Vindication of nationalized real estate granted against municipality while bona fide apartment purchasers protected by error communis facit jus

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 26 aprilie 2000, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar general, să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, imobil compus din teren şi construcţie.

În drept, au fost invocate prevederile art. 480-481 C. civ., art. 35 din Legea nr. 33/1994.

La data de 15 decembrie 2000, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a numiţilor B. şi C., D., E., F., G., H. şi I., J., K. şi L., M., N., O., P., Q., R., S. şi T., U. şi V., modificând cadrul procesual pasiv şi completând cererea introductivă de instanţă cu o acţiune în revendicare îndreptată şi împotriva acestor persoane fizice, cumpărători ai unora dintre apartamentele din imobilul în discuţie.

În drept, cererea modificatoare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 57 C. proc. civ., fiind reiterate cele ale art. 480-481 C. civ. şi cele ale Legii nr. 33/1994.

La data de 7 mai 2001 s-au formulat cereri de intervenţie de W., una în interesul pârâtei Primăria municipiului Bucureşti şi cealaltă în interes propriu.

2. Hotărârile pronunţate în primul ciclul procesual

Prin sentinţa civilă nr. 993 din 21 decembrie 2001, Tribunalul Bucureşti a respins cererea ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, apreciind că nu s-a făcut dovada identităţii între autorul reclamantului, X., şi persoana de la care a fost preluat imobilul, Y..

Apelul declarat împotriva acestei sentinţe a fost respins prin decizia civilă nr. 246A din 23 mai 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, iar, prin decizia nr. 1846 din 18 martie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul declarat de reclamant, s-a casat decizia recurată, s-a admis apelul şi s-a desfiinţat hotărârea primei instanţe, cauza fiind trimisă, spre rejudecarea fondului, la acelaşi tribunal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 28 noiembrie 2008, sub nr. x/2008.

3. Hotărârea primei instanţei în rejudecare

Prin sentinţa nr. 487 din 8 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului A., a admis cererea de intervenţie în interesul pârâtului formulată de W. şi l-a obligat pe reclamant să plătească pârâtului Z. cheltuieli de judecată, în sumă de 1968,85 RON.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, mai întâi, că în primul ciclu procesual, s-a statuat că cererea reclamantului are natura juridică a unei acţiuni în revendicare şi, în al doilea rând, că pârâţii persoane fizice deţin imobilul în baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În acest context, Tribunalul a constatat că, în cauză, acţionează principiul validităţii aparenţei în drept (error communis facit ius), în speţă, teoria aparenţei dreptului şi eroarea comună şi invincibilă operând în favoarea pârâţilor, deoarece nu puteau cunoaşte existenţa unui drept real asupra imobilului în favoarea unei terţe persoane, în condiţiile în care reclamantul nu a dovedit existenţa unor cereri formulate cu privire la imobil anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la imobil.

În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar general, Tribunalul a reţinut că imobilul a fost preluat prin Decretul nr. 174/1949 şi Decretul nr. 92/1950, acte normative cu privire la care a fost adoptată Legea nr. 10/2001, şi, constatând că reclamantul a formulat notificările nr. x/2001 şi nr. y/2001 cu privire la imobilul din str. x, Bucureşti, formându-se dosarele nr. x şi nr. y (conexate), prevalându-se astfel de prevederile legii speciale de reparaţie, a apreciat că cererea sa nu mai poate fi valorificată pe calea dreptului comun.

A fost făcută trimitere la dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, arătându-se că, întrucât reclamantul nu a renunţat la cererea de chemare în judecată şi nici nu a solicitat suspendarea judecării cauzei, acţiunea întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. este neîntemeiată, reclamantul urmând să îşi valorifice dreptul prin procedura instituită de legea specială.

Faţă de soluţia adoptată cu privire la cererea principală, tribunalul a admis cererea de intervenţie în interesul pârâtului, formulată de W., iar în ceea ce priveşte intervenientul S.C. Centrul Istoric S.A., s-a reţinut că introducerea sa în cauză a fost dispusă de instanţă din oficiu, deci nu există o cerere asupra căreia să se pronunţe.

4. Hotărârea pronunţată în apel în al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 1373 A din 31 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza, spre rejudecare, la acelaşi tribunal.

S-a constatat că reclamantul a sesizat instanţa de judecată, la data de 28 aprilie 2000, cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. de la 1864, formulată iniţial în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti şi completată ulterior, prin cererea din data de 15 decembrie 2000, prin chemarea în judecată şi a persoanelor fizice dobânditoare ale spaţiilor locative din imobilul situat în Bucureşti.

Acţiunea fiind formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a reţinut că dispoziţiile legii speciale nu sunt incidente în cauză, nefiind relevant că reclamantul a înţeles să solicite restituirea imobilului ce a aparţinut autorului său şi în baza noului act normativ, formulând notificările pe care judecătorul fondului le-a avut în vedere atunci când a apreciat că "cererea sa nu mai poate fi valorificată pe calea dreptului comun".

S-a apreciat că aplicarea Legii nr. 10/2001 ar fi devenit posibilă doar dacă exista opţiunea reclamantului în acest sens, faţă de dispoziţiile art. 47 din actul normativ în discuţie, însă reclamantul a înţeles să continue acţiunea potrivit dreptului comun, astfel că soluţionarea cauzei se realizează în raport cu regulile prevăzute de art. 480 C. civ., iar, din perspectiva acestora, premisa esenţială în soluţionarea acţiunii în revendicare o reprezintă stabilirea modalităţii de preluare a imobilului de către stat, în raport de acest aspect urmând a se da câştig de cauză celui care a dobândit de la adevăratul proprietar al bunului.

S-a constatat că prima instanţă s-a limitat la a aminti modalitatea în care fostul AA. a fost preluat de stat, fără a examina valabilitatea preluării din perspectiva cerinţelor celor două acte normative pe care le reţine, Decretul nr. 174/1949 şi Decretul nr. 92/1950, examinare esenţială, întrucât problema şi necesitatea verificării bunei-credinţe a cumpărătorilor chiriaşi, în aplicarea regulii "error communis facit jus", apare subsidiar modalităţii de preluare a imobilului şi doar în ipoteza unei preluări nevalabile.

Or, din considerentele sentinţei apelate, a rezultat că argumentul pentru care prima instanţă a apreciat că se impune a fi menţinute contractele încheiate în baza Legii nr. 112/1995 l-a constituit faptul că pârâţii persoane fizice "nu puteau cunoaşte existenţa unui drept real asupra imobilului în favoarea unei terţe persoane, în condiţiile în care reclamantul nu a dovedit existenţa unor cereri formulate cu privire la imobil anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la imobil", apreciere globală şi incompletă, din care nu se poate desprinde concluzia trasă de judecătorul fondului cu privire la valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului şi care nu evidenţiază analiza îndeplinirii condiţiilor de validitate a actelor de înstrăinare în raport de cadrul juridic existent la data încheierii fiecăruia dintre ele, unele dintre acestea fiind perfectate ulterior înregistrării acţiunii în revendicare pe rolul instanţei de judecată.

S-a reţinut că această motivare nu respectă dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care vizează necesitatea enunţării motivelor de fapt şi de drept care au fundamentat convingerea instanţei în pronunţarea soluţiei, precum şi a celor pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, astfel că, neputându-se considera că Tribunalul a intrat în cercetarea fondului cauzei şi dată fiind solicitarea expresă a apelantului-reclamant de trimitere a cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 297 C. proc. civ. (forma în vigoare la data sesizării instanţei de judecată), Curtea a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis dosarul aceleiaşi instanţe, în rejudecare urmând a se proceda la verificarea valabilităţii titlurilor în conflict din perspectiva regulilor consacrate în aplicarea art. 480 C. civ. şi ţinându-se cont de legislaţia în vigoare la momentul încheierii fiecăruia dintre actele de înstrăinare de către pârâţii persoane fizice.

5. Hotărârea pronunţată de instanţa de recurs în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1244/24.06.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de pârâţii BB. şi H. şi de Z. împotriva deciziei nr. 1373 A din 31 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Analizând cele două recursuri exercitate în cauză, Înalta Curte a constatat că acestea deduc judecăţii critici fondate, reţinând că, potrivit art. 292 C. proc. civ., devoluţiunea în apel este dată, pe de o parte, de ceea ce a făcut obiectul judecăţii în primă instanţă (tantum devolutum quantum iudicatum) şi, pe de altă parte, de criticile formulate prin exercitarea apelului (tantum devolutum quantum apellatum).

În speţă, criticile din apelul reclamantului au vizat greşita respingere a acţiunii prin reţinerea incidenţei Legii nr. 10/2001 - în contextul în care aceasta a intrat în vigoare după data promovării acţiunii în revendicare de drept comun, la 26.04.2000 - ceea ce ar fi trebuit, într-o logică juridică, să conducă la soluţia de inadmisibilitate a acţiunii (şi nu la respingerea acesteia pe fond). Or, s-a arătat, excepţia de inadmisibilitate nu a fost pusă niciodată în discuţia părţilor.

Cel de-al doilea aspect al criticilor din apel a vizat nemotivarea sentinţei, întrucât nu poate fi reţinută buna-credinţă a pârâţilor fără a se arăta de ce sunt înlăturate probele reclamantului, respectiv notificările nr. x/2001 şi nr. y/2001 cu privire la imobilul din str. x, Bucureşti.

Astfel învestită şi respectând limitele devoluţiunii date prin dispoziţiile art. 262 C. proc. civ., instanţa de apel nu putea reţine o neanalizare a valabilităţii titlului statului şi, pe acest temei, să pronunţe soluţia de desfiinţare cu trimitere în raport cu toţi pârâţii, decât cu nesocotirea cadrului judecăţii.

La fel, reţinând că trebuie analizată, cu ocazia rejudecării, valabilitatea preluării din perspectiva cerinţelor a două acte normative - Decretul nr. 174/1949 şi Decretul nr. 92/1950 - instanţa de apel nesocoteşte limitele devoluţiunii şi din perspectiva celuilalt aspect al acestui principiu - se devoluează ceea ce a făcut obiect al judecăţii în primă instanţă.

Or, ceea ce a pretins reclamantul prin cererea dedusă judecăţii (şi ulterior, prin cererea completatoare, prin care a extins cadrul procesual, chemând în judecată şi pârâţii - persoane fizice) a fost nerealizarea scopului exproprierii, ceea ce l-ar îndreptăţi la restituirea imobilului (întrucât n-a mai fost demolat, nerealizându-se obiectivul exproprierii), acestea fiind aspectele de nelegalitate susţinute de reclamant pe tot parcursul procesului, iar o astfel de analiză, impusă de instanţa de apel sub aspecte neinvocate de parte, depăşeşte cadrul judecăţii.

Instanţa de recurs a reţinut ca fiind întemeiată şi critica pârâţilor referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. şi pronunţarea soluţiei de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă sub motiv că aceasta nu ar fi intrat în cercetarea fondului raporturilor juridice.

Sub acest aspect, decizia din apel este eronată, întrucât, pe de o parte, nu distinge între situaţia juridică a diferitelor categorii de pârâţi atraşi în proces şi, pe de altă parte, nu distinge între normele de drept procedural şi cele de drept material ale Legii nr. 10/2001 (care au, în funcţie de această natură, o aplicare diferită).

Astfel, reţinând că reclamantul a transmis şi notificări conform Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului, prima instanţă a fondului a stabilit că acţiunea în revendicare a reclamantului nu mai poate fi primită faţă de pârâtul Municipiul Bucureşti, întrucât acesta optase pentru valorificarea dreptului potrivit legii speciale.

Cenzurând această statuare a Tribunalului, instanţa de apel a reţinut corect că, fiind vorba despre o acţiune introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta din urmă nu se poate opune judecării cererii, câtă vreme reclamantul a înţeles să continue acţiunea potrivit dreptului comun, în acord cu prevederile art. 47 din actul normativ menţionat.

Ca atare, nu a existat într-adevăr o statuare asupra fondului raportului juridic faţă de pârâtul Municipiul Bucureşti, în privinţa căruia solicitarea de restituire a vizat o suprafaţă de 210 mp (identificată ca atare prin raportul de expertiză) care nu a făcut obiect al înstrăinărilor în temeiul Legii nr. 112/1995.

Această situaţie juridică şi soluţia adoptată de Tribunal în raport cu pârâtul Municipiul Bucureşti justificau aplicarea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., fără ca soluţia să poată fi extinsă însă în privinţa pârâţilor - persoane fizice, care se aflau într-o altă poziţie juridică.

Stabilind că, faţă de aceşti pârâţi, prima instanţă n-ar fi intrat în cercetarea fondului, instanţa de apel reţine că s-ar fi făcut o aplicare "globală şi incompletă", atunci când a fost aplicat principiul "error communis facit jus", cu consecinţa menţinerii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995, fără "să rezulte analiza condiţiilor de valabilitate a actelor de înstrăinare în raport de cadrul juridic existent la data încheierii fiecăruia dintre ele".

În realitate, această analiză globală pe care o realizează prima instanţă este justificată de faptul că pârâţii persoane fizice se aflau în aceeaşi situaţie juridică, dată de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în anii 1997 - 1998 (potrivit raportului de expertiză depus la data de 25.04.2012 - care a identificat suprafaţa rămasă în proprietatea statului şi suprafeţele înstrăinate chiriaşilor - precum şi a anexelor la acest raport), înainte deci, de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi de transmiterea oricărei notificări de către fostul proprietar.

Existenţa aceleiaşi situaţii juridice a foştilor chiriaşi-cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 justifica tragerea aceleiaşi concluzii cu privire la incidenţa teoriei validităţii aparenţei în drept şi a principiului "error communis facit jus", fără să fie necesară o analiză distinctă, în raport cu fiecare contract de vânzare-cumpărare în parte, pentru ca instanţa de apel să poată trage concluzia unei necercetări a fondului.

Împrejurarea relevată prin motivele de apel - şi reţinută ca atare de instanţă - cum că unii pârâţi ar fi cumpărat apartamentele după promovarea acţiunii în revendicare nu putea susţine concluzia instanţei, a necercetării fondului pentru o neanalizare particulară a fiecărui contract de vânzare-cumpărare.

Aceasta, întrucât respectivii pârâţi au achiziţionat apartamentele de la dobânditorii în temeiul Legii nr. 112/1995, autorii lor încheind cu toţii contractele, cum s-a arătat, în anii 1997 - 1998, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi contestării în vreo modalitate a titlului statului (ceea ce îi situează, în calitate de subdobânditori, în aceeaşi poziţie juridică cu a autorilor, în relaţia cu statul, transmiţătorul iniţial şi cel care a preluat imobilul revendicat).

De asemenea, dacă în ce priveşte aplicarea normelor de procedură conţinute de Legea nr. 10/2001 - care permit părţii reclamante să continue judecata de drept comun sau să ceară renunţarea ori suspendarea acesteia, pentru a-şi valorifica pretenţiile pe calea notificării - instanţa de apel face o corectă aplicare, nu tot astfel se întâmplă cu normele de drept material ale acestui normativ (cărora instanţa de apel le neagă deopotrivă incidenţa, reţinând că "dispoziţiile legii speciale nu sunt incidente în cauză").

Or, aşa cum corect arată recurenţii, normele de drept material interesând dreptul de proprietate, titularul şi regimul juridic al acestui drept sunt de imediată aplicare, partea interesată putându-se prevala de acestea, pentru a tinde la paralizarea acţiunii în revendicare.

Asemenea dispoziţii neputând fi suspendate de la aplicarea lor şi dat fiind faptul că există în cadrul normativ la momentul judecăţii, pot fi invocate de pârâţi în apărare (respectiv, încheierea cu bună-credinţă a actului; necontestarea acestuia în termenul special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (4).

Înalta Curte a constatat că, în pronunţarea soluţiei, instanţa de apel a încălcat limitele decurgând din aplicarea principiului devoluţiunii (art. 292 C. proc. civ.), precum şi dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., atunci când, pronunţând soluţia de desfiinţare cu trimitere, a constatat o necercetare a fondului raporturilor juridice, fără să ţină seama de situaţia diferită a părţilor chemate în judecată, fiind găsit incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage casarea deciziei cu trimiterea spre rejudecare.

În acelaşi sens, al depăşirii limitelor judecăţii din apel, s-a reţinut ca fiind întemeiate şi criticile recurentului-pârât Z., circumscrise dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (în care vor fi încadrate conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ.), în sensul că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii sale.

Faţă de neregulile procedurale constatate cu privire la judecata din apel, în temeiul art. 313 coroborat cu art. 312 alin. (3) şi art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursurile declarate, a casat decizia atacată şi a trimis, spre rejudecare, cauza aceleiaşi instanţe de apel, indicând că, la reluarea judecăţii se va ţine seama, conform art. 315 C. proc. civ., de dezlegările date prin prezenta decizie în legătură cu limitele judecăţii, în legătură cu situaţia juridică distinctă a pârâţilor (Municipiul Bucureşti şi, respectiv, pârâţii - persoane fizice), ceea ce a făcut să aibă loc o analiză de fond în primă instanţă în raport cu pârâţii-cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, precum şi aspectele invocate prin acţiunea reclamantului (cea iniţială şi completatoare) vizând nevalabilitatea titlului statului, precum şi de distincţia între normele de procedură şi cele de drept material conţinute de Legea nr. 10/2001, cu incidenţa acestora din urmă în cauzele aflate în curs de judecată, ca norme de imediată aplicare.

În rejudecarea apelului, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. x/2019*.

6. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 526 A din 29 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei Tribunalului.

A fost anulată, în parte, sentinţa civilă apelată, în ceea ce priveşte cererea în revendicare formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi, evocând fondul acestei cereri, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti.

A fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 210 mp din imobilul situat în Bucureşti, str. x, formată din suprafaţa exclusivă de 195,41 mp. şi suprafaţa de 14,59 mp. din părţile comune indivize ale imobilului, suprafeţe identificate în planurile anexă ale raportului de expertiză imobiliară efectuat în cauză de expert CC. (filele x vol. II. dosar Tribunal, ciclul procesual nr. 2).

Au fost respinse cererile de intervenţie formulate de intervenientul W. şi păstrată soluţia de respingere ca neîntemeiată a acţiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice şi cu pârâtul S.C. Centrul Istoric.

Pentru hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, cu putere obligatorie, dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţia şi Justiţie cu privire la: 1. acţiunea în revendicare introdusă anterior Legii nr. 10/2001 urmează a fi analizată pe fond, întrucât această din urmă reglementare nu se opune continuării judecăţii cât timp partea se manifestă în acest sens, în acord cu prevederile art. 47 din Lege; 2. analiza globală a condiţiilor de valabilitate a actelor de vânzare cumpărare efectuată de prima instanţă este justificată de faptul că pârâţii persoane fizice se aflau în aceeaşi situaţie juridică, dată de încheierea contractelor de vânzare cumpărare în anii 1997 -1998, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi de transmiterea oricărei notificări de către proprietar, iar subdobânditorii ulteriori au dobândit aceeaşi poziţie juridică cu autorii lor; 3. Legea nr. 10/2001 conţine atât norme de drept procedural, cât şi norme de drept material, relative la dreptul de proprietate, titularul şi regimul juridic al acestui drept, norme aplicabile cauzei ca norme de imediată aplicare.

Totodată, fiind în rejudecarea în fond a apelului, urmare a casării deciziei anterioare a instanţei de apel, în respectarea dispoziţii înscrise în art. 292 C. proc. civ., deşi apelul este o cale de atac cu caracter devolutiv, provocând o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel poate analiza netemeinicia sau nelegalitatea sentinţei atacate numai în limita criticilor invocate prin motivele de apel, respectiv în limita a ceea ce a soluţionat prima instanţă.

Din această perspectivă, instanţa de apel a analizat actele dosarului prin prisma motivelor de apel invocate de către apelantul reclamant, aşa cum acestea au fost indicate de către instanţa de recurs - greşita respingere a acţiunii prin reţinerea incidenţei Legii nr. 10/2001 şi nemotivarea sentinţei, respectiv reţinerea bunei credinţe fără a se arată de ce au fost înlăturate probele reclamantului, respectiv notificările formulate de acesta, prin raportare la dezlegările date problemelor de drept de către instanţa de recurs, anterior indicate.

Instanţa de apel a reţinut că, la 26.04.2000, anterior intrării în vigoare a actului normativ cu caracter special, Legea nr. 10/2001, reclamantul A., succesor al autorului său, X., a promovat, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, acţiunea în revendicare de drept comun, solicitând obligarea pârâtului la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a întregului imobil, teren şi construcţie, situat în Bucureşti.

Reclamantul a invocat, în susţinerea cererii sale, titlul de proprietate asupra imobilului ce a aparţinut autorului său - X., bun ce se arată că a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică, lărgirea Bulevardului I.C. Brătianu, prin sentinţa civilă nr. 781/13.10.1936 şi a procesului-verbal din 04.03.1950.

S-a arătat că operaţiunea ce a determinat exproprierea a fost realizată doar parţial, demolarea construcţiei ce a aparţinut lui X. nu a mai fost necesară, fiind incidente astfel dispoziţiile Legii nr. 33/1994, aplicabilă şi situaţiilor născute înainte de intrarea sa în vigoare.

Ulterior, extinzând cadrul procesual pasiv, reclamantul a chemat în judecată pârâţii persoane fizice, indicaţi de către Primăria Municipiului Bucureşti ca fiind dobânditori ai unei părţi din imobil - apartamente şi părţi comune, în temeiul Legii nr. 112/1995, precizând că acţiunea în revendicare se îndreaptă şi împotriva acestora.

În motivarea acţiunii în revendicare formulate împotriva terţilor dobânditori, reclamantul reiterează considerentele expuse în cererea de chemare în judecată, relative la nerealizarea scopului exproprierii, solicitând ca, în raport de pârâţii dobânditori instanţa să procedeze la compararea titlurilor, în condiţiile în care statul stăpânea bunul în baza unui act normativ ce fusese aplicat în mod abuziv, solicitându-se acordarea preferabilităţii titlului reclamantului, titlu ce emană de la adevăratul proprietar.

Legitimarea procesuală activă a reclamantului, în prezenta acţiune în revendicare de drept comun, a fost statuată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual prin decizia de casare pronunţată în recurs, decizia civilă nr. 1846/18.03.2008.

Instanţa supremă a reţinut, cu putere obligatorie pentru instanţele de fond, împrejurarea că recurentul reclamant A. a făcut dovada, prin actul de partaj autentificat la Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, sub nr. x/02.11.1945, că în patrimoniul defunctului X., autorul reclamantului, s-a aflat imobilul din Bucureşti, str. x, denumit AA., care fiind expropriat de Primărie prin decizia nr. 22/1939, nu formează obiectul partajului, urmând ca moştenitorii să împartă suma ce se va depune de Primărie drept preţ.

A concluzionat instanţa de recurs că există identitate între imobilul revendicat în prezenta cauză, AA. şi, imobilul ce a fost proprietatea autorului reclamantului, fostul AA.., fiind lipsită de relevanţă juridică împrejurarea că în evidenţele administrative apare bunul preluat de la Y..

Aşadar, apare pe deplin dezlegată calitatea procesuală activă a reclamantului în prezenta acţiune în revendicare, acesta având legitimarea de a solicita restituirea unui bun imobil ce a aparţinut autorului său, bun preluat de statul român.

În ceea ce priveşte modalitatea de preluare a bunului, din actele dosarului rezultă că într-adevăr bunul a făcut, anterior anului 1945, obiectul unei proceduri de expropriere pentru cauză de utilitate publică, procedură declanşată de Primăria Bucureşti.

Procedura de expropriere nu a fost finalizată, fiind în cursul unei proceduri judiciare, la data intrării în vigoare a Decretului nr. 174/28.04.1949, prin decizia nr. 1327/06.12.1949, Curtea Supremă, secţia Civilă a stins litigiul (dosar fond), în aplicarea acestui act normativ ce prevedea următoarele - "Bunurile expropriate în temeiul legii de expropriere pentru cauză de utilitate publică din 1864, în privinţa cărora există acţiuni pendinte în faţa instanţelor judecătoreşti, se consideră trecute, prin efectul prezentului decret, în proprietatea şi folosinţa Statului. Procesele în curs de judecată, privitoare la bunurile arătate în alineatul precedent sunt stinse".

Prin procesul-verbal încheiat la 04.03.1950, s-a procedat la luarea în posesie a bunului din str. x, în act făcându-se menţiunea că acesta constituie fosta proprietate a moştenitorilor lui X. şi este expropriat pentru cauză de utilitate publică, procesul-verbal fiind încheiat în vederea punerii în executare a prevederilor Decretului Lege nr. 174/1949 .

Din înscrisurile depuse în dosarul de fond rezultă şi că imobilul situat în str. x, sector 3 figurează preluat în proprietatea statului în conformitate cu prevederile Decretului nr. 92/1950 poz. 239, pag. 375, fost proprietatea numitului X., căruia i s-a naţionalizat AA., str. x .

Deşi în înscrisurile doveditoare administrate în ciclurile procesuale anterioare, imobilul apare cu adrese administrative diferite (str. x, str. x), din certificatul emis de Consiliul General al Municipiului Bucureşti nr. x reiese că imobilul la care se referă procesul-verbal nr. x/1940 este înregistrat pe str. x sector 3, iar în trecut imobilul a avut până în anul 1948 numărul 5 pe str. x pe str. x.

Şi în adresa nr. x/27.01.2003, se atestă că imobilul cu numărul 2 de pe str. x a purtat următoarele adrese poştale - numărul 6 de pe str. x, la nivelul anului 1895; numărul 2 de pe str. x, la nivelul anului 1948; numărul 5 de pe str. x, anterior anului 1948; numărul 1 de pe str. x, la nivelul anului 1948 .

Urmare a trecerii bunului în proprietatea statului român, imobilul situat în Bucureşti şi-a schimbat destinaţia iniţială, aceea de hotel, a intrat în fondul locativ de stat, fiind supus normării şi repartizării, cu titlu de locuinţe şi alte spaţii.

Prin cererea adresată Municipiului Bucureşti la 24.07.1996, înregistrată sub nr. x/24.07.1996, A. a solicitat, în conformitate cu art. 1 şi 2 din Legea nr. 112/1995, reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor situate în Băniei, şi Mavrogheni, invocându-se calitatea de moştenitor legal al autoarelor DD. şi A. Elena. În cuprinsul cererii petentul învederează că a depus o cerere similară şi la Comisia Locală sector 2 Bucureşti .

Prin adresa nr. x/14.04.2003, Primăria Municipiului Bucureşti comunică petentului A. că cererea nr. x (dosar x/24.07.1996), prin care a solicitat restituirea în natură a imobilelor din str. x şi str. x, nu a fost soluţionată, întrucât, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 şi-a încetat activitatea. (dosar rejudecare).

Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, un număr de apartamente din acest bun imobil au fost înstrăinate de către Primăria Municipiului Bucureşti, în aplicarea art. 9 din acest act normativ.

Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/03.07.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. Centrul Istoric S.A., şi cumpărătoarea P., aceasta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului de la etajul 3 din imobilul din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/16.07.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. Centrul Istoric S.A., şi cumpărătorul J., acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la parterul imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.01.1998, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. Centrul Istoric S.A., şi cumpărătorul S., acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la parterul imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/02.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. Centrul Istoric S.A., şi cumpărătoarea M., aceasta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la parterul imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.03.1998, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. Centrul Istoric S.A., şi cumpărătorul U., acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la etajul 1 al imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/08.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. Centrul Istoric S.A., şi cumpărătoarea F., aceasta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la parterul imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/02.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. Centrul Istoric S.A., şi cumpărătorul B., acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la etajul 1 al imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/08.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. Centrul Istoric S.A., şi cumpărătoarea N., aceasta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la etajul 1al imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/27.05.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. Centrul Istoric S.A., şi cumpărătorul EE., acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la etajul 1 al imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/15.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. Centrul Istoric S.A., şi cumpărătorul H., acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la etajul 1 al imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/01.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. Centrul Istoric S.A., şi cumpărătorul K., acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la etajul 2 al imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/05.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului Bucureşti prin S.C. Centrul Istoric S.A., şi cumpărătorul E., acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la etajul 2 al imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/01.07.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. Centrul Istoric S.A., şi cumpărătorul R., acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la etajul 2 al imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/09.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. Centrul Istoric S.A., şi cumpărătoarea G., aceasta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la etajul 2 al imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/03.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. Centrul Istoric S.A., şi cumpărătoarea D., aceasta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la etajul 3 al imobilului din str. x.

Ulterior, dreptul de proprietate asupra unor apartamente dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost transmis din patrimoniul chiriaşilor cumpărători, fie pe calea succesiunii, fie prin înstrăinare prin acte succesive de vânzare cumpărare.

Astfel, potrivit reţinerilor instanţei de apel din ciclul procesual anterior, au dobândit dreptul de proprietate prin succesiune:

- K., în calitate de moştenitor al defunctului E., dobânditorul ap. 40, în baza contractului nr. x/05.04.1997;

- FF.,în calitate de moştenitor al defunctului Q., cumpărătorul ap. 25 din imobil, conform contractului de vânzare cumpărare nr. x/27.05.1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995;

- GG., în calitate de moştenitor al defunctei G., dobânditoare a ap. 45, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/09.04.1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995¸;

- H. şi BB., în calitate de moştenitori ai defuncţilor H. şi I., cumpărători ai ap. 30 în baza contractului nr. x/15.04.1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995;

- HH., cu domiciliul în Bucureşti, moştenitor al defunctei D., cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului nr. x/03.04.1997

Totodată, au devenit proprietari urmare a perfectării unor contracte subsecvente de vânzare cumpărare:

- II. şi Z., cumpărători ai ap. 42 din imobil, în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.2003, încheiat cu JJ., moştenitorul lui R., cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare cumpărare nr. x/01.07.1997;

- KK., în baza contractului autentificat sub nr. x/2002, încheiat cu numitul LL., moştenitor al defunctei M., cumpărătoare în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului nr. x/03.04.1997, din patrimoniul acesteia dreptul fiind transmis prin succesiune către MM., moştenitor al defunctei.

Municipiul Bucureşti a comunicat, prin adresa nr. x/09.05.2001, că la această dată imobilul se află în proprietatea statului în proporţie de 61,778 %, restul de 38,226 % fiind vândut foştilor chiriaşi ce deţineau contracte de închiriere.

Prin raportul de expertiză tehnică în construcţii întocmit de expert inginer CC., în faţa instanţei de fond, raport ale cărui concluzii nu au fost contestate, a fost identificat bunul imobil AA., preluat de stat.

Expertul a arătat că, deşi în actele emise de primărie, este indicată suprafaţa înstrăinată ca reprezentând 61% din construcţie, acest procent este calculat prin raportare la totalul suprafeţei utile a imobilului, fără a se ţine seama că suprafaţa totală de 1230,37 mp. se compune din suprafaţa locuibilă de 677,78 mp. (55,09 %) şi suprafaţa cotă indiviză de 552,59 mp. (44,91 %).

Din suprafaţa locuibilă de 677,78 mp. (55,09 %) a fost vândută o suprafaţă de 467,78 mp, ce reprezintă o cotă de 69% fiind înstrăinată odată cu suprafaţa locuibilă şi cota de 69% din părţile comune indivize.

Expertul a indicat că suprafaţa neînstrăinată este de 210 mp. suprafaţă locuibilă, din care 195, 41 mp. suprafaţă exclusivă şi 14,59 mp. suprafaţă comună, aceste suprafeţe fiind identificate în planurile anexă ale raportului de expertiză imobiliară, filele x vol. II. dosar Tribunal, ciclul procesual nr. 2.

În cuprinsul raportului este arătat şi că imobilul a avut 76 de încăperi, din care au fost înstrăinate 41, astfel că un număr de 28 de încăperi au rămas în proprietatea statului, o parte dintre acestea fiind închiriate, pe planul de situaţie al fiecărui nivel fiind evidenţiate prin culori diferite spaţiile vândute - culoarea verde, spaţiile închiriate - culoarea roz, dependinţe şi holuri - culoarea galbenă.

Prin acţiunea în revendicare formulată, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor, posesori ai bunului imobil preluat de la autorii săi, să îi lase în deplină proprietate întregul imobil.

Analizând actele dosarului prin prisma temeiului juridic al acţiunii formulate, instanţa de apel a reţinut că acţiunea în revendicare, fondată pe prevederile art. 480 C. civ. de la 1864, este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, acţiune reală, prin care reclamantul cere instanţei de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat şi, pe cale de consecinţă, să îl oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului.

Dispoziţiile de drept comun, conţinute de C. civ., dau vocaţia titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obţine recunoaşterea acestui drept într-o manieră pe care o considera adecvată finalităţii urmărite.

În cursul unei proceduri în revendicare de drept comun, în situaţia în care ambele părţi exhibă titluri de proprietate, e necesar ca instanţa să se analizeze cele două titluri pentru a stabili care dintre acestea este mai caracterizat, fără a putea face verificări în ceea ce priveşte validitatea titlului vreuneia dintre părţi, în cazul în care nu este învestită cu o asemenea pretenţie.

Obiectul prezentei acţiuni în revendicare îl reprezintă, aşa cum s-a arătat, bunul imobil, AA., aparţinând lui X., autorul reclamantului A., cum s-a reţinut prin decizia de casare 1846/18.03.2008 pronunţată de ÎCCJ, secţia Civilă, ce a intrat în patrimoniul statului român, prin aplicarea unor dispoziţii normative speciale la nivelul anilor 1949 - 1950.

Instanţa de apel a constatat că, în prezenta cauză, toate părţile adverse exhibă titluri de proprietate: reclamantul titlul autorilor săi - act de vânzare cumpărare, urmat de înscrierea provizorie în cartea funciară; pârâtul Municipiul Bucureşti, pentru partea din imobil neînstrăinată - titlul statului întemeiat pe Decretul nr. 174/1949 şi Decretul nr. 92/1950, pârâţii dobânditori ce au avut calitatea de chiriaşi - contractul de vânzare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, iar pârâţii subdobânditorii - titlul de moştenitor coroborat cu contractul de vânzare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, al autorului lor, fie actul autentic de vânzare cumpărare coroborat cu contractul de vânzare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, al autorului lor.

În aceste condiţii, în acţiunea în revendicare promovată, instanţa de judecată este obligată să procedeze la analiza preferabilităţii titlurilor prezentate de părţi prin prisma criteriilor impuse de dreptul comun, fără a fi ignorate efectele legilor speciale ce reglementează modalitatea concretă de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, prin raportare şi la dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, aşa cum acesta este interpretat prin prisma hotărârilor pronunţate de CEDO în materie.

În ceea ce îl priveşte pe reclamant, se constată că dreptul de proprietate în patrimoniul autorului reclamantului este dovedit prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/26.10.1921 şi transcris sub nr. x/1921, prin care X. dobândeşte dreptul de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, str. x, corespunzătoare str. x şi procesul-verbal nr. x/1940 emis de Comisia Cărţilor Funciare Bucureşti, privind imobilul din Bucureşti, str. x şi str. x.

Anterior promovării prezentului litigiu, reclamantul nu a solicitat recunoaşterea pe cale judiciară a dreptului său de proprietate, astfel că nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul de proprietate cu privire la imobilul litigios.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, potrivit jurisprudenţei Curţii, noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine stabilite, creanţe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern şi în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" să obţină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (cauza Străin şi alţii împotriva României, cauza Viaşu împotriva României, cauza Sebastian Taub împotriva României etc). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu va fi considerat "bun", în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins demult ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, cauza Mihăilă împotriva României etc).

Prin hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României, CEDO a reţinut că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 şi 143).

În jurisprudenţa sa anterioară, contemporană promovării acţiunii, Curtea Europeană a subliniat în toate cazurile împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate (cauza Păduraru c. României), drept ce a supravieţuit în timp.

În viziunea actuală a Curţii Europene nu se mai recunoaşte, în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi, un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reţine existenţa unui nou drept de proprietate care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (hotărârea Atanasiu ş.a.).

Prin stabilirea împrejurării potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naşte un nou drept de proprietate, Curtea Europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizaţie, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă şi dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislaţia internă.

În consecinţă, în accepţiunea dată de instanţa de contencios european din momentul pronunţării hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, în cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României, conceptului de "bun actual", reclamantul nu deţine un asemenea bun.

Pornind de la aceste reţineri, instanţa de apel a analizat distinct acţiunea în revendicare formulată împotriva Municipiului Bucureşti, pentru partea de imobil deţinută în continuare de acesta, şi împotriva pârâţilor persoane fizice, pentru partea de imobil ce a fost înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, părţi de construcţie identificate în raportul de expertiză ale cărui concluzii au fost anterior expuse, din perspectiva dispoziţiilor de drept comun înscrise în C. civ. ce se completează cu dispoziţiile de drept material înscrise în Legea nr. 10/2001, ca lege specială, derogatorie sub anumite aspecte, inclusiv în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict.

Verificând soluţia de respingere a acţiunii în revendicare în raport cu pârâtul Municipiul Bucureşti, întemeiată pe considerentul că cererea acestuia urmează a fi analizată în procedura specială a Legii nr. 10/2001, având în vedere formularea notificării, se constată că această soluţie este nefondată, urmând a fi admise criticile formulate prin calea de atac promovată de reclamantul A.

Astfel cum s-a arătat şi în precedent, şi cum a statuat instanţa supremă în decizia de casare, în cazul acţiunii formulate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, există posibilitatea pentru reclamant de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv C. civ.

Aşadar, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude posibilitatea de a se finaliza acţiunea în revendicare introdusă anterior intrării în vigoare a acesteia.

Acţiunea în revendicare promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea dreptului de proprietate, în aplicarea prevederilor art. 47 din Lege, având în vedere manifestarea de voinţă a reclamantului.

Existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude procedural posibilitatea de a se finaliza acţiunea în revendicare introdusă anterior intrării în vigoare a acesteia; prin raportare la dispoziţiile de drept material conţinute de aceasta se reţine că, prin actul normativ special, sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu sau fără titlu, cu plata sau fără plata unor despăgubiri, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi art. 481 din vechiul C. civ.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a fost anulată, în parte, sentinţa civilă apelată, în ceea ce priveşte cererea în revendicare formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, constatându-se că soluţia instanţei de fond, de respingere a acestei cereri cu motivarea că partea poate apela la dispoziţiile legii speciale - Legea nr. 10/2001, este nefondată.

Instanţa de apel nu a pronunţat soluţia de anulare cu trimitere spre rejudecare, deşi Tribunalul nu a analizat această cerere, iar reclamantul a solicitat pronunţarea acestei soluţii în aplicarea art. 297 teza II C. proc. civ., chiar prin cererea de apel, fiind evocat fondul acestui capăt de cerere prin prezenta decizie.

Această măsură procedurală este determinată, în primul rând, de dispoziţia deciziei de casare ce a casat integral soluţia pronunţată de instanţa de apel în ciclul procesual anterior, prin care se dispusese trimiterea cauzei la instanţa de fond, dar şi de imperativul asigurării dreptului la un proces echitabil, în componenta timpului rezonabil impus pentru soluţionarea unei cauze, având în vedere vechimea prezentului dosar - cererea de judecată fiind înregistrată pe rolul instanţelor la 26.04.2000, precum şi de împrejurarea că dosarul se află, în prezent, în cel de al treilea ciclu procesual.

De asemenea, Curtea de Apel a avut în vedere că apelantul-reclamant nu a solicitat administrarea unor probe suplimentare în apel, iar probele administrate în faţa instanţei de fond nu au fost contestate, nefiind invocate neregularităţi procedurale în ce priveşte administrarea acestora.

Mai mult, prin decizia de casare, instanţa supremă a dezlegat chestiuni de drept comune acţiunii în revendicare - formulate atât în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, cât şi cu Municipiul Bucureşti, iar prin prezenta decizie s-a statuat asupra situaţiei juridice a întregului bun.

Solicitarea reclamantului din rejudecare, de trimitere a cererii Tribunalului pentru soluţionare a cererii sale prin prisma Legii nr. 10/2001, nu poate fi primită în apel, depăşind limitele judecăţii prezentului litigiu.

Pe cale de consecinţă, evocând fondul acţiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, instanţa de apel a analizat titlurile celor două părţi în conflict, prin realizarea unei analize comparative a drepturilor înfăţişate de părţi, prin raportare la dispoziţiile CEDO indicate, luându-se în considerare şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Pe fondul acţiunii formulate împotriva Municipiului Bucureşti, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 - (1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. (3) Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

În cauză, instanţa de fond nu a procedat, în mod explicit, la analiza valabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, respingând, însă, acţiunea formulată împotriva cumpărătorilor în aplicarea principului validităţii aparenţei de drept, reţinând că teoria aparenţei dreptului operează în favoarea acestora, deoarece nu puteau cunoaşte existenţa unui drept real asupra imobilului în favoarea unor terţe persoane, atât timp cât reclamantul nu a dovedit existenţa unor cereri formulate cu privire la imobil.

Într-un prim raţionament, s-ar putea deduce că, doar implicit, Tribunalul a apreciat nevalabilitatea titlului statului, în acord cu practica instanţelor de judecată, ce, în mod constant, au reţinut că Decretul nr. 92/1950 nu poate reprezenta un titlu valabil de proprietate pentru stat, fiind emis cu nerespectarea Constituţiei din 1948, ce garanta dreptul de proprietate particulară, acordându-i protecţie.

De asemenea, şi la acea dată, exproprierea putea fi făcută numai pentru cauză de utilitate publică şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire a proprietăţii particulare sau, în condiţiile legii, pentru mijloacele de producţie (art. 10,11), iar Decretul nr. 174/1949 considera ca trecute, prin efectul prezentului decret, în proprietatea şi folosinţa Statului, toate bunurile declarate expropriate.

Pe de altă parte, Înalta Curte statuează, prin decizia de casare, că analiza valabilităţii preluării din perspectiva cerinţelor celor două acte normative - Decretul nr. 174/1949 şi Decretul nr. 92/1950, depăşeşte limitele devoluţiunii, prin prisma obiectului dedus judecăţii instanţei de fond, având în vedere susţinerile reclamantului din cererea de chemare în judecată ce a pretins nerealizarea scopului exproprierii.

În acest context, s-a apreciat că, în raport cu Municipiul Bucureşti, dreptul de proprietate al reclamantului este preferabil, fiind legitimat cu un titlu originar de proprietate asupra imobilului revendicat, aparţinând autorului său, în timp ce dreptul statului este întemeiat pe actele de preluare, reţinute şi de instanţa de fond.

În raport de actele dosarului anterior expuse, se constată că restituirea în natură a părţii din imobil neînstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, deţinută în continuare de unitatea administrativ teritorială, este unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită.

În continuare, instanţa de apel a reţinut că legiuitorul român a ales să fie restituite în natură imobilele preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în condiţii ce sunt întrunite în prezenta cauză, pentru partea din imobil ce se află în patrimoniul Municipiului Bucureşti, identificată prin raportul de expertiză, cererea în revendicare a moştenitorului fostului proprietar pentru aceasta fiind fondată şi admisă ca atare.

Mai mult şi legea specială - Legea nr. 10/2001 a consacrat principiul restituirii în natură, această formă de măsură reparatorie fiind regula, excepţiile de la aceasta fiind limitativ şi expres prevăzute, aşa cum se dispune prin art. 1 şi art. 9, principiul prevalenţei restituirii în natură fiind reiterat şi prin art. 2 al Legii nr. 165/2013, iar articolul 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 dispune expres că dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege.

Instanţa de apel a indicat aceste dispoziţii ale legii speciale, deşi prezenta acţiune este întemeiată pe dreptul comun, doar pentru a reliefa convergenţa soluţiilor oferite în legislaţia naţională pentru imobilele preluate abuziv, ce se regăsesc în patrimoniul unităţilor administrativ teritoriale, indiferent dacă ne raportăm la acţiunea în revendicare de drept comun sau la procedura Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, a fost admisă, în parte, acţiunea în revendicare, fiind temeinică cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, ce are obligativitatea restituirii în natură a părţii din imobil deţinute, fără ca în acest caz să se producă o atingere securităţii raporturilor juridice civile.

Aşadar, reţinând că titlul reclamantului este preferabil, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti şi obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 210 mp. din imobilul situat în Bucureşti, str. x, formată din suprafaţa exclusivă de 195,41 mp şi suprafaţa de 14,59 mp din părţile comune indivize ale imobilului, suprafeţe identificate în planurile anexă ale raportului de expertiză imobiliară efectuat în cauză de expert CC. (filele x vol. II. dosar Tribunal, ciclul procesual nr. 2).

Pe cale de consecinţă, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul W., prin care acesta a solicitat constatarea valabilităţii contractului său de închiriere, care nu poate forma obiectul cererii de retrocedare, şi cererea de intervenţie în interesul Municipiului Bucureşti au fost respinse, reţinându-se obligaţia Municipiului de a restitui în natură bunul preluat de stat.

Analizând soluţia de respingere a acţiunii în revendicare în raport cu pârâţii persoane fizice, instanţa de apel a constatat că aceasta este întemeiată, urmând a fi păstrată.

Astfel, din probele administrate în cauză, s-a constatat că, anterior promovării prezentei cereri, reclamantul sesizase doar Municipiul Bucureşti cu o cerere de restituire în natură, fără a fi dovedite demersuri în raport cu dobânditorii cumpărători ai apartamentelor din imobil.

Mai mult, în cererea adresată Municipiului Bucureşti, bunul imobil este identificat cu o altă adresă administrativă, diferită de cea la care imobilul figura înscris la data notificării, adresă diferită chiar şi de cea avută de imobil la data naţionalizării.

Oricum, reclamantul nu invocă, în susţinerile sale relative la poziţia părţilor ce au încheiat actele de vânzare cumpărare, această solicitare adresată Municipiului Bucureşti.

Nefiind învestită, prin cerere sau pe cale de excepţie, cu o acţiunea în verificarea validităţii actelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi cum nu există o hotărâre judecătorească definitivă care să declare nevalabilitatea acestora, instanţa de apel a reţinut prezumţia că actele de vânzare-cumpărare indicate au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale înscrise în Legea nr. 112/1995, la data perfectării lor.

Rezultă, astfel, că cumpărătorii au acţionat fără a frauda legea, apreciind că Primăria Municipiului Bucureşti vinde în calitate de proprietar, iar reclamantul nu a răsturnat prezumţia de buna-credinţă de care beneficiază cumpărătorii.

Articolul 1898 C. civ. defineşte buna credinţă, ca fiind "credinţa posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege, spre a-i transmite proprietatea".

În această analiză, instanţa de apel a reţinut şi că art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.

Astfel, textul legal consacră un principiu de preferabilitate a titlului chiriaşului, dacă acesta a cumpărat un imobil preluat de stat fără titlu, dar cu bună credinţă, soluţia fiind o transpunere a principiului aparenţei creatoare de drept "error communis facit jus".

Incidenţa acestui principiu presupune întrunirea cumulativă a două condiţii: privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului (eroare comună, unanimă şi invincibilă), precum şi a unei condiţii privind buna credinţă a subdobânditorului, condiţii îndeplinite în cauză, în condiţiile în care reclamantul nu a produs dovezi contrare şi nici nu invocă asemenea împrejurări prin cererea de chemare în judecată.

Aşa cum a statuat şi Înalta Curte în decizia de casare pronunţată, împrejurarea relevată prin motivele de apel, în sensul că unii pârâţi ar fi cumpărat apartamentele după promovarea acţiunii în revendicare, nu poate fi primită, întrucât aceşti pârâţi au achiziţionat apartamentele de la dobânditorii în temeiul Legii nr. 112/1995, autorii lor încheind cu toţii contractele în anii 1997 - 1998, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi contestării în vreo modalitate a titlului statului.

De asemenea, sunt lipsite de relevanţă susţinerile relative la faptul că unii subdobânditori au încheiat contractele cu nerespectarea termenului prohibitiv de 10 ani sau anterior soluţionării notificării formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, atât timp cât, în cauză, nu se verifică valabilitatea actelor de vânzare succesive.

În prezenta acţiune în revendicare, potrivit criteriilor anterior enunţate, se analizează buna credinţă a cumpărătorului chiriaş la data încheierii actului, contractul perfectat în condiţii de legalitate producând aceleaşi efecte atât între părţi, cât şi faţă de succesorii acestora, în această din urmă categorie intrând succesorii universali şi cu titlu universal, precum şi succesorii cu titlu particular, fiind vorba despre drepturi legate de bunul transmis ce au o legătură conexă cu acesta.

Pe cale de consecinţă, având în vedere şi că reclamantul nu deţine un "bun actual", potrivit statuărilor CEDO expuse, titlul persoanelor fizice, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 sau succesori ai cumpărătorilor în temeiul acestei legi speciale, este preferabil celui deţinut de către reclamant, astfel că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a fost menţinută soluţia de respingere a acţiunii în revendicare promovate împotriva acestora şi a pârâtului S.C. Centrul Istoric, societatea de administrare prin intermediul căreia au fost încheiate actele de vânzare.

Soluţia de respingere a acţiunii în revendicare nu neagă dreptul reclamantului la despăgubiri din partea statului român, respectiv dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, în situaţia în care sunt îndeplinite cerinţele legale înscrise în art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 - cale specială pe care reclamantul a înţeles să o şi utilizeze, astfel cum rezultă din notificarea depusă la dosar.

7. Calea de atac declarată în cauză

Împotriva deciziei Curţii de Apel a declarat recurs intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, întemeiat pe ipotezele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, următoarele aspecte de nelegalitate:

Consideră că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât, în opinia sa, instanţa de apel în rejudecare (după anularea, în parte, a sentinţei instanţei de fond şi evocarea fondului) a admis, în parte, acţiunea formulată în contradictoriu cu recurentul-pârât, dispunând obligarea Municipiului Bucureşti să lase reclamantului, în deplină proprietate şi posesie, suprafaţa de 210 mp, din imobilul situat în str. x, sector 3 (formată din suprafaţa exclusivă de 195,41 mp şi suprafaţa de 14,59 mp din părţile comune ale imobilului), reţinând, în considerentele hotărârii pronunţate, (a se vedea pag. 17 alin. (3) din considerente) că "în raport cu Municipiul Bucureşti, dreptul de proprietate al reclamantului este preferabil, fiind legitimat cu un titlu originar de proprietate asupra imobilului, aparţinând autorului său, în timp ce dreptul statului este întemeiat pe actele de preluare, reţinute şi de instanţa de fond" şi, astfel, "restituirea în natură a părţii din imobil neînstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, deţinută în continuare de unitatea administrativ teritorială, este unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de libertate suferită".

De asemenea, instanţa de apel consemnează că legiuitorul român a ales să fie restituite, în natură, imobilele preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în condiţii ce sunt întrunite în prezenta cauză, pentru partea din imobil ce se află în patrimoniul Municipiului Bucureşti (identificată prin raportul de expertiză) şi Legea specială (Legea nr. 10/2001) consacrând principiul restituirii în natură, această formă de măsură reparatorie fiind regula, excepţiile de la aceasta fiind limitativ şi expres prevăzute (aşa cum se dispune prin art. 1 şi art. 9), principiul prevalentei restituirii în natură fiind reiterat şi prin art. 2 al Legii nr. 165/2013, articolul 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 dispunând expres că, dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent, decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege.

În mod concret, instanţa de apel menţionează că a indicat aceste dispoziţii ale legii speciale (deşi prezenta acţiune este întemeiată pe dreptul comun) doar pentru a reliefa convergenţa soluţiilor oferite în legislaţia naţională pentru imobilele preluate abuziv, ce se regăsesc în patrimoniul unităţilor administrativ teritoriale, indiferent dacă ne raportăm la acţiunea în revendicare, fiind temeinică cererea formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, care are obligativitatea restituirii în natură a părţii din imobil deţinute, fără ca, în acest caz, să se producă o atingere securităţii raporturilor juridice, (reţinând că titlul reclamantului este preferabil).

Pentru a-şi fundamenta juridic acest raţionament, instanţa de apel arată că obiectul prezentei acţiuni în revendicare îl reprezintă bunul imobil AA., aparţinând lui X. (autorul reclamantului A.), ce a intrat în patrimoniul statului român prin aplicarea unor dispoziţii speciale la nivelul anilor 1949-1950, ambele părţi exhibând titluri de proprietate (reclamantul, cu titlul autorilor săi - act de vânzare -cumpărare, urmat de înscrierea provizorie în cartea în cartea funciară, iar Municipiul Bucureşti, pentru partea din imobil neînstrăinată - titlul statului întemeiat pe Decretul nr. 174/1949 şi Decretul 92/1950, în acţiunea în revendicare promovată, instanţa fiind obligată să procedeze la analiza preferabilităţii titlurilor prezentate de părţi, prin prisma criteriilor impuse de dreptul comun, fără a fi ignorate legile speciale ce reglementează modalitatea concretă de reparate a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin raportare şi la dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, aşa cum acesta este interpretat prin prisma hotărârilor pronunţate de CEDO în materie.

Totodată, instanţa menţionează că, prin hotărârea pilot din 12.10.2010, pronunţată în cauza Măria Atanasiu şi alţii c. România, CEDO a reţinut că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a reţinut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus, expres, în sensul restituirii bunului, în accepţiunea dată de instanţa de contencios european din momentul pronunţării hotărârii pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Măria Atanasiu şi Alţii c. România, conceptul de "bun actual", reclamantul nedeţinând un asemenea bun.

Din considerentele hotărârii recurate (şi în mod deosebit paginile 14-15-16-17) se poate observa faptul că hotărârea pronunţată a fost dată nu numai cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (a dispoziţiilor C. civ. de la 1864 în speţă), dar şi contradictorie, în condiţiile în care se recunoaşte/admite că în speţă, reclamantul nu deţine un bun actual, din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 CEDO, nepronunţându-se în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care să se fi recunoscut calitatea de proprietar şi să se fi dispus expres în sensul restituirii bunului, dar se procedează totuşi la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor (reclamantul şi Municipiul Bucureşti), ajungându-se la concluzia greşită că "titlul reclamantului este preferabil", cererea formulată (acţiunea în revendicare) fiind temeinică în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, care ar avea obligativitatea restituirii în natură a părţii din imobil deţinute, fără ca în acest caz să se producă o atingere a securităţii raporturilor juridice civile.

Din moment ce reclamantul nu deţine "un bun actual" în sensul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, acţiunea în revendicare formulată şi în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti nu poate fi admisă (este neîntemeiată şi trebuie respinsă ca atare), şi, chiar dacă, în speţă, s-ar impune compararea titlurilor de proprietate exhibate de către cele două părţi (în raport de îndrumările obligatorii ale deciziei de casare), titlul de proprietate exhibat de Municipiul Bucureşti în cauză (Decretul nr. 92/1950) este mai caracterizat decât titlul reclamantului (actul de vânzare-cumpărare al autorului X.), cu consecinţa acordării preferabilităţii titlului (titlurilor) exhibate de Municipiul Bucureşti şi respingerii acţiunii reclamantului formulată în contradictoriu cu acesta, ca neîntemeiată (având în vedere şi aspectul incontestabil în speţă că reclamantul nu deţine un bun actual).

Pe cale de consecinţă, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei pronunţate, în sensul respingerii şi a cererii în revendicare a reclamantului, formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, pentru partea din imobilul revendicat neînstrăinată, ca neîntemeiată, reclamantul nedeţinând un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, iar titlul Municipiului Bucureşti este mai caracterizat şi preferabil titlului reclamantului.

8. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul exercitat în cauză, din perspectiva dispoziţiilor 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.

Limitele învestirii instanţei de recurs vizează exclusiv revendicarea formulată împotriva Municipiului Bucureşti, pentru partea de imobil deţinută în continuare de acesta, anume suprafaţa de 210 mp din imobilul situat în Bucureşti, str. x, formată din suprafaţa exclusivă de 195,41 mp şi suprafaţa de 14,59 mp din părţile comune indivize ale imobilului, suprafeţe identificate în planurile anexă ale raportului de expertiză imobiliară efectuat în cauză de expert CC. (filele x vol. II. dosar Tribunal, ciclul procesual nr. 2).

Recurentul-pârât critică, în esenţă, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 480 C. civ., susţinând că, din moment ce reclamantul nu deţine "un bun actual", în sensul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti nu poate fi admisă şi că, în operaţiunea de comparare de titluri, prevalează titlul pârâtului, din acest punct de vedere susţinând şi că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 din acelaşi cod).

Cu privire la motivul de recurs, încadrat în cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin care se invocă nelegalitatea hotărârii instanţei de apel din perspectiva motivelor contradictorii pe care le cuprinde, Înalta Curte va reţine că susţinerile formulate sunt nefondate şi nu atrag incidenţa cazului de casare evocat.

Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 vechiul C. proc. civ. pot fi existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată sau contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată.

Faptul că instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu deţine un "bun actual", din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 CEDO (nepronunţându-se, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care să se fi recunoscut calitatea de proprietar şi să se fi dispus expres în sensul restituirii bunului) şi a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor (reclamantul şi pârâtul Municipiul Bucureşti) nu reprezintă o motivare contradictorie, întrucât, în speţă, nici recurentul-pârât nu se poate prevala de un "bun", în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 CEDO, instanţa de apel reţinând că dreptul pârâtului este întemeiat pe actele de preluare, Decretul nr. 92/1950 şi Decretul nr. 174/1949.

În acest context, acţiunea în revendicare dedusă judecăţii fiind guvernată de dispoziţiile dreptului comun, respectiv ale art. 480 C. civ., a obligat instanţa să o soluţioneze prin compararea titlurilor exhibate de părţile litigante, după criteriile create de doctrină şi jurisprudenţă în aplicarea art. 480 C. civ.

În consecinţă, contrar celor arătate în cererea de recurs, hotărârea instanţei de apel fundamentează, prin argumentele menţionate în cuprinsul său, soluţia de admitere a apelului şi, pe cale de consecinţă, a admiterii acţiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, critica nefiind sub incidenţa ipotezei de modificare prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizând contradictorialitatea motivării.

Pe cale de consecinţă, este nefondat motivul de recurs ce se referă la faptul că instanţa de apel ar fi motivat în mod contradictoriu soluţia pronunţată, hotărârea recurată fiind corect argumentată în fapt şi în drept, dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente ce nu se contrazic şi care conduc şi întemeiază soluţia din dispozitiv.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a normelor de drept substanţial, ipoteză prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că, din moment ce reclamantul nu deţine "un bun actual" în sensul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti nu este întemeiată, şi, chiar dacă, în speţă, s-ar impune compararea titlurilor de proprietate exhibate de către cele două părţi (în raport de îndrumările obligatorii ale deciziei de casare), titlul de proprietate exhibat de Municipiul Bucureşti în cauză (Decretul nr. 92/1950) este mai caracterizat decât titlul reclamantului (actul de vânzare-cumpărare al autorului X.), cu consecinţa acordării preferabilităţii titlului (titlurilor) exhibate de Municipiul Bucureşti şi respingerii acţiunii reclamantului formulată în contradictoriu cu acesta, având în vedere şi aspectul că reclamantul nu deţine un bun actual.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine în primul rând, că, astfel cum apreciat instanţa de apel, cauza de faţă a fost iniţiată anterior intrării în vigoare a Legii 10/2001, ceea ce o plasează sub incidenţa dreptului comun, iar normele dreptului intern, care ocrotesc dreptul de proprietate, corect au fost aplicate.

În raport cu îndrumările date prin deciziile de casare, în prezenta speţă s-a stabilit legitimarea procesuală activă a reclamantului, de a solicita restituirea unui bun imobil ce a aparţinut autorului său, bun preluat de statul român.

De asemenea, s-a mai reţinut că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude procedural posibilitatea de a se finaliza acţiunea în revendicare introdusă anterior intrării în vigoare a acesteia, prin raportare la dispoziţiile de drept material conţinute de aceasta se reţine că prin actul normativ special sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu sau fără titlu, cu plata sau fără plata unor despăgubiri, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi art. 481 din vechiul C. civ.

Totodată, s-a mai reţinut distincţia între situaţia pârâtului Municipiul Bucureşti, în privinţa căruia solicitarea de restituire a vizat o suprafaţă de 210 mp (identificată ca atare prin raportul de expertiză) care nu a făcut obiect al înstrăinărilor în temeiul Legii nr. 112/1995, şi situaţia pârâţilor persoane fizice, ce au dobândit imobilele din litigiu în urma actelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În ceea ce priveşte persoanele fizice, normele de drept material din Legea nr. 10/2001 interesând dreptul de proprietate, titularul şi regimul juridic al acestuia, sunt de imediată aplicare, partea interesată putându-se prevala de acestea, pentru a tinde la paralizarea acţiunii în revendicare.

Asemenea dispoziţii neputând fi suspendate de la aplicarea lor şi dat fiind faptul că există în cadrul normativ la momentul judecăţii, puteau fi invocate de pârâţi în apărare (respectiv, încheierea cu bună-credinţă a actului; necontestarea acestuia în termenul special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (4).

În acest context, în raport cu pârâtul Municipiul Bucureşti, instanţa de apel a reţinut că toate părţile adverse exhibă titluri de proprietate: reclamantul - titlul autorilor săi - act de vânzare cumpărare, autentificat sub nr. x/26.10.1921 şi transcris sub nr. x/1921, prin care X. dobândeşte dreptul de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, str. x, corespunzătoare str. x, urmat de înscrierea provizorie în cartea funciară, iar pârâtul Municipiul Bucureşti, pentru partea din imobil neînstrăinată - titlul statului, întemeiat pe Decretul nr. 174/1949 şi Decretul nr. 92/1950 - şi că prin decizia de casare s-a statuat că "analiza valabilităţii preluării din perspectiva cerinţelor celor două acte normative - Decretul nr. 174/1949 şi Decretul nr. 92/1950, depăşeşte limitele devoluţiunii, prin prisma obiectului dedus judecăţii instanţei de fond, având în vedere susţinerile reclamantului din cererea de chemare în judecată ce a pretins nerealizarea scopului exproprierii."

Faptul că instanţa de apel a considerat că, în accepţiunea dată de instanţa de contencios european din momentul pronunţării hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României, conceptului de "bun actual", reclamantul nu deţine un asemenea bun, nu are relevanţa susţinută de recurentul-pârât.

Astfel, în ceea ce priveşte modalitatea de preluare a bunului, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel şi necontestată în recurs, din actele dosarului a rezultat că, într-adevăr, bunul a făcut anterior anului 1945, obiectul unei proceduri de expropriere pentru cauză de utilitate publică, procedură declanşată de Primăria Bucureşti.

Procedura de expropriere nu a fost finalizată, fiind în cursul unei proceduri judiciare, la data intrării în vigoare a Decretului nr. 174/28.04.1949, prin decizia nr. 1327/06.12.1949, Curtea Supremă, secţia Civilă a stins litigiul (dosar fond), în aplicarea acestui act normativ.

Prin procesul-verbal încheiat la 04.03.1950, s-a procedat la luarea în posesie a bunului din str. x, în act făcându-se menţiunea că acesta constituie fosta proprietate a moştenitorilor lui X. şi este expropriat pentru cauză de utilitate publică, procesul-verbal fiind încheiat în vederea punerii în executare a prevederilor Decretului Lege nr. 174/1949 .

Din înscrisurile depuse în dosarul de fond a rezultat şi că imobilul situat în str. x, sector 3 figurează preluat în proprietatea statului în conformitate cu prevederilor Decretului nr. 92/1950 poz. 239, pag. 375, fost proprietatea numitului X., căruia i s-a naţionalizat AA., str. x .

Pe cale de consecinţă, nici recurentul-pârât nu deţine un "bun", în sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, în condiţiile în care imobilul revendicat a fost preluat de statul român prin actele de preluare sus-menţionate.

În acest cadru procesual, soluţionarea acţiunii în revendicare se realizează conform prevederilor art. 480-481 C. civ., prin compararea titlurilor de proprietate invocate de către părţi, dacă acestea sunt valabile, dându-se eficienţă celui mai bine caracterizat, adică proprietarul care a dobândit bunul imobil de la autorul care are un titlu mai preferabil.

Prin urmare, potrivit considerentelor deciziei recurate, în mod legal, instanţa de apel a procedat la verificarea şi compararea titlurilor de proprietate pretinse de părţi, conform regulilor specifice acţiunii în revendicare, prevăzute de art. 480 din vechiul C. civ., în scopul verificării care dintre acestea este mai bine caracterizat.

În acest sens, se constată că, în mod corect, instanţa de apel, în operaţiunea de comparare a titlurilor invocate de cele două părţi litigante, a statuat în sensul că dreptul de proprietate al autorului reclamantului, care a fost dobândit în mod valabil, în baza actului de act de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/26.10.1921 şi transcris sub nr. x/1921, fiind legitimat cu un titlu originar de proprietate asupra imobilului revendicat, este preferabil dreptului invocat de pârât, întemeiat pe actele de preluare, reţinute şi de instanţa de fond.

În plus, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede, în mod expres, competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili, în soluţionarea acţiunilor în revendicare formulate în legătură cu imobilele preluate de stat, în perioada regimului politic trecut, valabilitatea titlului de proprietate exhibat de părţi, în raport de criteriile prevăzute în acest articol. Aşadar analiza temeiniciei cererii reclamanţilor trebuia făcută prin compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, în raport de criteriile doctrinei şi jurisprudenţei, dezvoltate în interpretarea şi aplicarea art. 480 C. civ.

Mai mult decât atât, având în vedere că reclamantul a urmat şi calea legii speciale, formulând notificări cu privire la bunul revendicat, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că această modalitate de soluţionare a cauzei corespunde soluţiei presupuse şi de Legea 10/2001, care instituie prevalenţa restituirii în natură prin dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (1), prin urmare, în mod legal, recurentul-pârâtul a fost obligat să lase reclamantului, în deplină proprietate şi posesie, partea din imobil, liberă, ce este deţinută de Municipiul Bucureşti, identificată prin raportul de expertiză

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia titlul pârâtului este mai caracterizat şi preferabil titlului reclamantului, aceasta nu poate fi primită, recurentul-pârât neaducând niciun argument juridic sub acest aspect, doar afirmând că titlul său este preferabil şi mai bine caracterizat.

Astfel, corect s-a apreciat că în operaţiunea de comparare a titlurilor invocate de reclamant şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, în acţiunea de revendicare pe dreptul comun, titlul reclamantului, pentru considerentele corect reţinute de instanţa de apel, este mai bine caracterizat şi urmează a fi preferat, având în vedere şi principiul securităţii raporturilor juridice şi cel al respectării dreptului de proprietate.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că nu subzistă motivele de modificare invocate, prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul se priveşte ca fiind nefondat şi se va respinge, ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 526A din 29 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2022.