Medical negligence in detention: obligation to admit requested medicolegal expert evidence to prove delayed diagnosis

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 30 iunie 2017 sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu pârâţii Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Gherla şi Spitalul Penitenciar Dej, să se dispună obligarea pârâţilor la plata, în favoarea sa, a sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul cauzat în perioada detenţiei sale, cu cheltuieli de judecată, în caz de opunere.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj:

Prin sentinţa civilă nr. 445 din 13 octombrie 2017, Tribunalul Cluj a admis excepţia inadmisibilităţii cererii şi, în consecinţă a respins acţiunea formulată de către reclamantul A. împotriva pârâtelor Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Gherla şi Spitalul Penitenciar Dej, a respins cererea formulată de către reclamant împotriva pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., care a fost continuat de fiicele acestuia, apelantele B. şi C., ca moştenitoare ale reclamantului A., decedat la data de 30.11.2017, după comunicarea hotărârii primei instanţe.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă:

Prin decizia nr. 42/A din 28 februarie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele B. şi C., ca moştenitoare ale reclamantului A., împotriva sentinţei civile nr. 445 din 13.10.2017 a Tribunalului Cluj.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă:

Prin decizia civilă nr. 1136 din 5 iunie 2019 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de reclamantele B. şi C. împotriva deciziei nr. 42/A din 28 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

A fost casată decizia recurată şi trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

5. În rejudecare:

Prin decizia nr. 100/A din 1 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis admis apelul declarat de reclamantele B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 445 din 13.10.2017 a Tribunalului Cluj pronunţată în dosarul nr. x/2017 pe care a anulat-o şi, evocând fondul, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., decedat în cursul procesului, în contradictoriu cu pârâţii Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Gherla, Spitalul Penitenciar Dej, ca neîntemeiată.

5. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj au declarat recurs reclamante B. şi C., criticând soluţia pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea în detaliu a situaţiei de fapt, reclamantele B. şi C. au formulat următoarele critici relative la decizia pronunţată de instanţa de apel în rejudecare:

Instanţa de apel reţine că "în sarcina pârâţilor nu poate fi reţinută fapta ilicită imputată de către reclamant, nefiind îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a acestora", cu ignorarea următoarelor aspecte:

- boala nu a fost diagnosticată la timp, totul a fost tratat cu superficialitate în starea de detenţie, autorităţile nu s-au ocupat de starea de sănătate a deţinutului A.;

- cu toate că a fost încarcerat la data de 03.12.2015 nu i s-a pus un diagnostic clar până în data de 07.10.2016;

- tratamentul aplicat în toată perioada: vitamine, dicarbocalm şi indicaţia finală de extirpare a stomacului, cu toate că s-a adus la cunoştinţa personalului medical imposibilitatea de alimentare;

- datorită lipsei luării măsurilor medicale ce se impuneau şi a diagnosticării la timp, boala a evoluat foarte rapid, fiind greu de vindecat sau de ameliorat, aspect confirmat ulterior, prin decesul reclamantului. Din acest motiv şi acţiunea formulată a fost întemeiată pe art. 2 şi 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care garantează protecţia dreptului la viaţă şi interzice tortura şi tratamentele inumane sau degradante;

- cu toate că instanţa arată că s-a aplicat tratament, acesta nu este pentru afecţiunile de care s-a plâns reclamantul imediat după încarcerare, ci pentru afecţiunile cronice pe care le avea;

- temeiul de drept al acţiunii este bazat pe răspunderea civilă delictuală, care, în speţă, îndeplineşte cele patru condiţii cumulative:

- fapta ilicită - constă în încălcarea obligaţiilor pozitive ale autorităţilor statale, în sensul că erau necesare investigaţii suplimentare pentru a putea fi depistată din timp boala subsemnatului. Obligaţia nu a fost îndeplinită nici în momentul în care i s-a pus în vedere că trebuie să îi fie extirpat stomacul întrucât solicitarea deja era tardivă raportat la măsurile care trebuiau luate deja, nu i s-a comunicat despre ce boală este vorba şi, de asemenea, intervenţia chirurgicală prezenta un risc ridicat, motiv pentru care Spitalul-Penitenciar Dej nu prezenta garanţia unei operaţii reuşite. Practic, fapta ilicită constă în lipsa luării unor măsuri de prevenţie care nu necesitau efectuarea unor cereri către instanţa de executare, ci doar o deplasare la un alt spital pentru efectuarea unor analize amănunţite;

- prejudiciul - mai întâi, există un prejudiciu material, fizic, în sensul existenţei unor vătămări corporale care puteau fi evitate. Este adevărat faptul că boala reclamantului nu ar fi fost una dificil de vindecat oricum, însă durerile provocate au fost mult mai mari datorită faptului că a fost descoperită într-o fază avansată de dezvoltare. Tot un prejudiciu material reprezintă şi cheltuielile pe care reclamantul Ie-a avut pentru tratarea bolii. Mai mult, din cauza bolii i-a fost redusă aproape în totalitate capacitatea de muncă, astfel că nu a mai deţinut un loc de muncă care să-i asigure venituri constante.

- în al doilea rând, a existat un prejudiciu moral, care a constat în temerea că boala avansează, temere care s-a dovedit a fi justificată. Prejudiciul moral mai constă în neputinţa de a fi putut să facă reclamantul ceva pentru a se putea vindeca, întrucât era privat de libertate. Tot de ordin moral este şi prejudiciul constând în reducerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, dar şi prejudiciul de agrement, constând în reducerea posibilităţii de a întreprinde activităţi recreative, care ar fi fost benefice în alte condiţii.

- raportul de cauzalitate - existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită descrisă mai sus şi prejudiciul creat este datorată modului în care s-au petrecut evenimentele. Prejudiciul creat a izvorât din cauza apariţiei bolii, iar boala reclamantul este cauza modului în care şi-au/nu şi-au îndeplinit obligaţiile autorităţiile statului;

- vinovăţia - există cel puţin sub forma culpei grave, dacă nu cumva chiar a unei intenţii indirecte. Din punctul nostru de vedere, medicii sunt cei mai abilitaţi să decidă necesitatea unor investigaţii suplimentare. în general, există o prezumţie relativă că recomandările şi deciziile acestora sunt corecte. În situaţia de faţă, decizia medicilor de a nu-i permite reclamantului efectuarea unor alte investigaţii a fost una greşită, întrucât acesta suferea de o boală gravă. Efectuarea unor investigaţii suplimentare reprezintă un minim de prevenţie pe care cu atât mai mult trebuia să-l accepte dat fiind faptul că era singura sa posibilitate, având în vedere privarea de libertate. De asemenea, dată fiind natura bolii, care nu prezintă simptome decât atunci când este într-o stare avansată, sau prezintă simptome caracteristice şi unor boli puţin periculoase, medicii, deşi nu au dorit, au prevăzut şi acceptat că boala reclamantului ar putea fi una mult mai gravă, fără să poată fi vindecată cu vitamine şi dicarbocalm;

- instanţa de apel a pronunţat o hotărâre fără exercitarea rolului activ, în sensul că nu a solicitat o expertiză evaluatoare medico-legală;

- de asemenea, instanţa de apel a admis probe care fuseseră respinse anterior, această hotărâre fiind luată la termenul la care apărătorul ales al apelantelor a depus cerere de amânare fiind internat în spital;

- în mod greşit a fost respinsă acţiunea autorului reclamantelor, instanţa limitându-se a analiza doar actele întocmite de autorităţi.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

6. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Gherla şi Spitalul Penitenciar Dej au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea ca legală a hotărârii recurate.

Recurentele - reclamante au depus răspuns la întâmpinare prin care au susţinut admisibilitatea recursului.

7. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 9 noiembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantele C. şi B. împotriva deciziei nr. 100/A din 1 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 8 februarie 2022, ora 900, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Se impune sublinierea, cu prioritate, a împrejurării că recursul este deschis exclusiv controlului judiciar sub aspectul legalităţii deciziei instanţei de apel, împrejurare ce rezultă din caracterul extraordinar al căii de atac şi din enumerarea expresă şi limitativă a cazurilor de casare în cuprinsul art. 488 C. proc. civ.

De aceea, nu pot face obiectul verificărilor la instanţa de recurs susţinerile recurentelor reclamante prin care se tinde la reevaluarea probatoriului administrat şi a faptelor astfel cum au fost reţinute de instanţa de apel.

Este cazul liniei de argumentaţie cuprinsă în cererea de recurs prin care se susţine că constatările instanţei de apel cu privire la corectitudinea şi promptitudinea diagnosticării tatălui reclamantelor precum şi cu privire la caracterul adecvat al tratamentului acordat în spitalul penitenciar sunt eronate.

Similar, nici argumentele teoretice care dezvoltă condiţiile de drept comun ale acţiunii în răspundere pentru fapta ilicită nu pot constitui veritabile motive de recurs în accepţiunea art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurente, pentru că nu se relevă în concret în ce constă încălcarea dispoziţiilor din dreptul substanţial la care se face referire în cadrul acestor susţineri.

O chestiune care poate fi circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. se regăseşte însă în cererea de recurs atunci când recurentele reproşează instanţei de apel neaplicarea unui standard de conduită profesională impus prin lege medicilor din spitalele pârâte, din perspectiva calificării intervenţiei lor ca fiind adecvată împrejurărilor cauzei, precum şi de neobservarea obligaţiilor pozitive ale autorităţilor statului (între care se numără şi penitenciarul pârât) ce presupuneau luarea tuturor măsurilor posibile şi necesare pentru diagnosticarea la timp a bolii de care suferea reclamantul iniţial.

În acelaşi context, recurentele au arătat că înţeleg să conteste concluzia instanţei de apel în sensul că diagnosticarea nu a fost tardivă, deoarece au apreciat că aceasta nu dispunea de toate elementele probatorii necesare în acest sens.

Corelativ, au arătat că au cerut administrarea probei cu expertiza medico-legală pentru dovedirea împrejurării pe care au susţinut-o, că identificarea bolii tatălui lor s-a realizat prea târziu, însă, deşi a respins această solicitare, Curtea de apel a consemnat ulterior că nu poate aprecia cu privire la şansele de reuşită ale intervenţiei chirurgicale şi la deznodământul pentru reclamant, dacă aceasta ar fi avut loc.

De principiu, Înalta Curte reţine că, în exercitarea atributului suveran de a stabili faptele, instanţele de fond au şi dispoziţia deplină cu privire la probele necesar a fi administrate în acest scop.

De aceea, măsura de respingere a administrării unei probe solicitate de parte, însoţită de argumentarea corespunzătoare cu referire la admisibilitatea, pertinenţa sau utilitatea acelei probe, nu conduce, de regulă la casarea hotărârii

Din această perspectivă, se observă însă că pe de-o parte, la termenul de judecată din 23.10.2019, instanţa de apel a respins proba cu expertiză medico-legală prin care s-a solicitat a se investiga existenţa vreunei legături între tratamentul primit de reclamant în perioada de detenţie şi înrăutăţirea stării sale de sănătate şi respectiv dacă boala sa s-a agravat din lipsa unui tratament adecvat şi care ar fi fost evoluţia bolii dacă aceasta ar fi fost descoperită la timp, apreciind-o ca nefiind utilă cauzei prin prisma tezei probatorii indicate.

Pe de altă parte, soluţionând apelul reclamantelor, a procedat la evaluarea faptelor prin analizarea probelor administrate, conchizând că diagnosticarea tatălui reclamantelor nu s-a produs prea târziu, precum şi că acesta din urmă, succesiv diagnosticării sale, a refuzat intervenţia chirurgicală necesară pentru salvarea vieţii sale.

În argumentarea sa, instanţa de apel a înlăturat motivele invocate de reclamante în sensul existenţei unei fapte ilicite a pârâţilor, reţinând însă că nu poate emite aprecieri asupra deznodământului unei eventuale intervenţii chirurgicale căreia reclamantul i-ar fi fost supus.

Or, tocmai acesta era scopul expertizei medico-legale solicitate de reclamante - de a dovedi că simptomele manifestate de reclamant din perioada de început a anului 2016 reclamau o serie de investigaţii specifice care au avut loc prea târziu şi care, dacă s-ar fi realizat, ar fi permis şi o intervenţie chirurgicală la timp asupra reclamantului.

Prin respingerea probei în discuţie, concomitent cu constatarea de către instanţa de apel a imposibilităţii de a verifica în probatoriul administrat fapte relevante din perspectiva poziţiei procesuale a reclamantelor recurente, instanţa de apel a săvârşit o încălcare a regulii procesului civil care afirmă dreptul părţii la apărare, ce include şi dreptul său de a-şi proba pretenţiile.

Desigur că, aşa cum s-a arătat, instanţa de apel este suverană în aprecierea pertinenţei şi utilităţii probelor cerute în cauza aflată pe rolul său, dar în situaţia de faţă, instanţa a respins o probă cerută cu respectarea condiţiilor procedurale ca nefiind utilă cauzei, dar a înlăturat pretenţia aceleiaşi părţi pentru motivul că împrejurările de fapt reclamate nu au fost probate, fără ca, în acelaşi timp, să arate alte motive pentru care proba nu era utilă soluţionării cauzei (e.g. dacă respectivul mijloc de probă nu era apt, prin el însuşi, a proba faptele pretinse).

Or, fără a argumenta cu adevărat că proba cu expertiză medico-legală nu era utilă din perspectiva posibilităţii, aptitudinii sale de a proba împrejurările evocate (încheierea prin care s-a dispus asupra probelor conţinând doar afirmaţia că proba nu este utilă soluţionării cauzei), respingerea ei şi totodată aprecierea ca nedovedite a respectivelor împrejurări îmbracă forma încălcării dreptului reclamantelor ca solicitările lor să fie examinate deplin în soluţionarea pe fond a cauzei, operaţiune la care a procedat Curtea de apel după anularea sentinţei atacate.

Strâns legat de această chestiune, în coordonatele evocate nu poate fi evaluată în recursul reclamantelor chestiunea invocată de acestea, în sensul că în conduita pârâtelor era inclus un standard superior al calităţii şi eficienţei diagnosticării şi tratamentului pacientului deţinut, de vreme ce însăşi instanţa de apel a consemnat în decizia recurată că nu poate aprecia dacă diagnosticarea mai rapidă ar fi fost mai eficientă pentru tatăl reclamantelor sau dacă o intervenţie timpurie i-ar fi salvat acestuia viaţa.

Absenţa din decizia recurată a acestor împrejurări de fapt relevante şi care au făcut obiectul cererilor de probaţiune şi al argumentării reclamantelor împiedică verificarea legalităţii soluţiei de respingere a acţiunii din perspectiva anterior arătată, impunându-se admiterea recursului, în temeiul art. 488 pct. 5 şi pct. 8 şi respectiv art. 497 C. proc. civ., casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru rejudecare.

Din perspectiva prevederilor art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., se impune ca instanţa de apel să evalueze cererea de probaţiune formulată de reclamante cu observarea celor mai sus expuse, astfel încât judecarea pe fond a cererii de chemare în judecată să se realizeze cu respectarea tuturor garanţiilor de echitate reglementate pentru procedura judiciară şi în scopul aflării adevărului, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Succesiv, în funcţie de rezultatul acestor cercetări, se impune a fi apreciată critica reclamantelor - cuprinsă şi în recurs şi rămasă nedezlegată - în sensul că pârâţii erau ţinuţi a lua măsuri mai prompte şi mai eficiente pentru diagnosticarea reclamantului iniţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele C. şi B. împotriva deciziei nr. 100/A din 1 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2022.