Expropriation interest claims quashed and remanded; pre-finality moratory damages barred, post-finality period actionable.

Şedinţa publică din data de 1 martie 2022

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea adresată către Tribunalul Constanţa la data de 29.01.2020, astfel cum a fost precizată în şedinţa publică din 15.05.2020 reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. solicitând în temeiul art. 1084 C. civ. şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 obligarea pârâtei la plata sumei de 450.000 RON reprezentând dobândă şi actualizare cu indicele de inflaţie calculate pentru perioada 04.06.2009 - 27.06.2019 pentru suma de 470.557 RON, reprezentând despăgubire dispusă prin decizia civilă nr. 184A/24.10.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Curtea de Apel Galaţi precum şi plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1555 din 10 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a respins cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Ministerul Transporturilor prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 97/C din 9 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 1555 din 10 iulie 2020 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român - Ministerul Transporturilor, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin mandatar S.C. C. S.A.

A schimbat sentinţa civilă apelată, în sensul că:

A admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune cât priveşte sumele aferente dobânzii legale şi actualizării cu rata inflaţiei, pentru perioada 4.06.2009-30.09.2011 şi respinge aceste pretenţii ca fiind prescrise.

A admis în rest acţiunea reclamanţilor.

A obligat pârâtul să plătească reclamanţilor dobânda legală (daune moratorii) şi actualizarea cu rata inflaţiei pentru suma de 139.107 RON, calculate de la data de 1.10.2011 şi până la 27.06.2019.

A obligat pârâtul să plătească reclamanţilor dobânda legală (daune moratorii) şi actualizarea cu rata inflaţiei pentru suma de 331.450 RON, calculate de la data de 17.04.2019 şi până la 27.06.2019.

A obligat intimatul pârât la plata către apelanţii reclamanţi a sumei de 12.465 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Căile de atac formulate în cauză.

Împotriva deciziei nr. 97/C din 9 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă au declarat recurs recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi recurentul-pârât Statul Român Ministerul Transporturilor prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere prin mandatar S.C. C. S.A..

4.1. Prin recursul formulat, reclamanţii A. şi B. au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi au solicitat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost precizată, respectiv obligarea pârâtei la plata dobânzii legale şi ratei inflaţiei aplicate sumei de 470.557 RON de la 4.06.2009 la 27.06.2019.

Prin criticile formulate, recurenţii - reclamanţi au susţinut că instanţa de apel, prin respingerea motivelor de recurs formulate de aceştia a încălcat limitele rejudecării, întrucât instanţa de apel a dispus o contraexpertiză în loc de o nouă expertiză cum s-a trasat prin decizia de rejudecare.

Prin decizia recurată, deşi s-a apreciat că prin sintagma "daune aduse proprietarului" se înţeleg daunele aduse prin întreaga procedură a exproprierii, ce nu exclud şi prejudiciul adus proprietarului prin trecerea unei lungi perioade de timp, constatându-se că aceasta este unica cale prin care cel expropriat poate pretinde repararea prejudiciului încercat prin întârzierea emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, cu toate acestea, instanţa a admis în parte acţiunea.

Astfel, se susţine că instanţa de apel a admis accesorizarea preţului oferit de expropriator - 139.107 RON, neachitat decât prin executarea silită, iar nu preţul stabilit judiciar.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, se arată că la data de 4.06.2009 - când a avut loc transferul dreptului de proprietate, accesoriile nu puteau fi raportate la o despăgubire determinată.

Consideră că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune. Ca atare, prescripţia accesoriilor unui debit va putea începe să curgă la data definitivării acelui debit, iar în cauză suma debit principal a devenit irevocabilă prin decizia pronunţată în recursul la ÎCCJ.

Cu privire la fondul cauzei, se susţine că pentru soluţionarea cauzei trebuie avute în vedere legislaţia, jurisprudenţa ÎCCJ şi reglementările internaţionale privind drepturilor omului de la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Astfel, se arată că art. 1084 vechiul C. civ. este incident la data transferului de proprietate.

În opinia recurenţilor-reclamanţi nu este aplicabil în timp art. 628 (4) C. proc. civ., care face trimitere la actualul C. civ., invocat prin întâmpinările intimatei.

4.2. Prin recursul său, pârâtul Statul Român - Ministerul Transporturilor, reprezentat de Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere a invocat prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând anularea parţială a hotărârii recurate, iar în urma rejudecării, respingerea capătului de cerere formulat de către reclamanţii A. şi B. privind obligarea sa la plata dobânzii legale şi actualizarea cu rata inflaţiei pentru suma de 139.107 RON, calculate de la data de 01.10.2011 şi până la data de 27.06.2019.

S-a arătat că un prim motiv de nelegalitate a hotărârii pronunţate de către instanţa de apel constă în faptul că aceasta a omis să dea eficienţă considerentelor reţinute de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul deciziei nr. 31/2020 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2019 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, considerente prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit modalitatea de soluţionare a principalei probleme de drept ce este incidentă si în cadrul acestui dosar.

Astfel, chestiunea litigioasă principală ce face obiectul prezentei cauze, respectiv cea referitoare la posibilitatea acordării persoanelor expropriate a unor daune moratorii, aferente perioadei cuprinse între momentul transferului dreptului de proprietate asupra imobilului (ca urmare a exproprierii acestuia) şi momentul finalizării procesului privind contestarea cuantumului despăgubirilor datorate foştilor proprietari ca urmare a exproprierii imobilului, a fost tranşată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul deciziei nr. 31/2020, fapt pentru care modalitatea de dezlegare a acestei probleme de drept se impunea a fi respectată şi în cadrul prezentei cauze.

În cadrul acestei hotărâri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit la pct. 91 din decizie faptul că "persoana expropriată nu este îndreptăţită să pretindă daune-interese moratorii pentru perioada în care se desfăşoară procesul privind contestarea cuantumului despăgubirilor, pentru că obligaţia expropriatorului de a realiza plata nu devine scadentă înainte de a se finaliza respectivul proces. Prevederile art. 1535 din C. civ. reglementează situaţia în care "o sumă de bani nu este plătită la scadenţă", situaţie care în mod evident nu corespunde celei în care legea nu permite expropriatorului să procedeze la eliberarea despăgubirii pe durata soluţionării litigiului având ca obiect contestaţia asupra cuantumului ei".

Or, prin Hotărârea nr. 150 din 04.06.2009 a Comisiei Speciale constituite la nivelul comunei Cumpăna, judeţul Constanţa, reclamanţii au fost expropriaţi de proprietatea terenului cu suprafaţa de 2.074 mp, situată în extravilanul Comunei Cumpăna, judeţul Constanţa, parcela x lot. 1, iar despăgubirea ce a fost stabilită prin Hotărârea nr. 150/04.06.2009 a fost consemnată la dispoziţia reclamanţilor la D. de către recurentul pârât.

Cu toate acestea, reclamanţii au procedat la data de 29.07.2009 la contestarea cuantumului despăgubirilor acordate ca urmare a exproprierii imobilului, motiv pentru care, conform prevederilor art. 5 alin. (8) teza a II-a din Legea nr. 198/2004, aceştia nu au avut posibilitatea de accesare a acesteia până la soluţionarea irevocabilă a litigiului privind contestaţia - respectiv prin decizia civilă nr. 184/A/24.10.2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi (ca urmare a strămutării procesului), unde s-a stabilit faptul că despăgubirile datorate reclamanţilor se ridică la suma de 470.557 RON, sumă alcătuită din 196.657 RON reprezentând despăgubirea efectivă acordată pentru suprafaţa de teren şi a sumei de 273.900 RON reprezentând prejudiciul cauzat reclamanţilor prin expropriere. Decizia Curţii de Apel Galaţi a rămas definitivă în urma pronunţării Deciziei nr. 793 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în data de 17.04.2019.

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii legale şi actualizarea acestei sume cu rata inflaţiei pentru perioada 04.06.2009-27.06.2019, respectiv perioada cuprinsă între data emiterii Hotărârii de expropriere şi data rămânerii definitive a hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care se soluţionează contestaţia reclamanţilor.

Dată fiind această situaţie de fapt, considerentele reţinute de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul Deciziei nr. 31/2020 (pct. 91, anterior evocat), prin care s-a tranşat această chestiune litigioasă se impuneau a fi aplicate şi în cazul prezentului dosar.

Cu toate, acestea, instanţa de apel nu doar că nu a dat eficienţă interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci aceasta a şi statuat, în mod contrar deciziei nr. 31/2020, dispunând astfel obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru perioada cuprinsă între data emiterii hotărârii de expropriere şi data finalizării litigiului demarat de către reclamanţi privind contestarea cuantumului despăgubirilor aferente procedurii de expropriere,

Prin urmare, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 521 alin. (3) C. proc. civ., nesocotind considerentele reţinute de către Î.C.C.J. în cadrul deciziei nr. 31/2020, precum şi prevederile art. 1535 din Noul C. civ. din materia daunelor moratorii, aceasta calculând şi aplicând penalităţi de întârziere de la un moment anterior scadenţei obligaţiei de plată a despăgubirilor.

Printr-un alt motiv de nelegalitate se arată că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică referitoare la despăgubirile ce pot fi acordate în prezenta cauză, precum şi art. 9 din Legea nr. 198/2004 şi art. 22 din Legea nr. 255/2010.

Recurentul-pârât a mai susţinut că situaţia de fapt dedusă judecaţii în prezenta cauză este identică cu situaţia de fapt analizată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul deciziei nr. 31/2020, motiv pentru care se impunea ca instanţa de apel să respingă apelul formulat de către reclamanţi.

5. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Statul Român - Ministerul Transporturilor, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - prin mandatar S.C. C. S.A., în contradictoriu cu A. şi B., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanţii A. şi B..

În subsidiar, în situaţia în care se va aprecia că pârâta datorează daune moratorii din chiar momentul transferului dreptului de proprietatea asupra imobilului ca urmare a exproprierii (04.06.2009), după cum susţin reclamanţii, soliciită să se constate că a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune pentru sumele aferente dobânzii legale şi actualizării cu rata inflaţiei pentru perioada 04.06.2009-04.06.2012.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esenţă, împrejurările relevante pentru soluţionarea recursurilor, astfel cum rezultă din faptele reţinute de instanţele de fond, sunt următoarele:

Reclamanţii au fost vizaţi de o procedură de expropriere ce a urmat regimul Legii nr. 198/2004; ei au contestat cuantumul despăgubirilor acordate de expropriat (pârâtul din cauza de faţă) în temeiul art. 9 din actul normativ evocat şi s-au adresat în acest scop instanţei de judecată la data de 29.07.2009; litigiul ce a avut ca rezultat stabilirea unor despăgubiri cuvenite reclamanţilor în cuantum de 470.557 RON (196.657 RON pentru terenul expropriat şi 273.900 RON pentru prejudiciul cauzat reclamanţilor prin expropriere) s-a finalizat prin decizia civilă nr. 184A/24.10.2018 a Curţii de Apel Galaţi, irevocabilă prin decizia nr. 793/17.04.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Suma a fost remisă reclamanţilor la data de 27.06.2019 ca urmare a executării silite demarate la cererea lor la data de 22.04.2019.

În cauza de faţă reclamanţii recurenţi au cerut obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând dobânda legală şi actualizarea cu rata inflaţiei a sumei de 470.557 RON, începând cu data stabilirii despăgubirilor (04.06.2009) şi până la încasarea lor (27.06.2019), cererea fiind întemeiată pe art. 1084 C. civ. 1864 şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Prima instanţă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Instanţa de apel, învestită fiind cu apelul declarat de reclamanţi, a invocat din oficiu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la pretenţiile aferente perioadei 04.06.2009 - 30.09.2011 şi, admiţând apelul, a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins ca prescrisă acţiunea corespunzător perioadei evocate şi a admis în rest acţiunea, obligând pârâtul la plata către reclamanţi a sumelor reprezentând dobândă legală şi actualizarea cu rata inflaţiei, calculate distinct pentru suma de 139.017 RON (acordată iniţial de pârât în hotărârea de stabilire a despăgubirilor contestată) pentru perioada 01.10.2011 - 27.06.2019 şi respectiv pentru diferenţa recunoscută judiciar (331.450 RON) de la data de 17.04.2019 (data finalizării litigiului) şi până la data de 27.06.2019, data încasării sumei ca urmare a executării silite.

Faţă de chestiunile concrete puse în discuţie prin cele două cereri de recurs, Înalta Curte consideră că se impune analiza cu întâietate a criticilor formulate de recurentul-pârât referitoare la îndreptăţirea reclamanţilor la dezdăunare şi apoi examinarea chestiunii prescripţiei, criticată în recursul reclamanţilor, deoarece excepţia invocată din oficiu de instanţa de apel este una de fond, care priveşte dreptul de a acţiona în vederea recunoaşterii pretenţiei deduse judecăţii; or, în funcţie de dezlegarea dată criticilor prin care se contestă existenţa dreptului substanţial pretins de reclamanţi se poate aprecia asupra termenului de prescripţie, inclusiv sub aspectul momentului când acesta a început să curgă.

Astfel cum a arătat recurentul-pârât, chestiunea litigioasă a făcut obiectul unei sesizări adresate Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a pronunţat decizia nr. 31/2 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 539 din 23/06/2020.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, prin această decizie, sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2019, şi a dispus:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 şi art. 34 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, forma anterioară modificării prin Legea nr. 233/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, coroborate cu art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, stabileşte că:

Despăgubirea stabilită în procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010, prin hotărâre judecătorească definitivă, nu este compatibilă cu acordarea de daune moratorii întemeiate pe prevederile art. 1.535 din C. civ., pentru neplata respectivei sume în perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate şi data la care s-a finalizat judecata asupra contestaţiei privind cuantumul despăgubirilor.

Despăgubirea stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010, este compatibilă cu acordarea de daune moratorii întemeiate pe prevederile art. 1.535 din C. civ., în cazul în care acestea sunt solicitate pentru perioada ulterioară datei la care s-a finalizat procedura judiciară de soluţionare a contestaţiei prevăzute în art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010."

Din perspectiva aplicării în timp a acestei decizii, se constată că recurenţii-reclamanţi au contestat posibilitatea valorificării în procedura pendinte a dezlegărilor relevante, cu argumentul neaplicării retroactive a acestei decizii; or, instanţa de recurs observă că la data pronunţării deciziei recurate (9.06.2021), decizia completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept era publicată în Monitorul Oficial (încă din 23.06.2020).

Potrivit art. 521 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei - condiţie ce era împlinită la data pronunţării instanţei de apel - astfel încât aceasta era ţinută de identificarea coincidenţei problemei de drept litigioase cu cea analizată de instanţa supremă (condiţie ce va fi analizată în cele ce succed) şi de pronunţarea conform dezlegărilor obligatorii ale Înaltei Curţi.

Nu se poate afirma că se încalcă în acest fel principiul neretroactivităţii legii, deoarece acest principiu priveşte aplicarea în timp a legii, presupunând că un act normativ nu era în vigoare (sau primise o altă formă ca urmare a unei modificări) la data aplicării sale; în schimb, deciziile pronunţate în procedura reglementată de art. 519-521 C. proc. civ. nu echivalează cu un act normativ nou adoptat, ci cuprind interpretări ale prevederilor legale astfel cum se aplică ele în cauza aflată pe rolul instanţei de trimitere, iar acestea vor fi apoi obligatorii nu numai pentru aceasta din urmă, ci şi pentru orice altă instanţă care are de aplicat acea dispoziţie legală, odată ce decizia este publicată.

Prin urmare, de la data publicării sale, decizia adoptată conform art. 519-521 C. proc. civ. va fi obligatorie pentru instanţe în toate procesele aflate pe rolul lor la acel moment, precum şi în cele care vor debuta ulterior,

De aceea, decizia nr. 31/2020 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie era aplicabilă din perspectivă temporală în cauza pendinte, aflată pe rolul primei instanţe la data publicării sale (sentinţa tribunalului fiind pronunţată la data de 10.07.2020).

Din perspectivă substanţială, se observă că, deşi dezlegările citate privesc dispoziţiile Legii nr. 255/2010, ce nu este aplicabilă cauze de faţă, decizia nr. 31/2020 şi cele statuate în cuprinsul acesteia se impun pentru identitate de argumente şi raportului juridic litigios al cauzei pendinte, pentru argumentele ce succed.

Astfel, Legea nr. 255/2010 este actul normativ care a abrogat (şi corespunzător) a înlocuit dispoziţiile Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, aceasta din urmă fiind aplicabilă rationae temporis cauzei.

Examinând comparativ cele două reglementări, Înalta Curte observă că dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010 sunt corespunzătoare prevederilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, iar regimul juridic de contestare a despăgubirilor în faţa instanţei este foarte similar, de vreme ce se poate constata cu uşurinţă că din punct de vedere substanţial regulile cuprinse în Legea nr. 255/2010 şi Legea nr. 198/2004 sunt identice, iar diferenţele sunt de ordin procedural (termenul de contestare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor) şi nu interesează în analiza de faţă.

În schimb, transferul dreptului de proprietate asupra terenului expropriat operează în ambele ipoteze la data emiterii hotărârii prin care expropriatorul a stabilit cuantumul despăgubirilor, iar în cadrul procedurii judiciare de contestare a acestora pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor se aplică regulile de drept comun ale art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.

În plus, prevederile art. 34 din Legea nr. 255/2010 (completarea cu Legea nr. 33/1994, C. civ. şi C. proc. civ.) sunt identice cu ale art. 18 din Legea nr. 198/2004.

Acestea sunt reperele esenţiale care au fost avute în vedere în analiza instanţei supreme cu privire la întrebarea ce i-a fost adresată, astfel că, în condiţiile în care legea anterioară oferea aceeaşi soluţie juridică, Înalta Curte consideră că toate dezlegările cuprinse în decizia nr. 31/2020 sunt aplicabile şi în cauza de faţă.

Astfel, s-a statuat acolo, cum s-a arătat deja, că despăgubirea stabilită în procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010, prin hotărâre judecătorească definitivă, nu este compatibilă cu acordarea de daune moratorii întemeiate pe prevederile art. 1535 din C. civ., pentru neplata respectivei sume în perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate şi data la care s-a finalizat judecata asupra contestaţiei privind cuantumul despăgubirilor, însă pentru perioada dintre data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti menţionate şi până la data achitării cuantumului final al despăgubirilor, aceste daune moratorii pot fi acordate.

Reclamanţii din cauza de faţă s-au întemeiat pe art. 1084 C. civ. 1864 ("Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit, afară de excepţiile şi modificările mai jos menţionate"), solicitând ca daunele-interese ce le vor fi acordate ca reparare a prejudiciului suferit prin lipsirea lor de suma reprezentând despăgubirile pentru expropriere să se cuantifice prin calcularea dobânzii legale corespunzătoare de la data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor şi până la data achitării efective, dobânda urmând a fi aplicată sumei superioare stabilite de instanţă.

Dispoziţiile legale invocate de reclamanţi (aplicabile ratione temporis raportului litigios) reglementau sub imperiul legii civile anterioare modalitatea de evaluare a prejudiciului încercat de creditor ca urmare a executării cu întârziere sau a neexecutării unei obligaţii (dreptul creditorului la despăgubiri fiind generic cuprins în art. 1082 C. civ. 1864) şi, în cazul unei obligaţii de a da (de a plăti o sumă de bani), aplicarea art. 1084 C. civ. 1864 conducea la obligarea debitorului la suma de bani de care acesta a fost lipsit ca urmare a neexecutării, atât cu titlu de damnum emergens (paguba efectiv suferită), cât şi de lucrum cessans (beneficiul nerealizat).

Or, în cadrul obligaţiilor de a plăti o sumă de bani, damnum emergens era constituit întotdeauna din plata sumei respective (ce putea fi oricând executată în natură), iar lucrum cessans privea câştigul pe care creditorul l-ar fi realizat dacă suma respectivă s-ar fi găsit la el; în speţă, reclamanţii au cerut plata dobânzii legale de care ei ar fi beneficiat pentru suma cuvenită lor cu titlu de despăgubire de la data la care expropriatorul a stabilit iniţial despăgubirile şi până la data la care, succesiv finalizării procedurii judiciare de contestare a despăgubirilor propuse, suma stabilită de instanţe le-a fost achitată, precum şi actualizarea cu rata inflaţiei a aceleiaşi sume, pe aceeaşi perioadă.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ. 2009 (invocate în cauza aflată pe rolul instanţei de trimitere în ipoteza avută în vedere la pronunţarea deciziei nr. 31/2020) cuprind regula legală de evaluare a daunelor-interese moratorii pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de a da (de a plăti o sumă de bani):

"În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic."

Cu alte cuvinte, norma cuprinsă în art. 1535 alin. (1) C. civ. la care se referă analiza completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are în vedere tot regulile de evaluare a despăgubirilor pentru executarea cu întârziere a unei obligaţii de a da (de a plăti o sumă de bani), statuând că daunele interese moratorii pot consta în dobânda convenită de părţi (prin contract) şi, în absenţa sa, în cuantumul stabilit de lege.

Or, cu privire la modalitatea de evaluare a prejudiciului suferit prin neexecutarea unei obligaţii la scadenţă, Înalta Curte a arătat în considerentele relevante ale deciziei nr. 31/2020, anterior evocată:

"96. În lumina (…) trăsăturilor particulare ale cedării dreptului de proprietate ce se realizează prin expropriere, se reţine că reglementările din cuprinsul legii speciale referitoare la reparaţiile care se acordă în această materie trebuie să fie singurele repere legale care pot fi valorificate în procedura de stabilire şi plată a despăgubirii cuvenite persoanei expropriate, ele reflectând modalitatea în care legiuitorul a înţeles să asigure repararea prejudiciului cauzat prin preluarea forţată a proprietăţii, dar şi să determine finalizarea procedurii de stabilire a respectivei despăgubiri în relaţie cu epuizarea căii de atac prevăzute prin art. 22.

97. Pe cale de consecinţă, nu poate fi reţinută altă concluzie decât aceea că incidenţa reglementării de drept comun conţinută de art. 1.535 din C. civ. nu este compatibilă cu prevederile art. 22 şi 34 din Legea nr. 255/2010 coroborate cu cele ale art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 în situaţia în care se solicită, ulterior momentului la care despăgubirile au fost deja stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, daune-interese moratorii pentru perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate şi data la care a devenit definitivă hotărârea judecătorească ce exprimă finalizarea procedurii în care poate fi contestat cuantumul despăgubirilor pe care expropriatorul le datorează."

De aceea, văzând şi cele ce preced referitoare la similaritatea mecanismului propus de reclamanţi prin cererea lor cu cel analizat în decizia nr. 31/2020, instanţa de recurs reţine că nici în ipoteza reclamanţilor prevederile din dreptul comun invocate de aceştia nu pot fi aplicabile reparării prejudiciului pretins a fi fost suferit prin lipsirea lor de suma reprezentând despăgubirile pe parcursul litigiului în cadrul căruia ele au fost contestate.

De altfel, decizia evocată mai cuprinde şi argumentul în sensul că, anterior finalizării procedurii de contestare a despăgubirilor, conform legii speciale (atât în forma aplicabilă ipotezei reclamanţilor, cât şi în cea incidentă în litigiul aflat pe rolul instanţei de trimitere), obligaţia de achitare a despăgubirilor nu este scadentă, ceea ce susţine concluzia că normele de drept comun în discuţie (art. 1084 C. civ. 1864, respectiv art. 1535 alin. (1) C. civ. 2009) nu pot primi efecte, deoarece premisa lor este neexecutarea la scadenţă a unei obligaţii de a plăti o sumă de bani.

În schimb, pentru perioada ulterioară finalizării procedurii de contestare a despăgubirilor, aceeaşi decizie a statuat în sensul aplicabilităţii dispoziţiilor analizate, după cum s-a arătat, iar în considerentele deciziei s-a arătat:

"98. Situaţia este, însă, diferită în cazul daunelor-interese moratorii solicitate pentru perioada ulterioară datei la care a devenit definitivă hotărârea judecătorească menţionată pentru că, aşa cum s-a reţinut în precedent, acest act jurisdicţional constituie un titlu de creanţă care conferă persoanei expropriate dreptul de a cere eliberarea de îndată a despăgubirii, în cuantumul stabilit de instanţă [fie prin confirmarea sumei stabilite de expropriator, fie prin majorarea acestei sume în conformitate cu art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994].

99. Acest drept, de a cere eliberarea sumei cuvenite, este corelativ cu obligaţia expropriatorului de a plăti despăgubirea ori de a o consemna la dispoziţia persoanei îndreptăţite, ceea ce înseamnă că respectiva obligaţie devine scadentă la data la care a luat sfârşit procedura specială de cuantificare a despăgubirilor reglementată prin Legea nr. 255/2010. În consecinţă, de la această dată pot fi cerute daune-interese moratorii în temeiul prevederilor art. 34 din Legea nr. 255/2010 coroborat cu art. 1.535 din C. civ., pentru că dreptul de creanţă al expropriatului are ca obiect o sumă certă şi exigibilă, stabilită printr-un titlu executoriu, iar pasivitatea debitorului în a o elibera este de natură a genera un nou prejudiciu. Acest din urmă prejudiciu este unul ce se pretinde a fi cauzat de neplata la termen a despăgubirii, deci de o faptă ilicită a expropriatorului, astfel că este distinct de cel cauzat prin actul de expropriere. În consecinţă, nu intră în domeniul de aplicare a reglementărilor din legea specială referitoare la modalitatea de stabilire a despăgubirilor derivate din expropriere, el fiind susceptibil de a forma obiectul unei pretenţii fundamentate pe reglementarea de drept comun menţionată."

Faţă de aceste argumente, rezultă temeinicia criticilor formulate de recurentul pârât în sensul greşitei aplicări a dispoziţiilor de drept substanţial aplicabile cauzei, respectiv a normelor cuprinse în legea specială ce reglementează exproprierea şi, legat de aceasta, greşita determinare a raportului dintre legea specială şi prevederile invocate de reclamanţi din dreptul comun.

Această împrejurare îmbracă forma cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi determină admiterea recursului şi, consecutiv aplicării art. 497 C. proc. civ., casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru rejudecare, urmând a se observa măsura în care cererea reclamanţilor este întemeiată prin prisma dezlegărilor analizate - pentru perioada cuprinsă între momentul rămânerii irevocabile a hotărârii prin care au fost stabilite cu caracter final despăgubirile şi momentul achitării lor efective.

Cu privire la criticile formulate prin recurs de reclamanţi, se constată că, în mod formal, nu se mai pune problema prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 04.06.2009 - 30.09.2011, întrucât, de vreme ce nu există însuşi dreptul dedus judecăţii pentru acea perioadă, nu poate fi analizată nici incidenţa regulilor referitoare la prescripţie (în absenţa dreptului pretins neputând fi determinat nici momentul naşterii dreptului la acţiune pentru valorificarea sa).

Celelalte critici ale reclamanţilor privesc modul concret în care instanţa de apel a procedat la determinarea daunelor interese pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a despăgubirilor; or, având în vedere că s-a reţinut mai sus că până la rămânerea definitivă (sau, după caz, irevocabilă) a hotărârii judecătoreşti de stabilire a despăgubirilor pentru expropriere nu exista sub imperiul legii aplicabile cauzei obligaţia pârâtului de plată a despăgubirilor, aceste critici au rămas fără obiect.

Urmează însă ca, din raţiuni formale, să fie admis şi recursul reclamanţilor, în vederea casării dispoziţiei referitoare la admiterea excepţiei prescripţiei, excepţie care nu poate fi examinată în contextul cauzei, iar rejudecarea la instanţa de apel va avea în vedere atât dezlegările de mai sus referitoare la pretenţiile reclamanţilor anterioare datei de 17.04.2019, cât şi acea parte a pretenţiilor reclamanţilor la care s-a referit instanţa de recurs în cele ce preced, respectiv la perioada de la data de 17.04.2019 şi până la achitarea efectivă a despăgubirilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurentul-pârât Statul Român - Ministerul Transporturilor prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin mandatar S.C. C. S.A., împotriva deciziei nr. 97/C din 9 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Casează decizia şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 martie 2022.