RCA moral damages quantification and late payment penalties after failed amicable settlement

Şedinţa publică din data de 3 martie 2022

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, secţia civilă la 16 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A. şi cu intervenientul F., obligarea pârâtei S.C. E. S.A. la plata daunelor morale şi materiale pentru repararea prejudiciului suferit prin producerea accidentului de circulaţie din 14 aprilie 2015 din municipiul Gheorgheni, jud. Harghita, în care a decedat fiul şi fratele lor, A., astfel: pentru A., tatăl victimei, suma de 192.474 euro, cu titlu de daune morale şi suma de 685,13 RON cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate cu ocazia soluţionării dosarului penal; pentru C., mama victimei, suma de 194,624 euro, cu titlu de daune morale; pentru B., fratele victimei, suma de 96.882 euro, cu titlu de daune morale; pentru D., fratele victimei, suma de 98.338 euro, cu titlu de daune morale.

De asemenea au solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate pentru fiecare dintre sumele indicate, începând cu 14 noiembrie 2017 (a 11-a zi de la data înregistrării cererii de despăgubire), până la plata efectivă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces, constând în contravaloarea deplasărilor la instanţa de judecată, onorariul avocaţial urmând a fi solicitat pe cale separată.

În drept, au invocat dispoziţiile 49, art. 50 şi art. 54 din Legea nr. 136/1995, art. 24 şi art. 26 din Norma ASF nr. 23/2014, art. 16, art. 1381, art. 1385, art. 1386, art. 1387, art. 1388, art. 1391 alin. (2) şi următ. C. civ., coroborate cu cele ale art. 26 alin. (1), art. 36, art. 37 şi art. 50 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Excepţia a fost respinsă prin încheierea nr. 2 din 10 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Harghita, secţia I civilă

2. Sentinţa Tribunalului Harghita

Prin sentinţa nr. 197 din 13 februarie 2020, Tribunalul Harghita, secţia I civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A. şi intervenientul F. şi a obligat-o pe pârâtă la plata următoarelor sume: reclamanţilor A. şi C., echivalentul în RON a câte 28.000 euro, la cursul Băncii Naţionale a României, valabil în ziua plăţii efective, cu titlu de daune morale; reclamantului A., suma de 685,13 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; reclamantului B., echivalentul în RON sumei de 21.000 euro, la cursul Băncii Naţionale a României, valabil în ziua plăţii efective, cu titlu de daune morale. A respins acţiunea formulată de reclamantul D.. A obligat-o pe pârâtă să plătească penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, aferente daunelor morale, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, iar reclamanţilor A., B. şi C., suma de 4078,33 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Apelul

Împotriva sentinţei nr. 197 din 13 februarie 2020, pronunţate de Tribunalul Harghita, secţia I civilă au declarat apel reclamanţii şi pârâta.

Cererile de apel au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 24 martie 2020, sub acelaşi număr de dosar.

3.1 Prin încheierea nr. 96 din 23 mai 2020, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a aceleiaşi instanţe.

3.2 Prin încheierea nr. 251 din 6 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a aceleiaşi instanţe. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata apelurilor şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

4. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în regulator de competenţă

Prin decizia nr. 2119 din 15 octombrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

5. Hotărârea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă asupra apelurilor

Prin decizia nr. 29 din 25 ianuarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâta S.C. E. S.A. împotriva sentinţei nr. 197 din 13 februarie 2020, pronunţate de Tribunalul Harghita, secţia I civilă. A admis apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâta S.C. E. S.A. să plătească reclamanţilor A., B. şi C., şi suma de 5263,66 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă. A respins apelul declarat de reclamanta C., pentru minorul D., împotriva sentinţei nr. 197 din 13 februarie 2020, pronunţate de Tribunalul Harghita, secţia I civilă, ca nefondat.

6. Recursul

Împotriva deciziei nr. 29 din 25 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a declarat recurs pârâta S.C. E. S.A..

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cu privire la stabilirea daunelor morale, aspect ce contravine dispoziţiilor imperative ale art. 425 lit. b) din acelaşi act normativ.

În acest sens, au arătat că, în scopul de a oferi motive specifice şi explicite, instanţele trebuie să se raporteze la apărările părţilor, în speţă, la art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014 cu referire la practica judiciară privind modalitatea de stabilire a daunelor morale.

Deşi s-a reţinut că, prin comparaţie cu despăgubirile stabilite în alte speţe, soluţia ar fi echitabilă, instanţa nu a făcut trimitere la nicio hotărâre judecătorească pentru a motiva, concret, care sunt raţionamentele pe care se bazează soluţia pronunţată. Astfel, recurentul a arătat că nu se poate exercita controlul judiciar cu privire la modalitatea de stabilire a despăgubirilor morale, întrucât, din considerentele hotărârii nu reiese care a fost jurisprudenţa avută în vedere de instanţa de apel la stabilirea despăgubirilor.

Or, potrivit art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, practica judiciară reprezintă un criteriu veritabil de evaluare a despăgubirilor, care nu are doar rol orientativ, ci poate influenţa pronunţarea unor soluţii prin care să nu se creeze situaţii discriminatorii. Această concluzie derivă şi din actele normative care s-au succedat în materie, Ordinul CSA nr. 14/2011 (art. 49 alin. (2), Norma ASF nr. 23/2014 (art. 50 alin. (2) şi Legea nr. 132/2017 (art. 22 alin. (6).

Recurenta a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014 cu referire la modalitatea de stabilire a despăgubirilor morale faţă de toţi intimaţii-reclamanţi, prin decizia recurată fiind menţinută soluţia instanţei de fond, întemeiată pe art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 şi reţinându-se că penalităţile de întârziere au un pronunţat caracter sancţionator în cazul refuzului de plată, iar această sancţiune poate fi aplicată în situaţia existenţei unei culpe în întârzierea plăţii despăgubirilor pentru un prejudiciu cert, lichid şi exigibil.

Curtea a aplicat eronat prevederile art. 37 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, în raport, pe de o parte, de data transmiterii de către intimaţi a cererii de despăgubire, a emiterii de către recurentă a ofertei şi formulării răspunsului intimaţilor la aceasta, precum şi de transferul sumei de 82.000 RON în contul fiduciar indicat în cererea de despăgubire, iar pe de altă parte, în raport de termenul legal de 3 luni în care recurenta a formulat oferta faţă de cererea avizată.

A arătat recurenta că penalităţile de întârziere prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 reprezintă o sancţiune pentru pasivitatea asigurătorului, care nu răspunde cererii de avizare în termen de 3 luni de la data notificării, în condiţiile prevăzute de art. 37 din acelaşi act normativ. Pentru acest motiv, recurenta a susţinut că nu poate fi obligată la plata penalităţilor.

7. Întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare la 9 iunie 2021, la care recurenta nu răspuns.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (2) şi (3) a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis în principiu recursul, stabilindu-se termen de judecată la 3 martie 2022.

9. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile întemeiate de recurentă pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Înalta Curte observă, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. - pretins încălcat de către instanţa de apel, conform susţinerilor recurentei - în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea concretă a stării de fapt, urmând o ordine cronologică, fiind necesară reţinerea argumentată a fiecărei împrejurări pe baza probelor administrate, iar dacă acestea sunt contradictorii, ele trebuie examinate comparativ, arătându-se considerentele pentru care s-au reţinut unele şi s-au înlăturat altele.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de parte în cererea dedusă judecăţii, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept expuse şi putând să răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de părţi, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Raportat la incidenţa acestui caz de casare, din examinarea modului în care Curtea de Apel Târgu Mureş a exercitat controlul judiciar asupra sentinţei primei instanţe nu se poate reţine, conform conţinutului deciziei recurate, că lipsesc motivele pe care se întemeiază, respectiv analiza referitoare la modalitatea de stabilire a daunelor morale în raport de dispoziţiile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014 şi la jurisprudenţa în materie asupra acestui aspect.

Dimpotrivă, se constată că instanţa de apel a examinat, prin considerente comune, apelurile reclamanţilor şi al pârâtei din perspectiva criticilor care au vizat modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor morale potrivit legislaţiei şi jurisprudenţei din România.

Curtea a făcut referire la jurisprudenţa în materie atunci când a validat criteriile de stabilire a despăgubirilor de către prima instanţă, arătând că acestea se impun a fi stabilite în raport de importanţa şi gravitatea prejudiciului şi de criteriul echităţii.

De asemenea, faţă de probatoriul administrat, a constatat că prima instanţă a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se la consecinţele negative suferite de reclamanţi, la importanţa valorilor lezate şi la gravitatea atingerii acestora.

Totodată, la adoptarea soluţiei, a avut în vedere că daunele morale acordate de instanţa de fond reflectă reparaţia echitabilă a suferinţelor reclamanţilor, iar faptul că aceştia au acceptat despăgubirile stabilite în procedura amiabilă nu echivalează cu renunţarea lor la solicitarea diferenţei pe cale judecătorească, cu atât mai mult cu cât aceştia se declaraseră, anterior iniţierii demersului judiciar, nemulţumiţi de cuantumul stabilit în procedura amiabilă.

Contrar susţinerilor recurentei, se constată că instanţa de apel a făcut o evaluare proprie a situaţiei de fapt deduse judecăţii, argumentând judicios motivul pentru care a menţinut despăgubirile morale stabilite de instanţa de fond, prin raportare la particularitatea cauzei rezultate din dinamica accidentului şi la gradul de contribuţie al victimei la producerea acestuia.

Astfel de criterii subiective de cuantificare a daunelor morale, deşi nu au fost stabilite la nivel legislativ, au fost reliefate în jurisprudenţă şi în doctrină, instanţa având posibilitatea de a le stabili în funcţie de circumstanţele speţei. În acest fel a procedat şi instanţa de apel, care, în considerarea celor expuse, a determinat sumele cuvenite reclamanţilor, cu titlu de daune morale cuvenite reclamanţilor.

Strict sub aspectul motivării, în cuprinsul hotărârii atacate sunt detaliate corespunzător obligaţiei legale de motivare, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., argumentele curţii pentru care a considerat că este justificată soluţia pronunţată de tribunal asupra daunelor morale, chiar dacă, sub acest aspect, a răspuns, prin considerente comune, criticilor referitoare la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale invocate în apel de toţi apelanţii.

Relevantă în acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a stabilit, referitor la faptul că, deşi prin art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului s-a impus instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată. Astfel, obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti presupune o expunere a argumentelor care, prin conţinutul lor, sunt de natură să influenţeze soluţia.

Faţă de aceste considerente, se constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea hotărârii recurate permiţând verificarea conformităţii acesteia cu susţinerile recurentei.

Înalta Curte reţine că nici motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este aplicabil în cauză, întrucât nu au fost încălcate dispoziţiile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014 atunci când s-a apreciat că se cuvin a fi menţinute despăgubirile morale acordate de instanţa de fond intimaţilor-reclamanţi.

Astfel, pentru motivele expuse în considerentele deciziei recurate (la pag. 10 parag. 5 şi 6), curtea nu a primit aceste critici, apreciind că despăgubirile trebuie să se stabilească în raport de particularităţile fiecărei cauze şi de probele administrate.

Continuând raţionamentul, instanţa de apel a arătat că, şi în cazul diminuării despăgubirilor cu procentul de culpă al victimei, valoarea stabilită de tribunal este echitabilă, chiar şi prin comparaţie cu cele stabilite de alte instanţe. Totodată a statuat că, dacă aceste despăgubiri nu ar fi fost reduse în raport de culpa victimei, acestea s-ar fi încadrat întocmai în limitele despăgubirilor minimale şi maximale acordate de instanţe din România, ale căror hotărâri au fost depuse de reclamanţi la dosar.

Astfel, curtea a apreciat asupra despăgubirilor morale în raport de criteriile stabilite în jurisprudenţa internă, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile şi ţinând cont şi de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate de distrugerea legăturii afective - şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

De asemenea, se constată că nu au fost încălcate nici prevederile art. 37 şi art. 38 din normă, care obligă pe asigurător la plata penalităţilor de întârziere, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a obligaţiilor prevăzute la art. 36 (stabilirea despăgubirilor în procedura amiabilă).

Astfel, situaţia despăgubirilor şi a penalităţilor datorate de asigurator este reglementată de art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014. Potrivit art. 37 alin. (4) din normă - pretins încălcată de instanţa de apel conform susţinerilor recurentei - despăgubirea se plăteşte de asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de asigurător de la partea prejudiciată sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea. Primul vizează ipoteza reglementată prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza a II-a).

În speţa de faţă, Înalta Curte constată, potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, că între părţi s-a derulat procedura amiabilă prevăzută de dispoziţiile art. 35 şi art. 36 din Norma ASF nr. 23/2014, iar recurenta, în calitatea sa de asigurător, a comunicat reclamanţilor oferta de despăgubire. Prin răspunsul la ofertă, reclamanţii au solicitat plata sumei propuse de asigurător în contul fiduciar al reprezentantului lor, iar pentru partea din sumă neacordată, respectiv diferenţa dintre valoarea solicitată şi cea ofertată de asigurător, au arătat că se vor adresa instanţei de judecată cu o acţiune în pretenţii.

Astfel, nu se poate reţine că părţile au ajuns la un acord cu privire la cuantumul despăgubirilor pe care recurenta, în calitate de asigurător, îl datora reclamanţilor, persoane vătămate.

Prin dispoziţiile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, legiuitorul a stabilit că determinarea penalităţilor de întârziere se raportează la despăgubirea cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, şi sunt datorate de asigurător în cazul în care acesta nu îşi îndeplineşte obligaţiile, le îndeplineşte în mod defectuos sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea.

Astfel, diminuarea neîntemeiată a daunelor solicitate de persoanele prejudiciate este una dintre cauzele care atrage culpa asigurătorului, precum şi obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere.

Ca atare, cât timp părţile nu au ajuns la o înţelegere cu privire la despăgubirile datorate de asigurător, devine incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit căreia, obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care acesta a primit hotărârea judecătorească definitivă, întrucât, numai de la momentul la care instanţa a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamanţilor, acestea se transformă într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, anume într-o obligaţie care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naştere dreptului reclamanţilor de a obţine daune moratorii, până la completa ei achitare.

Pentru considerentele expuse, nefiind îndeplinite condiţiile cerute pentru incidenţa cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., În baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. E. S.A. împotriva deciziei nr. 29 din 25 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

În baza normelor legale evocate, Înalta Curte o va obliga pe recurentă la plata către intimaţii-reclamanţi a sumei de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, efectuate conform chitanţei nr. x din 19 aprilie 2021, emise de SCPA G. şi a facturii aferente.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. E. S.A. împotriva deciziei nr. 29 din 25 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata către intimaţii-reclamanţi a sumei de 5.950 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 martie 2022.