuneraţie (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în unitatea de cazare B., Comuna Lunca, judeţul Mureş, DN 15A/E 578 - Reghin-Bistriţa - Km 21: ianuarie 2015 - ianuarie 2018; precum şi în unităţile de alimentaţie publică ale pensiunii, suma datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în perioada ianuarie 2015 - ianuarie 2018; obligarea pârâtei la plata sumei de 11.204,66 RON reprezentând penalităţi datorate până la data de 22 ianuarie 2018 pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor în suma de 4.877,75 RON; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 23 ianuarie 2018 şi până la data plăţii efective a sumei 4.877,75 RON; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei, excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Excepţiile invocate prin întâmpinare au fost respinse de prima instanţă, ca neîntemeiate, prin încheierea de şedinţă din data de 15 iunie 2018.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 631 din data de 17 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor în contradictoriu cu pârâta A., a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 17.316 RON (TVA exclus) reprezentând triplu remuneraţiei datorate pentru comunicare opere muzicale în cadrul unităţii de cazare şi unităţii de alimentaţie publică din cadrul B., pentru intervalul ianuarie 2015 - ianuarie 2018, precum şi obligarea pârâtei să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 100 RON, reprezentând taxă judiciară şi suma de 1.500 RON reprezentând onorariu expert.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 329A din data de 3 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 631 din data de 17 iunie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamantă UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor.

A anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre judecare în primă instanţă la Tribunalul Bistriţa-Năsăud.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 329A din data de 3 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanta UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor şi pârâta A. S.R.L.

Recursul declarat de reclamata UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi restituirea cauzei la instanţa de apel pentru rejudecarea apelului, cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a apreciat întemeiat motivul de apel prin care a fost criticată soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei necompetenţei teritoriale şi nu a mai analizat celelalte motive de apel.

În opinia sa, decizia recurată încalcă normele legale referitoare la competenţa instanţei, situaţie în care operează nulitatea necondiţionată, potrivit art. 176 pct. 3 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa competentă teritorial să judece în fond acţiunea, contrar celor reţinute prin decizia atacată, este Tribunalul Bucureşti, potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 şi art. 116 C. proc. civ.

Astfel, a invocat faptul că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material, interpretare pe baza căreia a stabilit în mod eronat faptul că locul producerii prejudiciului nu s-ar afla în Bucureşti, unde recurenta-reclamantă îşi are sediul şi unde are deschis contul bancar.

Totodată, a precizat că obiectul cererii de chemare în judecată priveşte neîndeplinirea obligaţiei legale a recurentei-pârâte de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta sa ilicită, obligaţie care constă în plata unei sume de bani, legal determinate şi datorate, potrivit art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 (forma în vigoare în perioada în litigiu).

În concordanţă cu cele reţinute de către instanţa de apel, recurenta-reclamantă a apreciat că pentru determinarea locului producerii prejudiciului trebuie analizate, interpretate şi aplicate dispoziţiile C. civ. care reglementează locul plăţii.

Însă, a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 1494 C. civ. şi a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1504 C. civ. pe care le-a reţinut ca incidente.

A arătat că între părţi nu există un contract sau o stipulaţie contrară prevederilor art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ. care să prevadă un alt loc al plăţii decât sediul creditoarei, loc al plăţii reglementat de această normă legală.

În ceea ce priveşte art. 1504 C. civ., a învederat că acesta nu reglementează locul plăţii, ci dovada plăţii, interpretare neîndoielnică atât prin prisma textului acestei norme legale, cât şi prin interpretarea sistematică a legii, prin raportare la faptul că art. 1504 C. civ. face parte din Secţiunea a 4-a "Dovada plăţii" a Capitolului I al titlului V din C. civ., în timp ce art. 1494 face parte din Secţiunea a 3-a "Condiţiile plăţii" şi reglementează "Locul plăţii";

Ca atare, recurenta-reclamantă a apreciat că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că în privinţa locului plăţii trebuie aplicat art. 1504 C. civ. şi nu art. 1494 din acelaşi act normativ.

De asemenea, în opinia recurentei-reclamante, chiar şi în cazul în care art. 1504 C. civ. ar fi fost aplicabil în ceea ce priveşte locul plăţii, interpretarea instanţei de apel este tot una eronată, întrucât nu a coroborat acest text de lege cu dispoziţiile art. 1497 C. civ. care reglementează "Data plăţii prin virament bancar" şi cu cele ale art. 1469 C. civ. care reglementează obligaţia de plată şi stingerea acesteia prin remiterea unei sume de bani; data îndeplinirii obligaţiei de plată constând în remiterea unei sume de bani este data "la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plăţii", dacă plata se face prin virament bancar; chiar şi în acest din urmă caz, locul producerii prejudiciului se determină în funcţie de locul şi de data la care C. civ. stabileşte că plata este considerată a fi efectuată, în cazul de faţă Bucureşti, unde este deschis contul bancar al recurentei UCMR-ADA, la C..

Printr-o altă critică formulată, recurenta-reclamantă a susţinut că sunt străine de natura cauzei considerentele instanţei de apel care fac referire la Regulamentul Uniunii Europene nr. 44/2001, înlocuit cu Regulamentul nr. 1215/2012, şi la hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privitoare la acesta.

A arătat că art. 5 pct. 3 din Regulamentul Uniunii Europene nr. 44/2001 nu mai este în vigoare, acesta fiind înlocuit de Regulamentul nr. 1215/2012, aşa cum reţine şi instanţa de apel, care, însă, nu a ţinut seama de acest aspect.

Recurenta-reclamantă a invocat şi faptul că Regulamentul nr. 1215/2012 reglementează la art. 7 pct. 2 competenţa instanţelor în materie delictuală şi cvasidelictuală în litigiile cu elemente de extraneitate, însă, aceasta normă nu este aplicabilă litigiilor care nu au un element de extraneitate, cum este cazul prezentului litigiu; în acest sens este chiar alin. (1) al art. 7 din Regulamentul Uniunii Europene nr. 1215/2012, care prevede că aceste competenţe speciale, pe care le reglementează, se aplică în cazul în care "O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru" şi care "poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru".

Mai mult, a subliniat şi că, referitor chiar la Regulamentul nr. 44/2001, care nu mai este aplicabil şi care privea tot litigiile cu element de extraneitate, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a recunoscut şi competenţa teritorială a instanţelor naţionale din statul în care s-a materializat prejudiciul, nu doar a celor în care s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă, cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond (C-170/12).

Recurenta-reclamantă a subliniat faptul că nu suntem în prezenţa unui litigiu cu elemente de extraneitate, motiv pentru care, în opinia sa, Regulamentul Uniunii Europene nr. 1215/2012 nu este aplicabil în cazul stabilirii competenţei teritoriale ce revine mai multor instanţe naţionale.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L.

Susţinând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, admiterea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 631 din data de 17 iunie 2020 a Tribunalului Bucureşti şi a încheierii de şedinţă pronunţate de această instanţă la termenul de judecată din 15 iunie 2018 şi, conform cererii de apel, modificarea în tot a încheierii de şedinţă şi anularea sentinţei, admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă; în baza prevederilor art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în toate ciclurile procesuale.

Recurenta-pârâtă a precizat că obiectul prezentului recurs priveşte exclusiv soluţia dată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă asupra excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, pe care o apreciază ca fiind nelegală.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel a soluţionat în mod nelegal calea de atac în ceea ce priveşte excepţia necompetenţei generale pe care a invocat-o, pronunţând o hotărâre întemeiată pe temeiuri de drept material ce nu erau în vigoare la data introducerii acţiunii, hotărârea fiind, totodată, pronunţată cu încălcarea normelor de drept material din art. 43 şi 151 din Legea nr. 8/1996.

Criticând cele reţinute de către curtea de apel în sensul că dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 8/1996, pe care le-a invocat, sunt străine cauzei, a arătat că instanţa a făcut referire la faptul că acest text de lege ar cuprinde dispoziţiile privind cesiunea drepturilor patrimoniale de autor, astfel că, în opinia sa, instanţa a făcut aplicarea unor temeiuri de drept material ce nu erau în vigoare la data introducerii acţiunii, 23 ianuarie 2018.

Recurenta-pârâtă a arătat că este real că în prezent, ca urmare a modificărilor aduse Legii nr. 8/1996 la data de 30 martie 2018, prin Legea nr. 74/2018, art. 43 din Legea nr. 8/1996 reglementează cesiunea drepturilor patrimoniale de autor, însă, în momentul introducerii acţiunii, dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 prevedeau că atunci "când remuneraţia nu a fost stabilită prin contract, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente, potrivit legii, stabilirea remuneraţiei. Aceasta se va face avându-se în vedere sumele plătite uzual pentru aceeaşi categorie de opere, destinaţia şi durata utilizării, precum şi alte circumstanţe ale cazului."

A precizat că, în speţă, între părţi nu există niciun raport contractual, astfel că, o eventuală remuneraţie poate fi stabilită doar în condiţiile reglementate de art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, adică prin hotărârea organului jurisdicţional competent, care, în materia drepturilor de autor şi drepturilor conexe, este Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, aşa cum reglementează şi art. 1 din H.G. nr. 401/2006.

Recurenta-pârâtă a susţinut şi că aspectul inadmisibilităţii cererii se coroborează că prevederile art. 193 C. proc. civ., ca urmare a faptului că nu s-a parcurs de recurenta-reclamantă procedura prealabilă prin intermediul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, în urma căreia s-ar fi putut stabili o eventuală remuneraţie în condiţiile art. 151 din Legea nr. 8/1996, coroborat cu prevederile art. 43 alin. (2) din aceeaşi lege - excepţie pe care Curtea a apreciat-o ca fiind nefondată în mod nelegal, aplicând temeiuri de drept material ce nu se aflau în vigoare la data introducerii acţiunii.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză părţile nu au formulat întâmpinări.

6. Procedura de filtru

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea de şedinţă din data de 18 ianuarie 2022, recursurile au fost admise în principiu şi s-a fixat termen la data de 15 martie 2022, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, pentru judecarea pe fond a căilor de atac.

La termenul de judecată din data de 15 martie 2022, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul declarat de reclamata UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor

Înalta Curte reţine că, în esenţă, recurenta-reclamantă UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor a criticat hotărârea instanţei de apel, susţinând că prin aceasta au fost încălcate normele de competenţă teritorială, întrucât, în speţă, în opinia sa, instanţa competentă teritorial să judece în fond acţiunea este Tribunalul Bucureşti, potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 şi art. 116 C. proc. civ., potrivit opţiunii sale de a se adresa instanţei de la locul producerii prejudiciului.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a stabilit în mod eronat că locul producerii prejudiciului nu s-ar afla în Bucureşti, unde recurenta-reclamantă îşi are sediul şi unde are deschis contul bancar, reţinând în mod greşit că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 1494 C. civ., ci dispoziţiile art. 1594 din C. civ., normă care, de altfel, a fost şi greşit interpretată.

Analizând decizia recurată prin prisma acestei critici, Înalta Curte constată că instanţa de apel, apreciind că izvorul pretenţiilor recurentei-reclamante este răspunderea civilă delictuală, a reţinut că, în acţiunile ce au ca obiect solicitarea de reparare a prejudiciului suferit în urma unei fapte ilicite, dispoziţiile art. 116 C. proc. civ., permit reclamantului să aleagă instanţa competentă dintre cele prevăzute de art. 107 şi respectiv 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. - locul săvârşirii faptei sau locul procedurii prejudiciului.

Raportat la prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel a determinat atât locul săvârşirii faptei, cât şi pe cel al producerii prejudiciului.

În ceea ce priveşte locul săvârşirii faptei, curtea de apel, apreciind că fapta ilicită este reprezentată de comunicarea publică a fonogramelor fără a obţine în prealabil autorizaţie, a constatat că aceasta a fost săvârşită la sediul pensiunii recurentei-pârâte situată în judeţul Mureş, comuna Lunca.

Referitor la locul producerii prejudiciului, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, însuşite de prima instanţă, a reţinut că acesta nu echivalează locului situării contului bancar în care trebuie făcută plata, întrucât acţiunea are ca obiect plata remuneraţiilor datorate de recurenta-pârâtă pe temeiul răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, în lipsa unei convenţii de stabilire a locului plăţii.

Totodată, a arătat că art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. nu menţionează locul plăţii, astfel că se poate considera că legiuitorul nu s-a raportat la acest element în stabilirea competenţei teritoriale în cazul obligaţiilor ce izvorăsc dintr-o faptă ilicită, iar o eventuală aplicare a normelor de drept comun din C. civ. referitoare la plată conduce însă la observarea prevederilor art. 1504 C. civ., referitoare la plata prin virament bancar - ce nu se realizează la sediul creditorului - chiar dacă art. 1494 C. civ., ca regulă generală, se referă la domiciliul creditorului; or, omisiunea emiterii ordinului de plată s-a produs în locul în care se află banca debitorului, şi nu cea a creditorului.

Astfel, curtea de apel, în analiza aspectului privind locul producerii prejudiciului la care se referă art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., a apreciat relevantă neîndeplinirea de către utilizator a obligaţiei legale de plată a remuneraţiilor, care a determinat paguba, şi nu plata în sine, în sensul de virare în contul bancar al recurentei-reclamante a sumelor de bani solicitate.

Ca atare, a reţinut că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revenea fie Tribunalului Bistriţa-Năsăud - tribunalul de la sediul recurentei-pârâte, conform art. 107 C. proc. civ. - fie Tribunalului Mureş - tribunalul de la locul săvârşirii faptei ilicite, conform art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. - în timp ce în favoarea Tribunalului Bucureşti nu operează niciunul dintre criteriile legale incidente, care să fi permis reclamantei alegerea acestuia.

Înalta Curte, reţine că stabilirea competenţei teritoriale în funcţie de interpretarea dată noţiunii de "loc al producerii prejudiciului" în acţiunile în pretenţii formulate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, cum este şi cazul celei de faţă, a făcut obiectul unui recurs în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, prin decizia nr. 21 din data de 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1114 din data de 23 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 9 şi art. 116 C. proc. civ., a stabilit că sintagma "loc al producerii prejudiciului" în acţiunile în pretenţii formulate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, având ca obiect obligarea utilizatorilor de a achita remuneraţiile cuvenite pentru comunicarea publică/radiodifuzarea neautorizată a fonogramelor de comerţ sau publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, corespunde locului săvârşirii faptei ilicite, iar nu celui al efectuării plăţii prejudiciului.

În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a arătat că, faţă de modalitatea de săvârşire a faptei ilicite şi de felul în care se produce prejudiciul în astfel de speţe, locul în care apare consecinţa negativă asupra patrimoniului supus reparaţiei nu poate fi înţeles decât în sensul locului săvârşirii faptei vătămătoare.

A reţinut că a considera că locul producerii prejudiciului este cel unde ar trebui să se facă plata remuneraţiilor înseamnă a adăuga un criteriu la textul de lege şi a confunda locul producerii prejudiciului cu acela al stingerii acestuia; de aceea, nici sediul creditorului şi nici sediul unităţii bancare unde acesta are cont deschis nu se pot constitui în criterii legale din punctul de vedere al dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., de luat în considerare la determinarea competenţei teritoriale.

Totodată, a arătat că, în acelaşi sens, trimiterea la dispoziţiile art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ. nu poate atrage o competenţă în funcţie de locul plăţii.

Ca atare, faţă de cele statuate prin decizia anterior evocată, obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, în temeiul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., aparţine tribunalului în a cărei circumscripţie teritorială s-a produs prejudiciul, respectiv a fost săvârşită fapta ilicită invocată în cauză, şi nu celui în a cărui circumscripţie se află locul plăţii (sediul creditoarei şi locul unde aceasta îşi are deschis contul curent), cum corect a stabilit şi instanţa de apel.

Litigiul de faţă are ca obiect plata unor sume reprezentând despăgubiri/remuneraţii datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale în unitatea de cazare B., comuna Lunca, judeţul Mureş, DN 15A/E 578 - Reghin-Bistriţa - Km 21 şi în unitatea de alimentaţie publică a pensiunii, sumă datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în perioada ianuarie 2015 - ianuarie 2018 fără autorizaţie licenţă neexclusivă, încheiată cu UCMR-ADA pentru această perioadă.

Prin urmare, cum fapta ilicită imputată pârâtei, reprezentată de comunicarea publică a operelor muzicale fără obţinerea prealabilă a autorizaţiei, a fost săvârşită la sediul unităţilor de cazare şi de alimentaţie publică aparţinând recurentei-pârâte, situate în comuna Lunca, judeţul Mureş, raportat la dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Mureş.

Totodată, faţă de criteriul prevăzut de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., instanţa competentă teritorial a soluţiona litigiul în raport de sediul recurentei-pârâte, care se află în Bistriţa, este Tribunalul Bistriţa-Năsăud.

Ca atare, Înalta Curte, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, constată că în mod legal curtea de apel reţinut că în favoarea Tribunalului Bucureşti nu operează niciunul dintre criteriile de stabilire a competenţei teritoriale de soluţionare a prezentului litigiu, competente fiind deopotrivă Tribunalul Mureş şi Tribunalul Bistriţa-Năsăud, acestea fiind cele două instanţe între care reclamanta putea alege în aplicarea prevederilor art. 116 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile recurentei-reclamante prin care aceasta a susţinut că sunt străine de natura cauzei considerentele instanţei de apel care fac referire la Regulamentul Uniunii Europene nr. 44/2001, înlocuit cu Regulamentul nr. 1215/2012, precum şi la hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privitoare la acestea, Înalta Curte apreciază că nici acestea nu sunt fondate.

Astfel, contrar celor arătate de către recurenta-reclamantă, instanţa de apel nu a ignorat faptul că art. 5 pct. 3 din Regulamentul Uniunii Europene nr. 44/2001 nu mai este în vigoare, ci s-a referit la aceste dispoziţii arătând în mod clar, la pagina 8 a deciziei, că acestea au fost înlocuite cu o reglementare similară prin Regulamentul nr. 1215/2012, reglementare în raport de care a făcut trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fiind necesar, în stabilirea premiselor raţionamentului juridic să se indice textele corespondente din noile reglementările europene succesive.

Pe de altă parte, se constată că făcând trimitere la aceste prevederi, precum şi la hotărâri ale instanţei Uniunii Europene Înalta Curte constată că nu acestea au fost raţiunile pentru care curtea de apel a apreciat că Tribunalul Bucureşti nu este competent a soluţiona în primă instanţă prezentul litigiu, ci aceste argumente au fost inserate în sprijinul interpretării date dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce priveşte noţiunea de loc al producerii prejudiciului, instanţa de apel arătând în mod expres că reperele jurisprudenţiale menţionate nu obligatorii în speţa de faţă, în lipsa vreunui element de extraneitate.

Ca atare, faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte constată că soluţia pronunţată de către instanţa de apel este una legală, în raport de normele de competenţă incidente în speţă şi de cele statuate prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legi nr. 21 din data de 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1114 din data de 23 noiembrie 2021.

Recursul declarat de pârâta A. S.R.L.

Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă a precizat că obiectul recursului cu care a învestit instanţa de control judiciar priveşte exclusiv soluţia dată de instanţa de apel asupra excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti.

Pentru susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a apreciat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat prevederile art. 43 din Legea nr. 8/1996 în forma în vigoare la data pronunţării deciziei şi nu la data formulării acţiunii, întrucât a arătat că acestea ar cuprinde dispoziţii privind cesiunea drepturilor patrimoniale de autor.

În speţă, instanţa de apel a reţinut că prevederile art. 43 din Legea nr. 8/1996 sunt străine cauzei, deoarece ele se referă la contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, or, în cauză, nu s-a încheiat un asemenea contract.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, această constatare a instanţei de apel este în deplină concordanţă cu prevederile textului de lege invocat, în forma în vigoare anterior modificării aduse Legii nr. 8/1996 prin Legea nr. 74/2018, acesta stipulând că:

"(1) Remuneraţia cuvenită în temeiul unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale se stabileşte prin acordul părţilor. Cuantumul remuneraţiei se calculează fie proporţional cu încasările provenite din utilizarea operei, fie în sumă fixă sau în orice alt mod. (2) Când remuneraţia nu a fost stabilită prin contract, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente, potrivit legii, stabilirea remuneraţiei. Aceasta se va face avându-se în vedere sumele plătite uzual pentru aceeaşi categorie de opere, destinaţia şi durata utilizării, precum şi alte circumstanţe ale cazului. (3) În cazul unei disproporţii evidente între remuneraţia autorului operei şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei. (4) Autorul nu poate să renunţe anticipat la exerciţiul dreptului prevăzut la alin. (3)."

Or, alin. (2) al acestui articol, astfel cum a fost redat şi de către recurenta-pârâtă în cuprinsul cererii de recurs, se referă tot la ipoteza existenţei unui contract de cesiune, respectiv la situaţia în care remuneraţia nu a fost stabilită prin acesta.

De altfel, aceste prevederi se regăsesc în Capitolului VII din Legea nr. 8/1996 (în forma în vigoare anterior modificării aduse prin Legea nr. 74/2018, formă a legii ce interesează speţa de faţă, în raport de perioada pentru care se cere plata remuneraţiilor), capitol care reglementează cesiunea drepturilor patrimoniale de autor.

Prin urmare, în mod legal, curtea de apel a reţinut că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în speţă, în condiţiile în care temeiul juridic al cererii este altul, în cauză nefiind vorba despre vreun contract de cesiune încheiat între autorii de opere muzicale şi recurenta-pârâtă.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin demersul judiciar cu care a învestit instanţa de judecată, recurenta-reclamantă - organism de gestiune colectivă, colector unic al acestor remuneraţii corespunzătoare drepturilor patrimoniale de autor ale autorilor de opere muzicale comunicate public, regula fiind gestionarea colectivă obligatorie a acestora - a solicitat obligarea părţii adverse la plata unor sume reprezentând despăgubiri/remuneraţii datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale fără o autorizaţie prealabilă, invocându-se o încălcare a drepturilor patrimoniale de autor, astfel că, obiectul pricinii ce circumscrie litigiilor privind dreptul de autor şi drepturile conexe, care, potrivit art. 151 din Legea nr. 8/1996, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, sunt de competenţa organelor jurisdicţionale, respectiv a instanţelor de judecată.

În acelaşi sens, art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevede că organismele de gestiune pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat titularilor drepturilor recunoscute de acest act normativ.

Pe de altă parte, prevederile art. 1 din H.G. nr. 401/2006, invocate de către recurenta-pârâtă, nu prevăd competenţa Oficiului Român pentru Drepturi de Autor în soluţionarea cerilor având ca obiect obligarea unui utilizator la plata despăgubirilor/remuneraţiilor datorate ca urmare a comunicării publice a operelor muzicale fără obţinerea unei autorizaţii prealabile, ci statuează că Oficiul Român pentru Drepturile de Autor este organ de specialitate al administraţiei publice centrale în subordinea Guvernului, cu personalitate juridică, fiind autoritate unică de reglementare, evidenţă prin registre naţionale, supraveghere, autorizare, arbitraj şi constatare tehnico-ştiinţifică în domeniul drepturilor de autor şi al drepturilor conexe.

Soluţionarea litigiilor născute în materia dreptului de autor sau în legătură cu încălcarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe este de competenţa instanţelor judecătoreşti, astfel cum prevede art. 151 din Legea nr. 8/1996, în general, precum şi, în raport de obiectul pricinii de faţă, art. 139 din acelaşi act normativ, cu referire la aceste tip de litigii - colectarea remuneraţiilor datorate titularilor de drepturi de autor de către utilizatori, prin intermediul organismului de gestiune colectivă, în cazul comunicării publice de opere muzicale - art. 1231 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996, drept patrimonial de autor supus, în regulă generală, gestiunii colective obligatorii.

Ca atare, susţinerile recurentei-pârâte sub acest aspect sunt nefondate, iar soluţia curţii de apel care a constatat faptul că prezentul litigiu este de competenţa instanţelor judecătoreşti este una legală, în conformitate cu normele de drept aplicabile speţei, antereferite.

În ceea ce priveşte critica prin care recurenta-pârâtă afirmă că aspectul inadmisibilităţii cererii se coroborează cu prevederile art. 193 C. proc. civ., ca urmare a faptului că nu s-a parcurs de către partea adversă procedura prealabilă prin intermediul Oficiului Român pentru Drepturi de Autor, Înalta Curte reţine că şi aceasta este nefondată.

Astfel, potrivit art. 193 alin. (1) C. proc. civ.:

"Sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta".

Or, Legea nr. 8/1996, în temeiul căreia a fost iniţiat prezentul litigiu, nu prevede parcurgerea vreunei proceduri prealabile, astfel că sesizarea instanţei de către un organism de gestiune colectivă pentru valorificarea unui drept de autor şi obţinerea de despăgubiri/remuneraţii datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale fără încheierea prealabilă a unei autorizaţii licenţă neexclusivă nu este supusă condiţiei impuse de către prevederile legale invocate de către recurenta-pârâtă, fiind o cerere expres reglementată de dispoziţiile art. 139 alin. (1) din legea specială care se întregeşte cu Metodologia aplicabilă, organismul de gestiune colectivă având legitimare procesuală activă explicită în norma menţionată.

Ca atare, Înalta Curte apreciază în sensul caracterului nefondat şi al criticilor formulate de către pârâtă şi constată că soluţia instanţei de apel este una legală.

Prin urmare, având în vedere cele anterior redate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. - Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor şi de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 329A din data de 3 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. - Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor şi de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 329A din data de 3 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2022.