Interruption of prescription by partial payments in real estate price difference claims

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Timiş, secţia I civilă, la 8 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea acesteia la plata sumei de 108.000 euro, reprezentând diferenţa de bani pe care trebuia să o achite conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.01.2009 de Biroul Notarului Public C..

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1541 şi art. 1539 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta B. a ridicat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin încheierea din 19 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a unit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu fondul cauzei.

2. Hotărârea Tribunalului Timiş

Prin sentinţa nr. 342 din 31 martie 2020, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta B. şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A.; a luat act că părţile şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Decizia Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin decizia nr. 213 din 25 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 342 din 31 martie 2020, pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia I civilă.

4. Calea de atac declarată în cauză

Împotriva deciziei nr. 213 din 25 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A..

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul, ulterior expunerii situaţiei de fapt, a susţinut că instanţa a interpretat greşit probatoriul administrat, dând eficienţă afirmaţiilor intimatei şi ale martorei D., apreciind că susţinerile acestora sunt cel puţin îndoielnice, prin raportare la poziţia avută în cursul urmăririi penale şi pe parcursul procesului civil.

Învederează că motivul pentru care sumele s-au virat în contul mamei sale este acela că, urmare relaţiei de prietenie dintre mama sa şi intimată, aceasta din urmă a evitat să achite întreaga sumă datorată, mizând pe faptul că recurentul va putea fi convins să renunţe la promovarea demersurilor judiciare în vederea recuperării prejudiciului.

Susţine că presupusul ajutor acordat de către intimată mamei sale, astfel cum s-a reţinut şi de către instanţa de apel, nu este dovedit, simpla declaraţie a unui martor neputând să confirme o situaţie de fapt neatestată.

În ceea ce priveşte înţelegerile cu titlu oneros dintre recurent şi intimată, reţinute şi de instanţa de apel (cu referire la remiterea sumei de 40.000 euro în vederea investirii acestora), a susţinut că acestea nu au existat în realitate, nefiind dovedite prin niciun mijloc de probă.

Susţine că intimata a indus în eroare instanţele de fond şi apel cu privire la îndeplinirea obligaţiei de plată, atât prin prisma datei achitării sumei (sau sumelor parţiale), cât şi prin cea a modalităţii în care aceasta ar fi fost achitată.

Învederează că, prin plata sumelor evidenţiate prin mandatele poştale depuse la dosarul cauzei, cât şi prin recunoaşterea achitării diferenţei de preţ prin răspunsul la interogatoriu, termenul de prescripţie a fost întrerupt, conform dispoziţiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, iar, într-o atare situaţie, greşit s-a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost introdusă în afara termenului de prescripţie.

5. Apărările formulate în cauză

La 13 aprilie 2021, intimata B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea motivelor în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 25 noiembrie 2021, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 213 din 25 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a fost fixat termen de judecată la 10 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului invocată în cadrul întâmpinării, aceasta a fost constatată nefondată în cadrul procedurii de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., considerându-se că există critici care pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (8) C. proc. civ., aşa cum va rezulta din analiza ce urmează.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurentul a invocat, în cauză, aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează întreruperea termenului de prescripţie, instanţa de apel soluţionând eronat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a apreciat că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege, "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Critica formulată în cadrul acestui motiv de recurs vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. În acest sens, învederează că s-a reţinut greşit că cererea de chemare în judecată a fost introdusă în afara termenului de prescripţie, acesta fiind întrerupt prin plata sumelor evidenţiate prin mandatele poştale depuse la dosar şi prin recunoaşterea la interogatoriu a achitării diferenţei de preţ.

Potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.

Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie este de natură să producă efectul întreruptiv al cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, în conformitate cu prevederile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 dacă este voluntară, neîndoielnică, pură şi simplă, nefiind afectată de nicio condiţie sau rezervă din partea autorului ei. Prin urmare, plata parţială reprezintă o manifestare de voinţă din partea debitorului, care în accepţiunea art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, atestă fără echivoc recunoaşterea dreptului creditorului obligaţiei de plată în cadrul raportului juridic încheiat de părţi, neavând valenţele unei prezumţii simple câtă vreme are ca efect întreruperea cursului prescripţiei.

Recurentul a susţinut că plăţile efectuate de pârâtă prin mandat poştal au aptitudinea de a întrerupe prescripţia întrucât reprezintă plăţi a diferenţei de preţ, însă această calificare nu a fost reţinută de instanţa de apel, care a constatat că titlul cu care au fost avansate respectivele sume nu poate fi asimilat unor plăţi parţiale rezultate din diferenţa de preţ rămasă neachitată mandantului, în absenţa unor minime indicii în acest sens, şi, ca atare, nu reprezintă un act de recunoaştere în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte reţine că aspectele de fapt ale judecăţii şi criticile de netemeinicie nu pot forma obiectul controlului judiciar în recursul exercitat în condiţiile art. 488 C. proc. civ., faţă de caracterul extraordinar al acestei căi de atac, care permite examinarea hotărârii atacate numai prin prisma motivelor de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege.

Ca atare, motivele invocate în cadrul cererii de recurs ce vizează modul de interpretare a probatoriilor şi de stabilire a unei alte situaţii de fapt faţă de cea reţinută de către instanţele anterioare, constituie aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate a hotărilor, în sensul art. 488 C. proc. civ.

Având în vedere că, în ceea ce priveşte plata sumelor evidenţiate prin mandatele poştale depuse la dosar, nu s-a reţinut că acestea ar constitui plăţi ale sumei pretins datorate, instanţa de apel a apreciat în mod corect că aceasta nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 pentru a fi considerată act de recunoaştere şi a întrerupe cursul prescripţiei.

Referitor la critica recurentului prin care se susţine că termenul de prescripţie a fost întrerupt prin recunoaşterea la interogatoriu a achitării diferenţei de preţ, Înalta Curte reţine că a fost invocată pentru prima dată în recurs, omisso medio, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., această critică a recurentei nu va putea fi analizată în prezentul context procesual.

Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel. Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că efectul devolutiv al apelului se limitează la ceea ce a fost apelat, în recurs putând fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel.

Referitor la criticile ce vizează interpretarea greşită a probatoriului administrat, cu valorificarea de către instanţa de apel a afirmaţiilor intimatei şi ale martorei D., Înalta Curte reţine, aşa cum s-a arătat anterior, că modalitatea de interpretare a probatoriului era apanajul instanţelor de fond în aplicarea dispoziţiilor legale în materia probelor, astfel că orice critică formulată sub acest aspect excedează atribuţiilor instanţei de control judiciar în recurs, unde analiza se limitează la cercetarea legalităţii soluţiei în condiţiile expres şi limitativ reglementate prin prevederile art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte reaminteşte că instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată.

Afirmaţiile recurentului vizând faptul că motivul pentru care sumele s-au virat în contul mamei sale este acela că, urmare relaţiei de prietenie dintre mama sa şi intimată, aceasta din urmă a evitat să achite întreaga sumă datorată, mizând pe faptul că recurentul va putea fi convins să renunţe la promovarea demersurilor judiciare în vederea recuperării prejudiciului, precum şi cele care se referă la nedovedirea presupusului ajutor acordat de intimată mamei sale şi nedovedirea înţelegerilor cu titlu oneros dintre recurent şi intimată, reţinute de instanţa de apel, tind la restabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond, aspecte ce reprezintă valenţele unui veritabil control judiciar de temeinicie, incompatibil cu structura recursului.

Sub un ultim aspect, se constată că, prin concluziile orale, reprezentantul legal al recurentului a susţinut că instanţa de apel a interpretat nelegal că termenul de prescripţie curge de la 11 decembrie 2015, data ultimei plăţi efectuate de intimată către recurentă.

Se reţine că această critică nu poate fi analizată, nefiind invocată în condiţii procedurale, respectiv prin cererea de recurs, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 213 din 25 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 213 din 25 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 februarie 2022.