Heirs’ Succession Claims Upheld; Defendant’s Appeal for Cassation Rejected as Unfounded.

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă la 5 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantele A., B., C., D., E. şi F., prin tutore B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta G.:

- să se constate deschisă succesiunea defunctului H., decedat la 09.03.2010, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Şos. x, natura succesiunii fiind testamentară, în baza testamentului autentificat sub nr. x/23.05.1996, de BNP I.;

- să se constate că defuncta J. are calitatea de legatar universal al acestuia;

- să se constate deschisă succesiunea defunctei J. decedată la 16.11.2014, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Şos. x, natura succesiunii fiind legală;

- să se constate că au calitatea de moştenitori legali ai defunctei J.: F. - în calitate de mamă, ascendent privilegiat, cu o cotă de 5/20 din masa succesorală; A. - în calitate de soră - colateral privilegiat cu o cotă de 3/20 din masa succesorală; B. - în calitate de soră - colateral privilegiat cu o cotă de 3/20 din masa succesorală; C. - în calitate de soră - colateral privilegiat cu o cotă de 3/20 din masa succesorală; D. - în calitate de soră - colateral privilegiat cu o cotă de 3/20 din masa succesorală; E. - în calitate de soră - colateral privilegiat cu o cotă de 3/20 din masa succesorală.

În drept, s-au invocat, pentru succesiunea defunctului H., dispoziţiile art. 856, 860, 888 şi 689 din C. civ. din 1864 (ţinându-se seama de data decesului acestuia, 09.03.2010), iar pentru succesiunea defunctei J. au fost invocate prevederile art. 963, 965, 976 şi 978 din C. civ. din 2009.

Pârâta G. a formulat întâmpinare, prin care a ridicat problema competenţei primei instanţe în raport de neprecizarea, de către reclamante, a bunurilor succesorale şi a valorii acestora, excepţiile nulităţii condiţionate şi necondiţionate, nulităţii absolute şi relative potrivit art. 175, 176 pct. 1, 2 şi 3, art. 246 alin. (1) şi (2) şi art. 247-248 C. civ., a regimului duplicatelor şi copiilor şi confruntării cu originalul, potrivit art. 285-286 C. proc. civ., nedemnitatea judiciară, potrivit art. 959 alin. (1) lit. b) şi c) C. civ., solicitând să se precizeze dacă acţiunea dedusă judecăţii este în constatare sau în realizare.

Aceeaşi pârâtă a formulat şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se analizeze şi să se decidă asupra nulităţii testamentului din mai 1996, încheiat de defunctul H. şi să se admită acţiunea în revendicare a moştenirii defuncţilor H. şi K..

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 393 din 1 aprilie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

3. Hotărârea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 13467 din 14 octombrie 2016, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat cauza, spre competentă soluţionare, Tribunalului Bucureşti. Constatând ivit conflict negativ de competenţă, a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea acestuia.

4. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti în regulator de competenţă

Prin sentinţa nr. 165F din 9 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

5. Hotărârea Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 289 din 16 februarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei-reclamante G., invocată de reclamante; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamante; a constatat deschisă succesiunea defuncţilor H. şi J.; a constatat că, urmare a decesului numitului H., a rămas soţia sa supravieţuitoare J., în calitate de moştenitoare testamentară, respectiv de legatar universal; a constatat că, urmare a decesului numitei J., au rămas în calitate de moştenitori legali, atât ascendenta privilegiată F. (decedată, ulterior, la 20.11.2015), beneficiind de o cotă legală generală/abstractă de 1/4, dar şi reclamantele A., B., C., D. şi E., în calitate de colaterali privilegiaţi ai defunctei J., ce au venit la moştenire în nume propriu, beneficiind fiecare de o cotă legală generală/abstractă de 3/20 (fără raportare la compunerea materială şi juridică a masei succesorale); a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă G..

6. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1431 din 21 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de pârâta G. împotriva sentinţei nr. 289 din 16 februarie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă; a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiaşi tribunal.

7. Hotărârea Tribunalului Bucureşti în rejudecare

Prin sentinţa nr. 2351 din 29 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei-reclamante, ridicată de reclamantele-pârâte, ca neîntemeiată; a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta-reclamantă, ca neîntemeiată; a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă G., în contradictoriu cu reclamantele-pârâte A., B., C., D., E. ca neîntemeiată; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele-pârâte A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă G. şi a constatat deschisă succesiunea defunctului H., decedat la 9 martie 2010, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Şos. x, sector 3; a constatat că de pe urma defunctului H. a rămas ca moştenitoare soţia supravieţuitoare, J., postdecedată la 16.11.2014, în calitate de legatar universal, cu cotă întreagă; a constatat deschisă succesiunea defunctei J., decedată la 16 noiembrie 2014, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Şos. x, sector 3; a constatat că de pe urma defunctei J., au rămas ca moştenitori F., mama defunctei, postdecedată la 20.11.2015 - cu cota de 5/20, A., soră - cu cota de 3/20, B., soră - cu cota de 3/20, C., soră - cu cota de 3/20, D. - soră, cu cota de 3/20 şi E. - soră, cu cota de 3/20; a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantelor-pârâte suma de 800 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

8. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 1811 din 21 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta G. împotriva sentinţei nr. 2351 din 29 octombrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă. A obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către intimate a sumei de 1000, RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat apel.

Conform art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008 a stabilit că cheltuielile judiciare în cuantum de 1.673,5 RON, avansate din fondurile statului, rămân în sarcina acestuia.

9. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1811 din 21 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâta G..

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta a invocat nulitatea deciziei recurate, întrucât au fost încălcate dispoziţiile art. 426 C. proc. civ., hotărârea fiind comunicată după 80 de zile de la pronunţare.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa a folosit o modalitate dolosivă de a povesti istoricul procesului, ocolind cadrul juridic, argumentaţia juridică şi logică, solicitările exprese şi repetate, atât la fond, cât şi la apel.

Astfel, se critică faptul că la fila x, paragraful 2 din decizia atacată se precizează că soţia supravieţuitoare a decedatului H. ar fi "legatar universal" şi că mama defunctului, K., nu a efectuat niciun act de acceptare a succesiunii fiului său, H., după deces, fiind ignorată întelegerea amiabilă ca pe timpul vieţii, J. să locuiască în continuare în locuinţa din apartamentul nr. x din str. x.

De asemenea, se susţine că instanta de apel, în mod cu totul eronat, abuziv şi ilegal precizează la fila x a deciziei că cei doi soţi decedaţi şi-au făcut testamente reciproce şi s-au instituit reciproc, legatari universali, iar la fila x spune că cererea reconvenţională este confuz formulată, se ignoră precizarea valorii apartamentului la ora deschiderii dezbaterilor succesiunii şi se precizează că "nu a existat nicio tentativă de dezbatere unilaterală a succesiunii de către reclamanţi la un alt notar".

Se mai critică faptul că la fila x s-a menţionat că prin decizia civilă nr. 1431A/21.12. 2018, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul formulat de apelanta G., a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal şi că sunt lipsite de temeinicie, legalitate si minimum de dovezi afirmaţiile din cuprinsul alineatului privind renunţarea la judecată prin avocat, de restrângere a obiectului prin renunţarea la două din petitele iniţiale în cererea reconvenţională.

De asemenea, recurenta apreciază că la fila x se motivează în mod nelegal de către completul de apel, în sensul că defuncta J. este legatar universal (enumerând o serie de contraargumente în acest sens la filele x ale cererii de recurs) şi că se crează o gravă confuzie între art. 35 din C. proc. civ. şi dispoziţiile Legii notariale nr. 36/1995, lege apărută înaintea actelor declarative a celor doi soţi din 23 mai 1996 precum şi că la fila x s-a precizat că devoluţiunea succesorală se face în urma defunctei J. potrivit legii, instanţa depăşindu-şi atribuţiile legale deschizând acţiunea succesorală fără să i se ceară.

Se mai menţionează că la fila x, instanţa de apel a arătat că prin decizia civilă nr. 1431 A/21.12.2018 din dosarul nr. x/2018 s-a admis apelul declarat şi s-a trimis pentru rejudecare la Tribunalul Bucureşti, astfel încât apare contradictorie soluţia Curţii de Apel Bucureşti de a admite acţiunea în decembrie 2018 şi de a o respinge un alt complet al aceleiaşi instanţe în apel, după rejudecare.

Recurenta invocă un tratament subiectiv, abuziv şi discriminatoriu în mod speculativ în condiţiile în care, aşa cum se menţionează la fila x, a solicitat în mod expres tratament egal, legal şi nediscriminatoriu privind recunoaşterea calităţii de moştenitor colateral a pârâtei apelante, ca şi reclamantele-intimate în condiţiile în care acestea nu au adus niciun aport financiar la cumpărarea locuinţei, la cheltuielile umane, morale, pământeşti privind înmormântarea, pomenile, monumentul funerar, etc.

De asemenea susţine că instanţa de apel evită cadrul juridic cu ocazia analizei criticii aplicării legii în timp, invocând dispoziţiile art. 92 din Legea nr. 71/2011 pentru aplicarea Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi fiind în eroare când ia în calcul data decesului numitului H., 9 martie 2010 ca dată a deschiderii moştenirii şi nu data întocmirii testamentelor, respectiv data de 23.05.1996, aplicând dispoziţiile vechiul C. civ. pentru soţ, iar pentru soţia decedată la 16.11.2014, prevederile Noului C. civ., ceea ce este un tratament inegal, discriminatoriu pentru că moartea nu a constituit începutul dezbaterilor succesorale, ci acţiunea juridică în instanţă.

Cu privire la a doua critică analizată de către instanţa de apel privind taxa de timbru, recurenta critică faptul că instanţa face trimitere la art. 18 din Legea nr. 146/1997, nu la O.U.G. nr. 80/2013 şi că este ignorat rolul activ al judecătorului şi dispoziţiile art. 22 C. proc. civ.

Recurenta mai susţine că în mod eronat cu privire la a treia critică privind excepţia lipsei de interes, asupra căreia instanţa de fond nu s-a pronunţat, instanţa de apel a considerat că este neîntemeiată, deoarece o acţiune în realizarea dreptului nu poate fi înlocuită de o acţiune în constatare.

Referitor la motivarea privind a patra critică a cererii de apel, recurenta apreciază că instanţa se contrazice prin afirmaţia:"Refuzul judecătorului de a cita un martor, trebuie să fie suficient de motivat şi lipsit de arbitrar, nu trebuie să restrângă în mod disproporţionat capacitatea justitiabilului de a prezenta argumentele în susţinerea cauzei", deoarece după ce a fost acceptată proba cu martori, a dispărut din dosar lista cu martori şi s-a refuzat la următorul termen administrarea probei cu martorii aduşi în sală.

Cu privire la motivarea celei de-a cincea critici, recurenta susţine că în mod eronat instanţa de apel a făcut trimitere la art. 479 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi, apreciind că nu s-au formulat aceste cereri, pretenţii sau formulări noi şi că lipsa înregistrării la judecătorie a testamentului în litigiu impunea constatarea nulităţii acestuia conform art. 857 C. civ.

Recurenta mai invocă o discriminare de tratament în ceea ce priveşte acceptarea succesiunii defunctului H., căreia i s-au aplicat dispoziţiile art. 700 C. civ. de la 1864, spre deosebire de succesiunea defunctei J. şi susţine că motivarea instanţei de apel în sensul că nu s-au cerut reducţiunile privind liberalitatile este eronată şi contradictorie, deoarece a precizat cotele de liberalitaţi învederând dispoziţiile vechiul C. civ., respectiv art. 841 C. civ. şi Legea nr. 319/1944, art. 1-2 şi art. 4 referitor la dreptul de habitaţie al soţiei asupra casei pe timpul vieţii.

Se apreciază că instanţa nu a luat în considerare susţinerile cu privire la o înţelegere dintre pârâtă şi mama sa, K., de a o lăsa să locuiască în apartament pe J..

Tot astfel, aduce în discuţie împrejurarea că acelaşi judecător, L. a făcut parte din completul de fond, dar şi cel ce a respins cerererea de reexaminare a taxei de timbru şi de acordare a ajutorului public judiciar.

Referitor la nedemnitatea judiciară, recurenta susţine că interogatoriile, au fost o diversiune în mijloacele probatorii, că s-a refuzat interogatoriul dactilografiat şi la ora 17 au fost nevoiţi să formuleze întrebările olograf, multe fiind respinse de complet aprioric, fără motivare, răspunsurile fiind notate iligibil, nefiind luate în considerare şi analizate (cum ar fi răspunsul de la fila x în care A. declară că a aflat de testamentul M. de la sora defunctă în urmă cu 3 ani şi cel de la fila x, în care E. declară că a aflat despre acestea în urmă cu 15 ani).

Sub un ultim aspect, recurenta pretinde că instanţa apel nu face referiri la concluziile scrise şi că instanţa de fond a omis să cerceteze cererea reconvenţională, întâmpinările, obiecţiunile depuse şi concluziile scrise, ignorând argumentaţia şi motivaţia juridică.

10. Apărările formulate în cauză

La 26 mai 2021, intimatele-reclamante au formulat întâmpinare, prin care au invocat, în principal, nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ..; în subsidiar, au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

La 7 iunie 2021, recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

11. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 decembrie 2021, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta G. împotriva deciziei nr. 1811A din 21 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fost fixat termen de judecată la 10 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţele anterioare şi care, potrivit dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. nu poate face obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului este următoarea:

Prin testamentul autentificat sub nr. x/23.05.1996 de BNP I., H., decedat la data de 9 martie 2010, a lăsat toate bunurile mobile şi imobile ce se vor găsi la data decesului în patrimoniul său în favoarea soţiei sale J., pe care a instituit-o legatar universal.

În lipsa testamentului menţionat anterior, la moştenirea defunctului H. aveau vocaţie succesorală legală soţia supravieţuitoare, mama acestuia, K., în viaţă la data decesului fiului său şi sora defunctului, G., recurenta din prezenta cauză.

La rândul său, J., a testat în favoarea soţului său prin testamentul autentificat sub nr. x/23.05.1996 de BNP I., prin care l-a instituit pe acesta legatar universal, ea decedând la data de 16.11.2014, ulterior soţului său, H., astfel că în privinţa testamentului lăsat de aceasta soţului predecedat, actul unilateral a devenit caduc în conformitate cu prevederile art. 1071 lit. a) din noul C. civ.

În aceste condiţii, la moştenirea acesteia, au vocaţie intimatele-reclamante, în calitate de ascendent privilegiat şi colaterali privilegiaţi, care au acceptat în mod expres moştenirea conform declaraţiilor depuse la dosarul de fond constituit în primul ciclu procesual. Se impune a fi reţinut că pârâta nu are vocaţie succesorală la moştenirea defunctei J., neavând nicio legătură de rudenie cu aceasta.

Reclamantele au solicitat dezbaterea succesiunilor deschise prin decesul celor doi soţi, H. şi J., cererea acestora, introdusă la data de 5.11.2015, vizând, în principal şi în esenţă, stabilirea calităţii defunctei J., de moştenitor testamentar al defunctului său soţ, H., cerând să se constate că pârâta G. este înlăturată de la moştenirea fratelui său prin testamentul lăsat de defunct şi că mama acesteia, K., nu a efectuat niciun act de acceptare tacită a moştenirii. La data de 25.11.2015 pârâta reclamantă G. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat nulitatea testamentului întocmit de defunctul său frate şi revendicarea moştenirii defuncţilor, obiectul cererii reconvenţionale şi motivele de nulitate fiind precizate, completate şi explicitate de către parte.

În acest context procedural a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 289/16.02.2018 anulată prin decizia civilă nr. 1431A pronunţată la data de 21 decembrie 2018 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ale cărei considerente se impun cu putere de lucru judecat, nefiind atacate.

Astfel, în considerentele acestei decizii se arată că, prin cererile completatoare ale cererii reconvenţionale depuse de pârâta-reclamantă în datele de 7 aprilie 2017 şi 26 mai 2017, aceasta a solicitat constatarea calităţii sale de moştenitor al defunctului său frate, H. şi dezbaterea succesiunii acestuia şi a soţiei sale, J., cu consecinţa constatării calităţii sale de unic proprietar ori, după caz, de coproprietar, alături de reclamantele pârâte, al imobilului ce compune masa succesorală.

În susţinerea acestui demers, pârâta-reclamantă a invocat nulitatea celor două testamente prin care soţii H. şi J. au testat unul în favoarea celuilalt, instituindu-se legatari universali, susţinând că a fost încheiat un testament reciproc, interzis atât de C. civ. de la 1864, prin prevederile art. 857, cât şi de Noul C. civ., prin prevederile art. 1036; afirmă că voinţa testatorului nu a fost liber exprimată, fiind afectată de dol şi "constrângere", fapt ce ar rezulta din aceea că la vârsta de 40 de ani a întocmit un testament în care nu este precizată "masa succesorală, bunurile supuse succesiunii"; afirmă nulitatea testamentului şi prin raportare la nerespectarea prevederilor art. 860 din C. civ. de la 1864, susţinând că nu este un act autentic deoarece nu a fost înregistrat la Judecătoria sectorului 3 Bucureşti; afirmă că reclamantele pârâte sunt nedemne de a moşteni întrucât au ascuns testamentul defunctului H. timp de 19 ani, au ascuns decesul soţiei acestuia (sora lor) şi a mamei lor (F.), situaţie ce atrage incidenţa cazului de nedemnitate judiciară prevăzut la art. 959 alin. (1) lit. b) din Noul C. civ., context în care este invocată şi nerespectarea prevederilor art. 1046 din Noul C. civ., ce reglementează înregistrarea testamentului autentic.

Pârâta reclamantă G. a susţinut că o consecinţă a nulităţii testamentului este aceea că la succesiunea defunctului H. vin, conform art. 972 alin. (1) lit. b) noul C. civ., mama acestuia, K. şi pârâta reclamantă, colateral privilegiat, care este, de asemenea, unic moştenitor al mamei sale, K., decedată la data de 15.04.2012 precum şi soţia supravieţuitoare, J., cu o cotă de 1/3 ce ar reveni reclamantelor pârâte ce au acceptat moştenirea surorii lor, decedată la data de 16.11.2014, împrejurare pe care însă au ascuns-o pârâtei reclamante "în scop dolosiv", astfel că masa succesorală revine în integralitate pârâtei reclamante G., în situaţia în care se va declara nedemnitatea judiciară a reclamantelor pârâte.

Curtea de Apel Bucureşti a constatat că ultima precizare a cererii reconvenţionale nu poate reprezenta o renunţare la cererile de constatare a nulităţii testamentului şi de constatare a nedemnităţii judiciare, iar instanţa de judecată nu putea lua act în mod legal de susţinerile domnului avocat N. de la termenul de judecată din data de 26.05.2017 de modificare a cererii reconvenţionale în sensul restrângerii obiectului ei prin renunţarea la două dintre petitele iniţiale, atâta vreme cât nu i-a fost prezentat un mandat special, conform art. 406 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.

Ca atare, s-a constatat că în mod greşit prima instanţă a apreciat că "nu a fost sesizată legal cu vreun capăt de cerere privind nulitatea şi/sau anularea acestor testamente autentificate (…)" şi a soluţionat cauza pornind de la premisa valabilităţii lor, fără a intra în judecata fondului cererii reconvenţionale, motiv pentru care a fost admis apelul declarat de pârâta reclamantă, conform art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., cu consecinţa anulării sentinţei atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

În rejudecare, la data de 14.10.2019, potrivit consemnărilor din încheierea de dezbateri de la acel termen, pârâta reclamantă, prezentă personal şi asistată de avocat a arătat că instanţa a fost învestită cu o cerere reconvenţională prin care s-a solicitat nulitatea testamentului pentru lipsa caracterului autentic, nefiind înregistrat la judecătorie, o altă cauză de nulitate fiind reciprocitatea testamentului; totodată, pârâta-reclamantă a solicitat să se constate nedemnitatea judiciară a intimatelor-reclamante întrucât i-au ascuns testamentul. A precizat că acestea sunt cele trei cauze de nulitate pe care le invocă pentru nulitatea testamentului.

Prin sentinţa civilă nr. 2351/29.10.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în rejudecare, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei-reclamante, ridicată de reclamantele-pârâte, ca neîntemeiată, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ridicată de pârâta-reclamantă, ca neîntemeiată, a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă G. în contradictoriu cu reclamantele-pârâte A., B., C., D., E. ca neîntemeiată şi a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantele-pârâte în contradictoriu cu pârâta-reclamantă şi în consecinţă, s-a constatat deschisă succesiunea defunctului H., decedat la data de 09 martie 2010, că de pe urma acestuia a rămas ca moştenitoare soţia supravieţuitoare, J., postdecedată la data de 16.11.2014, în calitate de legatar universal, cu cotă întreagă, s-a constatat deschisă succesiunea defunctei J., decedată la data de 16 noiembrie 2014 şi că de pe urma acesteia au rămas ca moştenitori F., mama defunctei, postdecedată la data de 20.11.2015 - cu cota de 5/20, A., soră - cu cota de 3/20, B., soră - cu cota de 3/20, C., soră - cu cota de 3/20, D. - soră, cu cota de 3/20 şi E. - soră, cu cota de 3/20 şi, pe cale de consecinţă, a fost obligată pârâta-reclamantă să plătească reclamantelor-pârâte suma de 800 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Pârâta-reclamantă G. a criticat hotărârea pronunţată sub 5 aspecte, structurate de instanţa de apel după cum urmează: 1. aplicarea legii în timp, în sensul că instanţa de fond nu a stabilit dacă judecata se desfăşoară în temeiul vechiul C. civ. sau în temeiul noului C. civ. 2. modalitatea în care apelantei i s-a stabilit în sarcină obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru aferentă cererii reconvenţionale; 3. modalitatea în care instanţa de fond a soluţionat excepţia inadmisibilităţii cererii ori nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei de interes invocată de pârâta-reclamantă; 4. modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat asupra probelor solicitate de pârâta-reclamantă în susţinerea cererii reconvenţionale şi neexercitarea rolului activ conform dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ., încălcarea dreptului la un proces echitabil; 5. aplicarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale incidente în cauză în ce priveşte valabilitatea testamentului exhibat de partea adversă, în raport de motivele de nulitate invocate de pârâta-reclamantă.

Acestea au fost însă înlăturate, iar apelul a fost respins prin decizia nr. 1811A din 21 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ce face obiectul controlului judiciar de faţă iniţiat prin cererea de recurs a pârâtei reclamante G..

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta, deşi a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5 şi 6 C. proc. civ., nu a adus critici care să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., potrivit cărora se poate cere casarea unei hotărâri în recurs când a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii sau art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, aceste motive de recurs fiind invocate în mod formal.

În ceea ce priveşte motivele de recurs ce pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează încălcarea prin hotărârea atacată a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenta a susţinut nulitatea deciziei recurate, întrucât au fost încălcate dispoziţiile art. 426 C. proc. civ., hotărârea fiind comunicată după 80 de zile de la pronunţare.

Dispoziţiile invocate, respectiv art. 426 alin. (5) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei atacate, nr. 1811A din 21 decembrie 2020 prevăd că hotărârea se redactează şi semnează în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunţării, urmând ca, în cazuri temeinic motivate, acest termen să fie prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori.

Ca atare, chiar textul invocat de către recurentă prevede posibilitatea prelungirii termenului de redactare a hotărârilor la 90 de zile de la data pronunţării, în cazuri temeinic motivate, depăşirea termenului de 30 de zile neconstituind un motiv de nulitate a hotărârii atacate, prin urmare, depăşirea invocată nu justifică incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere casarea unei hotărâri în calea de atac a recursului când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurenta susţine că instanţa a folosit o modalitate dolosivă de a povesti istoricul procesului, ocolind cadrul juridic, argumentaţia juridică şi logică, solicitările exprese şi repetate, atât la fond, cât şi la apel.

Astfel, se critică faptul că la fila x, paragraful 2 se precizează că soţia supravieţuitoare a decedatului H. ar fi "legatar universal" şi că mama defunctului, K., nu a efectuat niciun act de acceptare a succesiunii fiului său, H., după decesul acestuia, fiind ignorată înţelegerea amiabilă ca pe timpul vieţii, J. să locuiască în continuare în apartamentul nr. x din str. x. Or, aceste menţiuni constituie însă motivele cererii de chemare în judecată pe care instanţa le-a reluat pentru a stabili cadrul procesual şi a expune obiectul cererilor cu care a fost învestită, deci nu reprezintă o judecată de valoare proprie instanţei de apel pentru a fi supusă cenzurii instanţei de control judiciar.

De asemenea, se susţine că instanta de apel, în mod cu totul eronat, abuziv si ilegal, precizează la fila x a deciziei că cei doi soţi decedaţi şi-au făcut testamente reciproce şi s-au instituit reciproc, legatari universali, iar la fila x spune că cererea reconvenţională este confuz formulată, se ignoră valoarea apartamentului de la data deschiderii dezbaterilor succesiunii şi se precizează că "nu a existat nicio tentativă de dezbatere unilaterală a succesiunii de către reclamanţi la un alt notar".

Analizând filele indicate de recurentă din cuprinsul hotărârii, Înalta Curte constată că acestea reprezintă susţinerile reclamantelor-pârâte care au formulat întâmpinare la cererea reconvenţională a pârâtei-reclamante G. şi nu raţionamentul instanţei de apel care a redat în mod fidel conţinutul cererilor depuse la dosar.

Se mai critică faptul că la fila x s-a menţionat că prin decizia civilă nr. 1431A/21.12. 2018, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul formulat de apelanta G., a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal, aspect care rezultă însă fără putere de tăgadă din actele şi lucrările dosarului şi că sunt lipsite de temeinicie, legalitate si minimum de dovezi afirmaţiile din cuprinsul alineatului privind renunţarea la judecată prin avocat, de restrângere a obiectului prin renunţarea la două din petitele iniţiale în cererea reconvenţională, însă Înalta Curte observă că acestea reprezintă considerentele deciziei pronunţate în apel în primul ciclu procesual, considerente care nu au fost atacate de către niciuna dintre părţi, fiind definitive.

De asemenea, recurenta apreciază că la fila x se motivează în mod nelegal de către completul de apel, în sensul că defuncta J. este legatar universal (enumerând o serie de contraargumente în acest sens la filele x ale cererii de recurs) şi se crează o gravă confuzie între art. 35 din C. proc. civ. şi dispoziţiile Legii notariale nr. 36/1995, lege apărută înaintea actelor declarative ale celor doi soţi din 23 mai 1996 precum şi că la fila x s-a precizat că devoluţiunea succesorală se face în urma defunctei J. potrivit legii, instanţa depăşindu-şi atribuţiile legale, deschizând acţiunea succesorală fără să i se ceară.

Aceste menţiuni reprezintă însă soluţia instanţei de fond şi motivarea acesteia asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi asupra soluţiei pe fond a pricinii (prezentate ca istoric al dosarului) şi nicidecum considerentele instanţei de apel.

Ele nu reprezintă raţionamentul în baza căruia instanţa de apel şi-a clădit convingerea asupra soluţiei pronunţată în speţă, nu sunt considerente decisive şi nici măcar decizorii pe care instanţa de apel să le fi avut în vedere la pronunţarea soluţiei, considerentele pe care s-a întemeiat aceasta regăsindu-se în cadrul hotărârii atacate începând cu fila x, penultimul paragraf.

Or, în calea de atac a recursului ceea ce se critică este raţionamentul propriu şi modul cum s-a dat dezlegare pricinii de către instanţa de apel şi nu se pot aduce critici direct soluţiei instanţei de fond.

În acelaşi demers al criticării motivării instanţei de apel, se menţionează că la fila x instanţa de apel a arătat că prin decizia civilă nr. 1431 A/21.12.2018 din dosarul nr. x/2018 s-a admis apelul declarat şi s-a trimis pentru rejudecare la Tribunalul Bucureşti, astfel încât apare contradictorie soluţia Curţii de Apel Bucureşti de a admite acţiunea în decembrie 2018 şi de a o respinge un alt complet al aceleiaşi instanţe în apel, după rejudecare.

Or, aşa cum s-a arătat în precedent, nu se poate constata o contrarietate a considerentelor hotărârii atacate cu cele ale deciziei instanţei de apel din primul ciclu procesual, care nu s-a pronunţat în niciun mod asupra fondului pricinii, ci, apreciind că instanţa de fond nu se pronunţase asupra a două capete de cerere, a trimis cauza spre rejudecare, pentru rezolvarea tuturor cererilor cu care fusese învestită.

De altfel, la fila x, singura referire la decizia civilă nr. 1431A/21 dec. 2018 din dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti este cea din motivele de apel chiar ale pârâtei (care sunt redate în detaliu de la filele x până la filele x ale hotărârii atacate). De asemenea şi referirile de la fila x privind lipsa martorilor la încheierea testamentului reprezintă de fapt chiar susţinerile pârâtei reclamante din cadrul cererii precizatoare din data de 14.10.2019. Este greu de crezut că recurenta, deşi asistată de apărător, nu poate face distincţie între considerentele pe care s-a fondat soluţia instanţei de apel şi chiar propriile susţineri prezentate în cuprinsul hotărârii atacate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă atât obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, cât şi expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, reluând susţinerile părţilor în cuprinsul hotărârii, este de o logică elementară că acest fapt nu reprezintă raţionamentul instanţei, care rezultă cu certitudine din paginile următoare ale deciziei recurate.

Recurenta invocă un tratament subiectiv, abuziv şi discriminatoriu în mod speculativ în condiţiile în care aşa cum se menţionează la fila x i s-a refuzat recunoaşterea calităţii de moştenitor colateral, ca şi reclamantelor-intimate, în condiţiile în care acestea nu au adus niciun aport financiar la cumpărarea locuinţei, la cheltuielile umane, morale, pământeşti privind înmormantarea, pomenile, monumentul funerar, etc.

Curtea de apel deşi a reţinut că la pagina 7, paragraful 25 din cererea de apel apelanta-pârâtă a făcut referire la o serie de pretenţii constând în plata unor cheltuieli de întreţinere, a energiei electrice, a cheltuielilor de înmormântare şi pomenire, a apreciat că aceste pretenţii nu au făcut obiectul cererii reconvenţionale formulate la fondul cauzei, astfel cum a fost completată la data de 14.10.2019, considerând că acest motiv de apel nu poate fi primit.

Faţă de reţinerile instanţei de apel din primul ciclu procesual referitoare la obiectul cererilor cu care a fost învestită instanţa de fond, cât şi faţă de dispoziţiile art. 478 din C. proc. civ. care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă (prin alin. (3) instituindu-se regula potrivit căreia "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi"), Înalta Curte apreciază că în mod corect Curtea nu s-a considerat învestită cu o cerere distinctă sub acest aspect.

În măsura în care se susţine faptul că acestea nu sunt cereri noi ci doar apărări, dovezi ce nu au fost avute în vedere de către instanţele anterioare, trebuie subliniat că potrivit dispoziţiilor noului C. proc. civ. nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Pentru aceleaşi motive, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor, nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluţiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

Recurenta susţine că instanţa de apel evită cadrul juridic cu ocazia analizei criticii aplicării legii în timp, invocând dispoziţiile art. 92 din Legea nr. 71/2011 pentru aplicarea Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi fiind în eroare când ia în calcul data decesului numitului H., 9 martie 2010 ca dată a deschiderii moştenirii şi nu data întocmirii testamentelor respectiv data de 23.05.1996, aplicând dispoziţiile vechiul C. civ. pentru soţ, iar pentru soţia decedată la 16.11.2014, prevederile Noului C. civ., ceea ce consideră că este un tratament inegal, discriminatoriu pentru că moartea nu a constituit începutul dezbaterilor succesorale, ci acţiunea juridică în instanţă.

Sub acest aspect, se constată că prin decizia civilă nr. 1431A pronunţată la data de 21 decembrie 2018, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ale cărei considerente se impun cu putere de lucru judecat, nefiind atacate, s-a statuat, ca problemă de drept dezlegată în mod definitiv, că instanţa de fond în susţinerea cererilor cu care a fost învestită, trebuie să aibă în vedere şi dispoziţiile art. 91 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cu care "Moştenirile deschise înainte de intrare în vigoare a C. civ. sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii succesiunii".

Instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual, după rejudecare, prin raportare la aceste dezlegări obligatorii, cu privire la problema aplicării în timp a legii civile a constatat că, de vreme ce potrivit certificatului de deces aflat la dosarul de fond, H. a decedat la data de 9 martie 2010, rezultă că moştenirea deschisă de pe urma acestuia, urmează regulile vechiul C. civ.. Având în vedere că prin cererea principală şi reconvenţională s-a solicitat deopotrivă dezbaterea succesorală şi în ce priveşte moştenirea defunctei J., s-a apreciat, aplicând acelaşi raţionament că, în raport de data decesului acesteia, 16.11.2014, legea aplicabilă este reprezentată de Legea nr. 287/2009 privind C. civ., în vigoare de la data de 1.10.2011, în considerarea dispoziţiilor art. 6 din C. civ. şi cu respectarea dispoziţiilor art. 91 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Ca atare, în ceea ce priveşte acţiunea de faţă s-a apreciat că reprezintă o cerere în materie de moştenire (încadrabilă printre cele prevăzute de art. 118 C. proc. civ.) care cuprinde şi o cerere de constatare a calităţii de moştenitor prin valorificarea vocaţiei succesorale pretinse de părţi, ca formă procedurală de soluţionare în justiţie a unei situaţii juridice, cum este deschiderea moştenirii şi a fost aplicată legea în vigoare la data deschiderii succesiunii pentru fiecare dintre cei doi defuncţi.

Cum succesiunea se deschide prin moarte, conform art. 650 din vechiul C. civ., respectiv art. 954 din noul C. civ., în raport de data decesului fiecăruia dintre cei doi defuncţi, vor fi înlăturate susţinerile recurentei în sensul că data întocmirii testamentelor, respectiv data de 23.05.1996, este data deschiderii succesiunilor şi că la această dată ar fi trebuit să se raporteze instanţele anterioare.

În mod corect, prin raportare la data deschiderii succesiunii celor doi defuncţi, a fost aplicat vechiul C. civ. în privinţa moştenirii lui H., decedat la data de 9 martie 2010, respectiv noul C. civ. în ce priveşte moştenirea defunctei J., decedată la 16.11.2014, neexistând astfel nicio contradicţie din această perspectivă în motivarea instanţei de apel.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii testamentului lui H., chiar şi în condiţiile în care se procedează la verificarea cauzelor de nulitate ale testamentului, ca act juridic, existente la data întocmirii acestuia, fiind încheiat la data de 23.05.1996, deci anterior datei de 1.10.2011, când a intrat în vigoare noul C. civ. (Legea nr. 287/2009 privind C. civ.), Înalta Curte reţine că acestui act juridic îi erau aplicabile tot dispoziţiile vechiul C. civ. de la 1864, deci recurentei nu i s-a creat niciun prejudiciu.

În niciun caz însă, faţă de dispoziţiile indicate anterior, nu se poate aprecia că dreptul material (C. civ.) aplicabil cererilor pendinte este cel de la data la care a fost promovată acţiunea juridică în instanţă (aşa cum susţine recurenta), deoarece faţă de acest moment poate fi determinată, cel mult, legea de procedură civilă aplicabilă (în speţă noul C. proc. civ., acţiunea fiind introdusă ulterior datei de 15.02.2013).

Cu privire la a doua critică analizată de către instanţa de apel privind taxa de timbru, recurenta reiterează motivele de apel în sensul că instanţa face trimitere la art. 18 din Legea nr. 146/1997, nu la O.U.G. nr. 80/2013 şi că este ignorat rolul activ al judecătorului şi dispoziţiile art. 22 C. proc. civ.

Analizând considerentele Curţii de apel se constată că aceasta a apreciat că modalitatea în care apelantei i s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru aferentă cererii reconvenţionale putea face obiectul unei cereri de reexaminare, neputând fi invocată ca motiv de apel în faţa instanţei de control judiciar.

Această concluzie este în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013(ordonanţă de urgenţă aplicabilă litigiilor promovate ulterior intrării în vigoare a acesteia) similare cu cele ale art. 18 din Legea nr. 146/1997, în privinţa cărora, prin Decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014 privind examinarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod obligatoriu că:

"partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului".

Cum pârâta nu a înţeles să formuleze critici în ceea ce priveşte obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru, fie din perspectiva caracterului timbrabil al cererii, fie din perspectiva modalităţii determinare a cuantumului taxei de timbru pe calea unei cereri de reexaminare, în mod corect Curtea de Apel nu le-a mai analizat apreciind că nu pot fi invocate ca motiv de apel în faţa instanţei de control judiciar.

Faptul că s-a făcut referire la Decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu echivalează cu o confuzie asupra temeiului de drept câtă vreme acesta a fost indicat în mod expres ca fiind dispoziţiile O.U.G. nr. 80/2013. Curtea de apel a făcut aplicarea mutatis mutandis a considerentelor acestei decizii având în vedere că dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 146/1997 analizate în cadrul acesteia au fost reluate, în formă similară şi în noua legislaţie în materia taxelor judiciare de timbru.

Recurenta mai susţine că, în mod eronat, cu privire la a treia critică privind excepţia lipsei de interes (asupra căreia instanţa de fond nu s-a pronunţat), Curtea de apel a considerat că este neîntemeiată deşi este binecunoscut că o acţiune în realizarea dreptului nu poate fi înlocuită de o acţiune în constatare.

Cu privire la modalitatea în care instanţa de fond a soluţionat excepţia inadmisibilităţii cererii ori nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei de interes invocată de pârâta-reclamantă, Curtea a arătat că, deşi instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei de interes, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, procedând la analiza acesteia, s-a constatat că nu este întemeiată şi că lipsa unei pronunţări în mod expres în acest sens nu ar fi fost de natură să conducă la schimbarea soluţiei pronunţate la fond.

Astfel, Curtea a observat, în mod just, că în susţinerea acestei excepţii apelanta-pârâtă nu a adus argumente concrete, care să se înscrie într-o rigoare procedurală din perspectiva art. 33 din C. proc. civ., motivele invocate în susţinere constituindu-se mai degrabă în apărări de fond relative la pretinsa ascundere a testamentului defunctului H. timp de 19 ani.

Cu toate acestea, instanţa de apel a analizat condiţia de exercitare a acţiunii civile constând în interesul de a acţiona în prezenta speţă şi a constatat că intimatele reclamante au justificat un interes determinat, legitim, personal, născut şi actual în formularea cererii de dezbatere succesorală decurgând din vocaţia acestora, în calitate de ascendenţi şi colaterali ai defunctei J., de a culege moştenirea acesteia care includea în activul succesoral şi dreptul la moştenire care i se cuvenea acesteia, în calitate de legatar universal, de pe urma defunctului său soţ, H., predecedat.

În ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii intimatelor-reclamante, excepţie invocată de apelanta-pârâtă din perspectiva art. 35 din C. proc. civ., Curtea a retinut că aceasta nu a dezvoltat argumente în susţinerea acestei inadmisibilităţi, neprecizând care ar fi acţiunea în realizare pe care o aveau la îndemână intimatele-reclamante pentru a le fi stabilită calitatea de moştenitor, instanţa punctând faptul că neparcurgerea procedurii notariale pentru dezbaterea succesiunii nu poate constitui un fine de neprimire a cererii în dezbaterea succesorală pe cale judiciară şi implicit a constatării calităţii de moştenitor, din perspectiva art. 193 din C. proc. civ.. Instanţa de apel a apreciat că împrejurarea că intimatele-reclamante nu au solicitat şi stabilirea masei succesorale, respectiv împărţirea acesteia nu conduce la inadmisibilitatea acţiunii, fiind evident ca acţiunea de faţă reprezintă o cerere în materie de moştenire care cuprinde o cerere de deschidere a moştenirii şi o cerere de constatare a calităţii de moştenitor prin valorificarea vocaţiei succesorale pretinse.

Recurenta nu a înţeles să aducă critici concrete acestui raţionament expus de către Curtea de apel ci s-a mulţumit să susţină că instanţa de apel a vrut să îngroape o solicitare temeinică şi legală sau să rezolve o cauză pe cât de temeinică şi legală, pe atât de moral, umană, creştinească afirmând că un student de la Facultatea de Drept, fie şi la învăţământul privat, ştie că o acţiune in realizarea dreptului nu poate fi înlocuită de o acţiune în constatare, iar dacă instanţa refuză să înţeleagă că este o acţiune în constatare, înseamnă că este o acţiune in realizarea dreptului şi pe cale de consecinţă îi obligă pe reclamanţii -intimaţi să plătească ei taxa de timbru, nu pârâta, în mod abuziv.

Aceste susţineri nu reprezintă critici de nelegalitate ale soluţiei instanţei de apel care să poată fi cenzurate pe calea controlului judiciar în calea de atac a recursului, astfel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a le înlătura.

Referitor la motivarea privind a patra critică a cererii de apel, recurenta (pe lângă alte întrebări retorice şi afirmaţii ce nu pot fi încadrate drept critici de nelegalitate în înţelesul art. 488 C. proc. civ.) apreciază că instanţa se contrazice prin afirmaţia:"Refuzul judecătorului de a cita un martor, trebuie să fie suficient de motivat şi lipsit de arbitrar, nu trebuie să restrângă în mod disproporţionat capacitatea justitiabilului de a prezenta argumentele în susţinerea cauzei", deoarece după ce a fost acceptată proba cu martori, a dispărut din dosar lista cu martori şi s-a refuzat la următorul termen administrarea probei cu martorii prezenţi în sală.

Analizând modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat asupra probelor solicitate de pârâta-reclamantă în susţinerea cererii reconvenţionale şi susţinerile privind neexercitarea rolului activ conform dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ., cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, Curtea de apel a reţinut că exigenţele impuse de jurisprudenţa CEDO cât priveşte respectarea art. 6 din Convenţie vizează şi asigurarea egalităţii de arme între părţi, dar nu reglementează regimul probelor, ca atare, admisibilitatea probelor şi aprecierea acestora fiind în primul rând de competenţa dreptului intern şi a instanţelor naţionale, exemplificând cauzele Moreira de Azevedo împotriva Portugaliei, pct. 83-84; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 28, Tiemann c. France et Allemagne, Centro Europa 7 S.r.l. şi Di Stefano împotriva Italiei (MC), pct. 198.

De asemenea, a prezentat aspecte teoretice în materia administrării probelor conform Convenţiei, exemplificând cauzele Elsholz împotriva Germaniei, Blücher împotriva Republicii Cehe, Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, Dombo Beheer B.V. împotriva Ţărilor de Jos, Wierzbicki împotriva Poloniei.

Prezentarea acestor argumente de natură teoretică nu intră în contradicţie cu ceea ce instanţa de apel a constatat în concret, din analiza actelor de procedură efectuate de părţi, din perspectiva propunerii şi încuviinţării probelor şi a dispoziţiilor instanţei de fond, în rejudecare, cu privire la admisibilitatea şi utilitatea probelor şi anume că a fost respectat principiul egalităţii armelor şi dreptul la un proces echitabil în lumina dispoziţiilor art. 6 din C. proc. civ.

Dimpotrivă, instanţa de apel a arătat că la termenul din 14.10.2019, termen la care pârâta-reclamantă a reiterat excepţiile invocate şi motivele de nulitate ale testamentului defunctului H., intimatele-reclamante nu au solicitat alte probe în afara celor existente la dosar, iar pârâta reclamantă a solicitat încuviinţarea probei testimoniale, că lista nominală a martorilor propuşi se regăsea la dosarului de fond, depusă în primul ciclu procesual, iar prin raportare la teza probatorie indicată de pârâta-reclamantă, conform menţiunilor din încheierea de dezbateri din 14.10.2019, aceea de dovedire a faptului că testamentul nu a fost cunoscut, tribunalul a apreciat că proba testimonială nu este utilă cauzei raportat la conţinutul cererii reconvenţionale şi al înscrisurilor depuse la dosar în dovedirea motivelor de nulitate.

Ca atare, Curtea a apreciat că tribunalul a procedat în conformitate cu dispoziţiile procedurale, apreciind asupra admisibilităţii şi concludenţei probei solicitate în conformitate cu prevederile art. 255 din C. proc. civ., motivând soluţia pronunţată în privinţa respingerii probei testimoniale de o manieră argumentată.

Recurenta nu a adus critici de nelegalitate acestui raţionament logico-juridic al instanţei de apel, iar susţinerile privind utilitatea probelor solicitate nu pot face obiectul controlului instanţei de recurs, criticile recurentei din această perspectivă reprezentând aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate a hotărilor, în sensul art. 488 C. proc. civ.

Cu privire la motivarea celei de-a cincea critici, recurenta susţine că în mod eronat instanţa de apel a făcut trimitere la art. 479 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi, apreciind că nu s-au formulat aceste cereri, pretenţii sau formulări noi.

Aşa cum s-a arătat anterior, în rejudecare, la data de 14.10.2019, potrivit consemnărilor din încheierea de dezbateri de la acest termen, pârâta reclamantă, prezentă personal şi asistată de avocat a arătat că instanţa a fost învestită cu o cerere reconvenţională prin care a solicitat nulitatea testamentului pentru lipsa caracterului autentic, nefiind înregistrat la judecătorie, o altă cauză de nulitate fiind reciprocitatea testamentului, pârâta-reclamantă solicitând decăderea intimatelor-reclamante întrucât i s-a ascuns testamentul şi precizând în mod expres că acestea sunt cele trei cauze de nulitate pe care le invocă pentru nulitatea testamentului.

Ca atare, în mod corect instanţa de apel, luând act de precizarea formulată, a dat eficienţă principiului disponibilităţii, reglementat de art. 9 din C. proc. civ., conform căruia obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

În raport de dezlegările trasate de instanţa de casare în primul ciclu procesual şi de precizările apelantei, instanţa de apel a analizat nulitatea testamentului, autentificat sub nr. x la data de 23.05.1996 la Biroul Notarului Public I., prin care H. a lăsat toate bunurile sale mobile şi imobile ce se vor găsi la data decesului în patrimoniul său, soţiei sale, J., cu acelaşi domiciliu, pe care a instituit-o legatară universală, conform art. 841 din C. civ. pentru nerespectarea formei autentice întrucât nu a fost înregistrat la judecătorie, astfel cum prevede art. 860 din C. civ. de la 1864 (potrivit căruia testamentul autentic este acela care s-a adeverit de judecătoria competentă).

Curtea a constatat ca testamentul autentic întocmit de defunctul H. respectă condiţiile de formă impuse de dispoziţiile legale incidente la data întocmirii acestuia, având în vedere că, prin Decretul nr. 377/1960 pentru organizarea si funcţionarea Notariatului de Stat, publicat în B.Of. nr. 22 din 20 octombrie 1960, actele autentice se întocmesc de către notariatele de stat, dispoziţia care reglementează regimul special de autentificare a testamentului de către judecătorii nemaifiind aplicabilă.

Instanţele anterioare au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 58-67 din Legea nr. 36/1995 care dispun că atribuţiile privind autentificarea actelor juridice, inclusiv a testamentelor, revin notarului public, fără a mai fi necesară înscrierea la judecătorie, iar testamentul autentificat în condiţiile legii face dovada deplină, până la înscrierea în fals, în ceea ce priveşte constatările persoanele ale agentului constatator, în limita atribuţiilor prevăzute de lege, din punct de vedere formal, fiind valabil şi producând consecinţele pentru care a fost întocmit.

În aceste condiţii nu pot fi primite criticile recurentei privind lipsa înregistrării la judecătorie a testamentului în litigiu câtă vreme în condiţiile stabilirii normelor obligatorii ale desfăşurării activităţii notariale şi ale înregistrării şi autentificării testamentelor, dispoziţiile art. 860 din C. civ. au devenit caduce, la data întocmirii actului, în speţă, data de 23.05.1996, fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 36 din 12 mai 1995 - Legea notarilor publici şi a activităţii notariale - publicată în Monitorul Oficial nr. 92 din 16 mai 1995.

Cu privire la motivul de nulitate constând în existenţa testamentului reciproc întocmit de către cei doi soţi, Curtea a reţinut că nu sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 857 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora două sau mai multe persoane nu pot testa prin acelaşi act, una în favoarea celeilalte, sau în favoarea unei a treia persoane, şi art. 938 din acelaşi act normativ, conform cărora soţii nu pot, în timpul vieţii să facă prin testament, vreo donaţie mutuală şi reciprocă printr-unul şi acelaşi act, deoarece aceste dispoziţii se referă la testamentul conjunctiv, caracterizat prin aceea că două sau mai multe persoane testează printr-un singur act juridic (în sensul de negotium).

Or, în speţă, cei doi soţi au încheiat acte juridice distincte respectiv testamentul autentificat sub nr. x/23.05.1996, la Biroul Notarului Public I., prin care H. a instituit-o legatar universal pe soţia sa, J. şi testamentul autentificat sub nr. x/23.05.1996, la Biroul Notarului Public I., prin care J. l-a instituit legatar universal pe soţul său, H..

Ca atare, în mod corect s-a constatat că testamentul autentificat sub nr. x/23.05.1996, la Biroul Notarului Public I. nu este un testament conjunctiv în înţelesul art. 857 C. civ., iar cele două acte de dispoziţie sunt distincte, valabile în sine, chiar dacă conţin dispoziţii reciproce şi semnate separat, exprimând fiecare voinţa unei singure persoane.

Recurenta a reiterat dispoziţiile art. 857 C. civ., fără a aduce însă critici concrete raţionamentului instanţei de apel, mulţumindu-se să adreseze întrebări retorice, fără a prezenta, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., motivele de nelegalitate ale deciziei Curţii de apel, încadrabile în cazurile strict şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Deşi invocă o discriminare de tratament în ceea ce priveşte acceptarea succesiunii defunctului H. căreia i s-au aplicat dispoziţiile art. 700 C. civ. de la 1864, potrivit căruia dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii, spre deosebire de succesiunea defunctei J., recurenta omite faptul că s-a stabilit, conform celor arătate anterior, că moştenirii rămase de pe urma acesteia i se aplică dispoziţiile noului C. civ.

Or, potrivit art. 1.103 din noul C. civ., dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii moştenirii, deci regulile aplicabile celor două moşteniri ale M. sunt diferite, ceea ce nu crează o discriminare ci reprezintă opţiunea legiuitorului de a stabili noi reguli pentru moştenirile deschise ulterior datei de 1.10.2011, data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Recurenta mai susţine că motivarea instanţei de apel în sensul că nu s-au cerut reducţiunile privind liberalităţile este eronată şi contradictorie, deoarece a precizat cotele de liberalitaţi, învederând dispoziţiile vechiul C. civ., respectiv art. 841 C. civ. şi Legea nr. 319/1944, art. 1, 2 şi art. 4.

Procedând la analiza cauzei de nulitate a testamentului, pe care pârâta şi-a întemeiat-o pe existenţa unei liberalităţi excesive, Curtea de apel a arătat că despre aceasta partea în cauză a făcut vorbire în mod explicit doar cu ocazia dezbaterilor pe fond în rejudecare, în cadrul concluziilor orale.

În condiţiile în care depăşirea cotităţii disponibile a bunurilor dispunătorului nu reprezintă o cauza de nulitate, ci sancţiunea ce intervine în cazul în care prin testament a fost depăşită cotitatea disponibilă este reducţiunea liberalităţii excesive, care nu operează de drept, ci trebuie solicitată în mod expres, Curtea a constatat că pârâta nu a solicitat reducţiunea liberalităţii excesive în conformitate cu prevederile art. 843 din C. civ., incidente în speţă, în cadrul cererii reconvenţionale.

Aceste susţineri sunt corecte câtă vreme o simplă referire la dispoziţiile art. 841 C. civ. ce a fost modificat implicit prin art. 2 din Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de mostenire al sotului supravietuitor publicată în Monitorul Oficial nr. 133 din 10 iunie 1944, (în speţă aplicabil fiind în realitate art. 843 C. civ., potrivit căruia liberalitaţile, prin acte între vii sau prin testament, nu pot trece peste jumătatea bunurilor, daca în lipsă de descendenti, defunctul lasă tată si mamă sau peste trei sferturi, daca lasă numai pe unul din parinţi) nu poate echivala cu formularea unei pretenţii prin care să se solicite în mod expres reducţiunea liberalităţii excesive.

Pe de altă parte, chiar şi în condiţiile în care, aşa cum susţine recurenta, trimiterile la textele de lege indicate anterior ar fi echivalat cu formularea unei atari cereri (ceea ce nu se poate constata în speţa de faţă, aşa cum s-a arătat anterior) instanţa de apel a motivat de ce, chiar pe fond, o asemenea acţiune în reducţiune nu ar fi putut fi primită.

Astfel, s-a arătat că exercitarea unei acţiuni în reducţiune presupune ca titularul cererii de chemare în judecată să fie un moştenitor rezervatar acceptant al succesiunii defunctului dispunător, aşa cum se deduce din prevederile art. 843 din C. civ. de la 1864, dar nu au fost administrate dovezi, nici la fondul cauzei şi nici în faza judecăţii apelului, din care să rezulte că în termenul legal de 6 luni, prevăzut de art. 700 din C. civ. de la 1864, de la data deschiderii succesiunii defunctului H., mama acestuia, K. (singura care avea vocaţia de moştenitor rezervatar), a acceptat, expres sau tacit, moştenirea fiului său. Ca atare, aceasta, deşi avea vocaţie succesorală, nu a dobândit şi calitatea de moştenitoare a defunctului său fiu, neexercitând dreptul de opţiune succesorală în termenul prevăzut de lege, în patrimoniul acesteia neregăsindu-se la deces dreptul de a solicita reducţiunea liberalităţii excesive dispuse de fiul său prin testament.

Susţinerile recurentei cu privire la o înţelegere comună cu K. de a o lăsa pe J. să locuiască în apartament nu pot schimba situaţia de fapt reţinută de instanţele anterioare şi anume că nu s-a făcut dovada de către acestea a acceptării în mod expres sau tacit a moştenirii defunctului H..

Aşa cum s-a arătat anterior, interpretarea probatoriilor şi stabilirea situaţiei de fapt de către instanţele de fond şi de apel nu pot constitui un motiv de recurs încadrabil în dispoziţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel încât criticile prin care recurenta tinde la schimbarea situaţiei de fapt reţinute şi solicitările de reinterpretare a probelor administate nu pot forma obiectul controlului judiciar în această cale extraordinară de atac.

Referirile la împrejurarea că acelaşi judecător, L., a făcut parte din completul de fond dar şi cel ce a respins cerererea de reexaminare a taxei de timbru şi de acordare a ajutorului judiciar au fost formulate omisso medio direct în calea de atac a recursului.

Or, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel. Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că efectul devolutiv al apelului se limitează la ceea ce a fost apelat, în recurs putând fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel.

Referitor la nedemnitatea judiciară, recurenta susţine că interogatoriile au fost o diversiune în mijloacele probatorii, că s-a refuzat interogatoriul dactilografiat şi la ora 17 au fost nevoiţi să formuleze întrebările olograf, multe fiind respinse de complet aprioric, fără motivare, răspunsurile fiind notate iligibil, nefiind luate în considerare şi analizate (cum ar fi răspunsul de la fila x în care A. declară că a aflat de testamentul M. de la sora defunctă în urmă cu 3 ani şi cel de la fila x, în care E. declară că a aflat despre acestea în urmă cu 15 ani).

Aceste critici urmează a fi înlăturate, pentru că parte din ele vizează modul de interpretare şi administrare a probatoriului, de stabilire a situaţiei de fapt, neconstituind motive de nelegalitate cenzurabile în calea de atac a recursului, iar o altă parte au fost invocate direct în recurs, lucru inadmisibil conform celor arătate anterior.

De asemenea, raţionamentul instanţei de apel cu privire la nedemnitatea judiciară (în privinţa căreia instanţa de apel a constatat că nu se aplică moştenirii defunctului H. întrucât dispoziţiile legale invocate nu existau în vechiul C. civ., iar în privinţa defunctei J. o atare cerere făcută de un terţ care nu are vocaţie la moştenire apare ca fiind lipsită de interes) nu a fost combătut, recurenta mulţumindu-se să exprime în mod nestructurat nemulţumiri ale sale ce vizau rezolvarea cauzei de către prima instanţă şi nu de către instanţa de apel.

Sub un ultim aspect, prin prisma motivelor de recurs ce vizează nemotivarea hotărârii, recurenta pretinde că instanţa apel nu face referiri la concluziile scrise.

Pe de o parte, concluziile scrise nu reprezintă acte de procedură de natură să modifice cadrul procesual sau să schimbe natura susţinerilor sau apărărilor deja făcute prin intermediul cererilor cu care se poate considera instanţa de apel învestită (spre exemplu cerere de apel, întâmpinare).

Pe de altă parte, lipsa de motivare este contrazisă de conţinutul hotărârii, în care se regăsesc considerentele de fapt şi de drept care susţin soluţia instanţei, argumentarea fiind logică, coerentă şi în acord cu normele legale incidente.

În contextul arătat, faptul că recurenta nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia instanţei de apel, nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Cu privire la susţinerile orale de la ultimul termen de judecată din data de 10.02.2022 în sensul că au fost încălcate normele de procedură prevăzute de art. 501 alin. (2), (3), (5) şi 8 din noul C. civ., respectiv încălcarea unor norme de drept material, Înalta Curte constată că aceste susţineri nu au fost formulate în termenul prevăzut de art. 485 C. proc. civ., prin cererea de recurs, astfel încât nu pot fi analizate, fiind invocate tardiv.

De altfel se poate observa că apărătorul recurentei face o confuzie între normele de procedură şi normele de drept material, iar invocarea art. 501 din noul C. civ. (ce prevede că (1) Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum şi de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviinţa aceste acte, după caz. (2) După împlinirea vârstei de 14 ani minorul îşi exercită drepturile şi îşi execută obligaţiile singur, în condiţiile legii, însă numai cu încuviinţarea părinţilor şi, după caz, a instanţei de tutelă), nu are nicio legătură cu cauza de faţă. Nici art. 501 din C. proc. civ. nu poate fi temeiul de drept invocat, câtă vreme acest articol nu are un număr de 8 alineate aşa cum s-a susţinut.

Faţă de considerentele arătate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în speţă nu este incident niciunul din motivele de recurs, încadrabile în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., astfel cum au fost invocate de recurentă, motiv pentru care, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta G. împotriva deciziei nr. 1811A din 21 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., va fi obligată recurenta, ca parte căzută în pretenţii, la plata către intimate a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată avansate în prezenta cale de atac reprezentând onorariu apărător.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta G. împotriva deciziei nr. 1811A din 21 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată, către intimate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 februarie 2022.