Tort claim for 1989 revolution injuries: start date and interruption of prescriptive period under Decree 167/1958 for state civil liability

Şedinţa publică din data de 21 februarie 2022

După deliberare, asupra cauzei de faţă constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la 26 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi pârâtul Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989, obligarea acestora la plata sumei de 1.000.000 de euro şi a dobânzii legale, începând cu data introducerii acţiunii, până la achitarea efectivă, sumă ce reprezintă contravaloarea prejudiciului creat şi priveşte plata unor daune morale în cuantum de 800.000 euro, având în vedere prejudiciul moral imens ce i s-a produs, ţinând cont de intensitatea suferinţelor fizice şi psihice, aflându-se în imposibilitatea de a se angaja vreodată, întrucât a suferit un prejudiciu estetic grav şi permanent şi suma de 200.000 euro (indexată şi actualizată conform legii), despăgubiri civile pentru repararea prejudiciului material ce i s-a provocat, constând în veniturile şi beneficiile de care a fost lipsit din 1989 - până la data introducerii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea Tribunalului Caraş-Severin

Prin sentinţa nr. 1207 din 16 noiembrie 2020, Tribunalul Caraş-Severin a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989 şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de acest pârât, prin Ministerul Finanţelor Publice, respingând cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă.

3. Hotărârea Curţii de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 121 din 1 iulie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1207 din 16 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin.

4. Recursul

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A., solicitând casarea hotărârii şi, în rejudecare, obligarea pârâţilor la plata daunelor solicitate.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere motivele pe care le-a invocat în cererea de apel, referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, considerentele menţionate în susţinerea soluţiei de respingere a apelului formulat fiind străine de natura cauzei, dat fiind menţiunea că "nu poate reţine teza primei instanţe - în sensul că termenul ar începe să curgă de la data încheierii prin care ÎCCJ a confirmat redeschiderea urmăririi penale (13.06.2016), şi nici teza susţinută de subsemnatul recurent".

Totodată, a afirmat că instanţa de apel nu a dat eficienţă efectului devolutiv al apelului şi nici dispoziţiilor speciale privind judecata în apel, prevăzute de art. 479 C. proc. civ.

Prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel, prin aprecierea probatoriului administrat şi a înscrisurilor depuse la dosar, a încălcat şi a aplicat greşit normele de drept material, întrucât nu a clarificat situaţia existentă, ci a menţionat că prescripţia dreptului material la acţiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, reţinând eronat că recurentul putea, încă din martie 1990, să cunoască persoanele răspunzătoare de producerea faptelor.

Criticile legate de aplicarea greşită a normelor de drept material, vizează, prioritar, excepţia admisă de Tribunalul Caraş-Severin, deoarece nici în prezent nu se cunosc persoanele răspunzătoare de situaţia din anul 1989, iar curtea nu a avut în vedere faptul că prescripţia nu înlătură răspunderea penală şi civilă în cazul infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la care au fost comise.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, a subliniat că dosarul penal nu este finalizat, aflându-se în procedura de cameră preliminară. Cum primul termen de judecată urmează a fi alocat ulterior finalizării acestei proceduri, nu se poate vorbi de prescripţia dreptului material la acţiune, astfel cum au reţinut instanţele de fond şi apel, care nu au analizat celelalte motive de apel, deşi recurentul a cerut, prin cererea de apel efectuarea unei noi judecăţi asupra fondului.

A afirmat că instanţa de apel a încălcat principiile generale ale procesului civil, dispoziţiile art. 153 alin. (2) C. pen. şi ale art. 20 C. proc. pen., reţinând în mod greşit că termenul de prescripţie a început să curgă de la data încheierii prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat redeschiderea urmăririi penale.

În subsidiar, în cazul în care se va considera că, în cauză, operează un termen de prescripţie, recurentul a solicitat să se aibă în vedere că termenul de prescripţie a început să curgă de la 5 aprilie 2019, când a fost suspendat cursul prescripţiei extinctive pentru soluţionarea plângerii penale depuse de persoanele vătămate, iar nu de la 13 iunie 2016 cum a reţinut instanţa de fond. Prin rechizitoriul din prezentul dosar s-au clasat mai multe fapte cercetate, iar persoanele ce solicită despăgubiri pentru suferinţe produse prin fapte comise anterior datei de 22 decembrie 1989, pot formula cereri pentru recuperarea prejudiciului, în fata instanţelor civile competente, în termenul de prescripţie a răspunderii ce curge de la data de 05.04.2019, dată până la care a fost suspendat cursul prescripţiei extinctive pentru soluţionarea plângerii penale depuse de persoanele vătămate.

În ceea ce priveşte prejudiciul, ca şi condiţie a răspunderii civile delictuale pentru angajarea răspunderii pârâtului Statul Român, a arătat că suferinţa provocată de lipsa de implicare a acestuia în aflarea adevărului, timp de 32 de ani a depăşit durata rezonabilă, neimplicarea sa în soluţionarea dosarului penal constituind faptă ilicită, fiind obligat, pentru acest motiv, la repararea pagubei produse.

A menţionat că dreptul la viaţă este protejat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, atât din punct de vedere material, substanţial, dar şi prin instituirea obligaţiei statului de a organiza o anchetă care să fie capabilă să conducă la identificarea celor care ar putea fi responsabili de atingerile aduse dreptului la viaţă (paragr. 125 din cauza Asociaţia "21 decembrie 1989" şi alţii contra României).

A făcut referire la jurisprudenţa CEDO - cauzele Lăpuşan şi Picu împotriva României, prin care s-a reţinut, cu privire la încălcarea art. 2 din Convenţie, printre altele, importanţa dreptului victimelor şi familiilor de a cunoaşte adevărul cu privire la împrejurările care implică încălcarea masivă a drepturilor omului, dreptul la o eventuală reparaţie, dreptul fiecărei persoane la viaţă trebuind a fi protejat prin lege. Plata unor despăgubiri pentru victimele Revoluţiei este o obligaţie a statului Român, care nu a asigurat protecţia cetăţenilor, bătuţi şi suprimaţi în mod ilegal.

Recurentul a susţinut că sunt întrunite cerinţele răspunderii civile delictuale a Statului Român, în temeiul prevederilor art. 1349-1395 C. civ., fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta prepuşilor, în raport de prejudiciul care i-a fost cauzat, culpa prepuşilor statului şi legătura de cauzalitate dintre faptele evocate şi prejudiciu.

A reiterat aspectele referitoare la situaţia de fapt dedusă judecăţii, pentru producerea leziunilor apreciind că repararea prejudiciului suferit trebuie să fie integrală, fără distincţie, după cum prejudiciul este material sau moral, scopul acordării daunelor morale constând în realizarea, în primul rând, a unei satisfacţii morale pentru suferinţe de acelaşi ordin, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale.

Cât priveşte repararea prejudiciului, a solicitat să se aibă în vedere prevederile art. 1357, art. 1381 şi art. 1385 alin. (1) C. civ., temeiul răspunderii Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, subzistând şi prin prisma prevederilor art. 20 din Constituţia României, conform cărora legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România a aderat, fiind necesar să se aibă în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului atunci când se analizează condiţiile de antrenare a răspunderii civile delictuale. Consideră că Statul Român nu a îndeplinit obligaţia de a efectua o anchetă efectivă şi serioasă în dosarul privind Revoluţia Română, iar în privinţa cuantumului răspunderii, acesta este proporţional cu sumele acordate în alte speţe de CEDO.

Apreciază că prejudiciul moral este de o gravitate incomensurabilă, iar acoperirea acestuia în mod efectiv este imposibilă. Astfel că, pentru stabilirea indemnizaţiei destinate reparării daunelor morale, este imperios necesar să se dea eficienţă criteriul echităţii, iar indemnizaţia acordată să fie una substanţială şi susceptibilă a compensa prejudiciile suferite din pricina vătămărilor care au constat în împuşcarea la nivelul piciorului stâng şi abdomenului, leziuni care nu s-au vindecat în totalitate nici până la dala prezentei. Caracterul de permanenţă a prejudiciului estetic la care fac trimitere dispoziţiile legale presupune o consecinţă posttraumatică care nu este susceptibilă de refacere, în sensul că, nici pe cale naturală, nici ca urmare a vreunei intervenţii medico-chirurgicale, nu se va mai putea obţine remedierea.

A susţinut că valoarea socială lezată este reprezentată de dreptul la integritate corporală, valoare fundamentală garantată de art. 22 din Constituţia României şi protejată prin lege, conform art. 2 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte daunele materiale suferite, recurentul a precizat că acestea includ cuantumul îngrijirilor medicale, cheltuielile suplimentare efectuate după producerea accidentului de circulaţie, cât şi investigaţiile medicale şi şedinţele de recuperare aferente accidentului, inclusiv posibila remuneraţie provenită din exercitarea unor activităţi de muncă.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 14 octombrie 2022, intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 22 octombrie 2022, intimatul Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989 a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, susţinând că recurentul a atacat cu recurs hotărârea instanţei de fond, calea de atac fiind soluţionată prin decizia care formează obiectul recursului pendinte, care are caracter definitiv.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În esenţă, reclamantul solicită, în baza art. 1357 C. civ., invocând răspunderea pentru fapta proprie a pârâtului, despăgubiri materiale şi morale Statului român pentru prejudiciul cauzat la data de 21.12.1989, când a fost rănit prin împuşcare de persoane neidentificate.

Acţiunea a fost respinsă ca prescrisă, instanţa de fond reţinând că prin Ordonanţa nr. 692/C2/2016 din data de 05.04.2016, prim-adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus, din oficiu, infirmarea Ordonanţei nr. 11/P/2014 din data de 14.10.2015 a secţiei Parchetelor Militare şi redeschiderea urmăririi penale în cauză. Cum în ce priveşte persoanele care s-au constituit părţi civile, între care şi reclamantul, a operat, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 întreruperea prescripţiei extinctive referitor la dreptul la acţiune pentru repararea daunelor materiale şi/sau morale cauzate prin deces sau vătămare corporală, s-a apreciat că de la data de 13.06.2016 a început să curgă termenul de prescripţie care, la data de 26.11.2019, când a fost înregistrată cererea de chemare în judecată, era împlinit.

La rândul său, instanţa de apel a menţinut soluţia, substituind motivarea, în sensul că nu a reţinut nici teza primei instanţe (termenul începe să curgă de la data încheierii prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat redeschiderea urmării penale -13.06.2016), nici teza susţinută de apelant (termenul începe că curgă de la data de 5.04.2019, data întocmirii rechizitoriului prin care au fost trimise în judecată persoane ale căror conduite au fost constate în intervalul 22-31 decembrie 1989 şi s-au dat soluţii de clasare pentru fapte anterioare datei de 22 decembrie 1989, soluţie care îl vizează şi pe acesta). Curtea de apel a reţinut că, din cuprinsul rechizitoriului, rezultă că pentru represiunile din vestul ţării (survenite în intervalul 16-21 decembrie 1989) s-au desfăşurat alte două procese penale în urma cărora au fost găsite vinovate şi condamnate mai multe persoane, context în care, în aplicarea prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 incident în cauză (prin raportare la epoca săvârşirii faptelor ilicite) a concluzionat că, cu minime diligenţe, reclamantul-apelant era în măsură încă din martie 1990 să cunoască persoanele răspunzătoare (şi, evident, să se şi constituie parte civilă în acele dosare).

Recurentul a criticat prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. aceste considerente, arătând că sunt străine de natura pricinii şi că instanţa de apel nu a răspuns criticilor sale. De asemenea, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ. a susţinut greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în condiţiile în care nici în prezent nu se cunosc persoanele răspunzătoare de situaţia din anul 1989, iar curtea nu a avut în vedere faptul că prescripţia nu înlătură răspunderea penală şi civilă în cazul infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la care au fost comise. A apreciat că dosarul penal nu este finalizat, aflându-se în procedura de cameră preliminară, instanţa de fond reţinând în mod greşit că termenul de prescripţie a început să curgă de la data încheierii prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat redeschiderea urmăririi penale.

În subsidiar, recurentul a solicitat să se aibă în vedere că termenul de prescripţie a început să curgă, în ceea ce îl priveşte, de la 5 aprilie 2019, termen până la care a fost suspendat cursul prescripţiei extinctive pentru soluţionarea plângerii penale depuse de persoanele vătămate, iar nu de la 13 iunie 2016 cum a reţinut instanţa de fond, dată fiind soluţia de clasare pentru fapte comise anterior datei de 22 decembrie 1989. Consideră că suferinţa provocată de lipsa de implicare a statului în aflarea adevărului, timp de 32 de ani a depăşit durata rezonabilă, neimplicarea sa în soluţionarea dosarului penal constituind faptă ilicită şi citează jurisprudenţa CEDO care a sancţionat statul român pentru neîndeplinirea obligaţiei de a organiza o anchetă care să fie capabilă să conducă la identificarea celor care ar putea fi responsabili de atingerile aduse dreptului la viaţă şi nu a asigurat protecţia cetăţenilor. A mai susţinut că statul răspunde pentru fapta prepuşilor săi.

Analizând, în temeiul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., criticile formulate, din perspectiva considerentelor care au stat la baza validării de către instanţa de apel a soluţiei de prescripţie a dreptului la acţiune, Înalta Curte reţine că acestea sunt întemeiate.

Astfel, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora: "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea" şi nu normele privind prescripţia ale noului C. civ. având în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (4) din acest din urmă act normativ care dispun că "prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit."

În baza acestui text de lege, acţiunea civilă privind drepturi având un obiect patrimonial, chiar asociată unei cauze penale, se prescrie potrivit dreptului comun în materie reprezentat de Decretul nr. 167/1958, într-un termen de trei ani a cărui dată de începere se stabileşte potrivit regulilor mai sus enunţate, întrucât, sub imperiul acestei legi, prescripţia răspunderii civile are un regim juridic distinct de cea a răspunderii penale.

În cauză, prescripţia a fost analizată prin raportarea la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a pârâtului, aspect reţinut în primă instanţă şi necontestat în apel. Din această perspectivă, instanţa de apel a stabilit că prejudiciul a fost cunoscut de reclamant chiar la data vătămării sale prin împuşcare, respectiv la 21.12.1989, dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie. Este de reţinut faptul că art. 8 alin. (1) din decret se referă la "cel care răspunde" de pagubă, entitate care nu se confundă întotdeauna cu autorul care a cauzat-o, prin urmare nu se poate aprecia că, în cauză, reclamantul nu ar fi cunoscut de existenţa pârâtului indicat în prezenta acţiune încă de la momentul producerii prejudiciului.

Atare prescripţie este susceptibilă de suspendare şi de întrerupere în condiţiile expres şi restrictiv prevăzute de lege, cu condiţia ca dreptul la acţiune să fi fost exercitat în termenul defipt de lege.

Or, Înalta Curte constată că, deşi instanţa de apel a infirmat modul de calcul al prescripţiei statuat în primă instanţă, aceasta nu a motivat convingător care sunt elementele care au determinat aplicarea, în viziunea sa, a acestei sancţiuni civile, în condiţiile în care considerentele deciziei atacate nu conţin o analiză a momentului iniţierii demersurilor procesuale ale reclamantului şi nici o verificare a existenţei, astfel cum pretinde acesta, a vreunei situaţii de întrerupere a curgerii acestui termen.

Astfel, instanţa de apel a determinat data de la care a început să curgă termenul de prescripţie fără a verifica dacă înlăuntrul acestuia reclamantul s-a adresat autorităţilor judiciare în vederea dezdăunării pentru prejudiciul suferit şi dacă manifestarea sa de voinţă capătă valenţele unui act întreruptiv al cursului prescripţiei. În concret, nu a stabilit dacă şi cum a înţeles reclamantul să învestească autorităţile judiciare ale statului cu competenţe în domeniu cu o plângere penală, căreia să îi fi asociat şi o latură civilă sau, direct, cu o acţiune civilă şi care este obiectul juridic al acestora.

În condiţiile în care demersul procesual ar fi fost iniţiat în termenul de prescripţie, este justificată susţinerea recurentului în sensul că acesta a fost întrerupt până la pronunţarea soluţiei de clasare în dosarul penal. În caz contrar nu se poate vorbi de o întrerupere a acestui termen.

În ipoteza în care există un caz de întrerupere al cursului prescripţiei, este necesar a se identifica data de la care ar fi putut curge un nou termen de prescripţie în condiţiile în care susţinerile părţilor privitoare de derularea procesului penal sunt contradictorii şi nu au fost clarificate, prin verificarea concretă a conţinutului rezoluţiilor şi ordonanţelor pronunţate în acea cauză de procuror sau de instanţă, pentru a se reţine la ce categorie de infracţiuni şi la care dintre făptuitori s-au raportat soluţiile de clasare din 2016 şi 2019, în funcţie de faptele cercetate şi perioadele de timp avute în vedere la pronunţarea fiecărei soluţii.

În concret, instanţa de apel trebuie să identifice sub ce modalitate şi la ce dată recurentul şi-a formalizat solicitarea de dezdăunare în calitate de victimă a evenimentelor armate din decembrie 1989, cum a fost făcută încadrarea juridică a faptei ce constituie obiectul plângerii sale, dacă acest demers este iniţiat în termenul de prescripţie, dacă s-a constituit parte vătămată sau parte civilă în dosarul penal şi la ce dată şi dacă rezoluţiile de clasare din 2016, respectiv 2019 îl vizează direct, lăsându-i astfel nesoluţionată acţiunea sa civilă.

Numai în aceste condiţii, soluţia dată în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune va cuprinde o motivare completă ce poate fi supusă unui control judiciar de legalitate în ceea ce priveşte îndeplinirea cerinţelor de fond pentru admiterea ei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 488 pct. 6 C. proc. civ., va admite recursul şi va casa decizia recurată potrivit dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 121 din 1 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 februarie 2022.