Property compensation claim under 1940 Treaty of Craiova quashed and remanded for retrial

Şedinţa publică din data de 22 februarie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 07 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor solicitand: anularea deciziei nr. 5423/29.11.2018 emisă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care s-a dispus validarea Hotărârii nr. 4951/05.06.2018 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 şi neacordarea de compensaţii băneşti, obligarea pârâtei la invalidarea Hotărârii nr. 4951/05.06.2018 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 si a Legii nr. 290/2003 şi acordarea de compensaţii băneşti pentru bunurile abandonate de autorul lor pe teritoriul Bugariei şi anume: teren arabil în suprafaţă de 15 ha în comuna General D., judeţ Caliacra, Bulgaria (un lot de 5 ha şi unul de 10 ha), casa de cărămidă compusa din 6 camere, o magazie şi un loc de casa în suprafaţă de 2048 mp în comuna General D., judeţ Caliacra, casa de cărămidă compusă din 3 camere şi anexe şi 400 de mp teren aferent situate în Bazargic, judeţ Caliacra, 15 ha de recoltă neculeasă de porumb (cca 45.000 kg porumb), obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe art. 8 din Legea nr. 164/2014, Legea nr. 9/1908, H.G. nr. 753/1998 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 9/1998, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin încheierea de şedinţă din 11 aprilie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a II-a contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Bucureşti şi a transpus cauza spre competentă soluţionare la secţia civilă din cadrul Tribunalului Bucureşti, dosarul fiind înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. unic x/2019 la data de 20 mai 2019.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă:

Prin sentinţa civilă nr. 2148 din 10 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă:

Prin decizia civilă nr. 384 A din 09 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B., C. împotriva sentinţei civile nr. 2148 din 10 octomrbie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 384 A din 09 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanţii A., B., C..

Calea de atac a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 05 octombrie 2021, dosarul fiind repartizat aleatoriu spre soluţionare completului de filtru nr. 2.

II.1. Motivele de recurs

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, rejudecarea pe fond a litigiului, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, au arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, în sensul în care instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, că recurenţii nu au dovedit modul de preluare a bunurilor aparţinând autorului lor de către statul bulgar şi, implicit, nu au dovedit prejudicierea acestuia prin Tratatul dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940.

Din acest punct de vedere, au arătat că autorul lor, deşi iniţial a fost declarat în dezacord prin procesul-verbal din data de 02 februarie 1940, acest dezacord a fost soluţionat prin Acordul Româno-Bulgar din 1 aprilie 1943, care a prevăzut că şi funcţionarilor li se vor întocmi situaţii de stat, iar bunurile rurale ale acestora vor fi recunoscute ca abandonate.

Aşadar, instanţa de apel a interpretat eronat efectele acordului în condiţiile în care acesta nu trebuie să prevadă, în mod distinct, în listele-anexă, persoanele cărora li se aplică, ci respectivul acord se aplică de drept tuturor persoanelor care au făcut obiectul schimbului sau care s-au refugiat pe teritoriul României şi ale căror bunuri au rămas pe teritoriul Bulgariei, aceastea fiind abandonate.

În ceea ce priveşte modalitatea de repatriere a autorului lor, au arătat că acesta a fost evacuat la data de 12 septembrie 1940, în comuna Micidin din judeţul Constanţa, astfel cum rezultă din adeverinţa emisă la data de 12 septembrie 1940, semnată de primarul localităţii General D., judeţul Caliacra, iar prin adeverinţa nr. x din 21 iunie 1941, emisă de Primarul Oraşului Medgidia, i s-a recunoscut calitatea de refugiat pe teritoriul României, fiind repartizat de Comisariatul General al Dobrogei prin autorizaţia nr. 260/940 şi împroprietărit provizoriu cu 6 ha teren agricol.

Aceste circumstanţe relevă, cu certitudine, că autorul recurenţilor a fost evacuat de pe proprietatea sa din comuna General D., judeţul Caliacra, în comuna Micidin, judeţul Constanţa, în data de 12 septembrie 1940, iar bunurile acestuia au fost preluate de statul bulgar prin efectul Acordului dintre cele două ţări încheiat în anul 1943.

Este de remarcat faptul că atât Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în motivarea deciziei nr. 5423/29.11.2018, cât şi instanţa de apel, prin hotărârea pronunţată, reţin faptul că în temeiul art. V din Tratat, autorul lor ar fi putut dispune timp de 18 luni în mod liber de bunurile sale, fără să poată dovedi în vreun fel dacă acesta a şi dispus în realitate prin înstrăinarea acestora sau dacă a primit vreo compensaţie pentru acestea.

Recurenţii-reclamanţi au depus la dosarul administrativ declaraţii pe proprie răspundere prin care au arătat că, pentru bunurile aparţinând autorului lor abandonate în Bulgaria, nu s-au primit niciun fel de compensaţii băneşti, declaraţii care răstoarnă afirmaţiile fără suport probatoriu ale Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, conform cărora autorul lor ar fi putut dispune de bunurile sale.

În altă ordine de idei, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în temeiul dispozitiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, pentru a lămuri situaţia bunurilor abandonate de autorul lor pe teritoriul Bulgariei avea posibilitatea solicitării de informaţii de la statul bulgar.

Chiar dacă art. 5 din Legea 9/1998 a fost abrogat, voinţa legiuitorului în interpretarea şi aplicarea legii speciale a fost aceea de a acorda persoanelor îndreptăţite posibilitatea de a face dovada dreptului de proprietate prin înscrisuri ce emană de la autorităţile de stat şi care astfel capătă un caracter oficial.

În cuprinsul legii nu există o condiţionare a dovedirii dreptului de proprietate de înscrierea titularului acestuia în listele-anexă la Tratatul de la Craiova, iar listele-anexă reprezintă înscrisuri cu valoare probatorie subsidiară celorlalte înscrisuri enumerate de textul de lege menţionat.

Aşadar, instanţa de apel interpretează respectivul text în mod nelegal, adăugând la lege, instituind o condiţie sine qua non pentru dovedirea dreptului de proprietate, respectiv înscrierea în listele-anexă ale tratatului.

Pe de altă parte, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor avea obligaţia de a solicita completarea dosarului cu înscrisurile necesare în situaţia în care înscrisurile depuse la dosarul administrat ar fi fost insuficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate.

Concluzionând, au apreciat că, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, au făcut pe deplin dovada proprietăţii autorului lor asupra bunurilor abandonate pe teritoriul Bulgariei după anul 1940.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Poprietăţilor a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, raportat la prevederile art. 634 alin. (1) pct. 4, ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ. şi la cele ale art. 8 din Legea nr. 164/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2018, pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În susţinerea excepţiei, a arătat că, potrivit dispoziţiilor legale anterior evocate, calea de atac permisă de lege pentru cenzurarea unei hotărâri pronunţate asupra cererii de chemare în judecată, prin care se solicită anularea deciziei emise de ANRP, este apelul, nu şi recursul, hotărârea tribunalului fiind supusă numai apelului, a cărui soluţionare intră în competenţa curţii de apel.

Totodată, a susţinut că potrivit art. 457 C. proc. civ. în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

De asemenea, a invocat faptul că, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.

Ca atare, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Poprietăţilor a apreciat că, în speţă, decizia curţii de apel nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, fiind pronunţată în cadrul soluţionării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.

Concluzionând, a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii recursului şi, pe cale de consecinţă, respingerea recursului, ca inadmisibil.

Excepţia invocată de intimate a fost repinsă ca neîntemeiată, potrivit menţiunilor din practicaua prezentei decizii.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", s-a constatat că recursul nu a parcurs procedura de filtru prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 07 ianuarie 2019, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 22 noiembrie 2021, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., completul filtru a stabilit termen de judecată la data de 22 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenţii-reclamanţi şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esenţă, prezentul litigiul poartă asupra solicitării reclamanţilor de anulare a Deciziei nr. 5423/29.11.2018 emisă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care s-a dispus validarea Hotărârii nr. 4951/05.06.2018, emise de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 si a Legii nr. 290/2003, şi neacordarea de compensaţii băneşti pentru bunurile abandonate de autorul reclamanţilor pe teritoriul Bugariei, şi anume: teren arabil în suprafaţă de 15 ha în comuna General D., judeţul Caliacra, Bulgaria (un lot de 5 ha şi unul de 10 ha), casa de cărămidă compusă din 6 camere, o magazie şi un loc de casă în suprafaţa de 2.048 mp în comuna General D., judeţul Caliacra, casă de cărămidă compusă din 3 camere şi anexe şi 400 de mp teren aferent situate în Bazargic, judeţ Caliacra, 15 ha de recolta neculeasă de porumb (cca 45.000 kg porumb).

Nelegalitatea deciziei recurate, reclamată de către recurenţi, prin invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., rezidă în încălcarea sau interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, în sensul în care instanţa de apel a reţinut că nu s-a dovedit modul de preluare a bunurilor aparţinând autorului recurenţilor de către statul bulgar şi, implicit, prejudicierea acestuia prin Tratatul dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940.

În contextul datelor speţei, s-a arătat de către recurenţi că instanţa de apel a dat o interpretare eronată efectelor Acordului Româno-Bulgar din 01 aprilie 1943, prin care s-a stabilit că, în cazul dezacordului, funcţionarilor li se vor întocmi situaţii de stat, iar bunurile rurale aparţinând acestora vor fi considerate abandonate, bunurile proprietatea acestora fiind preluate de drept de statul bulgar, fără a se prevedea în mod distinct liste-anexă care să cuprindă persoanele care au făcut obiectul schimbului sau care s-au refugiat pe teritoriul României şi ale căror bunuri au rămas pe teritoriul Bulgariei.

În examinarea acestor critici, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 9/1998:

"Cetăţenii români prejudiciaţi în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, denumit în continuare tratat, au dreptul la compensaţiile stabilite potrivit prezentei legi, în măsura în care nu au primit anterior sau au primit numai parţial compensaţii ori despăgubiri pentru bunurile imobile - construcţii şi terenuri - pe care le aveau în proprietate în judeţele Durostor şi Caliacra, cedate Bulgariei, pentru recoltele neculese de porumb, bumbac şi floarea-soarelui, precum şi pentru plantaţii de pomi fructiferi şi/sau pepiniere de pomi fructiferi altoiţi."

Din interpretarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, pentru a avea dreptul la compensaţiile stabilite de această lege specială, rezultă că, în privinţa cetăţenilor români ori a moştenitorilor legali ai foştilor proprietari, este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: (i) ei sau autorii lor să fi avut în proprietate bunuri imobile (terenuri şi/sau construcţii) în judeţele Durostor şi Caliacra, cedate Bulgariei, ori să fi avut, în aceleaşi teritorii, recolte neculese de porumb, bumbac şi floarea-soarelui sau platanţii de pomi fructiferi şi/sau pepiniere de pomi fructiferi altoiţi (ii) ei sau autorii lor să fi fost prejudiciaţi în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940 şi (iii) aceiaşi destinatari ai legii, să nu fi primit anterior sau să fi primit numai parţial compensaţii ori despăgubiri pentru bunurile menţionate.

Având în vedere că Hotărârea nr. 4951 a Comisiei municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 a fost emisă la data de 05 iunie 2018, fiind validată prin Decizia nr. 5423 din 29 noiembrie 2018 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor (atacate în cauza de faţă), se reţine că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 164/2014 (publicată în M. Of. nr. 910 din 15 decembrie 2014), date fiind prevederile art. 3 alin. (2) din acest act normativ, în raport de care dispoziţiile legii referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor soluţionate până la data intrării în vigoare a legii, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În contextul intervenirii modificărilor legislative în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a pretenţiilor ce au obiect acordarea de despăgubiri pentru bunurile care intră în sfera de reglementare a legii speciale, se reţine că o astfel de solicitare a reclamanţilor a intervenit ulterior adoptării Legii nr. 164/2014.

În forma sa anterioară, Legea nr. 9/1998, sub aspect probatoriu, la art. 5 prevedea că dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor se face prin înscrisuri, fără ca norma să prevadă că înscrisurile doveditoare trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de formă sau să li se acorde o valoare probatorie prestabilită pentru unele dintre înscrisuri.

Dispoziţiile art. 6 din H.G. nr. 753/1998 privind Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, cu modificările şi completările ulterioare, au explicitat noţiunea de "înscris", în sensul reglementat de art. 5 din Legea nr. 9/1998, prin aceea că:

"Prin înscris se înţelege orice dovadă eliberată de instituţii - arhive, primării, notariate, instanţe judecătoreşti - în legătură cu fostele proprietăţi, cum ar fi chitanţe de plată a impozitelor, extrase din cărţile de imobil, planuri şi autorizaţii de construcţie, raportate de expertiză, contracte de vânzare-cumpărare, hotărâri judecătoreşti şi orice alte documente care se referă la existenţa bunurilor rămase în judeţele cedate, inclusiv listele-anexă la Tratatul de la Craiova."

Din conţinutul normei anterior citate, reiese că legiuitorul a înţeles să nu reglementeze în mod limitativ lista înscrisurilor pentru dovedirea dreptului de proprietate în vederea obţinerii compensaţiilor, înscrisurile enunţate în cuprinsul normei având caracter exemplificativ.

Este de precizat însă că la data soluţionării cererii reclamanţilor era deja în vigoare Legea nr. 164/2014 de modificare a actului normativ de referinţă, care, prin norma de la art. 4 - a cărei aplicare prioritară se impune prin efectul principiului general de drept specialia generalibus derogant, dar şi în baza regulii tempus regit actum - se stabileşte că cererile de despăgubire întemeiate pe prevederile Legii nr. 9/1998, cu modificările şi completările ulterioare "se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate".

Aşadar, dispoziţiile Legii nr. 164/2014, spre deosebire de cele anterioare (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, text abrogat prin actul normativ ulterior), extind probele şi mijloacele de probă admisibile pentru dovedirea îndreptăţirii la măsuri reparatorii, în sensul în care reclamanţii nu mai sunt ţinuţi să dovedească dreptul de proprietate, ci dreptul la despăgubiri ce poate fi probat, după cum s-a arătat, cu acte care atestă acest drept, certificate de autorităţi, ce pot fi completate cu declaraţiile autentificate de martori.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, deşi a reţinut că autorul recurenţilor-reclamanţi a deţinut în proprietate o suprafaţă de 5 ha şi teren de casă de 2.048 mp în comuna General D., judeţul Caliacra, dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1935, precum şi o casă din cărămidă şi 400 mp, situată în str. x, localitatea Bazargic, judeţul Caliacra, potrivit Declaraţiunii de avere din 09 septembrie 1940, a apreciat că trecerea acestor imobile în proprietatea statului bulgar, ca efect al acordului dintre România şi Bulgaria încheiat în anul 1940, nu a fost dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, în sensul în care nu au fost menţionate în listele-anexă la Tratat, nu există o situaţie încheiată autorului acestora, după cum acelaşi autor nu figurează în tabelele de recolte abandonate în comuna General D., judeţul Caliacra.

Totodată, a apreciat că aceste bunuri sunt supuse regimului prevăzut de art. V din Tratat, având în vedere că autorul recurenţilor-reclamanţi nu a intrat în schimbul obligatoriu de populaţie, potrivit procesului-verbal (dezacord) din 02 februarie 1942, însă, în listele-anexă la Tratat (ce reprezintă o dovadă a aplicării acestuia, în opinia instanţei de apel), nu figurează autorul recurenţilor-reclamanţi.

De asemenea, s-a apreciat că situaţia de avere imobiliară rurală Comuna D. nu poate fi reţinută ca înscris doveditor în temeiul art. 4 din Legea nr. 164/2014, întrucât acest document nu este semnat şi de partea română a Comisiei Mixte Româno-Bulgare.

Drept urmare, s-a concluzionat că reclamanţii nu au făcut dovada că autorul lor a fost prejudiciat în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940 şi, în plus, s-a făcut trimitere la prevederile art. V din Tratat, apreciindu-se că autorul reclamanţilor a avut posibilitatea de a dispune de bunuri în termen de 18 luni, cu începere de la schimbul instrumentelor de ratificare a Tratatului.

Înalta Curte reţine că potrivit art. V din Tratat:

"Bunurile rurale - proprietăţi clădite şi neclădite - situate în judeţele Durostor şi Caliacra (în delimitarea lor dinainte de 14 iunie 1925), dobândite potrivit legilor române şi aparţinând tuturor românilor ce nu sunt cuprinşi în transferul de populaţiuni, vor putea fi lichidate liber şi nesilit de către proprietarii lor, fără piedici ce ar rezulta din dispoziţiuni legislative sau administrative, într-un termen de 18 luni, cu începere de la schimbul instrumentelor de ratificare ale Tratatului de faţă.

După expirarea acestui termen, autorităţile bulgare vor putea expropria aceste proprietăţi, în schimbul unei juste şi prealabile despăgubiri, stabilită după evaluările făcute de Comisiunea Mixtă pentru schimbul de populaţiuni."

Din interpretarea articolului citat reiese că imobilele situate în judeţele Durostor şi Caliacra, proprietăţie românilor ce nu intrau în schimbul oligatoriu de populaţie, puteau fi înstrăinate "liber şi nesilit de către proprietarii lor, fără piedici ce ar rezulta din dispoziţiuni legislative sau administrative bulgare" într-un termen de 18 luni de la data la care a avut loc "schimbul instrumentelor de ratificare ale Tratatului" de la Craiova la 7 septembrie 1940 (12 septembrie 1940) şi puteau fi expropriate de autorităţilor bulgare după expirarea acestui termen, "în schimbul unei juste şi prealabile despăgubiri, stabilită după evaluările făcute de Comisiunea Mixtă pentru schimbul de populaţiuni."

În aceste condiţii, beneficiarii art. V din Tratat, categorie în care a fost inclus şi autorul recurenţilor-reclamanţi, aveau posibilitatea de a înstrăina bunurile în termenul stipulat şi numai în cazul în care înstrăinarea nu se efectua, acestea erau expropriate de statul bulgar, cu o justă şi prealabilă despăgubire.

În scopul rezolvării situaţiei celor care intrau sub incidenţa acestui articol (cadre didactice, preoţi, funcţionari, militari, precum şi proprietarii care nu aveau domiciliul stabil/permanent în Cadrilater), a fost încheiat Acordul Româno-Bulgar din 01 aprilie 1943, în sensul că şi acestora să li se încheia o situaţie-stat, astfel încât bunurile rurale urmau a fi considerate abandonate, sens în care a fost înfiinţată o subcomisie mixtă bulgaro-română, care a lucrat până în luna august 1945, dată după care cei aflaţi în dezacord, se puteau adresa Ministerului Agriculturii şi Domeniilor-Direcţia lichidărilor (Serviciul Schimb de Populaţie cu Bulgaria), care era în măsură să certifice bunurile abandonate în Bulgaria, în cazul în care acestea nu fuseseră înstrăinate în termenul de 18 luni prevăzut de art. V din Tratat.

Din cele anterior redate din considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel, pe de o parte, a dat o greşită interpretare prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, iar, pe de altă parte, a făcut o incompletă aplicare a acestei norme, întrucât nu a analizat cadrul legal complet pentru lămurirea situaţiei juridice a autorului reclamanţilor în legătură cu aplicarea Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, în condiţiile în care reclamanţii au arătat că pentru lichidarea situaţiilor ce intrau sub incidenţa art. V din Tratat s-a încheiat un Acord între România şi Bulgaria la 1.04.1943, iar, ulterior, a fost emis Decretul nr. 513 din 1953.

Totodată, se constată că nu reiese din cuprinsul deciziei recurate motivele pentru care în cauză au fost lăsate neanalizate de instanţa de apel o serie de înscrisuri care îndeplineau cerinţele prescrise de art. 4 din Legea nr. 164/2014, acestea fiind fie înscrisuri care emanau de la autorităţile vremii, fie erau înscrisuri care erau certificate de autorităţi (de exemplu, purtau menţiunea "executat la arhivele naţionale" sau erau inserate în cuprinsul unei corespondenţe oficiale purtate în dosar - relaţiile solicitate şi obţinute de la Ministerul Afacerilor Externe etc.); or, aceste înscrisuri aveau aptitudinea de a fi luate în considerate în evaluarea ansamblului probelor prin care recurenţii tindeau la dovedirea dreptului la despăgubiri în condiţiile legii reparatorii, astfel încât acestea trebuiau valorizate în sensul celor prevăzute de art. 264 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, astfel cum corect susţin recurenţii, curtea de apel a considerat că numai menţionarea autorului lor în listele anexă la Tratatul dintre România şi Bulgaria din 7 septembrie 1940 putea constitui dovada dreptului recurenţilor-reclamanţi la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, aceasta fiind, în aprecierea curţii de apel, singura probă în măsură să ateste existenţa dreptului reclamanţilor la despăgubiri.

Or, pornind de la conţinutul normativ al art. 4 din Legea nr. 164/2014, rezultă, pe de o parte, că niciunei probe dintre cele premise de această normă nu i se acordă apriori o valoare probatorie superioară faţă de alte probe care pot fi încadrate în cele premise de acest text, iar, pe de altă parte, Ministerul Afacerilor Externe comunicase deja la dosar, la solicitarea primei instanţe, că Tratatul în discuţie a avut 4 anexe, dar niciuna dintre acestea nu era dedicată menţionării nominale a cetăţenilor români care deţineau bunuri pe teritoriului statului bulgar (relaţiile se regăsesc la dosar primă instanţă).

Drept urmare, reiese că instanţa de apel a pretins dovedirea dreptului la despăgubiri cu o probă inexistentă (listă-anexă la Tratat) şi, mai mult decât atât, în cazul în care o astfel de listă-anexă ar fi existat, i-ar acordat acesteia o valoare probatorie absolută, fără ca aceasta să fie prevăzută ca atare de lege.

Astfel cum deja s-a arătat, curtea de apel a apreciat că, în contextul art. V din Tratatul dintre România şi Bulgaria, autorul reclamanţilor a avut posibilitatea de a dispune de bunuri în termen de 18 luni, cu începere de la schimbul instrumentelor de ratificare a Tratatului.

Înalta Curte apreciază că un astfel de enunţ nu reprezintă o concluzie în sensul infrimării dreptului la despăgubiri al recurenţilor-reclamanţi, întrucât prin acesta nu se statutează în niciun fel cu privire la ceea ce trebuia a se verifica în cauză, din perspectiva cerinţelor impuse de art. 1 din Legea nr. 9/1998, prin mijlocirea prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Astfel, simpla existenţă a art. V din Tratatul dintre România şi Bulgaria din 7 septembrie 1940, fără a se demonstra că autorul recurenţilor reclamanţi a înstrăinat efectiv, în intervalul de 18 luni menţionat, bunurile imobile aflate pe teritoriul statului bulgar (judeţul Caliacra, în cazul său), lipseşte de premisa necesară fundamentarea eventualei concluzii că acesta nu a fost prejudiciat prin aplicarea Tratatului dintre România şi Bulgaria din 1940 (dată fiind presupusa încasare a contravalorii proprietăţilor care ar fi avut loc, în cazul unei înstrăinări cu titlu oneros).

Doar într-un astfel de context, în cadrul aplicării prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, instanţa de apel putea face uz de dispoziţiile art. 329 din C. proc. civ. referitoare la prezumţiile judiciare.

Având în vedere circumstanţele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel, printr-o cercetare judecătorească incompletă şi contradictorie, în aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, a privat recurenţii-reclamanţi de posibilitatea de a-şi demonstra pretenţiile deduse judecăţii în condiţiile prevăzute de lege, soluţia pronunţată în apel fiind construită pe un raţionament juridic ce nu lămureşte în mod complet situaţia de fapt dedusă judecăţii şi nu răspunde tuturor argumentelor invocate în cauză, realizându-se, practic, o analiză formală a cauzei.

Astfel, validând raţionamentul primei instanţe, în motivarea deciziei recurate, instanţa de apel a recunoscut că dovada dreptului de proprietate s-a făcut cu înscrisuri autentice ale epocii, însă, în aprecierea asupra întrunirii condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014 sub aspectul existenţei dreptului la despăgubiri reclamat de recurenţii-reclamanţi, singurele documente asupra cărora s-a aplecat au fost listele-anexe ale Tratatului (lista anexă inexistentă, astfel cum s-a arătat) şi Situaţia de avere imobiliară rurală Comuna D., neînsuşită de reprezentanţii statului român prin semnare, fără a se menţiona de ce a înlăturat celelalte înscrisuri anterioare, contemporane şi ulterioare momentului 1940, invocate de către recurenţii-reclamanţi, în susţinerea pretenţiilor lor, înscrisuri care întruneau condiţiile de formă din art. 4 al Legii nr. 164/2014; este de precizat că inclusiv situaţia de avere imobiliară rurală Comuna D., jud. Caliacra se încadra în prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, acest înscris probator purtând menţiunea certificării de către Arhivele Naţionale, în timp ce condiţia semnării acestuia de reprezentanţii în Comisie ai ambelor state era o rigoare în însăşi aplicarea prevederilor actului normativ care a instituit obligaţia întocmirii acestora.

Or, lipsa unei analize reale şi efective a înscrisurilor şi a celorlalte probe ce întrunesc cerinţele art. 4 din Legea nr. 164/2014, analiză ce nu poate fi realizată în etapa procesuală a recursului, echivalează cu neefectuarea unei cercetări pe fond în mod real a raportului juridic dedus judecăţii, constatare care demontrează imposibilitatea exercitării contolului de legalitate în recurs.

În consecinţă, urmează ca, în rejudecare, instanţa de apel să procedeze la evaluarea întregului materialului probator ce compune dosarul administrativ, a probelor administrate în etapa judiciară, în toate fazele procesuale, inclusiv înscrisurile noi depuse ori evocate în recurs (adeverinţa nr. x din 21 iunie 1941 emisă de Primarul oraşului Medgidia, judeţul Constanţa), în spiritul normei prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014, fiind necesar a se lămuri pe deplin situaţia de fapt dedusă judecăţii şi să se răspundă argumentelor esenţiale şi apărărilor principale formulate de părţi.

Pentru considerentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 raportat la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, reţinându-se întrunirea în speţă a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii C. şi B., în prezent, decedat, şi continuat de succesorii acestuia - E. şi F. împotriva deciziei civile nr. 384A din 09 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 februarie 2022.