State civil liability for systemic penitentiary overcrowding and detention conditions under Article 3 ECHR versus exclusive criminal procedure remedies for illegal deprivation of liberty

Şedinţa publică din data de 1 martie 2022

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 07.01.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului să plătească reclamantului despăgubiri civile în cuantum de 500.000 euro, cu titlu de daune morale şi 65.000 euro cu titlu de daune materiale, în echivalent în RON la cursul oficial comunicat de BNR la data plăţii, deoarece reclamantul a fost privat de libertate în mod nelegal, în perioada 10 martie 2017 - 21 noiembrie 2017 în baza deciziei penale nr. 296 din 09 martie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2014.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe art. 5 din CEDO, art. 1349, 1357, 1381,1385, 1386, 1387, 1391 C. civ., art. 252-253 C. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 15.02.2019, pârâtul Statul Român a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată iar, pe cale de excepţie, pârâtul a invocat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată prin raportare la art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013, a tardivităţii formulării acţiunii, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia nulităţii acţiunii pentru nerespectarea prevederilor art. 194 C. proc. civ. Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a susţine cererea de chemare în judecată prin probe pertinente.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1448/13.06.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru privarea de libertate a reclamantului în perioada 10.03.2017- 21.11.2017; a respins ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamantul A. îndreptată împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru privarea de libertate în intervalul menţionat; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului în ceea ce priveşte acţiunea în atragerea răspunderii civile delictuale pentru condiţiile de detenţie şi a respins, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, acţiunea în atragerea răspunderii civile delictuale pentru condiţiile de detenţie.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti

Împotriva sentinţei civile sus menţionate, la data de 18.06.2020, a formulat apel reclamantul A..

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, la 13.10.2020, sub nr. x/2019.

Prin decizia nr. 707A din 23 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 1448/13.06.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre judecarea fondului, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin criticile formulate, după expunerea circumstanţelor cauzei, reclamantul a susţinut următoarele:

A. Cu privire la admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată se arată că dreptul la despăgubiri potrivit art. 538 şi 539 C. proc. pen. se referă la alte cazuri decât cel al recurentului-reclamant, astfel că nu poate fi valorificat în condiţiile vizate de textul art. 538-541 C. proc. pen., ci după regulile comune, specifice răspunderii civile delictuale.

Recurentul-reclamant susţine că nu se găseşte nici în ipoteza erorii judiciare prevăzute de art. 538 C. proc. pen. pentru că reglementează ipoteza în care inculpatul este achitat şi nici în aceea a privării nelegale de libertate specificate în cuprinsul art. 539 din acelaşi cod, deoarece prin "privare nelegală" de libertate se înţelege reţinerea, măsura arestării preventive, precum şi măsura arestului la domiciliu.

Recurentul - reclamant opinează că în speţă nu este vorba de măsuri preventive privative de libertate, ci de o pedeapsă greşit individualizată în apel, în acest sens invocând dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.

Sub acest aspect, subliniază că doctrina şi practica judiciară susţin în unanimitate că dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. se referă la măsurile preventive privative de libertate, iar nu la pedeapsa privativă de libertate stabilită după finalizarea procesului penal.

Mai mult, atât Curtea Constituţională, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în analizarea şi interpretarea art. 539 C. proc. pen. au stabilit că eroarea judiciară trebuie să se producă cu privire la măsurile preventive privative luate în cursul procesului penal, iar textul nu vizează alte erori judiciare precum cea survenită la stabilirea pedepsei privative de libertate, caz în care se aplică alte dispoziţii legale, precum dispoziţiile de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Recurentul-reclamant consideră că în soluţionarea cauzei, instanţa de apel era ţinută să observe şi să facă aplicarea corespunzătoare a dezlegărilor obligatorii ce se regăsesc în cuprinsul Deciziei nr. 15/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosar nr. x/2017, precum şi a statuărilor din Decizia Curţii Constituţionale nr. 48 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016.

Aşadar, recurentul-reclamant opinează că în cauză sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 1349, 1357, 1381, 1385, 1386, 1387, 1391 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, ale art. 252-253 C. civ. privitoare la drepturile personalităţii, ale art. 8, ale art. 5 parag. 1 şi 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, recurentul-reclamant subliniază că a executat pedeapsa închisorii în urma unei erori judiciare şi se prevalează de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, potrivit cărora "răspunderea statului pentru erorile judiciare se poate angaja şi în alte cazuri decât în cele reglementate de legea specială", considerând aşadar că Statul este cel care are calitatea procesuală pasivă pentru eroarea săvârşită în prezenta cauză.

Mai susţine că răspunderea statului subzistă atât pentru eroarea judiciară săvârşită prin organele sale judiciare la stabilirea pedepsei privative de libertate, cât şi pentru condiţiile de detenţie mizere, inumane, degradante la care a fost supus reclamantul.

Consireră recurentul că Statul Român prin organele sale trebuie să asigure condiţii de detenţie obiectiv acceptabile precum: detenţia în celule aerisite care să nu fie suprapopulate, suficiente paturi pentru deţinuţi, igiena camerei, condiţii sanitare decente, calitatea bună a mâncării, întreţinere generală bună a penitenciarului etc., condiţii care să nu încalce art. 3 din Convenţie (a se vedea: CEDO, Dougoz contra Greciei (2001), Peers contra Greciei (2001), Kalashnikov contra Rusiei (2002).

De asemenea, se susţine că instanţa avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a terţului, putând aprecia dacă, în funcţie de circumstanţele concrete ale pricinii, va proceda sau nu la lărgirea cadrului procesual. Nesocotirea obligaţiei legale ce incumbă instanţei, atrage nelegalitatea hotărârii.

Aşa cum s-a arătat în doctrină, ipoteza art. 78 alin. (2) nu este o situaţie derogatorie de la principiul disponibilităţii procesului civil, textul impunând instanţei doar obligaţia de a pune în discuţie necesitatea introducerii terţului în cauză, părţilor iniţiale revenindu-le dreptul de a hotărî dacă se judecă sau nu în contradictoriu şi cu persoana arătată de instanţă.

Respingerea unei cereri de chemare în judecată pentru lipsa calităţii procesuale pasive a unui pârât, în condiţiile în care există text expres în procedura civilă care obligă judecătorul să pună în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a terţului, încercând astfel să regularizeze această deficienţă în formularea cererii, denotă în mod evident un raţionament juridic greşit şi vatămă în mod grav drepturile şi interesele legitime ale cetăţeanului care s-a adresat justiţiei.

În temeiul principiului securităţii juridice strâns legat de dreptul de acces la un tribunal, ignorarea de către judecător a unei reguli de procedură care duce la inadmisibilitatea unei cereri care îi este adresată, constituie o violare a dreptului de acces la un tribunal.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. În privinţa soluţiei de admitere a excepţiei de inadmisibilitate a capătului de cerere vizând obligarea intimatului la despăgubiri pentru detenţia invocat nelegală, executată în baza deciziei penale nr. 296 din 09 martie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte apreciază criticile din motivele de recurs ca fiind nefondate.

Astfel, potrivit art. 539 C. proc. civ.:

"Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate - (1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei".

Instanţa de recurs observă că potrivit deciziei civile nr. 11/2020 din 17 februarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie pentru instanţe potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. şi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, prin care s-a respins ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2018, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

- dacă art. 539 din C. proc. pen. se referă doar la măsurile preventive privative de libertate sau şi la caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare;

- iar în caz afirmativ, dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare trebuie să fie constatat explicit prin hotărâre definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecata cauzei penale şi dacă sintagma "hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei" include şi hotărârea pronunţată în soluţionarea unui recurs în casaţie", s-au statuat de către instanţa supremă următoarele:

"102. Astfel, referitor la împrejurarea dacă, în contextul art. 539 alin. (1) din C. proc. pen., privarea nelegală de libertate ar putea avea în vedere doar măsurile preventive privative de libertate, nu şi privarea nelegală de libertate în executarea pedepsei privative de libertate (închisoare cu executare), se constată, din perspectiva unei interpretări literale, că norma invocată se referă la dreptul la repararea pagubei al persoanei care, în cursul procesului penal, a fost privată în mod nelegal de libertate, fără a distinge după cum privarea de libertate a fost urmarea unei măsuri preventive privative de libertate, a unei pedepse sau a altei sancţiuni penale. Cum norma analizată nu conţine astfel de distincţii, nici interpretului nu îi este permis să le facă, potrivit principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

103. Drept urmare, art. 539 alin. (1) din C. proc. pen. nu reglementează dreptul la repararea pagubei numai în favoarea persoanelor care au fost private în mod nelegal de libertate exclusiv în baza unei măsuri preventive privative de libertate şi, cu atât mai puţin, nu exclude acelaşi drept pentru persoanele care au fost private în mod nelegal de libertate în baza unui mandat de executare a pedepsei privative de libertate (închisoare cu executare).

104. Pe de altă parte, în paragraful 42 al Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii se face referire expresă la intervenirea privării nelegale de libertate "în cursul procesului, cu toate fazele acestuia (urmărire penală, cameră preliminară, judecată sau executare)", iar în paragraful 41 al aceleiaşi decizii se detaliază aspecte referitoare la analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare "(în faza de executare a pedepsei)", etapă procesuală incompatibilă cu dispunerea unor măsuri preventive privative de libertate.

105. În consecinţă, Decizia de recurs în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017 a instanţei supreme oferă toate elementele de drept necesare pentru ca instanţa de trimitere să poată stabili dacă faza de executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive este integrată procesului penal şi să răspundă, pe cale de consecinţă, la prima întrebare ce face obiectul trimiterii.

106. Similar, textul din legea procesual penală face trimitere la privarea nelegală de libertate "în cursul procesului penal", fără a exclude vreuna dintre cele patru faze ale acestuia, atunci când acestea sunt parcurse în totalitate (întrucât, în cazul achitării, în mod evident, va lipsi faza de executare a unei pedepse privative de libertate).

107. Simpla împrejurare că în dispozitivul Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, se menţionează că: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia" nu înseamnă că dezlegarea astfel dată nu este valabilă şi în privinţa privării nelegale de libertate intervenite pe durata executării unei pedepse privative de libertate. Circumstanţierea dezlegării de principiu date, prin decizia menţionată, la măsurile preventive privative de libertate - cauză a privării nelegale de libertate - a fost impusă de limitele sesizării stabilite prin memoriul de recurs în interesul legii, consecinţă directă a faptului că practica judiciară a fost generată în principal în cauzele cu un atare obiect.

108. În plus, aplicabilitatea aceleiaşi dezlegări şi pentru cazul în care privarea nelegală de libertate derivă din punerea în executare a unui mandat de executare a pedepsei închisorii se impune şi în considerarea unui argument a fortiori, ce se identifică, de asemenea, în Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, paragraful 50.

109. Dacă legiuitorul român a stabilit prin dispoziţiile legii procesuale penale principiul răspunderii obiective a statului sub aspectul reparaţiilor pe care le acordă celui care a suferit în mod injust de pe urma unei privări nelegale de libertate în baza unei măsuri preventive privative de libertate (care se poate fundamenta pe fapte, indicii sau suspiciuni rezonabile care nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru fundamentarea unei condamnări), cu atât mai mult aceeaşi răspundere obiectivă poate fi antrenată în cazul în care privarea nelegală de libertate decurge din punerea în executare a unui mandat de executare a pedepsei închisorii, aplicată printr-o hotărâre penală definitivă.

110. În ceea ce priveşte caracterul explicit al constatării caracterului nelegal al privării de libertate decurgând din punerea în executare a pedepsei privative de libertate - al doilea aspect sesizat de instanţa de trimitere - dezlegarea acestei chestiuni a fost stabilită fără echivoc în cuprinsul dispozitivului Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, aplicabilă mutatis mutandis şi în cazul în care premisa este aceea a privării nelegale de libertate prin punerea în executare a unui mandat de executare a pedepsei închisorii. În cuprinsul deciziilor de unificare a practicii judiciare nu se menţionează că noţiunea de "caracter explicit" ar trebui să vizeze inserarea ad litteram, exclusiv în dispozitivul actelor procedurale enumerate de text, a constatării caracterului nelegal al privării de libertate, subliniindu-se, în schimb, necesitatea constatării neechivoce a acestui caracter în cuprinsul actelor procedurale prevăzute limitativ de art. 539 alin. (2) din C. proc. pen.. În considerarea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, o atare dezlegare este obligatorie în toate situaţiile în care se invocă o privare nelegală de libertate intervenită în cursul procesului penal, fiind irelevant dacă ea este consecinţa dispunerii unei măsuri preventive sau a aplicării unei sancţiuni penale privative de libertate.

111. În ceea ce priveşte cel de-al treilea aspect sesizat - dacă sintagma "hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei" include şi hotărârea pronunţată în soluţionarea unui recurs în casaţie -, se constată că şi acesta este dezlegat neechivoc în cuprinsul Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, paragraful 34.

112. Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, reglementată de dispoziţiile art. 433 - 451 din C. proc. pen., care urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

113. Potrivit art. 434 alin. (1) din C. proc. pen., recursul în casaţie poate fi exercitat împotriva unei decizii pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Această cale de atac se poate declanşa, aşadar, numai împotriva unei hotărâri rămase definitivă fie potrivit art. 551 pct. 4 din C. proc. pen. - în cazul în care s-a respins apelul, la data la care s-a pronunţat decizia de instanţa de apel -, fie conform art. 552 alin. (1) din C. proc. pen. - la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel.

114. Prin urmare, cum hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în casaţie este o hotărâre definitivă, rezultă că nu există vreun temei pentru ca aceasta să fie exclusă din categoria hotărârilor definitive ale instanţelor de judecată învestite cu judecarea cauzei, la care se referă art. 539 alin. (2) din C. proc. pen.

115. Arestarea preventivă nelegală şi detenţia nelegală în baza unei condamnări definitive implică analiza unor temeiuri parţial diferite, însă aceste distincţii nu sunt de esenţa problemei de drept ce face obiectul trimiterii prealabile".

Într-adevăr, Înalta Curte constată că aceste dezlegări de principiu enunţate de instanţa supremă - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezlegări care răspund punctual criticilor formulate sub aceste aspecte de recurent în cadrul motivelor de recurs formulate, sunt realizate în cadrul Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, de asemenea obligatorii pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ. şi publicate în Monitorul Oficial al României nr. 946 din 29 noiembrie 2017, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara şi, în consecinţă, s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia şi că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

Astfel, în cadrul respectivei decizii obligatorii, s-a arătat că "34. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii reţine că sintagma "instanţa de judecată învestită cu judecarea cauzei" se referă doar la instanţa penală învestită cu judecarea cauzei în primă instanţă sau apel ori, eventual, cu o cale extraordinară de atac. (...)

42. În fine, pentru situaţia în care o persoană ar fi reţinută/arestată în afara oricărui cadru legal, respectiv în cursul procesului, cu toate fazele acestuia (urmărire penală, cameră preliminară, judecată sau executare), vor fi incidente dispoziţiile C. pen. care sancţionează aceste fapte ca infracţiune, respectiv infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 205 din C. pen.. Or, în această situaţie, caracterul nelegal al reţinerii/arestării se constată chiar în cadrul procesului penal în care se anchetează respectiva infracţiune. (...)

50. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reţinerii provizorii, care este limitată în timp".

Toate aceste statuări citate, cu caracter obligatoriu pentru instanţele de judecată ilustrează aşadar, în mod inechivoc, includerea în domeniul obiectiv de aplicare al art. 539 C. proc. civ. a deţinerii nelegale dispuse în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive desfiinţate ulterior în calea de atac extraordinară a recursului în casaţie şi totodată, cuprinderea unei hotărâri pronunţate de instanţa de recurs de casaţie în sfera actelor jurisdicţionale reglementate în cadrul alin. (2) al art. 539 C. proc. civ., contrar deci, aserţiunilor recurentului în sens opus, conform cărora art. 539 C. proc. pen. ar viza exclusiv măsurile preventive privative de libertate. Or, tocmai aceasta este situaţia supusă judecăţii de către recurentul reclamant în prezentul litigiu: deţinerea invocat nelegală în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive desfiinţate ulterior în calea de atac extraordinară a recursului în casaţie, caracterul nelegal invocat de recurent fiind precizat a fi fost stabilit în cuprinsul deciziei pronunţate în recursul în casaţie.

Concluzia anterior decelată, a caracterului larg, cuprinzător al câmpului de aplicare al art. 539 C. proc. civ., este de altfel, subliniată şi de Decizia recentă a Curţii Constituţionale nr. 136/2021 din 3 martie 2021, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen., obligatorie de asemenea pentru instanţele de judecată potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie şi publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a textului de lege menţionat şi s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituţională.

Instanţa de contencios constituţional a statuat cu acest prilej, faptul că "41. În consecinţă, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale şi ulterior s-a dovedit că acuzaţia în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1.349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din C. proc. pen.. Soluţia dată/pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată şi nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluţie nu are natura juridică a unei despăgubiri, c, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei.

42. De aceea, statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfăşurării procesului penal. (...)

47. În consecinţă, Curtea reţine că recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 paragraful 5 din Convenţie, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare. Odată oferit acest standard, şi în privinţa acestuia devin aplicabile garanţiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 paragraful 5 din Convenţie. (...) 54. (...) Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţă de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare".

Prin această din urmă decizie a Curţii Constituţionale se confirmă aşadar, caracterul larg al domeniului de aplicare al prevederilor art. 539 C. proc. civ., prin confirmarea cuprinderii nu doar a situaţiilor de deţinere nelegală, ci şi doar nedreaptă.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 48/2016 invocată de recurent (cu ansamblul trimiterilor din cadrul acesteia la decizii mai vechi ale forului constituţional, pronunţate în evaluarea unor excepţii de neconstituţionalitate ale art. 504 alin. (3) din C. proc. pen. vechi, din 1968) a fost pronunţată anterior Deciziilor obligatorii nr. 15/2017, nr. 11/2020 ale instanţei supreme sau Deciziei nr. 136/2021 din 3 martie 2021 a aceleiaşi Curţi Constituţionale, decizii recente care au configurat şi confirmat domeniul extins de aplicare al art. 539 C. proc. pen., astfel încât raportat la dinamica jurisprudenţei obligatorii a instanţelor supremă şi de contencios constituţional, invocarea deciziei nr. 48/2016 de către recurent nu (mai) poate reprezenta un obstacol dirimant în algoritmul juridic expus al cauzei prezente.

Din perspectiva tuturor acestor considerente, Înalta Curte apreciază că instanţele devolutive în mod judicios au constatat faptul că pretenţiile recurentului referitoare la detenţia sa din perioada 10.03.2017 - 21.11.2017 îşi găsesc calea procesuală de rezolvare în acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 539 C. proc. civ., obligatorie - potrivit principiului general de drept specialia generalibus derogant - norma specială derogă de la cea generală - faţă de dreptul comun reprezentat de acţiunea în răspundere civilă delictuală, reglementată de art. 1349 şi urm. C. civ. prin raportare la art. 252-253 C. civ. referitoare la drepturile personalităţii şi la art. 8, art. 5 parag. 1 şi 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, indicate de reclamantul recurent.

2. În privinţa soluţiei de admitere a excepţiei lipsei de calitate procesuală pasivă a intimatului Statul Român, referitor la capătul de cerere privind atragerea răspunderii civile delictuale pentru condiţiile de detenţie invocat a fi necorespunzătoare, Înalta Curte apreciază că criticile recurentului sunt fondate.

Astfel, în justificarea acestui capăt de cerere, reclamantul a arătat că pe perioada detenţiei sale, condiţiile de detenţie au fost degradante, inumane, obiectiv inacceptabile, datorită: detenţiei în celule suprapopulate, lipsa paturilor, a igienei corespunzătoare, a condiţiilor sanitare decente, calitatea proastă a mâncării, întreţinerea generală necorespunzătoare, cu încălcarea astfel, a art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi a Regulilor penitenciare europene din 1987.

În raport de aceste limite obiective ale învestirii instanţei, este important de reţinut că instanţele de fond trebuiau să analizeze alegaţiile reclamantului privind supraaglomerarea penitenciarelor şi celelalte condiţiile necorespunzătoare de detenţie nu doar din unghiul dispoziţiilor de drept intern, naţional, precum au procedat, dar şi din perspectiva prevederilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocate în mod expres ca temei juridic al cererii de către reclamant, prevederi care interzic tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante şi care impun obligaţii pozitive în sarcina statelor membre, instanţele de fond trebuind astfel, să aplice în cauză, în mod judicios, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie care, împreună cu dispoziţiile convenţionale, formează un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţele naţionale.

În acest context, instanţa de recurs apreciază, în acord cu jurisprudenţa dezvoltată de instanţa de contencios european a drepturilor omului, că în ipoteza persoanelor private de libertate, care este ipoteza speţei deduse judecăţii, condiţiile de detenţie se impun a fi analizate pe terenul art. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, reamintind că în cauza pilot Rezmiveş şi alţii contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, s-a constatat încălcarea sistemică a art. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru condiţiile materiale de detenţie din penitenciare, statul român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenţie.

Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase de asemenea, că în România, condiţiile de detenţie, în special suprapopularea şi condiţiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală.

Relativ la acest aspect, instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a reţinut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României).

Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenţie impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane şi că modalităţile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei (cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), parag. 94 şi Enăşoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46).

Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecăţii, respectiv al răspunderii pentru condiţiile de detenţie din penitenciarele din România, se regăseşte în hotărârea pilot Rezimveş şi alţii contra României, deja citată, în care Curtea Europeană a apreciat că situaţia particulară a reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncţionalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (parag. 110).

Curtea EDO a reamintit în acest sens, că relele condiţii de detenţie nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin de regulă, din factori mai complecşi, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, parag. 199). Chiar şi în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obţine despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiţionată de stabilirea unei culpe din partea autorităţilor (parag. 124).

În ceea ce priveşte susţinerile intimatului că sunt relevante prevederile art. 6 alin. (1) lit. a), c) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, potrivit cărora "(1) În realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, Administraţia Naţională a Penitenciarelor exercită următoarele atribuţii:

a) organizează, coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa, pronunţate de instanţele judecătoreşti, în conformitate cu legislaţia în vigoare; (...) c) elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate, urmăreşte transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, exercitarea drepturilor de către deţinuţi, persoane internate şi arestate preventiv din unităţile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum şi interzicerea discriminării", ale art. 1 alin. (5) din aceeaşi hotărâre de guvern coroborată cu art. 22 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, art. 2 din H.G. nr. 652/2009, ale art. 6 IV - pct. 2 din aceeaşi hotărâre de guvern ultim menţionată, conform cărora Ministerul Justiţiei "coordonează executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri privative ori neprivative de libertate şi asigură condiţiile pentru respectarea drepturilor persoanelor faţă de care s-au dispus astfel de pedepse sau măsuri", precum şi dispoziţiile întregului art. 5 din H.G. nr. 652/2009, în mod special lit. c), d), e)1, g), referitoare la funcţiile principale ale Ministerului Justiţiei, precum şi cele ale Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sau cele ale Deciziei Directorului General al Autorităţii Naţionale a Penitenciarelor nr. 507/2012 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare, Înalta Curte constată că Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi penitenciarelor din subordine le revine un rol secundar, care constă în aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ şi în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român, în acest sens pronunţându-se şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce impun statului, ca semnatar al Convenţiei, o obligaţie legală de a aplica măsurile generale şi/sau individuale corespunzătoare pentru a soluţiona problema supraaglomerării din locurile de deţinere şi problema condiţiilor precare de detenţie, în conformitate cu principiile Convenţiei, şi a garanta astfel drepturile persoanelor aflate în detenţie.

De altfel, Înalta Curte constată că Statul Român a recunoscut, prin adoptarea art. 551 din Legea nr. 169/2017 ce a modificat Legea nr. 254/2013, compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare, respectiv în oricare centru de detenţie din România care a avut lipsuri la condiţiile impuse de standardele europene.

În consecinţă, raportându-ne la statuările Curţii Europene pe terenul art. 3 al Convenţiei, cu privire la condiţiile de detenţie enunţate supra, nu se poate aprecia, că în speţa dedusă judecăţii, nu ar avea legitimare procesuală pasivă intimatul Statul Român, ci Administraţia Naţională a Penitenciarelor sau Ministerul Justiţiei sau unităţile de detenţie, aşa cum se încearcă a se acredita ideea.

Astfel, câtă vreme este exhibată o imposibilitate obiectivă a acestor instituţii de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia europeană, preluat şi în legislaţia internă, ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenţie, prejudiciul invocat a fi suportat de reclamant, raportat la condiţiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilităţile de decizie şi control ale acestor instituţii, o atare statuare este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia o astfel de situaţie este determinată de o problemă structurală şi sistemică - supraaglomerarea penitenciarelor - care angajează o adevărată răspundere obiectivă a statului.

În cauza dedusă judecăţii, răspunderea Ministerului Justiţiei, a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi corelativ, a penitenciarelor ar fi fost incidentă, reţinându-se că s-ar fi justificat calitatea procesuală a acestora, doar dacă aceştia ar fi fost chemaţi a răspunde pentru producerea unui eventual prejudiciu, ca urmare a condiţiilor efective de detenţie, altele decât supraaglomerarea din penitenciare şi problema condiţiilor precare de detenţie, ce reprezintă, astfel cum s-a enunţat, o problemă sistemică a însuţi Statului român. Or, astfel cum s-a enunţat anterior, reclamantul îşi întemeiază pretenţiile în privinţa acestui capăt de cerere pe exact aceste două cauze: supraaglomerarea din penitenciare şi problema condiţiilor precare de detenţie.

În consecinţă, în mod legal, în aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în interpretarea art. 3 al Convenţiei Europene, obligatorie pentru instanţe, intimatului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, trebuia să îi fie recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, fiind considerat responsabil, prin omisiunea de a acţiona pentru eradicarea deficienţelor structurale constatate, privind condiţiile de detenţie în penitenciarele din România, sub aspectul supraaglomerării acestora şi condiţiilor precare de deţinere.

De asemenea, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 221 - 224 C. civ., pe care între altele, se fundamentează instanţa de apel, nu conduc către o concluzie contrară celei trase de prezenta instanţa de recurs, atât timp cât prin intermediul acestor prevederi interne, este reglementată răspunderea civilă atât a persoanelor juridice de drept public, dar şi a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi şi obligaţii, fie în subsidiar pentru obligaţiile autorităţilor publice.

Urmare a celor anterior enunţate, Înalta Curte constată că critica referitoare la nelegala neaplicare în cauză de către instanţele devolutive a art. 78 C. proc. civ., rămâne fără obiect în condiţiile în care prin prezenta decizie civilă s-a recunoscut legitimitatea procesuală pasivă a intimatului în litigiul prezent.

Aşadar, constatând că în mod greşit s-a soluţionat excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a intimatului în privinţa acestui capăt de cerere, capătul de cerere nefiind aşadar judecat pe fond, Înalta Curte constată faptul că în temeiul art. 497 C. proc. civ., se impune admiterea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 707A din 23 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în privinţa acestui capăt de cerere, la aceeaşi curte de apel, casarea integrală a deciziei recurate impunându-se în raport de caracterul unitar al căii de atac a apelului declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 707A din 23 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 martie 2022.