Restitution claim quashed and remanded for failure to examine subsidiary unjust enrichment basis.

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022

Deliberând, asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată la 25 iulie 2017 pe rolul Judecătoriei Sector 3 Bucureşti sub nr. x/2017, reclamanta A. sector 1 Bucureşti a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D. şi E., solicitând instanţei să oblige pârâţii la restituirea sumelor ce aparţin reclamantei.

Pretenţiile au fost evaluate provizoriu la suma de 213.165,18 RON.

Sentinţa de declinare:

Prin sentinţa civilă nr. 13668 din 6 decembrie 2017 pronunţată de Judecătoria Sector 3 Bucureşti s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2018 la 16 ianuarie 2018.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă de tribunal:

Prin sentinţa civilă nr. 2067 din 3 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii E. şi D. ca fiind formulată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.

A respins în rest cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca neîntemeiată şi a obligat pe reclamantă la plata către pârâţi a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel de curtea de apel:

Prin decizia civilă nr. 910 A din 7 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamanta A. şi a obligat-o la plata către intimaţi a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 910 A din 7 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanta A. a formulat recurs.

Prin cererea de recurs, reclamanta a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii instanţei de apel, fiind formulate următoarele critici:

Instanţa de apel a constatat nerespectarea principiului contradictorialităţii, însă nu a sancţionat această încălcare cu motivarea că reclamanta nu a argumentat prejudiciul suferit. Nerespectarea principiului contradictorialităţii atrage nulitatea hotărârii, nefiind necesară argumentarea prejudiciului, întrucât este un principiu de ordine publică.

Dacă prima instanţă ar fi pus în discuţia părţilor incidenţa dispoziţiilor legale din vechiul C. civ. şi nu le-ar fi reţinut direct prin hotărâre, reclamanta ar fi rectificat eroarea materială privind temeiul subsidiar, anume îmbogăţirea fără just temei.

Instanţa a aplicat în mod greşit normele de drept material, având în vedere că însăşi pretenţia dedusă judecăţii - restituirea unei sume de bani - conduce la aplicarea dispoziţiilor legale privind îmbogăţirea fără justă cauză sau mandat, iar nu la dispoziţiile legale privind gestiunea de afaceri.

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat restituirea sumei de bani în temeiul dispoziţiilor art. 1330 şi art. 1335 din noul C. civ., iar prima instanţă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 987 din vechiul C. civ., iar pe de altă parte existenţa unui mandat tacit.

Instanţa de apel nu a respectat prevederile 22 alin. (2) şi ale art. 478 C. proc. civ., deoarece nu a judecat în baza tuturor motivelor, mijloacelor de apărare şi dovezilor invocate în apel. Instanţa de apel a fost sesizată în mod explicit cu motivul de apel privind restituirea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză sau mandat.

Prin cererea de apel, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la restituirea sumei în baza unei gestiuni de afaceri/mandat/orice alt izvor ce dă naştere obligaţiei de restituire. Deşi instanţa de apel a fost sesizată în mod explicit cu acest motiv de apel, respectiv neanalizarea temeiurilor de drept reprezentate de îmbogăţirea fără justă cauză sau mandat, nu s-a pronunţat asupra acestora, încălcând astfel dispoziţiile art. 478 C. proc. civ.

Instanţa de apel s-a pronunţat doar asupra criticilor din motivele de apel referitoare la gestiunea de afaceri.

Motivul de apel prin care s-a criticat neaprecierea actelor din 2004 cu privire la gestiunea de afaceri a fost respins în mod nelegal.

Instanţele de fond nu au clarificat situaţia dedusă judecăţii.

Criticile efectuate în apel şi cele din recurs vizează încălcarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 22 C. proc. civ., cât şi neanalizarea tuturor motivelor invocate prin cererea de apel.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

La 8 februarie 2021, în termen legal, intimaţii-pârâţi B. şi C. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, deoarece nu au fost indicate dispoziţiile de drept material încălcate de către instanţa de apel, iar criticile aduse nu se încadrează în motive de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii în integralitate a sentinţei civile nr. 2067 din 3 octombrie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Intimaţii-pârâţi au formulat următoarele apărări:

Reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor B. şi C. la plata sumelor constituite în conturile deschise la F. pe numele autorului pârâţilor - D., acţiunea fiind întemeiată pe instituţia gestiunii de afaceri, fiind indicate dispoziţiile art. 1330 şi 1335 şi urm. C. civ.. ca temei de drept de către recurenta-reclamantă.

Instanţa de fond şi de apel, constatând că operaţiunile de gestiune invocate de către recurenta - reclamantă au început în cursul vieţii numitei E.-preşedinte al Asociaţiei de Locatari de la acea dată şi care a decedat în anul 2009, gestiunea fiind ulterior realizată de către autorul intimaţilor-pârâţi, respectiv D., reţine sub aspectul legii civile aplicabile, că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 986-987 C. civ. 1864.

Deşi a invocat lipsa rolului activ al instanţei, reclamanta a arătat expres temeiul de drept pe care se întemeiază acţiunea, partea fiind reprezentată de apărător, persoană cu pregătire juridică, astfel că rolul instanţei este diminuat.

Analizând fiecare probă în parte şi pe toate în ansamblul lor, instanţele de fond şi apel au pronunţat hotărâri temeinice şi legale.

Nu poate fi primită critica recurentei cum că instanţa de fond şi cea de apel au respins acţiunea fără să îşi exercite rolul activ spre a desluşi voinţa exactă a recurentei-reclamante. Instanţa a făcut o analiză detaliată a situaţiei de fapt şi de drept deduse judecăţii, pronunţând o hotărâre temeinică şi legală.

Faptul că reclamanta a înţeles să formuleze cererea de chemare în judecată apreciind în esenţă obiectul acţiunii, cadrul procesual şi limitele investirii instanţei, fiind în calea de atac nemulţumită de apărarea pe care ea însăşi şi-a formulat-o, nu poate constitui motiv de desfiinţare a unei hotărâri judecătoreşti.

Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada gestiunii de afaceri, nici a faptului că defunctul D. a acţionat, în mod voluntar şi oportun, în interesul şi pentru reclamanta-apelantă, astfel nu a putut dovedi întrunirea condiţiilor cumulative ale gestiunii de afaceri şi implicit incidenţa în cauză a normei legale pe care si-a grevat acţiunea.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 9 decembrie 2021 completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi B. şi C., şi a admis în principiu, recursul formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Cu titlu prealabil, Curtea reţine că părţile, obiectul şi cauza sunt cele trei elemente specifice ale acţiunii civile, ale oricărei forme procesuale ce intră în conţinutul acţiunii civile.

În conformitate cu prevederile art. 194 lit. c) şi d) C. proc. civ., "cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) c. obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani (…) d. arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea".

Aşadar, în principiu, în cadrul procesului civil, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul de drept civil dedus judecăţii) şi de mijloacele acordate de lege în acest scop. Tot în principiu, motivarea în fapt a unei cereri de chemare în judecată va fi însoţită şi de motivarea în drept, în sensul că reclamantul va indica şi cauza cererii sale, temeiul juridic al acesteia, definit(ă) ca actul sau fapta juridică constituind fundamentul direct şi imediat al dreptului reclamat.

Prin principiul disponibilităţii se înţelege aşadar, faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa obiectului, a cauzei sale juridice, a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar parcurge.

În principiu, cadrul procesual, deci inclusiv obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată se fixează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, excepţiile decurgând din posibilitatea conferită de către art. 204 C. proc. civ., realizându-se cu respectarea condiţiilor edictate de acest text legal, evident coroborate cu prevederile art. 178 C. proc. civ.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

De asemenea, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

În considerarea principiului evocat al disponibilităţii, date fiind inclusiv prevederile anterior citate, instanţa de judecată nu va putea aşadar, schimba obiectul cererii de chemare în judecată, înţeles pornind de la prevederile art. 194 lit. c) C. proc. civ., ca reprezentând pretenţia concretă a reclamantului şi nici cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant, acestea reprezentând coordonatele procesuale ale judecăţii sale. Obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la obiectul şi cauza acţiunii, constituie corelativ, garanţia aplicării principiului în discuţie.

Aşadar, instanţele nu ar putea să analizeze situaţia de fapt decât prin raportare la obiectul şi la cauza juridică invocate de către reclamantul din procesul judiciar.

Posibilitatea juridică conferită judecătorului conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ. ("Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire"), are doar semnificaţia că invocarea greşită a unui text de lege de către parte sau atribuirea unei denumiri eronate, actelor sau faptelor deduse judecăţii, dă dreptul judecătorului de a stabili denumirea corectă sau după caz, de a stabili şi aplica textul legal corect situaţiei de fapt fundamentate juridic de către parte. Exempli gratia, art. 152 C. proc. civ. prescrie faptul că o cerere de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută, chiar dacă poartă o denumire greşită.

În aceeaşi cheie trebuie interpretate şi prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora " (…) În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, (…)".

Prin urmare, ca regulă, aceste elemente invocate nu sunt chestiuni de natură să ţină judecătorul la pronunţarea soluţiei, acesta fiind îndreptăţit să le califice corect din punct de vedere juridic.

În afară de excepţiile expres prevăzute de lege, în temeiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, nu se poate deroga de la principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil.

Aşadar, ca principiu, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor, trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut (omnia petita), fără a depăşi limitele învestirii (numai asupra a ceea ce s-a cerut).

Astfel, grefat pe aceste exigenţe de ordin teoretic, Înalta Curte constată că în cadrul cererii de chemare în judecată, reclamanta a indicat în mod expres, următoarele:

"să obligaţi pârâţii 1 şi 2 la restituirea sumei ce aparţine subscrisei (...) Apreciem că dacă până acum ne-am aflat în ipostaza prevăzută de art. 1330 şi urm. C. civ., solicităm încetarea acestor acte. În subsidiar, temeiul de drept pe care ne bazăm acţiunea este art. 1335 şi urm. C. civ..".

Or, deşi în cadrul cererii de chemare în judecată, reclamanta a indicat împrejurarea că îşi fundamentează pretenţiile şi în baza unui temei juridic subsidiar celui reprezentat de dispoziţiile art. 1330 şi urm. C. civ. (referitoare la gestiunea de afaceri), respectiv în baza art. 1335 şi urm. C. civ., instanţa de fond nu a cerut în temeiul art. 22 alin. (2) şi alin. (4) C. civ. anterior expuse şi dezbătute, nici un fel de explicaţii reclamantei asupra lămuririi temeiului juridic subsidiar, în condiţiile în care art. 1335 C. civ. menţionat viza tot instituţia gestiunii de afaceri şi astfel, nu reprezenta un temei juridic distinct faţă de cel invocat în principal.

Din punct de vedere logico - juridic, este evident că acelaşi temei juridic nu poate reprezenta atât un temei juridic principal, cât şi concomitent, un temei juridic subsidiar al aceleiaşi cereri de chemare în judecată.

Din această perspectivă expusă, aserţiunea recurentei relativă faptului că în cadrul cererii de chemare în judecată, s-a strecurat o simplă eroare materială evidentă în privinţa unei cifre a temeiului juridic subsidiar al cererii, temei ce astfel, a fost indicat eronat a fi art. 1355 şi urm. C. civ. în loc de art. 1345 C. civ. şi urm. (referitor la instituţia juridică a îmbogăţirii fără justă cauză), este corectă.

Dovada acestei aprecieri rezidă în cuprinsul notelor scrise depuse de reclamantă în faza procesuală a fondului, la dosar tribunal fond, vol. III, în cadrul cărora această parte procesuală a arătat următoarele:

"În subsidiar, astfel cum am solicitat prin cererea de chemare în judecată, în situaţia în care veţi aprecia că nu sunt întrunite condiţiile gestiunii de afaceri sau nu am reuşit să dovedim toate componentele existenţei acesteia, vă solicităm ca, observând că suma aparţine subscrisei şi nu pârâţilor, iar patrimoniile părţilor au fost sărăcite, respectiv îmbogăţite în acest mod, să dispuneţi în sensul restituirii sumei de 222281,23 RON obţinută de pârâţi pe baza îmbogăţirii fără just temei".

Curtea de apel a apreciat că în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu ar exista elemente care să determine concluzia alegerii în subsidiar, a cauzei juridice a îmbogăţirii fără justă cauză. Instanţa de recurs nu este de acord cu această constatare, întrucât în conţinutul cererii de chemare în judecată, se regăsesc elemente care caracterizează instituţia juridică a îmbogăţirii fără justă cauză, nici o prevedere legală neimpunând folosirea unor anumiţi termeni predeterminaţi, obligatorii pentru identificarea alegerii unei asemenea cauze juridice.

Astfel, în cadrul cererii de chemare în judecată, se regăsesc expresii de genul "să obligaţi pârâţii la restituirea", restituirea fiind un termen caracteristic instituţiei juridice a îmbogăţirii fără justă cauză (a se vedea în acest sens, art. 1347 sau art. 1348 C. civ.), pe când în contrapartidă în sfera instituţiei gestiunii de afaceri, termenul uzual folosit este acela al remiterii (a se vedea de exemplu, art. 1335 C. civ.).

De asemenea, în cadrul cererii de chemare în judecată, se arată:

"fondurile băneşti ale subscrisei au fost rulate prin conturi deschise pe numele unor persoane ce au făcut/fac parte din conducerea aleasă sau executivă a subscrisei (...) moştenitorii defunctului (...) au refuzat predarea sumei de bani. Am încercat în continuare (...) recuperarea sumei în cauză". Aceste aspecte sunt de natură a ilustra îmbogăţirea patrimoniului unor persoane în detrimentul patrimoniului reclamantei, chiar dacă nu s-au folosit termenii de "îmbogăţire", "însărăcire" .

De altfel, Înalta Curte constată - tot în contrapunere celor susţinute de curtea de apel - că în cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu se regăsesc nici expresii strict specifice instituţiei gestiunii de afaceri, de exemplu "gerat", "gerant", "a gestiona afacerile cuiva", "a administra afacerile, bunurile cuiva" şi cu toate acestea instanţa a reţinut cauza juridică a cererii ca fiind reprezentată de gestiunea de afaceri, raportându-se la temeiul juridic indicat de partea reclamantă. Din această perspectivă, apare excesiv ca în privinţa temeiului juridic al îmbogăţirii fără justă cauză, să se ceară folosirea unor termeni prestabiliţi, predeterminaţi, iar în privinţa gestiunii de afaceri, nu.

Continuând, este adevărat că rolul notelor scrise este potrivit art. 394 C. proc. civ. în referire la art. 244 C. proc. civ., acela de a fixa concluziile părţilor asupra motivelor de fapt şi de drept ale cererii, astfel cum ele au fost fixate în cadrul procesului, cu respectarea prevederilor legale, însă Înalta Curte constată raportat la elementele anterior ilustrate, că învederarea cauzei juridice subsidiare a acţiunii ca reprezentând îmbogăţirea fără justă cauză, nu reprezenta un element de noutate.

În fine, împrejurarea că prezenta cerere de chemare în judecată a fost redactată de un avocat ales, deci un specialist al dreptului, astfel încât era exclusă o astfel de eroare invocată, nu reprezintă un contrargument dirimant faţă de cele anterior expuse, atât timp cât erori materiale se pot strecura în orice fel de înscrisuri, inclusiv cereri de chemare în judecată (precum este cazul prezent) sau chiar şi în cuprinsul unor hotărâri judecătoreşti (instituţia procesuală a îndreptării hotărârii, reglementată de art. 442 C. proc. civ. stând mărturie în acest sens). Or, în cauză - raportat la ansamblul celor expuse - se constată că s-a greşit o cifră din temeiul juridic subsidiar indicat de parte, respectiv s-a trecut 5 în loc de 4, respectiv art. 1355 C. civ. în loc de art. 1345 C. civ.

Aşadar, în baza tuturor acestor argumente, Înalta Curte conchide în sensul că temeiul juridic subsidiar al cererii de chemare în judecată formulate, ales de reclamantă în virtutea principiului disponibilităţii care guvernează materia procesului civil, a fost îmbogăţirea fără justă cauză, reglementată de art. 1345 şi urm. C. civ.

Or, cercetând cauza prin prisma exclusiv a primului temei juridic indicat de reclamantă (gestiunea de afaceri) şi constatând caracterul nefondat al cererii din perspectiva acestei prime cauze, instanţele de judecată erau datoare, în respectul prevederilor art. 9 şi art. 22 C. proc. civ., astfel cum s-a expus, să procedeze la analiza caracterului fondat al cererii şi din perspectiva temeiului juridic subsidiar ales de reclamantă.

Neprocedând astfel, pronunţându-se asupra cererii iniţiale, fără a avea în considerare şi temeiul juridic subsidiar al acţiunii, este evident că instanţa de fond şi succesiv cea de apel nu s-au pronunţat integral asupra fondului cauzei, devenind astfel, incidente dispoziţiile art. 497 şi art. 498 alin. (2) C. proc. civ.

Aceste norme juridice reprezintă prevederi imperative, soluţia obligatorie de casare cu trimitere întemeindu-se pe considerentul că, în caz contrar, s-ar răpi părţilor, un grad de jurisdicţie, contrar principiului fundamental al dreptului procesual intern, al dublului grad de jurisdicţie.

Acest principiu corespunde dreptului părţii litigante, recunoscut astfel pe plan intern, de a beneficia de o dublă analiză, a pretenţiilor sale (în referire la reclamant), respectiv a apărărilor sale (în ceea ce îl priveşte pe pârât), atât în drept, cât şi în fapt, din partea a două instanţe cu plenitudine de devoluţiune.

Or, dacă instanţa de recurs s-ar pronunţa asupra fondului cauzei omis, astfel cum s-a evocat, de către instanţele de fond, s-ar realiza o afectare a principiului evocat, în privinţa uneia dintre părţile procesuale, indiferent de soluţia care ar fi adoptată.

Având în vedere aşadar, că soluţionarea în recurs a fondului cauzei, ar determina lipsirea uneia dintre părţile procesuale, de un grad de jurisdicţie, în sensul anterior precizat, legiuitorul a instituit în consecinţă, în mod expres şi univoc, regula evocată în cadrul art. 497 şi art. 498 alin. (2) C. proc. civ., privitoare la casarea cu trimitere în toate cazurile de necercetare a fondului, ca singur remediu procesual de înlăturare a vătămării care inevitabil, ar fi cauzată uneia dintre părţile procesuale, prin soluţionarea directă a fondului, în recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curtea apreciază că nu poate fi suplinită direct în recursul prezent, omisiunea învederată.

Pentru ansamblul tuturor acestor argumente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Curtea va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 910 A din 7 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 910 A din 7 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 februarie 2022.