Invalidity of prefect’s order assigning urban land to municipality and denial of thirty-year acquisitive prescription due to precarious possession.

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2019, format prin disjungerea cererii reconvenţionale din dosarul nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Galaţi prin primar, a solicitat constatarea nulităţii absolute a Ordinului prefectului nr. 1288/10.11.2011 şi constatarea dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.573,57 m.p. situat în Galaţi, str. x, prin uzucapiunea de 30 ani.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal:

Prin sentinţa civilă nr. 84 din 27 ianuarie 2020 pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia I civilă, s-a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Galaţi.

A fost obligat pe reclamantă la plata către pârât a sumei de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel:

Prin decizia nr. 70/A din 13 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 84 din 27 ianuarie 2020 pronunţată de Tribunalul Galaţi.

A fost obligat pe recurentă la plata către intimat a sumei de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel reprezentând onorariu avocat.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 70/A din 13 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, reclamanta A. a declarat recurs.

Recurenta-reclamantă a solicitat, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admi­terea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii ce­rerii de chemare în judecată, constatării nulităţii absolute a Ordinului Prefectului nr. 1288/10.11.2011 privind atribuirea în proprietate publică a Municipiului Galaţi a su­prafeţei de 1573,57 mp teren situat în intravilanul Municipiului Galaţi, judeţul Galaţi şi a constatării dreptului de proprietate asupra acestei su­prafeţe de teren, ca efect al uzucapiunii de lungă durată.

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Cu privire la respingerea motivului de apel privind nemotivarea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a Ordinului Prefectului nr. 1288/10.11.2011, instanţa de apel nu a adus niciun argument juridic care să completeze sau să motiveze soluţia instanţei de fond privind respingerea acestuia, limitându-se la a califica drept succintă motivarea instanţei de fond privind respingerea acestui capăt de cerere, în condiţiile în care a reţinut că prima instanţă nu a analizat în detaliu condiţiile nulităţii.

În aceste condiţii, se impunea ca instanţa de apel să completeze cu argumente juridice proprii fundamentul soluţiei instanţei de fond, iar nu să reţină că soluţia acesteia, deşi succint motivată, este suficientă întrucât a analizat în concret cauza. Acest raţionament a condus la o analiză insuficientă a motivelor de nulitate invocate de reclamantă cu privire la ordinul emis de Prefectul judeţului Galaţi.

În continuare, recurenta-reclamantă a arătat că sunt contradictorii considerentele expuse în decizia recurată referitoare la dreptul invocat sau pe care ar fi putut să-1 invoce A. cu privire la terenul aflat sub construcţiile proprietate sa. Pe de o parte, instanţa de apel a reţinut faptul că aceasta ar fi putut solicita, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 şi/sau cele ale Legii nr. 169/1997, constituirea dreptului său de proprietate asupra terenului din str. x, iar pe de altă parte, a reţinut faptul că terenul este proprietate publică, ştiut fiind că, potrivit legii, bunurile aflate în proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, neputând, aşadar, să facă obiectul unei constituiri/reconstituiri a dreptului de proprietate. Această contradicţie între raţionamentele expuse în motivarea deciziei lipseşte de legalitate hotărârea atacată şi se înscrie în cazurile de casare prevăzute de lege.

Al doilea motiv de recurs vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În expunerea raţionamentului logico-juridic, instanţa a încălcat următoarele norme de drept material: dispoziţiile Legii nr. 18/1991- art. 36 alin. (1), ale Legii nr. 169/1997, ale Legii nr. 213/1998, precum şi cele cuprinse în C. civ. la art. 858 şi următoarele.

Faptul că A. nu a formulat, în termenul prevăzut de legile fondului funciar, cerere de constituire a dreptului său de proprietate asupra acestui teren nu lipseşte de efect juridic normele de drept invocate cu privire la nulitatea Ordinului Prefectului nr. 1288/10.11.2011.

Municipiul Galaţi nu este/era persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate în accepţiunea art. 36 din Legea nr. 18/1991. Prefectul nu putea face abstracţie de faptul că terenul se află în posesia A. şi este ocupat de construcţiile proprietatea acestuia încă din anul 1978.

În speţă, Ordinul Prefectului nr. 1288/10.11.2011 nu a fost dat cu respectarea prevederilor legale, suprafaţa de teren aferentă construcţiei fiind, la data emiterii ordinului, respectiv anul 2011, teren ocupat de o construcţie proprietatea reclamantei A., astfel încât acesta nu putea fi atribuit în proprietate decât reclamantei la data apariţiei Legii nr. 18/1991.

Prin emiterea Ordinului Prefectului Judeţului Galaţi prin care s-a atribuit pârâtului Municipiului Galaţi dreptul de proprietate publică asupra unei suprafeţe de teren stăpânite în fapt şi ocupate de construcţia proprietatea reclamantei, s-a adus o atingere gravă dreptului de proprietate privată, drept fundamental garantat de Constituţia României în art. 44 alin. (2).

Mai mult decât atât, decizia recurată a încălcat dispoziţiile Legii nr. 213/1998 care stabilesc expres şi limitativ bunurile aflate în proprietate publică şi regimul acesteia, respectiv dispoziţiile art. 858 şi 859 din C. civ.

De asemenea, arată recurenta, curtea de apel a aplicat greşit normele de drept material ce reglementează instituţia uzucapiunii atunci când a respins motivul de apel vizând constatarea dreptului de proprietate al reclamantei A. asupra suprafeţei 1.573,57 mp teren, ca efect al uzucapiunii de lungă durată, reţinând că reclamanta nu a exercitat o posesie utilă, ci a deţinut terenul pentru altul, respectiv pentru stat, comportându-se ca un detentor precar.

Recurenta-reclamantă apreciază ca fiind greşită o astfel de reţinere, în condiţiile în care posesia sa reiese cu forţa evidenţei din situaţia de fapt, situaţie ce rezultă din concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză. Mai mult, nici chiar pârâtul Municipiul Galaţi nu contestă această situaţie de fapt, solicitând contravaloarea pentru lipsă de folosinţă pentru perioada ulterioară datei emiterii ordinului.

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte şi apărările formulate:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 4 decembrie 2020.

La 18 decembrie 2020 intimatul-pârât Municipiul Galaţi a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 18 noiembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., criticile, astfel cum au fost formulate, vizează mai degrabă un aspect de cantitate a motivării, recurenta-reclamantă arătând că, respingând motivul din apel privind nemotivarea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a ordinului prefectului, curtea de apel nu a adus niciun argument juridic care să completeze fundamentul soluţiei instanţei de fond.

Aşa cum s-a arătat în mod constant în jurisprudenţa instanţei supreme, dezvoltată sub acest aspect în reperele desprinse din jurisprudenţa instanţei de contencios european (referitoare la aplicarea art. 6 CEDO şi dreptul la un proces echitabil), motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să corespundă unor standarde calitative, iar nu cantitative, nefiind necesar să fie supuse analizei toate argumentele părţii sau să fie analizate în detaliu condiţiile nulităţii, astfel cum susţine recurenta-reclamantă.

Instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 C. proc. civ., decizia atacată conţinând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară şi concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.

Astfel, Curtea a reţinut că sunt nefondate susţinerile reclamantei privind nulitatea ordinului prefectului nr. 1288/10.11.2011, având în vedere că tribunalul a motivat soluţia pronunţată şi a răspuns criticilor în paragrafele 3 şi 4 ale considerentelor, prin referire la legile speciale din materia fondului funciar - Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 10/2001 - şi la restricţiile de transmitere ale dreptului de proprietate din perioada anterioară anului 1989, concluzionând că "raţionamentul juridic al primei instanţe poate fi urmărit în considerentele acesteia şi converg spre soluţia dată de respectiva instanţă".

Ca instanţă de prim control judiciar, curtea de apel nu avea obligaţia de a completa fundamentul soluţiei primei instanţe, astfel cum susţine recurenta, ci era ţinută a verifica, potrivit art. 479 C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi, în consecinţă, a realiza un examen propriu al criticilor apelantei şi al elementelor esenţiale ce i-au fost supuse verificării.

Or, aşa cum rezultă din considerentele hotărârii recurate, se constată, contrar susţinerilor recurentei, că decizia curţii de apel respectă exigenţele referitoare la claritate, consecvenţă şi, în final, la necontradictorialitatea motivării, cuprinzând un răspuns specific şi explicit la motivele de apel.

Instanţa de apel a reţinut că:

"Prin Ordinul prefectului nr. 1288/10.11.2011, s-a atribuit în proprietatea publică a pârâtului Municipiul Galaţi, suprafaţa de teren de 1573,57 mp situat în str. x, făcându-se referire la prevederile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991.

Apelantul invocă faptul că Municipiul Galaţi nu era îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate pe terenul situat în str. x pentru că terenul nu era liber ci în folosinţa reclamantului.

Susţinerea este însă lipsită de efect juridic în condiţiile în care proprietarul construcţiilor care deţinea în folosinţă terenul nu a formulat cerere de constituire a dreptului său de proprietate (cerere care trebuia exercitată în termenul prevăzut de aceeaşi lege nr. 18/1991 şi care a fost prelungit de mai multe ori, până în anul 2001), iar conform alin. (1) al art. 36 din Legea nr. 18/1991 terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, la data acestei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26 din lege.

Prevederile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 nu condiţionează trecerea terenurilor din intravilanul unui municipiu în proprietatea municipiului respectiv de existenţa sau inexistenţa unei construcţii amplasate pe acesta.

Prin urmare nu s-ar putea considera că în cauză este incident vreunul din cazurile de nulitate absolută care să afecteze actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1191, cazuri care de altfel sunt reglementate de art. III alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 169/1997."

Motivarea curţii de apel nu este una contradictorie, astfel cum susţine recurenta-reclamantă. Faptul că terenul se află în proprietatea pârâtului Municipiul Galaţi nu constituia un impetiment pentru A. în a formula cerere de recunoaştere a dreptului de proprietate asupra terenului pe care se află construcţiile, conform art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a răspuns criticii privind nemotivarea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a ordinului prefectului şi a punctat, într-o manieră clară şi coerentă, argumentele ce susţin decizia pronunţată, arătând care sunt considerentele pentru care a reţinut caracterul nefondat al apelului. Ca atare, nu este îndeplinită ipoteza prevăzută de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. pentru a se aprecia că decizia atacată este afectată de viciul nemotivării sau cuprinde motive contradictorii.

A doua critică, referitoare la încălcarea normelor de drept material prevăzute de dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997, Legii nr. 213/1998, precum şi cele prevăzute în C. civ. la art. 858 şi următoarele are, de asemenea, caracter nefondat.

Recurenta-reclamantă se limitează în a susţine că "Municipiul Galaţi nu este/era persoana îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate în accepţiunea dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 18/1991" şi că "Prefectul nu putea face abstracţie de faptul că terenul se afla în posesia A. şi este ocupat de construcţiile proprietatea noastră, încă din anul 1978."

Fără a argumenta juridic aceste critici, partea redă în continuare în cuprinsul cererii de recurs dispoziţiile art. 36 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 18/1991, prevederi ce susţin întocmai soluţia instanţei de apel. Recurenta-reclamantă, proprietar al construcţiilor care deţinea în folosinţă terenul, avea posibilitatea de a formula cerere de constituire a dreptului său de proprietate, însă nu a înţeles să exercite acest atribut în termenul prevăzut de aceeaşi lege. Faptul că terenul era ocupat de o construcţie proprietatea reclamantei A. nu obliga la atribuirea acestuia în proprietatea sa la data apariţiei Legii nr. 18/1991, în lipsa solicitării exprese în acest sens.

În ceea ce priveşte critica privind încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, precum şi a celor prevăzute în C. civ. la art. 858 şi următoarele, se constată că instanţa de apel a răspuns în mod cuprinzător acestei susţineri a părţii, ce a constituit critică şi în apel, arătând că, pe de o parte, legea anterior menţionată "are caracter general de individualizare a categoriilor de bunuri ce intră în domeniul public sau privat al statului sau unităţilor administrativ teritoriale, fără a individualiza în concret categoriile de terenuri cu sau fără construcţii", iar pe de altă parte, "deşi textul de lege nu enumeră expres ordinul prefectului ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate publică, la lit. f) a art. 7 din lege se prevede că acest drept de proprietate se dobândeşte prin "alte moduri prevăzute de lege". Or, prevederile din art. 36 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 18/1191 (terenurile din intravilan aflate în administrarea primăriilor trec în proprietatea unităţii administrativ teritoriale prin ordinul prefectului la propunerea primăriilor) reprezintă tocmai o astfel de modalitate prevăzută de lege."

Fără să formuleze critici concrete asupra aspectelor reţinute în considerentele hotărârii instanţei de apel, recurenta-reclamantă reia motivele formulate în apel, arătând că decizia recurată încalcă dispoziţiile Legii nr. 213/1998 care stabilesc expres şi limitativ care sunt bunurile aflate în proprietate publică şi regimul acesteia, respectiv că modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate publică prin ordin al prefectului nu este reglementată de lege şi că nu este posibil şi nici legal ca un teren aflat sub o construcţie proprietate privată a Asociaţiei A. să constituie un bun aparţinând proprietăţii publice a statului sau a unităţii administrativ teritoriale.

Instanţa de apel, făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, a argumentat, astfel cum anterior s-a arătat, de ce susţinerile reclamantei nu pot fi reţinute.

Ultima critică din cererea de recurs face referire la faptul că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material ce reglementează instituţia uzucapiunii, reţinând că reclamanta nu a exercitat o posesie utilă deoarece a posedat terenul cu titlu de detentor precar.

În acord cu susţinerile recurentei-reclamante A. din cererea de recurs, referitoare la faptul că posesia sa neîntreruptă timp de 30 de ani reiese cu forţa evidenţei din situaţia de fapt, se constată că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au reţinut întocmai acest aspect - faptul că reclamanta posedă şi foloseşte din anul 1978 terenul pe care se află construcţiile proprietatea sa, aspect necontestat în cauză.

Considerentul pentru care instanţa de apel, validând soluţia pronunţată de prima instanţă, a respins capătul de cerere privind constatarea uzucapiunii de lungă durată a fost acela al lipsei unei posesii utile şi neafectate de vicii.

Curtea a arătat că, din probele existente la dosar (raportul de expertiză efectuat de expert B., documentaţia cadastrală întocmită la 30 iunie 2004, certificatul de atestare fiscală), reiese cu puterea evidenţei faptul că reclamanta deţine folosinţa terenului în calitate de simplu detentor precar, iar nu sub nume de proprietar, astfel cum susţine partea, posesia fiind echivocă din momentul în care a făcut declaraţia de impunere şi a început a achita către Municipiul Galaţi taxă de folosinţă a terenului.

Or, precaritatea este mai mult decât un viciu al posesiei, putând fi echivalată cu lipsa însăşi a posesiei. Faptul că Municipiul Galaţi a solicitat achitarea contravalorii pentru lipsa de folosinţă pentru perioada ulterioară datei emiterii ordinului prefectului (obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Galaţi) nu face dovada posesiei exercitate cu titlu de proprietar, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, ci dimpotrivă, atestă calitatea de detentor precar a Asociaţiei A., astfel cum, făcând o corectă aplicare a normelor de drept în materia uzucapiunii, a reţinut instanţa de apel.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

Având în vedere soluţia pronunţată, în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 357 RON către intimatul-pârât Municipiul Galaţi, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 70/A din 13 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 357 RON către intimatul-pârât Municipiul Galaţi, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 februarie 2022.