Appeals in revendication action dismissed as 19th-century title extinguished, registered 1993 title prevails

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 7 iulie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. B., C., Prefectura Municipiului Bucureşti - Comisia municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, solicitând:

- obligarea pârâtului C. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 2.120 mp (2.000 mp din acte) situat în Bucureşti;

- să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x/1993 emis de Prefectura Municipiului Bucureşti - Comisia municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru suprafaţa de 2.000 mp cu titlu de împroprietărire pe numele pârâtului C.;

- să fie obligaţi pârâţii în solidar să plătească despăgubiri reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă asupra imobilului.

La 14 septembrie 2012, Cabinetul Individual de Avocat D. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând să se constate că a intervenit substituirea reclamantei iniţiale A., cu acesta, ca urmare a încheierii unui înscris autentic intitulat "Tranzacţie".

La 12 octombrie 2012 s-a luat act de transmiterea calităţii procesuale active, tribunalul constatând transmiterea calităţii procesuale active de la reclamanta A. către Cabinetul Individual de Avocatură D. prin D., ca urmare a încheierii tranzacţiei autentificată sub nr. x/06.04.2012 la BNP E..

La 22 februarie 2013, reclamantul Cabinetul Individual de Avocatură D. a depus la dosar o cerere prin care a declarat că renunţă la judecarea capătului 3 din cererea de chemare în judecată, respectiv "obligarea pârâţilor să îi plătească în solidar despăgubiri reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă asupra imobilului", urmând să se adreseze instanţei pe cale separată.

Primul ciclu procesual:

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1727 din 4 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-au respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi nulităţii cererii, invocate de pârâtul C. şi s-a luat act de renunţarea la judecata capătului 3 de cerere, formulat în contradictoriu cu pârâţii C. şi S.C. B.. S-au respins ca neîntemeiate primele două capete de cerere.

În esenţă, instanţa a comparat cele două titluri de proprietate, al reclamantei, care a avut la bază contractul de vânzare cumpărare transcris la 18.06.1883 de bunicul său F., recunoscut în contradictoriu cu S.C. B. şi Municipiul Bucureşti prin decizia civilă nr. 221/24.03.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2004, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082/25.03.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală în dosarul nr. x/2009 şi, respectiv, al pârâtului C., reprezentând titlul de proprietate nr. x emis de Prefectura Municipiului Bucureşti - Comisia Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor la 15.11.1993. Cum titlul pârâtului nu a fost anulat şi are posesia imobilului s-a considerat că are "un bun actual" în sensul Convenţiei, cu atât mai mult cu cât la momentul admiterii acţiunii în revendicare împotriva S.C. B. terenul de 2.000 mp era în proprietatea pârâtului C., astfel că suprafaţa deţinută de S.C. B. nu includea şi această suprafaţă de 2.000 mp. A fost respins şi capătul de cerere privind nulitatea titlului de proprietate al pârâtului C., având în vedere că acesta era îndreptăţit la constituire, iar la data constituirii nu exista cerere de reconstituire sau de recunoaştere a dreptului de proprietate a reclamantei G. pe această suprafaţă de teren.

Împotriva sentinţei tribunalului, reclamanţii Cabinetul de Avocat D. şi A. au declarat apel.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 187A din 25 aprilie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii Cabinetul de Avocat D. şi A.. Comparând cele două titluri de proprietate, ambele valabile, instanţa a dat prioritate titlului de proprietate mai vechi, intabulat în cartea funciară anterior dreptului de proprietate al reclamantei, în condiţiile în care ambele titluri provin de la stat, pârâtul dobândind titlul în anul 1993, iar reclamanta A. în anul 2010.

4. Hotărârea pronunţată în recurs:

Prin decizia nr. 3375 din 28 noiembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanţii Cabinet Individual de Avocat D. şi A. împotriva deciziei nr. 187A din 25 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel exclusiv sub aspectul acţiunii în revendicare, apreciind instanţa de recurs că nu rezultă din considerentele deciziei atacare dacă analiza comparativă a titlurilor de proprietate s-a făcut în raport de Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii sau în condiţiile dreptului comun, considerentele deciziei fiind contradictorii pe acest aspect.

Al doilea ciclu procesual:

5. Rejudecare apel - dosar nr. x/2010:

Prin încheierea din 12 februarie 2016, s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Cabinetului Individual de Avocat "D.", cu argumentul că poate avea capacitate de folosinţă specială avocatul D. şi nu Cabinetul Individual de avocat, dispunându-se repunerea cauzei pe rol pentru a se depune dovada calităţii de reprezentat a Cabinetului de Avocat "H." de a formula şi semna apelul declarat de reclamanta A..

Prin încheierea de şedinţă din 14 octombrie 2016 au fost respinse excepţiile nulităţii apelului pentru netimbrare, a nulităţii apelului declarat de A. pentru lipsa calităţii de reprezentant a avocatului H. şi a lipsei calităţii procesuale a Cabinetului Individual de Avocat "D." de a declara apel, ca nefondate. S-a admis excepţia nulităţii absolute parţiale a contractului "Tranzacţie" autentificat sub nr. x din 06.04.2012 la BNP E., respectiv clauza de la art. I pct. 1.6. şi s-a dispus repunerea cauzei pe rol pentru a se pune în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale active a Cabinetului Individual de Avocat "D.".

Prin decizia nr. 920A din 25 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a Cabinetului Individual Avocat "D." şi, în consecinţă, a respins apelul declarat de cabinetul de avocatură, ca nefondat.

A admis apelul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 1727 din 4 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C., S.C. B. şi Prefectura Municipiului Bucureşti - Comisia municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi, în consecinţă, a fost desfiinţată sentinţa apelată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare, constatându-se nulitatea acţiunii, întrucât reclamanta A. nu a fost citată după introducerea greşită în cauză a Cabinetului Individual de Avocat D..

6. Hotărârea pronunţată în recurs:

Prin decizia nr. 2544 din 19 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, au fost admise recursurile declarate de recurentul-reclamant Cabinet Individual de Avocat "D." şi de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 920/A din 25 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel reţinându-se că limitele de rejudecare, impuse de decizia anterioară de recurs şi de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., nu au fost respectate de instanţa de apel şi cu îndrumarea, pentru aceasta, de a verifica afirmaţiile pârâtului D. în privinţa reţinerii nulităţii tranzacţiei de drepturi litigioase care nu ar reprezenta o cumpărare de drepturi litigioase, ci o soluţionare a raporturilor juridice dintre părţi, ca urmare a executării silite, raporturi fundamentate pe contractele de asistenţă juridică dintre părţi.

Al treilea ciclu procesual:

7. Rejudecare apel:

Prin încheierea de şedinţă din data de 16.10.2020, Curtea de apel a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes în invocarea excepţiei nulităţii absolute, a admis excepţia nulităţii absolute a actului adiţional la tranzacţia nr. 442/06.04.2012, act adiţional autentificat sub nr. x/18.09.2019 şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia nulităţii absolute a actului de rezoluţiune parţială convenţională a tranzacţiei iniţiale, autentificat sub nr. x/18.09.2019.

Pentru a pronunţa această soluţie, curtea a constatat că prin actul de rezoluţiune parţială convenţională a tranzacţiei iniţiale, autentificat sub nr. x/18.09.2019, părţile (Cabinet de Avocat D. şi moştenirii lui G.) au convenit să rezoluţioneze convenţional parţial tranzacţia iniţială nr. 442/06.04.2012, având ca obiect dreptul de proprietate litigios asupra terenului în suprafaţă de 2.000 mp situat în str. x, Bucureşti şi să cesioneze drepturile litigioase către o terţă persoană, preţul cesiunii urmând a fi încasat de către D., în vederea compensării valorii drepturilor litigioase menţionate, parte din obiectul convenţiei iniţiale şi stingerii oricăror pretenţii reciproce. Cum părţile s-au obligat să realizeze o promisiune a faptei altuia, respectiv o operaţiune juridică prin care moştenitorii lui G. (debitorii obligaţiei) se obligă faţă de D. (creditorul obligaţiei) să determine un terţ neidentificat să îşi asume un angajament juridic în folosul creditorului din contract, promisiunea faptei altuia este valabilă.

În ceea ce priveşte nulitatea absolută a actului adiţional la tranzacţia nr. 442/06.04.2012, act adiţional autentificat sub nr. x/18.09.2019, Curtea a constatat că aceasta este întemeiată pentru că actul juridic încheiat de părţi reprezintă un mijloc pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative, respectiv art. 1653 alin. (1) din C. civ., preţul menţionat fiind derizoriu, iar terţul, numita I., care se află în relaţii profesionale şi de concubinaj cu D., are calitate de persoană interpusă, scopul încheierii actului adiţional autentificat sub nr. x/18.09.2019 fiind de a înlătura incapacitatea invocată în ceea ce priveşte valabilitatea tranzacţiei iniţiale autentificată sub nr. x/06.04.2012.

Prin încheierea de şedinţă din data de 17.11.2020, Curtea de apel a constatat că, urmare a admiterii excepţiilor soluţionate prin încheierea din data de 20.10.2020, calitatea de parte în dosar o au J. şi K., în calitate de apelanţi reclamanţi şi C., S.C. B. şi Prefectura Municipiului Bucureşti - Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, în calitate de intimaţi pârâţi, apelanta I. fiind scoasă din cauză, nejustificând citarea şi calitatea procesuală, în acest moment, în faza procesuală a apelului.

Prin decizia civilă nr. 220 A din 16 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost respinsă excepţia nulităţii apelului declarat de A., continuat de moştenitori.

A fost respinsă excepţia lipsei de interes în declararea apelului de către A., continuat de moştenitori.

A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a lui A., calitate transmisă şi continuată de moştenitori.

A fost respinsă, ca lipsită de interes, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Prefecturii Municipiului Bucureşti - Comisia Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, referitor la capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară.

A fost respins apelul declarat de Cabinet Individual Avocat D., continuat de moştenitorii lui A., ca efect al rezoluţiunii contractului de cesiune litigioase.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de A., continuat de moştenirii acesteia, J. şi K. împotriva sentinţei civile nr. 1727/04.10.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2010, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi S.C. B., C. şi Prefectura Municipiului Bucureşti - Comisia municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a respins excepţia nulităţii apelului declarat de A., continuat de moştenitori, pe motivul lipsei calităţii de reprezentant al avocatei L., reţinând că avocatul H. a avut calitatea de reprezentant al reclamantei apelante A., motiv pentru care exercitarea căii de atac a apelului s-a făcut legal.

Cu privire la excepţia lipsei de interes în declararea apelului de către A., continuat de moştenitori, a reţinut că interesul apelantei - reclamante în declararea căii de atac împotriva hotărârii judecătoreşti, prin care a fost respinsă acţiunea în revendicare este evident şi justificat, că simpla transmitere a drepturilor litigioase nu are drept consecinţă inexistenţa interesului, mai ales în condiţiile în care a fost încheiat un act de rezoluţiune parţială convenţională a tranzacţiei iniţiale nr. 2768/18.09.2019 şi s-a constatat nulitatea actului adiţional autentificat sub nr. x/18.09.2019, prin care dreptul litigios a fost retransmis unei alte persoane, motiv pentru care dreptul de proprietate litigios s-a reîntors în patrimoniul moştenitorilor lui A..

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a lui A., calitate transmisă şi continuată de moştenitori, s-a reţinut că apelanta-reclamantă şi-a justificat calitatea procesuală activă, având în vedere că pretindea existenţa în patrimoniul ei a unui drept de proprietate asupra terenului litigios.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Prefecturii Municipiului Bucureşti - Comisia Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, referitor la capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară, a fost respinsă ca lipsită de interes, întrucât această parte a avut calitate procesuală pasivă numai referitor la capătul de cerere având ca obiect nulitatea titlului de proprietate deţinut de C., care s-a tranşat definitiv şi irevocabil în primul ciclu procesual, instanţa supremă dispunând rejudecarea cauzei de către instanţa de apel numai cu privire la acţiunea în revendicare.

Cu privire la situaţia de fapt, s-a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare transcris la 18.06.1883 în registrul de transcripţiuni al Tribunalului Ilfov, bunicul reclamantei, F., a dobândit imobilul identificat la acel moment ca "moşia Măicăneşti, ce-i mai zice şi "M." situată în comuna Băneasa, Plasa Dâmboviţa, judeţul Ilfov. După decesul lui F., imobilul a revenit tatălui reclamantei N., în calitate de fiu, şi bunicii sale, O., în calitate de soţie supravieţuitoare, aşa cum rezultă din actul de partaj voluntar din 08.12.1938 autentificat la Tribunalul Ilfov prin procesul-verbal nr. x Potrivit art. VIII, O. şi N. au primit în proprietate "terenul fabricii de cărămidă cu tot terenul situat la Nord şi la Sud de această întindere de aprox. 32 ha. cu mlaştina ce se mărgineşte spre Est-Sud cu Colentina, spre Sud cu Dămăroaia - P., spre Vest-Nord cu str. 58 care marchează limita perimetrului parcelat şi cu cimitirul din Bucureştii Noi".

Terenul a fost preluat de către stat, ajungând în proprietatea acestuia şi a fost transmis societăţilor de stat, printre care şi S.C. B., fiind emise certificate de atestare a dreptului de proprietate în conformitate cu Legea nr. 15/1990.

În anul 1993, pentru suprafaţa de 2.000 mp (care făcea partea din averea preluată de pe urma lui G.) a fost emis în favoarea lui C. titlul nr. 4701/15.11.1993, procesul-verbal de punere în posesie nr. x/03.11.1993 şi anexa privind schiţa de amplasare. Suprafaţa de teren de 2.000 mp a dobândit număr cadastral x, fiind înscris în cartea funciară nr. x şi situat pe str. x. Acest teren a figurat şi cu numărul cadastral x ce aparţinea S.C. B..

Acesta a fost intabulat în cartea funciară, în data de 16.09.2002 pe numele lui C., devenind opozabil terţilor.

Prin decizia civilă nr. 221/24.03.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082/25.03.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a fost recunoscut în contradictoriu cu S.C. B. şi Municipiul Bucureşti dreptul de proprietate al lui G. asupra suprafeţelor de teren care se aflau în patrimoniul societăţilor pârâte, fiind obligate să restituie în natură suprafeţele respective.

SC B. a fost obligată să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 24.665 mp. În această suprafaţă au fost cuprinşi şi cei 2.000 mp pentru care fusese anterior emis în favoarea lui C. titlul nr. 4701/15.11.1993 şi care nu se afla în patrimoniul S.C. B..

Apelanţii-reclamanţi au solicitat ca analizarea acţiunii în revendicare să se realizeze potrivit criteriilor de comparaţie clasice în soluţionarea acţiunii în revendicare, prevăzute de dispoziţiile art. 480 din C. civ. din 1864. Cu toate acestea, curtea a apreciat că acţiunea promovată are un caracter specific, determinat de apariţia Legii nr. 10/2001, precum şi de apărările formulate de către intimatul-pârât cu privire la consolidarea şi preferabilitatea titlului său de proprietate. Această împrejurare determină o adaptare a criteriilor clasice de compararea a titlurilor de proprietate, care rezultă din practica şi jurisprudenţa anterioară anului 1990, în sensul că este necesar să se aibă în vedere şi următoare criterii: existenţa unui bun în patrimoniul părţilor din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 al CEDO; principiul securităţii raporturilor juridice şi cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 18/1991, precum şi modalităţile concrete de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că are obligaţia de a analiza acţiunea din perspectiva noţiunii de bun şi de speranţă legitimă, dar şi în raport de apărările intimatul pârât, care vizează preferabilitatea titlului său, în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului coroborată cu apariţia legilor de reparaţie adoptate de Statul Român.

Invocând hotărârea cu valoare de principiu Kopecky c. Slovaciei din data de 28.09.2004, instanţa de apel a reţinut că privările de proprietate anterioare ratificării Convenţiei nu intră în câmpul de aplicare a acesteia rationae temporis, iar reclamantul nu poate susţine existenţa unei încălcări a art. 1 decât în măsura în care dispoziţia ori măsura contestată se raportează la un "bun" în sensul Convenţiei; noţiunea de bun poate include fie "bunuri actuale", fie valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate.

Dimpotrivă, speranţa de recunoaştere a unui drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă nu este un "bun" în sensul art. 1; aceeaşi este situaţia creanţelor condiţionale, stinse ca urmare a nerealizării condiţiei (Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germaniei, Gratzinger et Gratzingerova c. Republicii Cehe, Drăculeţ c. României, 6.12.2007). Art. 1 nu impune statelor contractante nicio obligaţie privind restituirea bunurilor dobândite anterior ratificării Convenţiei; statele sunt libere să determine domeniul de aplicare a legislaţiei privind restituirea bunurilor, precum şi condiţiile restituirii (a se vedea şi Păduraru c.

României); dacă însă statele, după ratificarea Convenţiei şi a Protocolului nr. 1, adoptă o legislaţie privind restituirea totală ori parţială a bunurilor preluate într-un regim anterior, o astfel de legislaţie dă naştere unui nou drept de proprietate protejat de art. 1, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru restituire (Broniowski c. Poloniei); trebuie distins între o simplă speranţă, oricât de legitimă moral, şi speranţa legitimă, care trebuie să aibă o natură concretă şi să se întemeieze pe o dispoziţie legală, ori pe un act juridic, cum ar fi o hotărâre judiciară; dacă existenţa unui drept este controversată în dreptul intern, argumentele reclamantului fiind respinse în mod definitiv de instanţe, nu există o speranţă legitimă (Jantner c.

Slovaciei); un interes patrimonial (creanţă) nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" susceptibilă de a constitui un "bun" în sensul art. 1 decât dacă ea are o bază legală suficientă în dreptul intern, spre exemplu, dacă este confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor judecătoreşti; o contestaţie reală, ori caracter serios al pretenţiilor afirmate nu sunt suficiente pentru existenţa unei speranţe legitime.

În raport de criticile formulate, instanţa de apel a avut în vedere la soluţionarea acţiunii în revendicare următoarele criterii: existenţa unui bun în patrimoniul părţilor, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 al CEDO; principiul securităţii raporturilor juridice şi cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 18/1991, precum şi modalităţile concrete de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului.

În acest sens a constatat că a intrat în puterea lucrului judecat modalitatea de soluţionare a capătului de cerere având ca obiect nulitatea titlului de proprietate deţinut de C., reţinând cu titlu de considerente decizorii faptul că "în anul 1993, data eliberării titlului de proprietate al pârâtului, erau îndeplinite condiţiile legale pentru eliberarea acestui titlu, deoarece terenul în litigiu, deşi solicitat de reclamantă în anul 1991, în baza Legii nr. 18/1991, nu îndeplinea nici o condiţie legală pentru a fi restituit în baza Legii nr. 18/1991, către reclamantă, şi nu exista pe rolul instanţelor niciun proces de revendicare, cu atât mai puţin nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997, care se referă la terenurile revendicate şi nu la cele solicitate în baza Legii nr. 18/1991".

A mai reţinut că titlul de proprietate al lui C. nr. 4701/15.11.1993 şi procesul-verbal de punere în posesie nr. x/03.11.1993 au fost intabulate în Cartea funciară, în data de 16.09.2002, devenind opozabile terţilor. Pârâtul C. nu a fost chemat în procesul de revendicare a terenului, declanşat de reclamanta G. în anul 2004, cu consecinţa inopozabilităţii titlului reclamantei, titlu constând în hotărârea judecătorească irevocabilă, dar şi cu consecinţe juridice, rezultate din dispoziţiile Legii nr. 7/1996, deoarece, dacă în Cartea funciară a fost înscris un drept real în favoarea unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost constituit sau dobândit cu bună-credinţă.

Dreptul de proprietate al intimaţilor-reclamanţi după autoarea lor G. asupra imobilului a fost recunoscut în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti şi S.C. B. prin decizia civilă nr. 221/24.03.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2004, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082/25.03.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală în dosarul nr. x/2009. Recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantei G. a avut la bază contractul de vânzare-cumpărare transcris la 18.06.1883, fiind obligată S.C. B. să-i restituie terenul în suprafaţă de 24.665 mp, pe care-l deţinea în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x eliberat pentru suprafaţa de 24.665 mp. La acea dată, terenul de 2.000 mp era în proprietatea pârâtului C., astfel că suprafaţa deţinută de S.C. B. nu includea şi această suprafaţă de 2.000 mp, recurenta S.C. B. susţinând în acel litigiu că există şi alte titluri de proprietate pentru suprafaţa revendicată de 24.665 mp, sens în care a formulat o cerere de arătare a titularului dreptului (care a fost respinsă de către instanţele de judecată), menţionând că pentru o suprafaţă de 2.000 mp ar fi emis un titlu de proprietate în favoarea lui Q..

Curtea a mai constatat că, în dosarul de revendicare iniţial a fost efectuat un raport de expertiză topografică, care ar fi trebuit să evidenţieze împrejurarea că pentru suprafaţa de 2.000 mp era emis pe numele lui C. titlul de proprietate nr. x/15.11.1993, intabulat în Cartea funciară în data de 16.09.2002. Dacă raportul de expertiză ar fi fost trimis la Oficiului de Cadastru şi Publicitate, probabil că situaţia reală a suprafeţei de teren de 2.000 mp ar fi fost adusă la cunoştinţa instanţei sau, cel puţin, existenţa unei suprapuneri de teren.

Toată situaţia expusă relevă următoarele aspecte: în cadrul procesului de revendicare intentat de către apelanta-reclamantă G. în contradictoriu cu S.C. B., care a format obiectul dosarului nr. x/2014 şi în urma căruia a fost emisă decizia civilă nr. 221/24.03.2009, pe care se întemeiază pretenţiile apelantei-reclamante, au fost discuţii cu privire la împrejurarea că unele suprafeţe de teren din totalul de 24.665 mp nu aparţin lui S.C. B.. Această situaţie cunoscută la acel moment de către G., nu a fost cercetată în mod minuţios de instanţele de fond.

Cum pârâtul C. nu a avut calitatea de parte în cadrul dosarului nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti, decizia civilă nr. 221/24.03.2009 nu îi poate fi opusă cu putere de lucru judecat, el având, în calitate de terţ, posibilitatea de a face dovada contrară constatărilor din cuprinsul deciziei civile nr. 221/24.03.2009 a Curţii de Apel Bucureşti în ceea ce priveşte situaţia juridică la acel moment a suprafeţei de teren de 2.000 mp, litigios.

În acest sens, Curtea a constatat că, şi în cuprinsul întâmpinării depuse la data de 03.03.2014, în dosarul nr. x/2010, de către Comisia Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, se învederează că, la data emiterii titlului de proprietate atacat, terenul se afla pe raza teritorială a comunei Otopeni, aşa cum rezultă din procesul-verbal de punere în posesie nr. x/03.11.1993.

Având în vedere că s-a făcut dovada contrară în prezenta cauză cu privire la situaţia juridică a terenului de 2.000 mp, Curtea de apel a considerat că apelanta-reclamantă G. nu poate exhiba un titlu de proprietate asupra terenului menţionat, în contra lui C., întrucât decizia civilă nr. 221/24.03.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti nu produce aceste efecte juridice, având în vedere considerentele menţionate.

Ca atare, nu s-a reţinut că în acel litigiu s-ar fi recunoscut vreun drept de proprietate în favoarea lui G. pentru suprafaţa de teren de 2.000 mp.

În ceea ce priveşte posibilitatea exhibării, ca titlu de proprietate, a actului de cumpărare a terenului de către numitul F., transcris la 18.06.1893 şi a actului de partaj voluntar din 08.12.1938 autentificat prin procesul-verbal nr. x, Curtea a apreciat că nu se poate recunoaşte în patrimoniul reclamanţilor existenţa unui vechi drept de proprietate (în sensul existenţei unui drept de a obţine restituirea efectivă în natură a bunului) asupra terenului litigios, având în vedere jurisprudenţa recentă a CEDO, care nu a mai recunoscut în patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de proprietate, în temeiul actului anterior, deoarece acesta a ieşit, în mod definitiv şi irevocabil din patrimoniul foştilor proprietari, ca urmare a preluării abuzive.

În schimb, în temeiul legislaţiei speciale adoptate de către Statul Român, s-a născut vocaţia fostului proprietar, al cărui bun a fost preluat în mod abuziv, de a dobândi un nou drept, respectiv un drept la indemnizare, dacă fostul proprietar a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi dacă îndeplineşte condiţiile legale (paragraful 136 din cauza R. şi alţii împotriva României, paragraful nr. 37 din cauza Mătieş împotriva României).

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un "bun", în sensul noţiunii de bun, aşa cum a fost definită prin jurisprudenţa sa. S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate, care s-a stins de mult timp şi nici o creanţă condiţională (paragraful nr. 36 din cauza Mătieş împotriva României). De asemenea, în paragraful nr. 135 din hotărârea pilot R. şi alţii împotriva României, s-a reiterat viziunea Curţii în sensul că fostele state comuniste nu au obligaţia generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenţiei şi că este opţiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalităţii de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.

Instanţa de apel a considerat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că apelanţilor-reclamanţi nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanţele judecătoreşti sau de către autorităţile administrative, motiv pentru care aceştia nu se pot prevala de existenţa unui bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi nu pot invoca, cu titlu de proprietate, decizia civilă nr. 221/24.03.2009, deoarece nu li s-a recunoscut prin această hotărâre dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, având în vedere considerentele expuse.

În consecinţă, în prezent, apelanţii-reclamanţi nu au un bun actual şi nici dreptul la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios.

În ceea ce priveşte analiza acţiunii în revendicare din perspectiva dreptului intern, Curtea a reţinut că doar intimatul pârât C. justifică un titlu valabil, respectiv titlul de proprietate nr. x/15.11.1993, a cărui valabilitate şi legalitate a fost confirmată în prezenta cauză în primul ciclu procesual, prin respingerea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a acestuia, care a fost soluţionată în mod definitiv şi irevocabil, drept intabulat în cartea funciară din anul 2002, fiind opozabil erga omnes. În schimb, apelanţii-reclamanţi, moştenitorii lui G., nu exhibă nici un titlu de proprietate, întrucât nici actele de proprietate vechi şi nici decizia civilă nr. 221/24.03.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă, nu au valoarea juridică a vreunui titlu de proprietate.

Caracterul preferabil al titlului de proprietate al intimatului-pârât este întărit şi de aplicabilitatea principiului securităţii raporturilor juridice şi cel al respectării dreptului de proprietate al unui terţ, precum şi modalităţile concrete de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se învederează că legiuitorul a adoptat Legea nr. 10/2001 şi a oferit posibilitatea foştilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent.

8. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 220 A din 16 februarie 2021 şi a încheierilor din 20 octombrie 2020 şi din 17 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii J., K., precum şi intervenienta I. au declarat recurs, prin două cereri distincte cu conţinut identic.

1. Recursul declarat de reclamanţii J. şi K., respectiv de I. împotriva încheierii de şedinţă din 20 octombrie 2020:

Recurenţii au solicitat anularea încheierii din 20 octombrie 2020 şi admiterea excepţiei lipsei de interes în invocarea excepţiei nulităţii absolute a actului adiţional la tranzacţia nr. 442/06.04.2012 - act adiţional autentificat sub nr. x/18.09.2019 şi a actului de rezoluţiune parţială convenţională şi a tranzacţiei iniţiale - autentificat sub nr. x/18.09.2019.

Au solicitat, de asemenea, respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei nulităţii absolute a actului de rezoluţiune parţială convenţională a tranzacţiei iniţiale, autentificate sub nr. x/18.09.2019.

Au formulat următoarele critici de nelegalitate a încheierii de şedinţă din 20 octombrie 2020:

I. Cu privire la lipsa de interes a pârâtului în invocarea excepţiei nulităţii absolute a actelor prin care a fost transmisă calitatea procesuală activă a reclamantei iniţiale A., respectiv tranzacţia iniţială şi actele subsecvente tranzacţiei: actul autentificat prin încheierea nr. 2768/18.09.2019 de rezoluţiune parţială convenţională a tranzacţiei nr. 442/06.04.2012 consfinţită prin sentinţa civilă nr. 1261/11.06.2012 emisă de Tribunalul Bucureşti; actul autentificat prin încheierea nr. 2773/18.09.2019 adiţional la tranzacţia nr. 442/06.04.2012; tranzacţia iniţială nr. 442/06.04.2012.

Primul motiv de nelegalitate, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se referă la faptul că instanţa de apel a încălcat normele procedurale prevăzute la art. 315 C. proc. civ. privind limitele de rejudecare şi dezlegările date de Înalta Curte, astfel:

Prin decizia de casare nr. 2544, din al doilea ciclu procesual, Înalta Curte a statuat că, prioritar analizei excepţiei nulităţii absolute a oricărui act juridic, trebuie verificat dacă partea care invocă nulitatea justifică un interes, respectiv un folos practic. Cum nulitatea tranzacţiei iniţiale are ca efect reactivarea pretenţiilor reclamantului iniţial, rezultă că nu există un interes legitim al intimatului în invocarea nulităţii întrucât, indiferent dacă aceste acte sunt nule sau nu, pe fondul cauzei urmează a fi analizate aceleaşi două titluri - respectiv titlul reclamantei G. şi titlul pârâtului C., indiferent de succesorii legali sau cu titlu particular ai acestora.

Din aceasta perspectivă, este nelegală încheierea prin care a fost respinsă excepţia lipsei de interes.

Prin cel de-al doilea motiv de nelegalitate, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se arată că încheierea de şedinţă cuprinde motive contradictorii, întrucât deşi, iniţial, într-o primă analiză teoretică, aceasta porneşte de la premisa că "pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile/invocarea unei excepţii instanţa trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care partea l-ar obţine în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate", în final, ajunge la concluzia motivată în termeni generali că "interesul rezida din împrejurarea că orice intimat-pârât doreşte să tranşeze litigiul în cauza dedusă judecăţii în contradictoriu cu adevăratul proprietar/persoana care justifica dreptul de proprietate în temeiul unui titlu valabil şi să evite declanşarea ulterioară a altui litigiu în contradictoriu cu altă persoană".

Această motivare, cu titlu general, este străină de pricină întrucât contrazice considerentele Înaltei Curţi care a îndrumat tocmai în sensul că, în speţă, se cere compararea celor două titluri, respectiv titlul lui G. şi titlul lui C., astfel încât transmiterea calităţii procesuale active pe cale convenţională/legală nu impietează asupra comparării celor două titluri primordiale.

Cu alte cuvinte, nu contează dacă se compară titlul lui C. cu titlul lui G. sau titlul lui C. cu titlul succesorilor particulari sau legali ai doamnei G., întrucât titlul succesorilor doamnei G. este acelaşi cu al doamnei G., lipsind de folos practic o astfel de excepţie a nulităţii actelor prin care s-a transmis calitatea procesuală activă.

Dovada practică în această cauză este că la finalul judecăţii, prin hotărârea pronunţată după scoaterea din cauză a doamnei I., s-a comparat titlul reclamantei iniţiale G. cu titlul lui C..

II. Cu privire la excepţia nulităţii absolute a actului adiţional autentificat sub nr. x/18.09.2019 la tranzacţia nr. 442/06.04.2012, excepţie admisă de instanţa prin încheierea atacată, recurenţii-reclamanţi au arătat că scopul încheierii actului a fost de a înlătura incapacitatea invocată în ceea ce priveşte valabilitatea tranzacţiei iniţiale autentificată sub nr. x/06.04.2012.

Făcând trimitere la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că părţile nu se aflau în situaţia art. 1653 alin. (1) din C. civ., ci în cea a art. 1653 alin. (2) din C. civ.

Instanţa de apel nu a analizat cazul exceptat de la sancţiunea nulităţii absolute prevăzut de art. 1653 alin. (2) lit. b) C. civ., încălcând astfel şi decizia Înaltei Curţi, prin care instanţa de control judiciar a dispus în mod expres ca instanţa de apel să analizeze şi această susţinere.

Toate considerentele instanţei sunt străine de natura pricinii, pentru că instanţa nu a răspuns la apărările reclamanţilor referitoare la faptul că, în realitate, actul juridic încheiat între părţi nu reprezintă un mijloc pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative, respectiv art. 1653 alin. (1) C. civ., întrucât părţile nu se aflau în situaţia art. 1653 alin. (1) C. civ., ci în cea a art. 1653 alin. (2) C. civ.

Instanţa a reţinut în mod eronat că tranzacţia ar fi fost prohibită de lege şi pentru a eluda dispoziţiile art. 1653 alin. (1) C. civ., ar fi fost încheiat un act simulat.

Dacă instanţa de apel ar fi avut în vedere apărarea reclamanţilor şi ar fi analizat validitatea tranzacţiei iniţiale din perspectiva art. 1653 alin. (2) lit. b) C. civ., ce permite dobândirea drepturilor litigioase în cazul în care scopul este îndestularea unei creanţe, ar fi constatat că aceasta nu este lovită de nulitate.

Astfel, transferul dreptului litigios prin încheierea tranzacţiei a fost făcut pentru îndestularea unei creanţe care s-a născut şi a devenit exigibilă înainte ca dreptul să fi devenit litigios. Creanţa a devenit exigibilă la data de 25.03.2010 (când a rămas definitivă şi irevocabilă decizia nr. 221/24.03.2009).

Potrivit art. 1653 alin. (2) lit. b) C. civ., acest caz este exceptat de la sancţiunea nulităţii absolute.

Aşa cum s-a arătat, între Cabinetul de Avocat D. şi A. a fost încheiat în 03.05.2000 contractul de asistenţă juridică, iar pentru plata onorariului datorat a fost începută procedura de executare silită finalizată prin încheierea tranzacţiei. Or, începerea procedurii de executare silită, încuviinţată de instanţă, demonstrează faptul că creanţa era scadentă. Deci, scopul transferului dreptului de proprietate a fost îndestularea creanţei deţinută împotriva doamnei A., fiind aplicabile dispoziţiile art. 1653 alin. (2) lit. b) C. civ.

Pe cale de consecinţă, o astfel de tranzacţie este prevăzută şi permisă de lege, nefiind lovită de nulitate absolută.

Concluzionând, recurenţii-reclamanţi au arătat că încheierea de şedinţă este nemotivată întrucât instanţa de apel nu a analizat apărările invocate, în dispreţul considerentelor Înaltei Curţi care, prin decizia de casare nr. 2544, îndruma instanţa de apel să analizeze şi motivul prevăzut de art. 1653 alin. (2) lit. b) C. civ.

Preţul achitat către I. către D. (25.000 RON) nu este derizoriu, având în vedere că este vorba de un drept litigios ce face obiectul unui litigiu de mai bine de 9 ani. Referirea la creanţa iniţială nu are sens întrucât nu se poate şti care este ponderea acestui bun litigios în tranzacţia iniţială, având în vedere complexitatea acesteia. Relaţia de prietenie/concubinaj nu probează, nefiind o prezumţie legală, în abstract dovada actului simulat şi a persoanei interpuse.

Mai mult, încheierea de şedinţă atacată este contradictorie întrucât respinge excepţia nulităţii absolute a actului de rezoluţiune parţială convenţională a tranzacţiei iniţiale, autentificată sub nr. x/18.09.2019, constatând:

"respectarea unui scop licit, legal şi moral. (...)", cu privire la încheierea actului de rezoluţiune, dar reţine, în mod contradictoriu, o cauză ilicită cu privire la actul adiţional la tranzacţia autentificată sub nr. x/06.04.2012 prin care s-a transmis calitatea procesuală activă către I..

Cu alte cuvinte, cauza/scopul pentru care părţile au rezoluţionat în mod convenţional actul iniţial şi au încheiat, ulterior, un alt act de transmitere a calităţii procesuale active către I. nu poate fi considerată, într-o primă analiză, ca fiind o cauză licită, pentru ca aceeaşi cauza/scop să devină ulterior o cauză ilicită, fiind vorba de scopul urmărit de părţile contractante, astfel cum rezultă din cele două înscrisuri supuse analizei.

Toate aserţiunile privitoare la promisiunea faptei altuia sunt exclusiv motive invocate de instanţa de apel, din oficiu, fără a fi puse în discuţia părţilor, reprezentând ultra petita, aspect ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Este vădit contradictoriu să se considere că părţile implicate (moştenitorii S., D. şi I.) au gândit un mecanism prin care au rezoluţionat un act ca să încheie un altul, iar primul act are o cauză licită, în timp ce al doilea act are o cauză ilicită.

Având în vedere că primul act a fost rezoluţionat în considerarea încheierii celui de-al doilea este evident că, ori ambele acte erau considerate ilicite, ori ambele acte erau recunoscute ca fiind licite.

Concluzionând, recurenţii-reclamanţi au solicitat, în principal, admiterea excepţiei lipsei de interes în invocarea excepţiei şi, în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată a excepţiei.

III. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra nulităţii tranzacţiei înseşi, astfel cum au fost stabilite limitele de casare prin decizia nr. 2544 din 19 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

2. Recursul declarat de reclamanţii J. şi K., respectiv de I. împotriva încheierii de şedinţa din 17 noiembrie 2020, prin care instanţa a dispus că apelanta I. este scoasă din cauză şi nu justifică citarea şi calitatea procesuală în faza procesuală a apelului.

Prin criticile ce vizează motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţin că, având în vedere că dispoziţiile încheierii din 17 noiembrie 2020 privind scoaterea din cauza a apelantei I. au ca temei încheierea de şedinţă din 20 octombrie 2020 prin care au fost soluţionate excepţiile invocate, consecinţa anularii acestei ultime încheieri şi soluţionării corecte a excepţiilor invocate conduce la menţinerea în cauză a apelantei-reclamante I., în calitate de succesor cu titlu particular al apelantei-reclamante iniţiale A..

3. Recursul declarat de reclamanţii J. şi K. împotriva deciziei civile nr. 220A din 16 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, respectiv a părţii din dispozitiv prin care instanţa a respins apelul declarat de Cabinet Individual Avocat D., continuat de moştenitorii lui A., ca efect al rezoluţiunii contractului de cesiune de drepturi litigioase şi apelul declarat de A., continuat de moştenirii acesteia J. şi K..

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei recurate şi, în principal, rejudecarea cauzei, iar pe fondul cauzei, admiterea acţiunii în revendicare formulate de reclamanta iniţială A. şi continuată de succesoarea cu titlu particular I., cu consecinţa obligării pârâtului C. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în litigiu.

În subsidiar, au solicitat rejudecarea cauzei şi, pe fondul cauzei, admiterea acţiunii în revendicare formulate de reclamanta iniţială A. şi continuată de moştenitorii legali J. şi K., cu consecinţa obligării pârâtului C. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în litigiu.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Combat considerentele deciziei atacate, susţinând că acţiunea în revendicare a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 din C. civ. din 1864, aplicabil în speţă, astfel încât nu se poate vorbi despre un hibrid în care se aplică concomitent atât dispoziţiile art. 480 C. civ., cât şi caracterul specific determinat de apariţia Legii nr. 10/2001.

Prezenta acţiune a fost introdusă în data de 7 iulie 2010 şi este consecinţa acţiunii iniţiale în revendicare care a fost promovată în 14 februarie 2001 pe rolul Tribunalului Bucureşti, finalizată la data de 25 martie 2010 prin decizia nr. 2082 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pe de alta parte, nu există un principiu al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 18/1991, astfel cum afirmă instanţa de apel.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.:

Într-o primă etapă, instanţa de apel a reţinut că prin hotărârea judecătorească nr. 221 din 24 martie 2009, rămasă irevocabilă, a fost recunoscut dreptul de proprietate al lui G. asupra unei suprafeţe de teren de 24.665 mp aflat în posesia S.C. B., iar în aceasta suprafaţă de 24.665 mp au fost cuprinşi şi cei 2.000 mp pentru care a fost emis titlul lui C., ulterior, instanţa de apel, în mod contradictoriu, consideră că prin decizia civilă nr. 221 nu se reţine vreun drept de proprietate în favoarea lui G. pentru suprafaţa de teren de 2.000 mp.

Or, din moment ce prin decizia civilă nr. 221/2009 s-a reţinut în favoarea lui G. dreptul de proprietate asupra întregii suprafeţe de 24.665 mp de teren, pe care S.C. B. a fost obligată să îi lase în deplină proprietate lui G., este evident că în această suprafaţă sunt incluşi şi cei 2.000 mp cu care a fost împroprietărit C. în baza Legii nr. 18/1991, astfel încât se demonstrează o sincopă în logica juridică a considerentelor instanţei de apel.

Mai mult, instanţa de apel a încălcat şi considerentele hotărârii nr. 3375 pronunţată de Înalta Curte în care se reţine că G. are un titlu de proprietate asupra terenului în litigiu, ceea ce se constituie o dată în plus ca o critică de nelegalitate a hotărârii atacate.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Curtea de apel consideră, în mod nelegal, fără a ţine seama de dezlegările date prin decizia nr. 221, precum şi a celor două hotărâri de casare pronunţate de Înalta Curte, că actul de vânzare-cumpărare transcris la 18.06.1893 în Registrul de transcripţiuni, prin care autorul iniţial F. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului nu poate fi considerat titlu de proprietate, făcând referire la jurisprudenţa recentă a CEDO. Or, hotărârea nr. 221/2009 recunoaşte ca fiind titlu de proprietate a lui G. contractul de vânzare-cumpărare menţionat din anul 1893 şi, în acest sens, admite acţiunea în revendicare.

În plus, hotărârile Înaltei Curţi prin care s-au casat, în ciclurile anterioare, hotărârile curţii de apel, recunosc în mod expres actul menţionat ca fiind titlu de proprietate şi, mai mult, consideră că terenul nu a ieşit niciodată din proprietatea familiei G. întrucât nu există un act juridic de preluare a dreptului de proprietate a statului român, acesta din urma luând, în mod abuziv, doar posesia asupra terenului, nu şi proprietatea.

Prin decizia de casare nr. 3375/2014 pronunţată în primul ciclu procesual, Înalta Curte statuează că, dacă se constată că terenul de 2.120 mp din prezentul litigiu era inclus în suprafaţa de 24.665 mp, faţă de care reclamanta iniţială G. a obţinut revendicarea în contradictoriu cu S.C. B., atunci reclamanta are un drept de restituire, chiar dacă constatat în contradictoriu cu o altă persoană decât pârâtul C. prin prisma noţiunii de "bun" din hotărârea CEDO din cauza R..

Referirea instanţei de apel la jurisprudenţa recentă a CEDO care nu a mai recunoscut în patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de proprietate este total eronată întrucât jurisprudenţa recentă a CEDO arată contrariul, şi anume că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept. (...) - Cauza Păduraru contra România, paragraful 84; "(...) în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinat cu absenţa totală a unei despăgubiri este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (...)" - Cauza Răţeanu contra României, paragraful 23.

În concluzie, faţă de jurisprudenţa evocată, în prezenta cauză, statul român a preluat terenul în mod abuziv, fără niciun titlu - nu există un act juridic de preluare a proprietăţii - şi a vândut acest bun al altuia (al familiei G.) unui terţ (lui C.), chiar anterior confirmării în justiţie a dreptului de proprietate al lui G. (hotărârea nr. 221), ceea ce echivalează cu o privare de bunuri, contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.

În acelaşi sens, considerentele curţii de apel cu privire la "nerecunoaşterea în patrimoniul foştilor proprietari a vechiului drept de proprietate întrucât s-ar putea vorbi de existenţa unui nou drept de proprietate avându-şi originea în temeiul legislaţiei adoptate de către un stat membru cu referire la paragraful 136 din cauza R. împotriva României " sunt nelegale şi neîntemeiate întrucât se citează trunchiat dispoziţiile din cauza R..

Concluzia finală a curţii de apel potrivit căreia "(...) Apelanţii-reclamanţi (continuatorii reclamantei iniţiale G.) nu justifică niciun titlu şi nici nu au un bun asupra terenului " este lipsită total de suport legal şi lipseşte de eficienţă juridică hotărârile judecătoreşti invocate.

În concluzie, toate considerentele curţii de apel privind analiza unui "bun actual" în patrimoniul reclamantei iniţiale G. sunt lipsite de temeinicie şi legalitate faţă de efectele deciziei nr. 221 a curţii de apel, rămasă irevocabilă prin decizia Înaltei Curţi, faţă de jurisprudenţa CEDO şi faţă de deciziile de casare ale Înaltei Curţi pronunţate în cele două cicluri de judecată anterioare.

Sunt lipsite de temei legal considerentele în ceea ce priveşte analiza titlului de proprietate al intimatului-pârât C., cu privire la care instanţa apreciază că justifică un titlu valabil şi că are "un caracter preferabil întărit de aplicabilitatea principiului securităţii raporturilor juridice şi cel al respectării dreptului de proprietate al unui terţ, precum şi de modalităţile concrete de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului."

Intimatul-pârât C. nu a făcut nicio probă privind posesia asupra terenului în litigiu, aşa cum impune decizia de casare nr. 2544/2018 pronunţată de Înalta Curte în al doilea ciclu procesual, care a stabilit în acest sens limitele judecaţii.

Recurenta I. invocă nulitatea absolută, pe cale de excepţie, a procesului-verbal de punere în posesie asupra terenului ca fiind emis de o persoană necompetentă, respectiv Primarul Otopeni pentru un teren aflat în Bucureşti.

Procesul-verbal de punere în posesie asupra terenului constituie un fals intelectual pe care instanţa îi poate constata cu uşurinţă, având în vedere că în dosarul nr. x/2004 în care s-a pronunţat decizia nr. 221 şi în care s-a admis acţiunea în revendicare a reclamantei iniţiale G. împotriva S.C. B., a fost administrată o expertiză cu valoare probatorie care constată că la acea dată posesia terenului aparţinea S.C. B., terenul fiind îngrădit în curtea S.C. B. şi neexistând nicio altă cale de acces la acest teren.

La aceeaşi concluzie conduce şi Ordinul Ministrului Industriilor şi Resurselor nr. 263/2002 care atestă că dreptul de proprietate asupra terenului, în anul 2002, aparţinea S.C. B., deci C. nu avea posesia în anul 2002. Mai mult, C. îşi intabulează terenul în anul 2002, deci la aproximativ 10 ani după întocmirea presupusului proces-verbal de punere în posesie.

Decizia nr. 221/2009, prin care reclamantei iniţiale G. i-a fost admisă acţiunea în revendicare şi s-a dispus restituirea întregii suprafeţe de 24.665 mp, între care şi cei 2.000 mp de teren în litigiu, a fost pronunţată în contradictoriu cu S.C. B. în calitate de posesor al terenului, dar şi în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti. Or, intimatul C. a fost împroprietărit de către Municipiul Bucureşti, deci hotărârea este opozabilă, conform art. 39 alin. (3) C. proc. civ.

În anul 1993, când a fost emis titlul de proprietate a lui C., în baza Legii nr. 18/1991 de către Comisia municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, intimatul C. era viceprimar al Municipiului Bucureşti (1992-1996), deci, în calitatea sa de viceprimar trebuia să cunoască faptul că Municipiul Bucureşti este parte în procesul de revendicare al doamnei G. şi în acest sens intimatul C. nu a intervenit în proces.

Faţă de aspectul anterior invocat, acesta nu se poate bucura de prezumţia de bună-credinţă şi nu poate fi protejat de principiul securităţii raporturilor juridice.

În concluzie, intimatul C. nu este un terţ faţă de hotărârea nr. 221, ci este succesor al Municipiului Bucureşti, deci hotărârea produce efecte şi faţă de el, şi nu se poate bucura de prezumţia de bună-credinţă din calitatea sa de viceprimar.

În ceea ce priveşte modalitatea concretă de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului, intimatul C. se putea îndrepta împotriva Municipiului Bucureşti, dacă apărarea acestora, din dosarul de revendicare, l-a prejudiciat.

Pe fondul cauzei, instanţa urmează a soluţiona cererea de revendicare formulată de reclamanta iniţială A., a cărei calitate procesuală activă a fost transmisă moştenitorilor legali J. şi K. şi, ulterior, pe cale convenţională doamnei I., în contradictoriu cu pârâtul C..

În speţă, dreptul litigios şi, implicit, calitatea procesuală activă a fost transmisă iniţial de către reclamanta G. către Cabinetul de Avocat D., iar ulterior, actul prin care au fost transmise dreptul litigios şi respectiv calitatea procesuală activă a fost rezoluţionat convenţional, astfel încât acestea au revenit în patrimoniul moştenitorilor legali J. şi K. care au cedat dreptul litigios doamnei I..

Astfel, în cazul în care instanţa de recurs menţine validitatea actului adiţional autentificat sub nr. x/18.09.2019 la tranzacţia autentificată sub nr. x/06.04.2012, prin care a fost transmisă calitatea procesuală activă doamnei I., atunci în prezenta cauză urmează a se soluţiona acţiunea în revendicare având ca reclamantă pe I. în calitate de succesor cu titlu particular al reclamantei iniţiale A..

În cazul în care instanţa de recurs menţine încheierea din data de 20 octombrie 2020, prin care a fost constată nulitatea actului adiţional autentificat sub nr. x/18.09.2019 la tranzacţia autentificată sub nr. x/06.04.2012, urmează a se soluţiona acţiunea în revendicare având ca reclamanţi pe J. şi K. în calitate de moştenitori legali ai reclamantei iniţiale A..

Pe cale de consecinţă, în soluţionarea acţiunii în revendicare, indiferent dacă instanţa de recurs atribuie calitate procesuală activă în prezenta acţiune doamnei I. sau reclamanţilor J. şi K., ambele părţi fiind continuatorii reclamantei iniţiale G., urmează a se compara cele doua titluri de proprietate:

- titlul de proprietate al reclamantei iniţiale A. al cărei titlu este titlul autorului lor, străbunicul F., respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1893 între F. şi T., imobil identificat în acel moment ca "moşia Măicăneşti" zisă şi M. situată în Comuna Băneasa, Plasa Dâmboviţa, judeţul Ilfov, act transcris în Registrul de transcripţiuni al Tribunalului Ilfov la data de 18.06.1893;

- titlul de proprietate al pârâtului C. este titlul nr. 4701/1993 emis de către Prefectura Municipiului Bucureşti pe numele pârâtului C..

În ceea ce priveşte analiza celor două titluri de proprietate, instanţa urmează a avea în vedere următoarele dezlegările date de Înalta Curte în cele două cicluri procesuale prin decizia nr. 3375/2014 şi decizia nr. 2544/2018.

În ceea ce priveşte lipsa unui bun actual, în patrimoniul pârâtului, prin decizia nr. 2544/2018 pronunţată de Înalta Curte s-a reţinut că nu s-au administrat probe pe aspectul deţinerii terenului de către pârâtul C. şi s-a dispus să se stabilească, în mod cert, dacă pârâtul C. se afla efectiv în posesia terenului şi, dacă acest aspect nu rezultă din probele deja administrate, să se procedeze la administrarea probelor relevante.

Instanţa de apel trebuia să analizeze susţinerea reclamantei în sensul că titlul ei de proprietate este contractul din 1893, titlurile nu provin de la acelaşi autor, potrivit deciziei nr. 221/2009 are un bun actual în patrimoniu şi un drept la restituire chiar constatat în contradictoriu cu o altă persoană decât pârâtul, posesorul fiind S.C. B. şi nu pârătul, dat fiind că în primul ciclu procesual a fost administrată o expertiză tehnică în care expertul a concluzionat că există o suprapunere totală între terenul de 2.120 mp ce face obiectul prezentului litigiu şi lotul deţinut de F. şi restituit de instanţă reclamantei G. prin decizia nr. 221/2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, hotărâre ce are putere de lucru judecat în ceea ce priveşte terenul în litigiu

Cu privire la analiza existenţei unui "bun actual" în patrimoniul reclamantei iniţiale G., potrivit hotărârii pilot R. şi alţii împotriva României, un "bun actual" există în patrimoniul unei persoane dacă instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, s-a dispus, în mod expres, restituirea bunului.

Or, în cazul de faţă, prin decizia nr. 221/2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, instanţa i-a recunoscut reclamantei dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, iar în dispozitivul hotărârii s-a dispus, în mod expres, restituirea bunului, ceea ce înseamnă că reclamanta iniţială A. deţinea un "bun actual", în conformitate cu doctrina CEDO.

Mai mult, decizia nr. 221/2009 a fost pronunţată după ratificarea de către România a Convenţiei (20 iunie 1994), astfel încât reclamantei G. i se aplica norma legislativă europeană şi dreptul ei este protejat de Convenţie.

Înalta Curte arată că, în cazul în care se confirmă că prin decizia nr. 2082/2010 s-a dispus chiar restituirea suprafeţei de 2.120 mp ce face obiectul cauzei de faţă, reclamanţii au un drept la restituire chiar constatat în contradictoriu cu o altă persoană decât pârâtul C., prin prisma noţiunii de bun, din hotărârea CEDO din cauza R..

Decizia nr. 221/2009 a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti căruia îi este direct opozabilă, iar titlul de proprietate al pârâtului C. a fost emis de Prefectura Municipiului Bucureşti. Deci pârâtul C. este succesorul Municipiului Bucureşti şi decizia nr. 221/2009 îi este opozabilă, cu atât mai mult cu cât, la acea vreme, era viceprimar al Municipiului Bucureşti, buna-credinţă a acestuia neputând fi prezumată.

În concluzie, în compararea celor două titluri de proprietate, se observă că titlul reclamantei iniţiale G. este mai vechi, mai bine caracterizat, provine de la adevăratul proprietar şi îndeplineşte condiţia noţiunii de "bun actual", astfel cum este definită de doctrina CEDO întrucât titlul a fost recunoscut în mod definitiv şi irevocabil de către o instanţă (decizia nr. 221/2009 a Curţii de Apel Bucureşti) ulterior aderării României la Convenţie, iar prin hotărârea respectivă i-a fost recunoscut reclamantei şi dreptul la restituire. Mai mult, decizia nr. 221/2009 a Curţii de Apel Bucureşti are putere de lucru judecat întrucât dreptul a fost recunoscut în contradictoriu cu S.C. B. care, la data pronunţării hotărârii, avea posesia asupra bunului.

Titlul reclamantei iniţiale G. este emis în anul 1893 şi, deci, este mai vechi cu 100 de ani faţă de titlul de proprietate al pârâtului C. nr. 4701/1993 eliberat de către Prefectura Municipiului Bucureşti care provine de la un non dominus - statul român - cu încălcarea legilor fondului funciar întrucât la data emiterii titlului, în anul 1993, pârâtul C. nu deţinea posesia asupra terenului.

Autorul reclamantei iniţiale G. şi-a transcris dreptul de proprietate în registrul de transcripţiuni din anul 1893, pe când pârâtul C. şi-a transcris dreptul de proprietate în Cartea funciară, în anul 2002.

5. Apărările formulate în cauză:

La 5 august 2021 intimata-pârâtă Comisia municipiului Bucureşti a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate.

Prin întâmpinarea depusă la 16 septembrie 2021, intimatul-pârât C. a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Recurenta reclamantă I. a depus cerere prin care a solicitat a se constata, pe cale de excepţie, nulitatea absolută a procesului-verbal de punere în posesie ca urmare a săvârşirii unui fals intelectual şi a titlului de proprietate emis pe numele intimatului C., acesta neavând niciodată posesia terenului, respectiv cerere completatoare privind constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate emis pe numele acestuia în baza Legii fondului funciar, formulând noi motive de nulitate absolută referitoare la împrejurarea că terenul nu se afla la dispoziţia Comisiei de fond funciar Otopeni.

Prin note de şedinţă, pârâtul C. a invocat tardivitatea cererilor, pe care l-a calificat ca fiind noi motive de recurs, autoritatea de lucru judecat şi lipsa de interes în invocarea excepţiilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Cu privire la solicitarea recurentei I. de constatare a nulităţii absolute a unor acte juridice, formulată pe cale de excepţie, aceasta este admisibilă, de principiu, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Decretul nr. 167/1958 aplicabil actelor juridice atacate, în raport de data întocmirii lor. Nefiind formulată pe cale principală, o eventuală admitere a acestei excepţii nu ar avea ca efect decât înlăturarea, din ansamblul probator al cauzei, a actului declarat nul.

Motivul de nulitate invocat este acela că ar fi fost emis de o autoritate necompetentă şi că este rezultatul unui fals intelectual, de vreme ce, susţine recurenta, terenul nu se afla la dispoziţia comisiei de fond funciar, ci aparţinea S.C. B.. Printr-o cerere ulterioară, recurenta a invocat noi motive de nulitate a titlului de proprietate, vizând posesia terenului la data emiterii titlului de proprietate.

Intimatul C. a invocat tardivitatea formulării acestor noi motive pe care le-a calificat motive de recurs şi lipsa de interes în formularea lor în cadrul unei acţiuni în revendicare ce nu este îndreptată împotriva S.C. B..

Instanţa de recurs va respinge aceste excepţii, constatând că recurenta nu a invocat critici noi împotriva hotărârii recurate pentru a prezenta relevanţă momentul formulării lor în raport de data comunicării acestei hotărâri, ci a dezvoltat argumente aduse în ceea ce priveşte motivul de nulitate, formulat pe cale de excepţie, în memoriul de recurs, respectiv în cererea prin care a solicitat şi anularea titlului de proprietate, subsecvent anulării procesului-verbal de punere în posesie, astfel că nu se pune problema tardivităţii formulării unor motive noi de recurs. În ceea ce priveşte interesul în formularea acestor excepţii pe motiv că, în cadrul procesual reprezentat de acţiunea în revendicare, S.C. B. nu mai are calitate, astfel cum s-a menţionat anterior, eventuala admitere, pe cale de excepţie, a nulităţii nu are ca efect decât excluderea actului din sistenul probator al dreptului de proprietate al pârătului, astfel că, exclusiv din perspectiva indicată de pârât, interesul se justifică.

În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat sub aspectul nulităţii titlului de proprietate, se constată că nulitatea a fost invocată ca măsură subsecventă constatării nulităţii procesului-verbal de punere în posesie şi nu pentru motive distincte, astfel că, în măsura în care motivele de nulitate nu se suprapun şi nu există identitate de cauză, nu poate fi opusă autoritatea de lucru judecat a soluţiei din primul ciclu procesual de respingere a acţiunii în constatarea nulităţii aceluiaşi titlu de proprietate.

Excepţiile nulităţii absolute a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/3.11.1993 şi, ca act subsecvent, a titlului de proprietate nr. x/15.11.1993, invocate de reclamanta I. pe motiv că procesul-verbal de punere în posesie este rezultatul unui fals intelectual, solicitat a fi constatat în procedura falsului, urmează a fi respinse.

În acest sens instanţa de recurs reţine că, potrivit art. 180-184 C. proc. civ. de la 1865, procedura de cercetare a falsului, care ar conduce la constatarea nulităţii actului pe cale de excepţie, se aplică în etapa administrării probei cu înscrisuri, la momentul la care acesta este utilizat în cauză în dovedirea celor învederate de partea care se prevalează de el şi poate fi defăimat de partea adversă la data la care acesta a luat cunoştinţă de înscris. Or, înscrisul nu a fost depus pentru prima dată în faza procesuală a recursului din al treilea ciclu procesual, ca înscris nou, pentru a putea fi defăimat ca fals direct în această etapă procesuală de partea care, dobândind, astfel cum pretinde, calitatea procesuală a reclamanţilor iniţiali, preia procedura de judecată din stadiul la care acesta a ajuns. În consecinţă, va fi respinsă cererea de constatare a falsului formulată în recusul pendinte.

Asupra recursurilor, instanţa reţine următoarele:

Reclamanţii iniţiali şi cel succesiv au declarat recurs împotriva încheierii din data de 20 octombrie 2020, considerând că, în mod greşit instanţa de apel a respins lipsa de interes a pârâtului în invocarea, pe cale de excepţie, a nulităţii absolute a actului adiţional la tranzacţia nr. 442/06.04.2012 - act adiţional autentificat sub nr. x/18.09.2019 şi a actului de rezoluţiune parţială convenţională a tranzacţiei iniţiale - autentificat sub nr. x/18.09.2019.

Cu privire la aceste acte juridice, se constată că tranzacţia iniţială nr. 442 din 6.04.2012, prin care s-a dispus cesionarea drepturilor litigioase între reclamanta iniţială şi avocat, a cărei nulitate s-a pronunţat în al doilea ciclu procesual, soluţie desfiinţată în recursul anterior, şi-a încetat existenţa prin rezoluţiunea convenţională dintre succesorii reclamantei şi avocat, încheiată la data de 18.09.2019, prin convenţia autentificată sub nr. x La aceeaşi dată, succesorii reclamantei iniţiale, reclamanţii actuali au încheiat o nouă convenţie de cesiune de drepturi litigioase cu numita I., autentificată sub nr. x, nulitatea tuturor acestor acte fiind invocată pe cale de excepţie de către pârăt.

I. Reclamanţii au considerat că pârâtul nu are interes în a invoca nulitatea întrucăt nu prezintă relevanţă dacă în procesul de revendicare se judecă cu reclamanţii iniţiali sau cu cesionara de drepturi litigioase, fiind încălcate dispoziţiile deciziei de casare nr. 2544/2018, care impuneau instanţei de rejudecare să verifice condiţia interesului.

Critica, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondată întrucât, deşi este real că nulitatea cesiunii reactivează dreptul procesual la acţiune al reclamanţilor iniţiali, nu se poate susţine că nu prezintă relevanţă constituirea cadrului procesual, întrucât soluţia pronunţată asupra acţiunii principale devine opozabilă, potrivit principiului relativităţii efectelor unei hotărâri judecătoreşti, părţii în contradictoriu cu care se judecă, cu forţa unei prezumţii absolute de adevăr, până la infirmarea acesteia tot într-o procedură judiciară. Prin urmare, este legitim interesul pârâtului de a obţine câştig de cauză în contradictoriu cu cei care, în mod real, pot pretinde un drept contrar dreptului pe care el îl afirmă.

Nici nu se poate aprecia că, cercetând aceste aspecte, instanţa de apel a încălcat limitele deciziei de casare, având în vedere că instanţa a dispus verificarea interesului, formulând consideraţii teoretice asupra acestei condiţii de fond a demersului procesual, fără a dezlega în concret acest aspect.

Se mai afirmă de către recurenţi, în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că încheierea atacată cuprinde motive contradictorii întrucât, pe de o parte, instanţa de apel arată că trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care partea l-ar obţine în ipoteza admiterii acţiunii în forma procedurală exercitată iar, pe de altă parte, că interesul pârâtului este să tranşeze litigiul în cauza dedusă judecăţii în contradictoriu cu adevăratul proprietar/persoana care justifica dreptul de proprietate în temeiul unui titlu valabil şi să evite declanşarea ulterioară a altui litigiu în contradictoriu cu altă persoană, motivare ce contrazice considerentele Înaltei Curţi confom cărora nu impietează, în compararea celor două titluri, respectiv titlul lui G. şi titlul lui C., transmiterea calităţii procesuale active pe cale convenţională/legală, dovada că, la finalul judecăţii, prin hotărârea pronunţată după scoaterea din cauză a doamnei I., s-a comparat titlul reclamantei iniţiale G. cu titlul lui C..

Critica astfel formulată nu se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. constituie temei pentru modificarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv sau există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; precum şi când lipseşte motivarea soluţiei sau instanţa de control judiciar a preluat tale quale considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.

În speţă, nu poate fi reţinută teza contradictorialităţii considerentelor întrucât recurenţii nu arată în mod concret în ce constau tezele contradictorii reţinute de instanţa de apel care ar fi putut conduce la soluţii diferite. Ceea ce se impută de către recurenţi este nu o contrazicere între două constatări ale instanţei, ci tot o evaluare a interesului ca o condiţie de fond a invocării cauzei de nulitate prin prisma eventualei încălcări a deciziei de casare, împrejurare ce nu poate fi reţinută în cauză, aşa cum s-a arătat anterior.

II. Tot în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii au invocat faptul că instanţa de apel nu a analizat, referitor la excepţia nulităţii absolute a actului adiţional autentificat sub nr. x/18.09.2019 la tranzacţia nr. 442/06.04.2012, dispoziţiile art. 1653 alin. (2) C. civ., conform îndrumărilor deciziei de casare, ci pe cele al art. 1653 alin. (1) C. civ., astfel încât considerentele sunt străine de natura pricinii. În acest sens, instanţa nu ar fi răspuns apărărilor reclamanţilor referitoare la faptul că, în realitate, actul juridic încheiat între părţi nu reprezintă un mijloc pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative, ci pentru îndestularea unei creanţe care s-a născut şi a devenit exigibilă înainte ca dreptul să fi devenit litigios. Potrivit recurenţilor, creanţa a devenit exigibilă la data de 25.03.2010 (când a rămas definitivă şi irevocabilă decizia nr. 221/24.03.2009), fiind convenită prin contractul de asistenţă juridică încheiat în 03.05.2000 între Cabinetul de Avocat D. şi A., pentru neplata onorariului datorat fiind începută procedura de executare silită, finalizată prin încheierea tranzacţiei. Consideră că nici preţul achitat către I. de către D. (25.000 RON) nu este derizoriu, iar relaţia de prietenie/concubinaj nu probează, nefiind o prezumţie legală, în abstract, dovada actului simulat şi a persoanei interpuse.

Critica este nefondată. Astfel, prin decizia de casare nr. 2544 din 19 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost îndrumată instanţa de apel să verifice afirmaţiile pârâtului D. în privinţa reţinerii nulităţii tranzacţiei de drepturi litigioase care ar reprezenta o soluţionare a raporturilor juridice dintre părţi, ca urmare a executării silite, raporturi fundamentate pe contractele de asistenţă juridică dintre părţi.

Ulterior acestui moment, la data de 18.09.2019, au intervenit cele două convenţii a căror nulitate a fost analizată, pe cale de excepţie, în al treilea ciclu procesual, dintre care a fost admisă cea referitoare la cesiunea de drepturi litigioase către o terţă persoană, considerată persoană interpusă faţă de cesionarul real şi a fost menţinută convenţia prin care părţile iniţiale au decis rezoluţiunea convenţiei iniţiale de cesionare a drepturilor litigioase din 6.04.2012. Prin urmare, efectul menţinerii valabilităţii acestei ultime convenţii este acela că cesionarul din înţelegerea iniţială, D., a pierdut calitatea de parte în dosar, iar cererea pârătului de constare a nulităţii acesteia a rămas fără obiect, întrucât această solicitare poartă asupra unei convenţii ce nu mai este în fiinţă.

Mai susţin reclamanţii că încheierea de şedinţa atacată este contradictorie întrucât respinge excepţia nulităţii absolute a actului de rezoluţiune parţială convenţională a tranzacţiei iniţiale, autentificată sub nr. x/18.09.2019, constatând că are un scop licit, legal şi moral, dar reţine o cauză ilicită cu privire la actul adiţional la tranzacţia autentificată sub nr. x/06.04.2012 prin care s-a transmis calitatea procesuală activă către I., considerând că cele două convenţii au aceeaşi cauză, ce nu poate fi considerată odată licită, iar a doua oară ilicită.

Nu poate fi reţinută, ca fondată, această afirmaţie, întrucât pleacă de la premisa eronată că cele două convenţii încheiate la data de 18.08.2019 ar avea aceeaşi cauză mediată, respectiv acelaşi scop, deşi, în realitate, nu au fost încheiate între aceleaşi părţi, iar interesele acestora diferă. Prin urmare, nu reprezintă o contrarietate de soluţii constatarea nulităţii doar pentru una dintre convenţii, întrucât acestea vizează raporturi juridice distincte, cu finalitate diferită.

Mai consideră recurenţii că aserţiunile privitoare la promisiunea faptei altuia sunt exclusiv motive invocate de instanţa de apel, din oficiu, fără a fi fost puse în discuţia părţilor, reprezentând ultra petita, aspect ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 6 C. proc. civ.. Susţinerea este străină de conţinutul motivului de recurs invocat întrucât nu se pune problema ca instanţa de apel să fi acordat mai mult decăt s-a cerut, câtă vreme aceasta nu a făcut decât să califice juridic conţinutul convenţiei pentru a verifica dacă clauzele acesteia au un caracter licit sau, dimpotrivă, sunt statuate în contra dispoziţiilor legale.

III. Consideră recurenţii, printr-o altă critică formulată împotriva încheierii, că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra nulităţii tranzacţiei înseşi, astfel cum au fost stabilite limitele de casare prin decizia nr. 2544 din 19 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Critica, încadrabilă în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este nefondată întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, la momentul rejudecării cauzei şi pronunţării încheierii atacate, tranzacţia iniţială nu mai exista, fiind desfiinţată prin convenţia părţilor, astfel că nu mai poate constitui obiect al judecăţii.

În consecinţă, faţă de aceste considerente, va fi respins recursul declarat împotriva încheierii din data de 20.10.2020.

2. Recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 17 noiembrie 2020, privind scoaterea din cauza a apelantei I., a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii susţinând că admiterea acestuia reprezintă o consecinţă a admiterii recursului împotriva încheierii din data 20 octombrie 2020 ce urmează a conduce la menţinerea în cauză a apelantei-reclamante I., în calitate de succesor cu titlu particular a apelantei-reclamante iniţiale A..

Dată fiind calificarea pe care înşişi recurenţii au dat-o acestui recurs, de solicitare cu caracter subsidiar desfiinţării încheierii recurate anterior, întrucât menţinerea în cauză în calitate de reclamantă a numitei I. depinde de păstrarea valabilităţii convenţiei de cesiune de drepturi litigioase în favoarea sa, faţă de soluţia de respingere a recursului anterior, critica nu mai poate fi invocată cu temei, cesionara pierzând calitatea de dobânditor al drepturilor reclamanţilor. Prin urmare, recursul declarat împotriva acestei încheieri va fi respins, rămânând valabilă soluţia asupra pierderii calităţii de parte a numitei I..

Ca atare, pe fondul dreptului, urmează a fi analizate criticile formulate de reclamanţii J. şi K..

Într-un prim motiv, formulat în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii critică aplicarea, într-un proces de revendicare întemeiat pe dispoziţiile art. 480 C. civ., a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, considerând că acţiunea, introdusă în data de 7 iulie 2010, este consecinţa acţiunii iniţiale în revendicare care a fost promovată în 14 februarie 2001 şi finalizată la data de 25 martie 2010 prin decizia nr. 2082 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, neexistând un principiu al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 18/1991, astfel cum afirma instanţa de apel.

Critica este nefondată. Astfel, principiile dreptului comun în acţiunea în revendicare a fostului proprietar al unui imobil trecut în propriatatea statului au fost amendate odată cu intrarea în vigoare a legilor speciale de reparaţie astfel cum au fost interpretate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în soluţionarea recursului în interesul legii şi odată cu pronunţarea de către Curtea Europreană a Drepturilor Omului a hotărârii pilot R. ş.a. contra României.

Astfel, s-a reţinut în jurisprudenţa de unificare şi cea convenţională că dreptul fostului proprietar nu are un caracter absolut întrucât a fost pierdut prin preluarea lui de către stat şi nu mai poate reînvia, acesta având dreptul la reparaţii pentru pierderea dreptului, în principal prin legile speciale de reparaţii şi, în anumite condiţii, pe baza dreptului comun. Prin urmare, cum acţiunea pendinte a fost promovată ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001, în cauză sunt deplin aplicabile interpretările în materia revendicării date prin hotărârile menţionate, neavând relevanţă, sub acest aspect, faptul că a existat o acţiune anterioară acestui moment, care, dat fiind principiul relativităţii hotărârilor judecătoreşti, nu este opozabilă pârâtului C..

Ca atare, în mod corect instanţa de apel s-a raportat, în procesul de comparare a titlurilor de proprietate, la criteriile rezultate din jurisprudenţa menţionată.

Într-o altă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa de apel a reţinut că prin hotărârea judecătorească nr. 221/2009 a fost recunoscut dreptul de proprietate al lui A. asupra unei suprafeţe aflate în posesia S.C. B., în care au fost cuprinşi şi cei 2,000 mp pentru care a fost emis titlul lui C., ulterior, instanţa de apel, în mod contradictoriu, considerând că prin decizia civilă nr. 221 nu se reţine vreun drept de proprietate în favoarea lui A. pentru suprafaţa de teren de 2.000 mp. Consideră că acest raţionament încalcă şi considerentele hotărârii nr. 3375 pronunţată de Înalta Curte în care se reţine că A. are un titlu de proprietate asupra terenului în litigiu.

Critica este nefondată. Astfel, după cum s-a menţionat anterior, dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. constituie temei pentru modificarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv sau există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată.

Nu poate fi reţinută o atare contrarietate, câtă vreme instanţa de apel a arătat că "Dreptul de proprietate al intimaţilor-reclamanţi, după autoarea lor G. asupra imobilului a fost recunoscut în contradictoriu cu S.C. B. şi Municipiul Bucureşti prin decizia civilă nr. 221/24.03.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2004, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082/25.03.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală în dosarul nr. x/2009. Recunoaştere dreptului de proprietate al reclamantei G. a avut la bază contractul de vânzare-cumpărare transcris la 18.06. 1883 în registrul de transcripţiuni al Tribunalului Ilfov, prin care bunicul său, F., în calitate de cumpărător, a dobândit de la T., în calitate de vânzător, imobilul identificat la acel moment ca "moşia Măicăneşti, ce-i mai zice şi "M." situată în comuna Băneasa, Plasa Dâmboviţa, judeţul Ilfov. Din acest imobil face parte şi imobilul ce constituie obiectul prezentului litigiu.

Prin decizia civilă nr. 221/24.03.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2004, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082/25.03.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală în dosarul nr. x/2009, instanţa a hotărât, printre altele, în sensul admiterii acţiunii împotriva S.C. B. care a fost obligată să-i restituie terenul în suprafaţă de 24.665 mp, pe care-l deţinea în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x eliberat pentru suprafaţa de 24.665 mp.

Curtea învederează că este cert că, la acea dată terenul de 2.000 mp, era în proprietatea pârâtului C., astfel că suprafaţa deţinută de S.C. B. nu includea şi această suprafaţă de 2.000 mp", ulterior prezentându-se probele care au stat la baza enunţării acestei concluzii (pagina 17 din decizia atacată).

Prin urmare, se constată că instanţa de apel a reţinut, în mod neechivoc, faptul că terenul în litigiu a făcut parte din suprafaţa ce aparţinea autorilor reclamanţilor însă nu a fost inclus în suprafaţa pe care S.C. B. a fost obligat să o restituie în primul proces de revendicare.

Susţin recurenţii că o atare constatare încalcă dezlegările primei decizii de casare nr. 3375/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă din analiza considerentelor acestei decizii rezultă că prima instanţă de recurs a considerat că "decizia recurată nu cuprinde considerentele relevante pentru analiza cererii în revendicare, prin prisma motivelor de apel, aspect ce echivalează cu nemotivarea deciziei şi împiedică un control efectiv de legalitate din partea instanţei de recurs. În acelaşi timp, se constată că analiza motivelor de apel implică stabilirea elementelor faptice relevate prin prezenta decizie."

În acest sens, instanţa făcuse referire la împrejurarea că instanţa de apel nu a analizat susţinerile apelanţilor potrivit cărora "au chiar un drept la restituire, în raport de decizia nr. 221/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă, atât timp cât s-a dispus restituirea de către S.C. B. a terenului de 24.665 mp, iar prin raportul de expertiză întocmit în cauză în faţa primei instanţe, s-a confirmat că terenul de 2.120 mp în litigiu se suprapune suprafeţei de 24.665 mp restituite de S.C. B..", sens în care trebuia să stabilească dacă "în cazul în care se confirmă că, în procesul anterior finalizat prin decizia nr. 2082/25.03.2010 a Înaltei Curţi, s-a dispus chiar restituirea suprafeţei de 2.120 mp ce face obiectul cauzei de faţă, reclamanţii au un drept la restituire chiar constatat în contradictoriu cu o altă persoană decât pârâtul din cauza de faţă, prin prisma noţiunii de "bun" din hotărârea CEDO din cauza R.." (pagina 14 din decizia menţionată).

S-a mai precizat în decizia de casare că "În plus, tot în raport de decizia irevocabilă nr. 221/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, ar trebui observat că în considerentele acelei decizii, s-au înlăturat criticile S.C. B. privind lipsa calităţii sale procesuale pasive în privinţa terenului de 2.000 mp, cu motivarea că proprietarul neposesor poate cere restituirea bunului şi de la posesorul detentor, iar, potrivit raportului de expertiză întocmit în acea cauză, S.C. B. s-ar afla în posesia terenului de 2.000 mp, ceea ce o obligă la restituire.

În acest context, instanţa de apel ar fi trebuit să stabilească în mod cert dacă pârâtul C. se află efectiv în posesia terenului, dat fiind că revendicarea poate fi soluţionată doar în contradictoriu cu posesorul sau detentorul şi, dacă acest aspect nu rezultă din probele deja administrate, să procedeze la administrarea probelor relevante, după discutarea lor cu respectarea principiului contradictorialităţii."

Prin urmare, Înalta Curte constată că prin decizia de casare nu s-au dezlegat aspectele de fapt pretinse de recurenţi, o atare dezlegare fiind, de altfel, incompatibilă cu natura căii extraordinare de atac, ci s-a dispus în sarcina instanţei devolutive de apel să procedeze la verificarea situaţiilor factuale ce nu au fost considerate pe deplin lămurite.

Recurenţii au mai susţinut, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. că instanţa de apel a apreciat, în mod nelegal, fără a ţine seama de dezlegările date prin decizia nr. 221/2009, precum şi a celor două hotărâri de casare pronunţate de Înalta Curte, că actul de vânzare-cumpărare transcris la 18.06.1893 în Registrul de transcripţiuni, prin care autorul iniţial F. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului nu poate fi considerat titlu de proprietate, făcând referire la jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Consideră că referirea instanţei de apel la jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care nu a mai recunoscut în patrimoniul foştilor proprietari un vechi drept de proprietate este total eronată, apreciind că, dimpotrivă, astfel cum rezultă din cauzele Păduraru şi Răţeanu contra României, persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar.

Cum statul român a preluat terenul în mod abuziv, fără niciun titlu şi a vândut acest bun unui terţ, chiar anterior confirmării în justiţie a dreptului de proprietate al lui A. (hotărârea nr. 221), aceasta echivalează cu o privare de bunuri, contrară art. 1 din Protocolul nr. 1. Consideră că referirea la paragraful 136 din cauza R. împotriva României este nelegală şi neîntemeiată întrucât se citează trunchiat dispoziţiile din cauza R., astfel că toate considerentele Curţii de apel privind analiza unui "bun actual" în patrimoniul reclamantei iniţiale A. sunt lipsite de temeinicie şi legalitate faţă de efectele deciziei nr. 221/2009 a Curţii de apel, faţă de jurisprudenţa Curţii Europene şi faţă de deciziile de casare ale Înaltei Curţi pronunţate în cele două cicluri de judecată anterioare.

Contrar afirmaţiilor recurenţilor, titlul autorului reclamantei nu reprezintă dovada dreptului de proprietate întrucât, cum corect a reţinut instanţa de apel, astfel cum rezultă din jurisprudenţa actuală a instanţelor naţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, "speranţa recunoaşterii supravieţuirii unui drept de proprietate care nu a putut fi exercitat nu poate fi considerată a fi un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1." Curtea Europeană a statuat şi că "articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca şi cum ar imputa Statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile care le-au fost transferate înainte de a ratifica Conventia. În schimb, în cazul în care, după ratificarea Convenţiei, inclusiv a Protocolului nr. 1, un stat contractant adoptă o legislaţie care prevede restituirea în totalitate sau în parte a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o astfel de legislaţie poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate, protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazul persoanelor care îndeplinesc cerinţele de acordare a dreptului respectiv" (cauza R. şi alţii împotriva României, par. 136).

Este adevărat că, în practica anterioară a instanţei europene, la care s-a făcut referire în cuprinsul memoriului de recurs, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate. Raportat la această practică, bazată pe raţionamentul dezvoltat în cauza Păduraru contra României, continuat în cauza Străin şi cauza Porţeanu şi aplicat anterior pronunţării cauzei R., simpla recunoaştere a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, era suficientă pentru a constata existenţa unui "bun actual" în patrimoniul reclamantului. Însă, prin hotărârea pilot pronunţată în cauza R. şi alţii contra României, Curtea Europeană a reţinut că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului asupra imobilului, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia declanşării procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (par. 141 şi 143).

Prin urmare, raportarea la cazuistica anterioară, în condiţiile pronunţării de către Curtea Europeană a hotărârii-pilot la data de 12 octombrie 2010, devine lipsită de relevanţă ca argument în motivarea pretenţiilor deduse prezentei judecăţi.

Analizând susţinerile recurenţilor prin prisma acestei hotărâri, se constată că, într-adevăr, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, definitivă şi executorie, (decizia nr. 221/2009 a Curţii de Apel Bucureşti) instanţa i-a recunoscut autoarei reclamanţilor calitatea de proprietar asupra bunului pretins, însă nu a dispus restituirea acestuia, având în vedere că, în acel litigiu, autoarea reclamanţilor nu s-a judecat cu autorităţile statului cărora li se putea imputa preluarea abuzivă a bunului sau cu pârâtul din prezenta cauză care, la rândul său, pentru terenul în litigiu, exhibă un titlu de proprietate apt a-i conferi recunoaşterea calităţii de proprietar asupra bunului, ci s-a judecat cu societatea comercială S.C. B., pe care a considerat-o posesor al terenului, deşi aceasta învederase că pe terenul revendicat există alţi proprietari, neintroduşi în cauză, precum şi cu alte societăţi ce deţineau în posesie terenul ce aparţinuse antecesorilor săi, acestea fiind obligate la restituire.

În privinţa titlului de proprietate al intimatului-pârât C., recurenţii critică concluzia instanţei de apel referitoare la împrejurarea că acesta are "un caracter preferabil, întărit de aplicabilitatea principiului securităţii raporturilor juridice şi cel al respectării dreptului de proprietate al unui terţ, precum şi de modalităţile concrete de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului", considerând că intimatul-pârât C. nu se poate bucura de prezumţia de bună-credinţă şi nu poate fi protejat de principiul securităţii raporturilor juridice. Apreciază că acesta nu a făcut nicio probă privind posesia asupra terenului în litigiu, aşa cum impune decizia de casare nr. 2544/2018 pronunţată de Înalta Curte în al doilea ciclu procesual. Cum decizia nr. 221/2009, prin care reclamantei iniţiale A. i-a fost admisă acţiunea în revendicare şi s-a dispus restituirea întregii suprafeţe de 24.665 mp, între care şi cei 2.000 mp de teren în litigiu, a fost pronunţată în contradictoriu cu S.C. B. în calitate de posesor al terenului, dar şi în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, iar intimatul C. a fost împroprietărit de către Municipiul Bucureşti, consideră că hotărârea îi este opozabilă, conform art. 39 alin. (3) C. proc. civ. şi că acesta, în calitatea sa de viceprimar al Municipiului Bucureşti (1992-1996), trebuia să cunoască faptul că Municipiul Bucureşti este parte în procesul de revendicare al doamnei A.. În ceea ce priveşte modalitatea concretă de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului, intimatul C. se putea îndrepta împotriva Municipiului Bucureşti, dacă apărarea acestuia, din dosarul de revendicare, l-a prejudiciat.

Nu pot fi reţinute ca fondate nici aceste susţineri întrucât, pe de o parte, în fazele devolutive ale judecării prezentei cauze, recurenţii nu au făcut dovada relei credinţe a pârâtului, pe care o afirmă în recurs, pentru a se bucura de prezumţia pe care legea o recunoaşte în favoarea sa, la momentul dobândirii bunului, în condiţiile în care, la data emiterii titlului de proprietate, dreptul autoarei reclamanţilor actuali nu fusese pretins şi recunoscut în mod irevocabil de către instanţele interne.

În ceea ce priveşte posesia bunului, aceasta a fost reţinută de instanţa de fond ca aparţinând pârâtului C., prin interpretarea probelor administrate în cauză, fiind o situaţie de fapt ce nu poate fi reanalizată şi combătută în calea de atac extraordinară a recursului. Statuările cuprinse în decizia nr. 221/2009 asupra situaţiei de fapt, nefiindu-i opozabile pârâtului, nu reprezintă decât un mijloc de probă ce poate fi contrazis prin administrarea unei probe contrare. Cu privire la opozabilitatea hotărârii nr. 221/2009, nu se poate considera că pârâtul este un succesor în drepturi cu titlu particular al statului căruia să i se fi transmis obligaţiile procesuale ale acestuia, câtă vreme transmisiunea calităţii procesuale pasive nu a operat în timpul procesului respectiv prin validarea sa în calitate de parte litigantă de către instanţa de judecată care a analizat raportul juridic dedus judecăţii în cauza respectivă.

Considerând că indiferent dacă instanţa de recurs atribuie calitate procesuală activă în prezenta acţiune doamnei I. sau reclamanţilor J. şi K., recurenţii susţin că procesul de comparare a titlurilor de proprietate poartă între titlul de proprietate al autorului reclamantei iniţiale reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1893 şi titlul nr. 4701/1993 emis de către Prefectura Municipiului Bucureşti pe numele pârâtului C..

În acest sens, neagă posesia terenului de către pârâtul C., prevalându-se de o expertiză tehnică administrată în primul ciclu procesual, din care ar rezulta că există o suprapunere totală între terenul de 2.120 mp ce face obiectul prezentului litigiu şi lotul deţinut de F. şi restituit de instanţă reclamantei A. prin decizia nr. 221/2009 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, hotărâre ce are putere de lucru judecat în ceea ce priveşte terenul în litigiu.

Solicită a se observa că titlul reclamantei iniţiale A. este mai vechi, mai bine caracterizat, provine de la adevăratul proprietar, este transcris în registrul de transcripţiuni din anul 1893 şi îndeplineşte condiţia noţiunii de "bun actual", astfel cum este definită de doctrina CEDO potrivit hotărârii pilot R. şi alţii împotriva României, întrucât a fost recunoscut în mod definitiv şi irevocabil de către o instanţă (decizia nr. 221/2009 a Curţii de Apel Bucureşti) ulterior aderării României la Convenţie, chiar constatat în contradictoriu cu o altă persoană decât pârâtul, posesorul fiind S.C. B., iar prin hotărârea respectivă i-a fost recunoscut reclamantei şi dreptul la restituire.

Titlul de proprietate al pârâtului C. nr. 4701/1993 eliberat de către Prefectura Municipiului Bucureşti provine de la un non dominus - statul român - cu încălcarea legilor fondului funciar, întrucât la data emiterii titlului, în anul 1993, pârâtul C. nu deţinea posesia asupra terenului, dreptul de proprietate fiind transcris în Cartea funciară, în anul 2002.

Critica este nefondată. Astfel cum s-a menţionat anterior, elementele ce ţin de situaţia de fapt, cum ar fi problema posesiei sau a valorificării concluziilor raportului de expertiză, nu mai pot fi reevaluate în recurs, dat fiind specificul acestei căi extraordinare de atac.

Cu privire la procesul de comparare a titlurilor de proprietate, cum acţiunea în revendicare a fost introdusă la 7.07.2010, ulterior intrării în vigoare a legii speciale, judicios s-a considerat că, în soluţionarea acestei acţiuni, nu se poate face abstracţie de dispoziţiile legislaţiei speciale de reparaţie.

În această situaţie, cum s-a menţionat în analiza unui motiv de recurs anterior, este incidentă decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, obligatorie pentru instanţe potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căreia, în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, întrucât, într-o astfel de acţiune, ambele părţi se pot prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice.

Prin urmare o acţiune în revendicare formulată în aceste condiţii presupune verificarea existenţei "bunului", mai întâi, în persoana reclamantului, dacă pârâtul, la rândul său, nu are un "bun" legat de acelaşi imobil, constând în o hotărâre prin care i s-a confirmat validitatea titlului său de proprietate sau în însuşi acest titlu, neatacat în condiţiile legii. Ulterior se poate pune problema asigurării principiului stabilităţii raporturilor juridice, criteriu care, printre altele, rezolvă disputa judiciară între doi titulari ai unui "bun" privind acelaşi imobil.

Instanţa de apel a aplicat, în mod corect, criteriile dreptului comun, ale jurisprudenţei naţionale şi convenţionale dezvoltate după adoptarea legilor speciale de reparaţie, menţionate anterior, reţinând că titlul pârâtului este preferabil, în condiţiile în care, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună şi restituirea bunului ce face obiectul acestui litigiu, dreptul anterior preluării abuzive a terenului de către stat nu a supravieţuit în patrimoniul autoarei reclamanţilor. Cum din situaţia de fapt stabilită a rezultat că litigiul anterior, în care s-a dispus şi restituirea terenului ce a aparţinut autoarei reclamanţilor, nu a avut drept obiect imobilul ce face obiectul prezentului litigiu aflat în proprietatea pârâtului, simpla recunoaştere a calităţii autoarei recurente de fost proprietar nu îi conferă acesteia un bun actual care să poată fi pretins pe calea dreptului comun, ci o vocaţie la despăgubiri în baza legilor speciale de reparaţii.

Faţă de aceste considerente, constatând legalitatea deciziei atacate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii absolute a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/3.11.1993 şi a titlului de proprietate nr. x/15.11.1993 emis de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor - Municipiul Bucureşti - Sector Agricol Ilfov, formulată de reclamanta I..

Respinge cererea de cercetare a falsului, formulată de reclamanta I., în temeiul art. 184 C. proc. civ.

Respinge excepţia lipsei de interes şi excepţia tardivităţii, formulate de intimatul C..

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii J. şi K. şi de reclamanta I. împotriva încheierii din 20 octombrie 2020, a încheierii din 17 noiembrie 2020 şi a deciziei civile nr. 220 A din 16 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 februarie 2022.