Civil liability for bank’s refusal to process check: breaking of causal link via lack of signing authority and procedural nullity of appeal filed with wrong instance

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 4 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 12.521.000 euro (57.972.230 RON), cu titlu de daune materiale şi a sumei de 100.000.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1349 C. civ.

La termenul din 11 decembrie 2018, reclamantul a depus cerere precizatoare, prin care a arătat că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este art. 1373 şi art. 1357 C. civ.

2. Judecata la fond şi hotărârea Tribunalului Bucureşti

La 6 februarie 2018, numitul C. a depus cerere de intervenţie principală, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei solicitate de reclamant, în cuantum de 1/2 către acesta şi 1/2 către sine. Prin cererea depusă la 26 aprilie 2018, C. a menţionat că înţelege să renunţe la soluţionarea cererii.

La 3 mai 2018, pârâta a depus întâmpinare la cererea de intervenţie principală, solicitând respingerea acesteia, ca inadmisibilă.

Prin întâmpinarea la cererea principală, depusă la aceeaşi dată, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, iar, ulterior, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive prin cererea depusă la 13 septembrie 2018.

Prin încheierea din 19 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâtă; a luat act de renunţarea numitului C. la judecata cererii de intervenţie principale.

Prin sentinţa nr. 1033 din 15 mai 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului, obligându-l pe acesta la plata sumei de 16.596,93 RON către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1769 din 10 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1033 din 15 mai 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.; în baza art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, a stabilit că rămâne în sarcina statului contravaloarea taxei judiciare de timbru de care apelantul-reclamant a beneficiat de ajutor public judiciar, sub forma reducerii cuantumului acesteia.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1769 din 10 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A..

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept substanţial referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale, reţinând că recurentul are calitate procesuală, că există faptă ilicită, însă a considerat că nu există legătura de cauzalitate între aceasta şi prejudiciu, astfel că nu a procedat la analiza susţinerilor recurentului cu privire la prejudiciul suferit.

Susţine că recursul vizează partea din hotărâre referitoare la inexistenţa legăturii de cauzalitate şi existenţa prejudiciului. Arată că recurentul avea drept de semnătură asupra conturilor societăţii, aspect ce rezultă din încheierea penală din 17 noiembrie 2020, pronunţată de Judecătoria Galaţi în dosarul nr. x/2020, încheiere definitivă, care se impune cu putere de lucru judecat; instanţa penală a reţinut că recurentului i-a fost falsificat dreptul de semnătură asupra contului bancar al societăţii D. S.R.L., în care deţinea calitatea de asociat unic şi administrator, fiindu-i creat prejudiciul ce constă în contravaloarea plăţii sumelor aferente dreptului de dividende al asociaţilor către terţi faţă de care societatea nu avea vreo obligaţie de plată.

Învederează că încheierea penală menţionată răstoarnă prezumţia de legalitate şi puterea de lucru judecat din considerentele sentinţei civile nr. 1871/2017 şi ale deciziei civile nr. 229/2019 prin care s-a reţinut, în mod definitiv că, la 21 ianuarie 2015, recurentul nu putea dispune efectuarea operaţiunilor din cont decât împreună cu semnătura administratorului C..

Referitor la sumele pe care recurentul avea dreptul să le retragă din conturile societăţii, învederează că instanţele de fond şi de apel au ignorat Hotărârea AGA nr. 51/2012 de distribuire a dividendelor, prin care s-a născut în patrimoniul său dreptul de creanţă în sumă de 11.542.907,62 RON împotriva societăţii.

Susţinând că motivarea hotărârii recurate este contradictorie, recurentul a arătat că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că ambii administratori aveau drepturi depline pentru reprezentarea societăţii, iar, pe de altă parte, că recurentul nu avea dreptul de a efectua operaţiuni asupra conturilor societăţii, în absenţa semnăturii celuilalt asociat.

Recurentul arată că, luând în considerare statuările instanţei de apel, în sensul că obiectul cauzei nu este reprezentat de relaţiile celor doi administratori cu privire la dreptul de administrare, motivarea este contradictorie, neputându-se concilia, în mod logic deplinătatea drepturilor de administrare a ambilor administratori cu limitarea dreptului unui singur administrator (recurentul) de a efectua anumite operaţiuni.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata B. a formulat întâmpinare la 22 aprilie 2021, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, prin prisma nedepunerii cererii de recurs la instanţa a cărei hotărâre se atacă, potrivit art. 490 alin. (1), coroborat cu art. 176 pct. 6 C. proc. civ., recursul fiind depus la Tribunalul Bucureşti.

Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, la 10 mai 2021, prin care a menţionat că, în speţă, nu este aplicabil art. 490 alin. (1) C. proc. civ., ci art. XVII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, care nu prevede sancţiunea nulităţii recursului pentru ipoteza în care cererea de recurs a fost depusă la o altă instanţă faţă de cea a cărei hotărâre se atacă, nulitatea invocată putând fi virtuală, iar nu expresă.

6. Procedura de filtru

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 2 martie 2021, sub nr. x/2017, fiind repartizată, spre soluţionare, Completului nr. 8.

Completul de filtru nr. 8, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului către părţi pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Intimata B. S.A. a depus punct de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 25 noiembrie 2021, pronunţată în camera de consiliu, recursul a fost admis, formal, în principiu, urmând a fi supuse dezbaterii contradictorii, atât nulitatea cererii de recurs, din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 490 alin. (1) C. proc. civ., cât şi fondul, fiind stabilit termen în şedinţa publică din 10 februarie 2022 pentru soluţionarea acestora. La această dată Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra cauzei.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că atât excepţia nulităţii recursului cât şi recursul sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului pentru nedepunerea cererii de recurs la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, respectiv Curtea de Apel Bucureşti (în speţă aceasta fiind depusă la Tribunalul Bucureşti) se pune în discuţie incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 490 alin. (1) C. proc. civ. sau a dispoziţiilor art. XVII alin. (1) din Legea nr. 2/2013.

Potrivit art. 490 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010, anterior modificării intervenite prin Legea nr. 310/2018, recursul şi, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii (...). După cum se poate lesne observa, acest text legal prevede sancţiunea expresă a nulităţii cererii de recurs în cazul în care aceasta nu este depusă la instanţa a cărei hotărâre se atacă.

Aceste dispoziţii nu au fost aplicate în perioada 15.02.2013-01.01.2019, întrucât prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. (în vigoare începând cu data de 15.02.2013), la art. XIII s-a stabilit că Dispoziţiile Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, privitoare la pregătirea dosarului de apel sau, după caz, de recurs de către instanţa a cărei hotărâre se atacă se aplică în procesele pornite începând cu data de 1 ianuarie 2017. În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 se aplică dispoziţiile art. XIV-XVII.

Acest termen a fost prorogat până la data de 1 ianuarie 2019, conform art. I din Ordonanţa de urgenţă nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., ordonanţă respinsă prin Legea nr. 260/2021 din 29 octombrie 2021.

Se remarcă faptul că, spre deosebire de prevederile C. proc. civ. care cuprindea dispoziţii de pregătire a dosarului de către instanţa a cărei hotărâre era atacată (cum ar fi cele de la art. 490 alin. (2) ce făceau trimitere la art. 471 alin. (3) şi următoarele), cele ale Legii nr. 2/2013 au amânat aplicarea acestei proceduri, dispunând în continuare verificarea şi comunicarea căilor de atac de către instanţa de control judiciar, până la 1 ianuarie 2019. Ulterior, prin Legea nr. 310/2018 s-a prevăzut procedura de înaintare a dosarului, împreună cu cererile de apel sau recurs, după caz instanţei de control judiciar.

Potrivit art. 24 şi 25 din C. proc. civ., dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, iar procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.

Raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 04.12.2017, faţă de dispoziţiile art. XIII din Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că prezentei cauze îi sunt aplicabile prevederile art. XVII alin. (1) din acelaşi act normativ, conform cărora "Recursul şi, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă".

Spre deosebire de art. 490 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data de 15.02.2013, dispoziţiile incidente în speţă nu mai prevăd în mod expres sancţiunea nulităţii, neputându-se considera că este o simplă omisiune a legiuitorului, ci chiar o opţiune expresă a acestuia, care a apreciat că, în condiţiile în care art. XVII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 este aplicabil proceselor în care nu se mai procedează la pregătirea dosarului de apel sau, după caz, de recurs de către instanţa a cărei hotărâre se atacă, depunerea la o altă instanţă a căii de atac nu atrage, de plano, nulitatea actului de procedură. De altfel, opţiunea legiuitorului privind înlăturarea sancţiunii nulităţii reiese şi din dispoziţiile art. XIV alin. (1) din Legea nr. 2/2013, care prevăd că "Apelul şi, când este cazul, motivele de apel se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă", cu conţinut diferit faţă de prevederile art. 471 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data de 15.02.2013, conform cărora "Apelul şi, când este cazul, motivele de apel se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii".

Prin amânarea reglementărilor privind pregătirea dosarului de apel sau, după caz, de recurs de către instanţa a cărei hotărâre se atacă, legiuitorul a apreciat că nerespectarea regulilor de procedură privind depunerea căilor de atac nu este de natură a afecta bunul mers al justiţiei, în aşa măsură încât să fie ataşată dispoziţiei procedurale o nulitate necondiţionată, expres prevăzută de lege.

Ca atare, în speţă neaflându-ne într-un caz de nulitate necondiţionată cum ar fi cele prevăzute de art. 176 C. proc. civ., suntem în situaţia unei nulităţi condiţionate, astfel cum aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 175 C. proc. civ., potrivit cărora, actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.

Or, prin depunerea căii de atac la Tribunalul Bucureşti nu se poate aprecia că s-a cauzat intimatei vreo vătămare câtă vreme cererea a fost înregistrată potrivit dispoziţiilor legale în materie şi înaintată, împreună cu dosarul cauzei instanţei de control judiciar, la momentul pronunţării prezentei decizii fiind urmată aceeaşi procedură care ar fi fost aplicată şi în cazul în care cererea ar fi fost depusă direct la Curtea de Apel Bucureşti.

Pe cale de consecinţă, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge excepţia nulităţii cererii de recurs.

Cu privire la recursul declarat în cauză de către reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1769A din 10 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, se constată că în cuprinsul memoriului de recurs, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, urmează a fi expusă situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de către instanţa anterioară ca urmare a administrării şi interpretării probelor în cauză, operaţiune care nu mai poate fi supusă controlului judiciar faţă de cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute, doar pentru motive de nelegalitate, de art. 488 C. proc. civ.,.

Astfel, a arătat instanţa de apel că societatea D. S.R.L. avea la momentul petrecerii faptelor ce fac obiectul prezentului dosar doi asociaţi şi doi administratori cu cote egale şi drepturi depline pentru reprezentarea societăţii, reclamantul A. şi C..

La data de 15.02.2008 s-a depus la dosarul juridic al societăţii (aflat în evidenţele B.) o fişă cu specimene de semnături, ambii asociaţi având drept de reprezentare şi de acces la conturile societăţii cu semnătură primă. Ulterior, în anul 2012, a avut loc o nouă actualizare a datelor de identificare ale societăţii, fiind depusă de către reprezentanţii acesteia inclusiv o nouă fişă cu specimenele de semnături în care se preciza că administratorul C. are drept de semnătură primă şi poate dispune singur asupra conturilor deschise de societate la bancă, în timp ce administratorul A. avea drept de semnătură valabilă doar împreună cu semnătura celui de al doilea administrator.

La data de 21.01.2015 reclamantul, în calitate de persoană fizică, s-a prezentat la pârâta B. prezentând un ordin de plată al sumei de 11.542.907,62 RON din contul societăţii D. S.R.L., fiind refuzat de funcţionarul bancar pe motiv că pentru efectuarea de operaţiuni asupra contului era necesară semnătura ambilor asociaţi, concluzie dedusă din lista cu specimenele de semnătură necesare pentru procesarea plăţilor dispuse de emitentul ordinului societatea D..

Deşi banca pârâtă recunoaşte că au existat nereguli în procesarea listelor cu specimenele de semnătură referitoare la clientul S.C. D. (cele două exemplare originale, pe suport material, prezentând modificări), Curtea a constatat că, faţă de fişa cu specimenele de semnături introdusă în sistemul electronic al băncii "specsmen", administratorul şi asociatul A. nu avea la data de 21.01.2015 dreptul de a dispune efectuarea de plăţi prin semnătura sa unică în numele societăţii şi din conturile acestuia.

Recurentul încearcă o reinterpretare a probatoriilor pentru a se reţine o altă situaţie de fapt decât cea pe care instanţa anterioară a stabilit-o deja, aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, cale de atac extraordinară care poate viza doar motivele de nelegalitate strict şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, încearcă să răstoarne concluzia instanţei de apel în sensul că nu avea drept de semnătură în bancă, invocând puterea de lucru judecat a încheierii din data de 17.11.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020, din care susţine că rezultă că toate documentele relative la schimbarea specimenelor de semnătură şi puterile asociate acestora din anul 2012 sunt bazate pe falsuri şi prin urmare, singura fişă cu semnături care nu este contestată de niciuna dintre părţi şi care îndeplineşte toate rigorile legale este cea din anul 2008 prin care ambii administratori aveau drept de semnătură unic şi în baza căruia recurentul putea să opereze în bancă tranzacţia ce i-a fost refuzată.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, astfel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai poate reanaliza înscrisurile depuse la dosar, aşa cum solicită recurentul, pentru a schimba datele referitoare la situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţele anterioare.

Înalta Curte reţine că încheierea din data de 17.11.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Galaţi, prin care judecătorul de cameră preliminară, în baza art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. a admis plângerea formulată de către petentul A., a desfiinţat Ordonanţa de clasare nr. 1168/P/2015 din data de 07.05.2020 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi şi a trimis cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală, nu se bucură de autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 28 C. proc. pen. care statuează că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, nefiind o hotărâre penală prin care s-a statuat cu privire la pretinsa faptă ilicită invocată în prezenta cauză de către reclamant în prezenta cauză, aceea de a gestiona greşit evidenţele fişelor cu specimene de semnătură pe suport material în contra regulamentelor BNR.

Instanţa de apel a constatat că, din contră, se bucură de autoritate de lucru judecat considerentele sentinţei civile nr. 1871/2017 pronunţată de Judecătoria Galaţi în dosar nr. x/2015 şi ale deciziei civile nr. 229/2019 pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă în acelaşi dosar, care confirmă în mod definitiv faptul că la data de 21.01.2015 asociatul administrator A. nu putea dispune efectuarea operaţiunilor din cont decât împreună cu semnătura administratorului C., astfel încât refuzul executării biletului la ordin a avut la bază lipsa calităţii şi împuternicirii acestuia de a efectua operaţiuni asupra conturilor societăţii pe baza unei singure semnături.

Ca atare, nu pot fi primite susţinerile recurentului în sensul că încheierea penală menţionată ar răsturna prezumţia de legalitate şi puterea de lucru judecat din considerentele sentinţei civile nr. 1871/2017 şi ale deciziei civile nr. 229/2019, de care instanţa de apel a ţinut cont atunci când a stabilit că, la 21 ianuarie 2015, reclamantul nu putea dispune efectuarea operaţiunilor din cont decât împreună cu semnătura administratorului C..

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., invocat ca motiv de casare prin cererea de recurs, potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, chiar şi în condiţiile în care s-ar da eficienţă încheierii din data de 17.11.2020, care nu a format obiectul analizei instanţei de apel nefiind depusă la dosar la data pronunţării deciziei atacate nr. 1769A din 10 decembrie 2020 (recurentul susţinând că i-a fost comunicată ulterior, de abia la data de 17.12.2020), nu se poate considera că cele statuate în cadrul hotărârii ce face obiectul prezentului control judiciar ar contraveni considerentelor acesteia.

Organele de cercetare penală au constatat că fişele de specimene de semnături pe suport material înregistrate la B. S.A. Sucursala Galaţi cu nr. 790 din 06.02.2012, numerotate cu,.1" şi "2", conţin modificări ale menţiunilor scrise la rubrica "Tip de semnătură" atât în dreptul numelui A. cât şi în dreptul numelui C. ce constau în suprapunerea traseelor grafice ale majusculelor "E" şi "A", dar a treia fişă cu specimene de semnături, ce există doar în forma scanată în aplicaţia internă a băncii- E., ce reprezintă copia paginii a doua a fişei de semnături şi este semnată la rubrica "Semnătură Client/Reprezentant" doar de A., nu prezintă modificări. Conform acestei fişe, C. are drept de semnătura tip "E" - semnătură unică, iar A. are semnătura tip "A" - valabilă doar împreună cu o altă semnătură de tip A.

Judecătorul de cameră preliminară a dispus trimiterea cauzei la procuror pentru a completa urmărirea penală, motivul determinant, cu referire la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, faptă prevăzută de art. 320 C. pen., fiind acela că prin Decizia nr. 18/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 185 alin. (2) C. pen., astfel că în mod greşit s-a apreciat că nu pot fi efectuate cercetări sub aspectul comiterii infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, întrucât fişele cu specimene de semnături înregistrate la B. sunt verificate de către funcţionarul bancar.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, fapta ilicită imputată băncii de reclamant nu este aceea de fals, ci aceea că a gestionat greşit evidenţele fişelor cu specimene de semnătură pe suport material în contra regulamentelor BNR, aspect reţinut de către instanţa de apel şi necontestat prin cererea de recurs.

Prin decizia atacată, Curtea de Apel a reţinut că atât timp cât exemplarul fişei scanate în sistemul electronic al băncii "E." şi exemplarul fişei pe suport material (chiar cu îngroşări şi ştersături care demonstrează o posibilă alterare a conţinutului acestora) erau indubitabil în sensul că doar administratorul C. avea drept de semnătură primă, în timp ce administratorul A. nu putea dispune de unul singur un ordin de plată din contul societăţii D., refuzul executării de către bancă a ordinului de plată era legal şi avea caracterul unei fapte licite care întrerupea orice legătură de cauzalitate între fapta ilicită de a ţine incorect evidenţa specimenele de semnături ale reprezentanţilor societăţii D. şi prejudiciile invocate de persoana fizică A. în calitate de beneficiar al ordinului de plată din data de 21.01.2015.

Ca atare, independent de alterarea celor două fişe pe suport material, împrejurare invocată de recurent în cauza penală, în analiza dreptului de semnătură al reclamantului instanţa de apel s-a raportat la înscrisul scanat în sistemul electronic al băncii, care nu suferea modificări şi asupra căruia nu poartă reluarea cercetărilor penale, precum şi la concluziile procesului derulat în faţa instanţelor din judeţul Galaţi în sensul că banca trebuia să permită efectuarea operaţiunilor în conformitate cu specimenele de semnături regăsite în sistemul electronic al băncii, "E." care nu îi dădeau dreptul administratorului A. să dispună prin semnătură primă cu privire la banii aflaţi în conturile societăţii.

Ca urmare a interpretării probatoriilor administrate în cauză instanţa anterioară a ajuns la concluzia că nu există o hotărâre judecătorească sau o altă probă din care să reiasă că, la momentul întocmirii ordinului de plată, apelantul reclamant ar fi fost împuternicit de societate, în calitate de administrator al acesteia, să efectueze operaţiuni asupra conturilor fără a fi necesară semnătura celui de al doilea administrator.

Cum aceste concluzii sunt în concordanţă cu efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârile prezentate de părţi instanţei de apel şi nu încalcă nici statuările ulterioare, nefinalizate, ale instanţei penale, vor fi respinse criticile recurentului încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs l-a constituit susţinerea că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept substanţial referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale, atunci când a considerat că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, astfel că nu a procedat la analiza susţinerilor recurentului cu privire la prejudiciul suferit, aspecte încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată. Acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Deşi nu indică în concret care norme materiale au fost încălcate sau aplicate greşit, Înalta Curte constată că recurentul are în vedere dispoziţiile referitoare la întrunirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, recursul vizând doar partea din hotărâre referitoare la inexistenţa legăturii de cauzalitate şi a prejudiciului.

Aşa cum s-a arătat anterior, situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond a statuat că la nivelul anului 2015 administratorul A. avea drept de semnătură şi putea reprezenta societatea în raporturile cu banca doar alături de semnătura celui de al doilea administrator C. şi că ordinul de plată din 21.01.2015 nu avea semnătura ambilor administratori şi nu putea fi operat de bancă.

Ca atare, Curtea de apel a concluzionat că, deşi există o faptă ilicită a băncii de a ţine evidenţele fişelor cu specimene de semnătură pe suport material în contra regulamentelor BNR, nu s-a demonstrat că există legătură de cauzalitate între aceasta şi prejudiciul afirmat de persoana fizică A., deoarece grefarea refuzului de plată a ordinului pe lipsa dreptului de primă semnătură a administratorului A. întrerupe legătura de cauzalitate invocată de reclamant.

Astfel, în mod corect a apreciat instanţa de apel că legătura de cauzalitate ar fi existat dacă ordinul de plată din 21.01.2015 ar fi fost refuzat la plată deşi era semnat de ambii administratori sau era semnat de administratorul care avea drept de semnătură primă, ceea ce nu a fost cazul în speţă.

Reclamantul susţine că aceste considerente sunt nelegale întrucât prin încheierea pronunţată în data de 17.11.2020, instanţa penală a reţinut că i-a fost falsificat dreptul de semnătură asupra contului bancar al societăţii D. S.R.L. unde avea calitatea de asociat unic si administrator cu puteri depline, pretinzând că la momentul întocmirii ordinului de plată, singurele documente valabile referitoare la dreptul de semnătură erau cele din anul 2008, cele din 2012 fiind toate false.

Or, instanţa penală nu a statuat în mod expres şi definitiv asupra existenţei infracţiunii de fals a exemplarului scanat în evidenţele băncii şi nici reclamantul nu a făcut dovada că avea drept de primă semnătură, neputându-se înlătura, de plano, situaţia intervenită în anul 2012, prin care cei doi administratori au convenit actualizarea modalităţii în care se puteau dispune plăţi din contul bancar al societăţii.

Raportat la situaţia de fapt deja stabilită, Înalta Curte constată că, într-adevăr, fapta pârâtei de nu a ţine evidenţele fişelor cu specimene de semnătură pe suport material în contra regulamentelor BNR nu reprezintă cauza prejudiciului pretins creat reclamantului, constând în încasarea cu întârziere şi doar a unei părţi din dividendele la care ar fi avut dreptul, nefiind întrunite astfel dispoziţiile art. 1349, 1357, 1358 C. civ., potrivit cărora pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară îndeplinirea în mod cumulativ a următoarelor condiţii: existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia celui ce a cauzat prejudiciul şi existenţa capacităţii delictuale a celui ce a săvârşit fapta ilicită.

Cum în speţă a lipsit una dintre aceste condiţiii, în mod corect nu a mai fost stabilită existenţa prejudiciului pretins de reclamant, cele arătate anterior făcând inutilă analizarea în concret a cuantumului prejudiciului moral şi material invocat de reclamant, respectiv a sumelor pe care recurentul avea dreptul să le retragă din conturile societăţii, în baza Hotărârii AGA nr. 51/2012 de distribuire a dividendelor, astfel încât nu pot fi primite niciuna dintre criticile încadrate de recurent în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susţinând că motivarea hotărârii recurate este contradictorie, recurentul a arătat că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că ambii administratori aveau drepturi depline pentru reprezentarea societăţii, iar, pe de altă parte, că recurentul nu avea dreptul de a efectua operaţiuni asupra conturilor societăţii, în absenţa semnăturii celuilalt asociat, neputându-se concilia, în mod logic, deplinătatea drepturilor de administrare a ambilor administratori cu limitarea dreptului unui singur administrator (recurentul) de a efectua anumite operaţiuni, aceste critici fiind încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit acestor dispoziţii casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Sub acest aspect se constată că la pagina 7 paragraful 3 al deciziei atacate s-a menţionat: Curtea constată că societatea D. avea la momentul petrecerii faptelor ce fac obiectul prezentului dosar doi asociaţi şi doi administratori. Este vorba de reclamantul A. şi de domnul C., ambii asociaţi având cote egale şi fiind administratori cu drepturi depline pentru reprezentarea societăţii. Deşi ambii asociaţi erau administratori ai societăţii, în contractul dintre bancă şi societatea D. se prevedea că administratorul C. avea drept de semnătură de tip "E", adică semnătură primă, iar administratorul A. avea drept de semnătură de tip "A" (adică semnătură valabilă doar împreună cu altă semnătură).

Recurentul consideră că este incompatibilă noţiunea de administratori cu drepturi depline cu limitarea dreptului unui singur administrator (recurentul) de a efectua anumite operaţiuni.

Or, prevederile statutare şi actele care stabilesc puterile de care se bucurau cei doi administratori sunt distincte de modul în care aceştia au înţeles să desfăşoare relaţiile contractuale cu banca pârâtă şi nu fac obiectul litigiului de faţă, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Aşa cum just a remarcat instanţa anterioară, refuzul de plată a ordinului emis de A. nu a avut la bază inadvertenţele dintre fişa cu specimene de semnătură (scriptică materială) şi reflectarea informativă a aceleiaşi fişe, ci lipsa dreptului de semnătură/împuternicirii reclamantului cu privire la efectuarea de operaţiuni asupra contului societăţii comerciale D., iar dovada dreptului de semnătură primă în contra evidenţelor bancare electronice putea fi făcută prin hotărâre judecătorească, dacă ar fi existat un litigiu între asociaţii/administratorii societăţii cu privire la acest aspect, ceea ce, de asemenea, nu a fost cazul.

Având în vedere că instanţa de apel a făcut distincţie între modul în care asociaţii au stabilit împărţirea dreptului de administrare al societăţii şi modul în care cei doi administratori s-au înţeles a reprezenta societatea în relaţiile cu terţii, respectiv cu banca pârâtă, nu se poate aprecia că sunt contradictorii considerentele hotărârii atacate.

Faţă de cele expuse anterior se observă că, susţinerile recurentului nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii fiind pe deplin şi coerent reţinută în considerente ce nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.

Este cert, raportat la cele arătate mai sus şi consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanţa şi-a motivat în mod corespunzător soluţia adoptată, aceasta fiind în concordanţă cu actele şi lucrările dosarului şi textele legale incidente în cauză, nefiind aplicabile nici dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Faţă de cele arătate anterior se constată că nu sunt fondate criticile invocate de recurent, motiv pentru care, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1769A din 10 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., instanţa va obliga pe recurent la plata către intimată a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit acestui text "instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei".

Înalta Curte, făcând o apreciere a proporţionalităţii şi necesităţii onorariului perceput de către apărător în faza desfăşurată în faţa instanţei de recurs, raportat la pretenţiile deduse judecăţii şi complexităţii cauzei, constată că onorariul fixat de intimată cu apărătorul său de 15.695 RON este disproporţionat, astfel încât se impune reducerea cheltuielilor de judecată la care va fi obligat recurentul cu acest titlu la suma de 10000 RON, cuantum care, pentru motivele enunţate anterior, se apreciază că este corespunzător complexităţii cauzei, muncii prestate, timpului alocat redactării cererilor depuse la dosar şi deplasărilor la instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1769A din 10 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurent la plata către intimată a sumei de 10.000 RON, cheltuieli de judecată, reduse în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 februarie 2022.