Validity of 1951 art collection donation: sufficiency of legal office stamp as mandatory preliminary advice for public entity acceptance

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

A. Primul ciclu procesual

1. Cererea de chemare în judecată. Alte acte de procedură

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 13 iunie 2012, sub nr. x/2012, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional (solicitând ca instanţa să decidă care dintre cele două entităţi are calitatea de reprezentant al Statului Român în acest dosar), Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Muzeul Naţional de Artă al României şi Muzeul Colecţiilor de Artă, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de donaţie încheiat în luna august 1951 între I., J. şi fostul Sfat Popular al Capitalei Republicii Populare Române, având ca obiect "Colecţia de Artă Comparată J. şi I." şi să se dispună obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie totalitatea obiectelor de artă care alcătuiesc "Colecţia de Artă Comparată J. şi I.", astfel cum acestea sunt identificate în inventarele nr. 1, 2 şi 3 anexate contractului de donaţie.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 480, art. 813, art. 948 şi art. 966-968 din C. civ. de la 1864, art. 563 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, dispoziţiile Legii pentru organizarea corpului de avocaţi publici din 9 noiembrie 1938, ale Legii nr. 11 din 14 ianuarie 1944 pentru controlul persoanelor juridice fără scop lucrativ şi al administraţiunii bunurilor donate sau testate Statului ori altor instituţiuni de drept public, precum şi instituţiunilor de utilitate publică, ale Decretului Marii Adunări Naţionale nr. 173 din 27 aprilie 1949 pentru reglementarea funcţionării serviciilor juridice ale ministerelor, sfaturilor populare şi instituţiilor de stat, ale Decretului Marii Adunări Naţionale nr. 79 din 30 martie 1950 pentru organizarea Notariatului de Stat şi ale Deciziei Ministrului Justiţiei nr. 1827 din 12 iulie 1950 privind organizarea Notariatului de Stat şi ale Legii nr. 182 din 25 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil.

La data de 22 februarie 2013, reclamanţii au formulat cerere precizatoare, arătând că solicită constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie încheiat în august 1951 între I., J. şi Sfatul Popular al Capitalei Republica Populară Română şi obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie totalitatea obiectelor de artă care alcătuiesc colecţia. De asemenea, reclamanţii au precizat temeiurile de drept pentru nulitatea absolută a donaţiei, arătând că invocă nulitatea absolută rezultată din nerespectarea condiţiilor de formă edictate pentru încheierea valabilă a contractului de donaţie şi a mandatului pentru încheierea contractului, susţinând nerespectarea formalităţilor aferente procedurii de autentificare a donaţiei faţă de prevederile art. 813 din C. civ. în vigoare la momentul perfectării donaţiei, lipsa formei autentice a procurii acordate de Sfatul Popular al Capitalei Republicii Populare Române avocatului care a semnat donaţia în numele său, respectiv, a deciziei Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei nr. 882/1951 şi lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă Sfatul Popular al Capitalei. Reclamanţii au arătat că împrejurările în care a fost perfectată donaţia relevă lipsa cauzei, respectiv cauza ilicită sau imorală la încheierea contractului.

Prin încheierea din 31 mai 2013, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi excepţia autorităţii de lucru judecat, prin raportare la sentinţa civilă nr. 503/29 mai 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosaru1 nr. x/2001; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, Muzeul de Artă al României şi Muzeul Colecţiilor de Artă şi a dispus scoaterea din cauză a acestor părţi.

La data de 22 noiembrie 2013, Muzeul National de Artă al României a formulat cerere de intervenţie în interesul Ministerului Culturii, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

La data de 20 iunie 2014, reclamanţii au formulat cerere de renunţare la judecata capătului de cerere privind desfiinţarea actelor subsecvente actului de donaţie, constând în Decizia nr. 7/1979 a Comitetului Executiv al Biroului Permanent al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, prin care Colecţia a fost transferată din administrarea Muzeului de Istorie a Municipiului Bucureşti, instituţie care se afla sub autoritatea Sfatului Popular, în administrarea Muzeului Naţional de Artă al României, având în vedere că acestea sunt acte administrative de trecere a colecţiei din administrarea unui muzeu în administrarea altui muzeu, iar nu acte de dispoziţie (colecţia rămânând permanent în proprietatea statului, conform susţinerilor din întâmpinarea depusă de Ministerul Culturii şi Muzeul Naţional de Artă al României).

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 814 din 04 iulie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Muzeul de Artă al României şi Muzeul Colecţiilor de Artă, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă; a luat act de renunţarea reclamanţilor la capătul din cererea principală privind nulitatea absolută a Deciziei nr. 7/1979 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti; a admis cererea de chemare în judecată precizată, formulată de reclamanţi; a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie încheiat în august 1951 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul că i-a obligat pe pârâţi la restituirea în deplină proprietate şi posesie către reclamanţi a tuturor bunurilor mobile, astfel cum au fost identificate în inventarele nr. 1, 2 şi 3, anexă la contractul de donaţie încheiat în august 1951; a respins, ca neîntemeiate, cererea de intervenţie accesorie şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamanţi.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în luna august 1951 a fost încheiat actul juridic intitulat "act de donaţie" între I. şi J., în calitate de donatori, şi Sfatul Popular al Municipiului Bucureşti, în calitate de donatar, având ca obiect colecţia proprietatea donatorilor, compusă din diferite piese de artă şi artă populară, evidenţiate în inventarele nr. 1, 2 şi 3.

În acelaşi act juridic s-a menţionat că obiectele donate nu vor putea fi scoase sau înstrăinate din localul muzeului până la decesul donatorilor, că toate cheltuielile părţii din imobil ocupată de muzeu, cât şi cele ce privesc locuinţa donatorilor, urmau a fi suportate de donatar, precum şi că donatorii vor ocupa pe toată durata vieţii spaţiul pe care îl folosesc în imobil, asigurându-se, totodată, şi locuinţa copiilor lor. De asemenea, s-a stabilit ca donatorul să fie numit şi retribuit în calitate de conservator de muzeu.

Succesorii lui I. au fost desemnaţi, conform certificatului de moştenitor nr. x/1970, ca fiind: J.-Maria-Sofia-Marcela, L. şi A..

Potrivit certificatului de moştenitor nr. x/1991, succesorii K. sunt A. şi L..

De pe urma lui L., au rămas ca succesori, potrivit certificatului de moştenitor nr. x/1994: F., Slătineanarbu-Constantin-Vladimir, G. şi M..

Conform certificatului de moştenitor nr. x/2005, succesorii lui M. sunt D., C., E. şi H..

Conform certificatului de moştenitor nr. x/2014, sunt succesorii F.: E., C., H., D., G. şi Slătineanarbu-Constantin-Vladimir; potrivit certificatului de moştenitor nr. x/2014, N. este succesorul A..

Din coroborarea tuturor acestor menţiuni, prima instanţă a reţinut că reclamanţii justifică legitimare procesuală activă în prezenta cauză.

În drept, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 831 C. civ., "toate donaţiunile se fac prin act autentic".

A reţinut prima instanţă că, pentru a fi valabil încheiat, un contract de donaţie trebuie să îmbrace această formă expres prevăzută de lege, respectiv că forma autentică a contractului de donaţie încheiat între persoanele fizice şi Statul Român, reprezentat la acel moment de autoritatea administrativă locală, nu a fost îndeplinită în cauză.

Astfel, tribunalul a constatat că din chiar cuprinsul actului de donaţie rezultă că acceptarea acesteia a fost făcută de Sfatul Popular al Capitalei, reprezentat de avocat O., şeful Oficiului Juridic.

Prin decizia nr. 882/31 mai 1981 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei au fost aprobate preluarea sub formă de donaţie a colecţiei oferite de soţii I. şi J. şi celelalte clauze contractuale; prin decizia nr. 4836/1950, O. a fost împuternicit din partea Sfatului Popular al Capitalei; la dosar a fost depus procesul-verbal de autentificare a contractului de donaţie de notariatul de stat sub nr. x/02 august 1951.

Însă, cum în cauză contractul de donaţie a fost încheiat, din partea donatarului, de un reprezentant, rezultă că mandatul încredinţat reprezentantului trebuia să îmbrace aceeaşi formă ca şi actul pentru care a fost dat.

Din examinarea conţinutului deciziei nr. 4836/1950, tribunalul a constatat că O. a primit din partea Sfatului Popular al Capitalei un mandat de reprezentare în faţa instanţei de judecată, în legătură cu exerciţiul dreptului de acţiune în faţa acestora, iar nu pentru a semna un act de donaţie; în plus, respectiva împuternicire nu a îmbrăcat forma autentică, astfel cum este prevăzut în Decretul nr. 79/1950, unde se stabileşte că autentificarea actelor se face doar prin intermediul notarilor publici (aceasta fiind şi raţiunea pentru care contractul de donaţie a fost supus autentificării). Tribunalul nu a reţinut susţinerile intervenientei accesorii în sensul că actul este autentic prin prisma dispoziţiilor art. 1171 C. civ., întrucât nu s-a probat că funcţionarul care a întocmit decizia nr. 4836/1950 ar fi fost competent să autentifice actele juridice emanate de la această instituţie şi nici nu s-a susţinut această ipoteză în condiţiile în care actul de donaţie a fost autentificat de notar.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că forma autentică a actului juridic intitulat "donaţie" nu a fost respectată, întrucât mandatul formează un tot unitar cu donaţia care urmează să fie încheiată.

De asemenea, tribunalul a reţinut că nici forma impusă ad validitatem de prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 11/1944, coroborate cu art. 32 alin. (5) din Legea privind organizarea corpului de avocaţi publici, nu a fost respectată, la dosar nefiind depusă dovada avizării acceptării donaţiei de către serviciul juridic al donatarului şi de Consiliul Avocaţilor statului desemnaţi în autoritatea administraţiei capitalei.

Tribunalul a menţionat că forma autentică este o măsură de protecţie a voinţei donatorului, care dispune în mod irevocabil şi gratuit cu privire la transmisiunea dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile (în cauza de faţă), în favoarea altei persoane. Cerinţa formei autentice este prevăzută în mod imperativ, sub sancţiunea nulităţii absolute, nulitate care nu poate fi înlăturată.

Pe de altă parte, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză a rezultat că autorii reclamanţilor au fost nevoiţi să transmită statului bunurile din colecţia de artă.

Or, potrivit art. 801 C. civ., "donaţiunea este un act de liberalitate prin care donatorele dă irevocabil un lucru donatarului care-l primeşte".

Din dispoziţia legală menţionată rezultă caracterul juridic al donaţiei de contract gratuit prin care, cu intenţia de a gratifica, donatorul îşi micşorează în mod irevocabil patrimoniul, fără a urmări să primească ceva în schimb.

Validitatea contractului de donaţie trebuie examinată în raport de îndeplinirea celor patru condiţii esenţiale prevăzute în art. 948 C. civ.

Tribunalul a menţionat că trebuie să aibă în vedere, la aprecierea voinţei de a dispune, pe lângă legislaţia în vigoare la data realizării liberalităţii, şi împrejurările contemporane efectuării donaţiei; pe baza declaraţiilor martorilor audiaţi la solicitarea reclamanţilor a conchis că P. nu au avut intenţia de a transmite din patrimoniul lor în cel al statului colecţia de artă ce avea să primească, ulterior, numele lor.

De asemenea, tribunalul a apreciat că acceptarea donaţiei cu două luni înainte de încheierea contractului, determină o prezumţie simplă în sensul lipsei intenţiei de a gratifica din partea prezumtivilor donatori, la dosar neexistând probe referitoare la manifestarea lor de voinţă anterioară acceptării, prezumţie care se coroborează cu proba testimonială.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii Slătineanarbu-Constantin-Vladimir, C., D., E., G., H., în nume propriu şi în calitate de moştenitori ai reclamantei F. (decedată pe parcursul procesului, la 22 decembrie 2013), şi N., în calitate de moştenitor al reclamantei A. (decedată pe parcursul procesului, la 25 ianuarie 2014), precum şi pârâţi Statul Român, prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Cultural şi intervenientul Muzeul Naţional de Artă al României.

Prin decizia civilă nr. 451 A/2017 din 18 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi, de apelanţii-pârâţi Statul Român, prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi de apelantul-intervenient Muzeul Naţional de Artă al României împotriva încheierilor de şedinţă din 24 mai 2013 şi din 31 mai 2013, precum şi împotriva sentinţei civile nr. 814 din 04 iulie 2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Muzeul Colecţiilor de Artă şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, a anulat încheierile de şedinţă din 24 mai 2013 şi din 31 mai 2013, precum şi sentinţa apelată, dispunând trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 1526 din 24 octombrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 451A/2017 din 18 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat, cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că prin criticile formulate, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a analizat încheierile din 24 mai 2013 şi din 31 mai 2013 numai sub aspectul modalităţii de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Muzeului Naţional de Artă a României, fără a efectua o analiză şi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Acest motiv de recurs a fost găsit întemeiat, constatându-se, raportat la soluţia adoptată prin dispozitiv, că singurul considerent reţinut a vizat pronunţarea instanţei de fond asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Muzeului Naţional de Artă a României, instanţa de apel nemotivând, prin prisma normelor de drept material şi procesual incidente, soluţia de desfiinţare în tot a încheierilor care conţin statuarea primei instanţe asupra mai multor excepţii, printre care şi excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, dar şi a sentinţei care evocă fondul cauzei.

S-a apreciat, totodată, că soluţia de desfiinţare în tot a încheierii prin care a fost soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a hotărârii de respingere a acţiunii în contradictoriu cu acest pârât, nu a fost motivată.

B. Al doilea ciclu procesual

5. Decizia pronunţată în rejudecarea apelului de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1289 A din 29 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate de reclamanţi, de pârâţii Ministerul Culturii şi Patrimoniului Cultural şi Statul Român, prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, şi de intervenientul Muzeul Naţional de Artă al României; a anulat, în parte, sentinţa civilă apelată, a anulat încheierile de şedinţă din 24 mai 2013 şi 31 mai 2013 şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe; a menţinut dispoziţiile primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi de respingere, în consecinţă, a acţiunii formulate în contradictoriu cu acest pârât.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că instanţa supremă a dispus casarea cu trimitere spre rejudecarea apelurilor exclusiv ca urmare a admiterii recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, celelalte părţi neînţelegând să declare recurs împotriva primei decizii pronunţate în apel.

Din această perspectivă, s-a constatat că prin încheierea din 31.05.2013, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, iar prin sentinţa civilă apelată a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Soluţia adoptată de prima instanţă cu privire la această excepţie a fost criticată prin apelul declarat de reclamanţi şi prin apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Prin urmare, în rejudecare, instanţa de apel a constatat că este învestită cu soluţionarea apelurilor exclusiv prin prisma criticilor ce privesc excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice. Restul aspectelor analizate în primul apel, cu privire la nulitatea încheierilor din 24.05.2013 şi 3.05.2013 şi a sentinţei apelate prin prisma modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Muzeului Naţional de Artă precum şi a excepţiei lipsei de interes a Muzeului Naţional de Artă în a invoca excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a Muzeului Colecţiilor de Artă, s-a apreciat că sunt soluţionate în mod irevocabil, câtă vreme niciuna din părţile interesate nu a declarat recurs.

Totodată, în ceea ce priveşte limitele rejudecării în apel, curtea de apel a constatat că instanţa de recurs a trimis spre rejudecare în apel pentru analiza pe fond a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Curtea de apel a constatat că, prin apelul declarat de reclamanţi, sentinţa primei instanţe şi încheierile apelate sunt criticate şi din perspectiva faptului că nu a fost analizată excepţia lipsei de interes a pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României în a invoca excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a unui alt pârât, dar ţinând cont de limitele casării, a apreciat că, atâta vreme cât instanţa de recurs a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în apel pentru analiza pe fond a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, înseamnă că, implicit, a reţinut existenţa interesului Muzeului Naţional de Artă al României în invocarea excepţiei.

Analizând motivul de apel referitor la legitimarea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel Curtea a constatat că unul din capetele de cerere cu care a fost învestită prima instanţă are ca obiect revendicarea bunurilor ce compun Colecţia de Artă Comparată J. şi I.", reclamanţii invocând ca dispoziţii legale pe care au înţeles să îşi întemeieze acţiunea dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 şi dispoziţiile Legii nr. 182/2000.

Prin întâmpinările formulate, pârâţii Muzeul Naţional de Artă al României şi Ministerul Culturii au susţinut că bunurile revendicate aparţin domeniului public al statului, încadrându-se în art. I pct. 28 din Anexa la Legea nr. 213/1998.

S-a reţinut că în cauză sunt de analizat mai multe dispoziţii legale, cu privire în care apelanţii au susţinut că prima instanţă a realizat o greşită interpretare şi aplicare.

Astfel, pe de o parte, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 "Ministerul Culturii reprezintă statul român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil.", iar conform art. 99 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 182/2000 (în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată) "bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive."

Pe de altă parte, potrivit art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, "în litigiile prevăzute la alin. (4) (referitoare la proprietatea publică), statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice…" şi potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) pt. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, acesta "reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ."

Instanţa de apel a apreciat că prin dispoziţiile Legii nr. 213/1998, atunci când în discuţie este dreptul de proprietate publică, legea conferă legitimare procesuală pasivă, în astfel de cauze, Statului Român ce urmează a fi reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Apoi, H.G. nr. 34/2009 reglementează, cu caracter general, fără a distinge, calitatea Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român.

Dispoziţiile Legii nr. 182/2000, în ceea ce priveşte bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural naţional reprezintă norme derogatorii de la cele cuprinse în prevederile Legii nr. 213/1998 şi ale H.G. nr. 34/2009, inclusiv sub aspectul instituţiei ce reprezintă Statul Român în litigiile vizând acest gen de bunuri, situaţie în care acestea se vor aplica cu prioritate.

Un argument în plus este reprezentat şi de faptul că potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, Ministerul Culturii şi Cultelor şi Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor coordonează activităţile specifice din domeniul patrimoniului cultural naţional mobil, situaţie în care legiuitorul a considerat că în toate chestiunile ce vizează patrimoniul cultural naţional Statul să fie reprezentat de această instituţie.

Prin urmare, într-o astfel de cauză, cum este şi cea de faţă, Statul este reprezentat prin Ministerul Culturii, iar nu prin Ministerul Finanţelor Publice.

Aşa fiind, prima instanţă a realizat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice fiind, astfel, corect admisă.

6. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, care au formulat critici sub aspectul motivelor prev. de art. 304 pct. 9 şi 6 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 794 din 17 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanţii H., B., C., D., E., G. şi N. împotriva deciziei nr. 1289 A din 29 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că nu este fondată susţinerea reclamanţilor în sensul că reprezentarea Statului Român în prezenta cauză ar trebui realizată prin Ministerul Finanţelor Publice, în raport cu dispoziţiile art. 25 din Decretul-lege nr. 31/1954 şi ale art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009.

În realitate, normele menţionate (privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice şi modalitatea în care Statul, ca persoană juridică, participă în raporturi în care este subiect de drepturi şi obligaţii) vizează felul în care se realizează reprezentarea în general, atât în faţa instanţelor de judecată, în raporturile de drept procesual, cât şi în calitate de participant la alte raporturi juridice.

Aceste norme cu caracter general sunt reiterate prin dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, care statuează că în litigiile referitoare la proprietatea publică, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

O asemenea reprezentare, se realizează însă "afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop" (astfel cum rezultă în mod expres din prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi ale art. 3 alin. (1) pct. 81 al H.G. nr. 34/2009).

Prin urmare, atunci când există o normă care stabileşte că reprezentarea statului se face prin intermediul altui organ, aceasta are caracter special şi derogator de la cea de drept comun, fiind ca atare aplicabilă cu prioritate, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Instanţa de apel a făcut în mod corect aplicarea principiului menţionat, raportat la datele concrete ale speţei, având în vedere că obiectul litigiului îl reprezintă revendicarea unor bunuri mobile culturale (care compun "Colecţia de artă comparată J. şi I."), ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, act normativ care conţine norme speciale de reprezentare a Statului Român (în considerarea naturii şi calităţii acestor bunuri, obiect al reglementării specifice).

Astfel, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000:

"Ministerul Culturii reprezintă Statul Român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil", ceea ce înseamnă că ori de câte ori este vorba despre bunuri având această natură, reprezentarea statului nu poate fi realizată în altă modalitate.

Ca atare, reprezentarea statului prin Ministerul Culturii se realizează inclusiv în raporturile de drept procesual, ori de câte ori se dezbat probleme legate de bunuri mobile aparţinând patrimoniului cultural naţional.

A reţinut instanţa supremă că este, de asemenea, nefondată critica referitoare la posibilitatea unei duble reprezentări a statului, deopotrivă prin Ministerul Finanţelor Publice şi prin Ministerul Culturii, deoarece norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, ele neputând coexista pentru a face posibilă o dublă reprezentare a aceleiaşi persoane, una dată de dispoziţiile dreptului comun, iar cealaltă de dispoziţiile speciale în materie.

Prin urmare, critica reclamanţilor referitoare la greşita soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost găsită nefondată.

Analizând critica vizând nesocotirea dispoziţiilor deciziei de casare şi ca atare, a limitelor procesuale la momentul rejudecării, Înalta Curte a apreciat că are caracter fondat.

Astfel, s-a reţinut că reluând judecata cauzei după casarea cu trimitere dispusă de Înalta Curte, instanţa de apel s-a considerat învestită numai cu criticile vizând calitatea procesuală a statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, sub motiv că această parte atacase decizia anterioară din apel cu recurs şi ca atare, celelalte aspecte deduse judecăţii ar fi intrat în autoritatea de lucru judecat.

Însă, în realitate, soluţia pronunţată de instanţa de recurs (decizia nr. 1526/24 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă) nu a vizat o casare parţială, ci o casare totală a deciziei din apel, ca urmare a nemotivării acesteia.

Potrivit considerentelor deciziei din recurs s-a reţinut că "raportat la soluţia adoptată prin dispozitiv, se constată că instanţa de apel nu a motivat, prin prisma normelor de drept material şi procesual incidente, soluţia de desfiinţare în tot a încheierilor care conţin statuarea primei instanţe asupra mai multor excepţii" şi că "în absenţa unei motivări, care să justifice soluţia cuprinsă în dispozitiv, nu este posibilă exercitarea unui control de legalitate asupra deciziei atacate cu recurs, hotărârea instanţei de apel fiind pronunţată cu nerespectarea exigenţelor prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi a garanţiilor procesuale pe care le implică respectarea dreptului la un proces echitabil, iar sancţiunea atrasă este aceea a nulităţii hotărârii, fiind astfel incident motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.."

Distinct de acest motiv de recurs apt să atragă casarea hotărârii, Înalta Curte a reţinut şi incidenţa motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în legătură cu modalitatea în care a fost soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Astfel, deducând limitele rejudecării din aceea că doar statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, atacase decizia pronunţată anterior, instanţa de apel a nesocotit faptul că decizia de casare pentru nemotivare a vizat "soluţia cuprinsă în dispozitiv" referitoare deopotrivă la sentinţa de primă instanţă, ca şi la două încheieri de şedinţă (din 24 mai 2013 şi 31 mai 2013), prin care fuseseră soluţionate mai multe excepţii, nu doar cea referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a statului.

Apreciind, în contra acestor dezlegări, că la rejudecare trebuie să-şi limiteze analiza exclusiv asupra calităţii procesuale a statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel, pe de o parte, a nesocotit dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, a apreciat în mod greşit că s-ar opune altei analize faptul că ar fi intrat în autoritate de lucru judecat (prin neatacarea cu recurs de către celelalte părţi din proces) statuări anterioare ale deciziei din apel.

Însă, decizia menţionată nu a dat nicio dezlegare raporturilor juridice dintre părţi, de natură să intre în autoritatea de lucru judecat, în contextul în care a reţinut, sub aspect formal, că nu s-ar fi pus în discuţia părţilor o excepţie vizând calitatea procesuală a Muzeului Naţional de Artă şi, respectiv, a lipsei de interes a acestei instituţii de a invoca lipsa capacităţii de exerciţiu a Muzeului Colecţiilor de Artă; în acelaşi timp, potrivit art. 311 C. proc. civ. "hotărârea casată nu are nicio putere", ceea ce înseamnă că nici aspectele formale menţionate anterior nu se opuneau, la momentul rejudecării, fixării limitelor devoluţiunii în raport cu criticile deduse judecăţii prin cererile de apel.

A arătat Înalta Curte că, la reluarea judecăţii, instanţa de apel se va pronunţa asupra tuturor criticilor care au învestit-o, reţinând ca fiind dezlegată în mod irevocabil şi înzestrată cu autoritate de lucru judecat, chestiunea referitoare la reprezentarea statului în proces prin Ministerul Culturii.

C. Al treilea ciclu procesual

7. Decizia pronunţată în a doua rejudecare a apelului de către Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă (intermediară) nr. 1122 A din 03 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi, de apelanţii-pârâţi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Cultural şi Statul Român, prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, şi de apelantul-intervenient Muzeul Naţional de Artă al României împotriva încheierilor din 24 mai 2013 şi din 31 mai 2013 şi împotriva sentinţei civile nr. 814 din 04 iulie 2014, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2012, a anulat încheierile din 24 mai 2013 şi 31 mai 2013 şi sentinţa apelată şi a reţinut cauza spre soluţionare.

În rejudecare, prin încheierea pronunţată la data de 30 septembrie 2019, instanţa de apel a respins, ca neîntemeiate, excepţia netimbrării acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi excepţia prescripţiei acţiunii în anulare; a respins excepţia lipsei de interes a pârâtului Muzeul de Artă de a invoca excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a pârâtului Muzeul Colecţiilor de Artă şi a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a pârâtului Muzeul Colecţiilor de Artă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii; a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a donaţiei pentru lipsa intenţiei de a dona.

Prin decizia nr. 1825 A din 25 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Colecţiilor de Artă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de exerciţiu; a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Cultural, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a donaţiei pentru lipsa intenţiei de a dona, pentru autoritate de lucru judecat; a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii H., B., C., D., E., G. şi N. şi a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/1951 încheiat între I., J. şi fostul Sfat Popular al Capitalei Republicii Populare Române, având ca obiect "Colecţia de Artă Comparată J. şi I."; a obligat pârâţii Statul Român, prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, şi Muzeul Naţional de Artă al României să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie obiectele de artă care alcătuiesc "Colecţia de Artă Comparată J. şi I.", astfel cum sunt identificate în inventarele nr. 1, 2 şi 3 anexate contractului de donaţie şi a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut că faţă de soluţia de admitere a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a pârâtului Muzeul Colecţiilor de Artă, prin încheierea din data de 30 septembrie 2019, acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât apare ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de exerciţiu.

De asemenea, faţă de soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii, prin încheierea din data de 30 septembrie 2019, acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, urmează a fi respinsă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Cu referire la capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a donaţiei pentru lipsa intenţiei de a dona, instanţa de apel a arătat că va fi respins, ca urmare a admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii de şedinţă din 30 septembrie 2019.

Analizând capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a donaţiei, în susţinerea căruia reclamanţii au invocat nerespectarea condiţiilor de formă edictate pentru încheierea valabilă a contractului de donaţie şi a mandatului pentru încheierea contractului, nerespectarea formalităţilor aferente procedurii de autentificare a donaţiei faţă de prevederile art. 813 din C. civ. în vigoare la momentul perfectării donaţiei, lipsa formei autentice a procurii acordate de Sfatul Popular al Capitalei avocatului care a semnat donaţia în numele său, respectiv, a deciziei Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei nr. 882/1951 şi lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă Sfatul Popular al Capitalei Republicii Populare Române, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, în luna august 1951, a fost încheiat contractul de donaţie autentificat sub nr. x/1951 între I., J. şi fostul Sfat Popular al Capitalei Republicii Populare Române, având ca obiect "Colecţia de Artă Comparată J. şi I.". În contract s-a menţionat că obiectele donate nu vor putea fi scoase sau înstrăinate din localul muzeului până la decesul donatorilor, că toate cheltuielile părţii din imobil ocupată de muzeu şi cele care privesc locuinţa donatorilor vor fi suportate de donatar, precum şi că donatorii vor ocupa pe toată durata vieţii spaţiul care îl folosesc în imobil, asigurându-se, totodată, şi locuinţa copiilor lor. De asemenea, s-a stabilit ca donatorul să fie numit şi retribuit în calitate de conservator de muzeu.

În ceea ce priveşte forma contractului de donaţie, curtea de apel a constatat că, potrivit art. 813 din C. civ. aplicabil în cauză, donaţiile se fac prin act autentic. În acest sens, s-a reţinut că donaţia a fost autentificată de fostul Notariat de Stat Bucureşti prin procesul-verbal nr. x/18 august 1951, forma autentică fiind respectată sub acest aspect.

În cauză, contractul a fost încheiat de donatar prin mandatar, în contract menţionându-se că Sfatul Popular al Capitalei Republicii Populare Române a fost reprezentat de O., şeful Oficiului juridic, în baza Deciziei nr. 4836/1950.

A reţinut curtea de apel că în cazul în care contractul de donaţie se încheie prin mandatar, procura trebuie să fie autentică deoarece donaţia este un contract solemn, iar mandatul formează un tot unitar cu donaţia care urmează a fi încheiată.

Cu referire la această condiţie, instanţa de apel a apreciat că nu a fost respectată în cauză, reţinând că împuternicirea a fost dată reprezentantului prin Decizia Comitetului executiv al Sfatului popular al Capitalei Republicii Populare Române nr. 4836/19 decembrie 1950, astfel cum a fost menţionat expres în cuprinsul contractului de donaţie. Prin decizia arătată, O., şeful oficiului juridic, a fost împuternicit să semneze şi să se prezinte în numele şi pentru Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Române în faţa oricăror instanţe judecătoreşti pentru autentificarea oricăror acte, contracte, convenţii privitoare la orice fel de înstrăinări sau achiziţionări de bunuri mobile sau imobile.

În ceea ce priveşte obiectul acestei împuterniciri, curtea de apel a arătat că se referă la reprezentarea în faţa instanţelor de judecată; chiar în ipoteza în care s-ar aprecia că acesta include şi procura pentru semnarea unui contract autentic, curtea de apel a constatat că nu a fost respectată forma cerută de lege, apreciind că Decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Române nr. 4836/19 decembrie 1950, nu are caracterul unui înscris autentic.

Astfel, s-a reţinut că decizia comitetului executiv nu reprezintă un act autentic prin prisma dispoziţiilor art. 1171 din C. civ., neexistând un text legal care să confere unor astfel de decizii caracterul de act autentic în sensul C. civ.. Mai mult, faţă de împrejurarea că decizia a fost emisă de Comitetul executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Română, iar parte în contractul de donaţie a fost Sfatul Popular al Capitalei Republica Populară Română, faţă de ipoteza reglementată de art. 1171 din C. civ., nu este permis ca agentul instrumentator să coincidă cu una din părţile actului.

Reţinând că în speţă este incidentă cauza de nulitate analizată mai sus, curtea de apel a admis, în parte, acţiunea reclamanţilor şi a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/1951 încheiat între I., J. şi fostul Sfat Popular al Capitalei Republicii Populare Române, având ca obiect "Colecţia de Artă Comparată J. şi I.". Faţă de această soluţie, curtea de apel a constatat că nu se mai impune analiza celeilalte cauze de nulitate invocate de reclamanţi, constând în lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă Sfatul Popular al Capitalei Republicii Populare Române.

Dată fiind admiterea capătului principal de cerere, curtea de apel a admis şi capătul accesoriu vizând repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului anulat şi i-a obligat pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, şi Muzeul Naţional de Artă al României să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie obiectele de artă care alcătuiesc "Colecţia de Artă Comparată J. şi I.", astfel cum au fost identificate în inventarele nr. 1, 2 şi 3 anexate contractului de donaţie.

Având în vedere că pârâtul Muzeul Naţional de Artă a formulat cererea de intervenţie accesorie ca urmare a admiterii de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar prin încheierea 30 septembrie 2019 s-a constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Muzeul Naţional de Artă nu a fost invocată în cauză, această parte participând în cauză în calitate de pârât, cererea de intervenţie accesorie formulată de această parte a fost respinsă.

8. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Împotriva încheierii din 23 septembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 1825A/25 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, au declarat recurs recurenţii-reclamanţi N., B., C., D., E., G. şi H. şi recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; de asemenea, a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1825A din 25 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, recurentul-pârât Muzeul National de Artă al României.

Prin decizia civilă nr. 1531 din 15 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins recursul declarat de recurenţii-reclamanţi N., B., C., D., E., G. şi H. împotriva încheierii pronunţate în 30 septembrie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2012; a admis recursul declarat de recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva încheierii pronunţate în 30 septembrie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2012; a admis recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi N., B., C., D., E., G. şi H., de recurentul Muzeul Naţional de Artă al României şi de recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 1825A din 25 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a casat în parte decizia atacată şi trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii privind cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/1951, pentru lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei RPR; a menţinut dispoziţiile deciziei atacate privind respingerea acţiunii formulate, în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Colecţiilor de Artă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de exerciţiu; respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Cultural, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă; respingerea capătului de cerere prin care reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a donaţiei pentru lipsa intenţiei de a dona, în considerarea existenţei autorităţii de lucru judecat, şi respingerea cererii de intervenţie accesorie formulată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că, deşi prin încheierea pronunţată la data de 30 septembrie 2019 Curtea de Apel a reţinut în mod corect că în speţă s-a stabilit în mod irevocabil că reprezentarea Statului Român se realizează prin Ministerul Culturii şi nu prin Ministerul Finanţelor Publice, prin decizia nr. 1825A/25 noiembrie 2019, cererea de chemare în judecată a fost admisă şi în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, măsură care contravine dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dar şi propriilor statuări ale instanţei de apel, cuprinse în încheierea pronunţată la data de 30 septembrie 2019.

Nu au putut fi astfel primite susţinerile formulate de recurenţii-reclamanţi, care au arătat că recursul declarat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este inadmisibil sub aspectul criticilor examinate întrucât pretinsele contradicţii între considerente şi dispozitiv reprezintă simple erori materiale.

Examinând, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care recurentul-pârât a arătat că în cauza pendinte nu a fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în nume propriu, acesta nefiind chemat în judecată în nume propriu, ci în reprezentarea Statului Român, Înalta Curte a constatat că sunt fondate, iar soluţia de respingere, prin încheierea recurată, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice este nelegală întrucât aşa cum însăşi instanţa de apel a reţinut, acest minister nu a fost chemat în judecată în nume propriu, ci doar în calitate de reprezentant al statului; în plus, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice nu a fost invocată în condiţiile legii de nicio parte din proces.

Drept urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva încheierii pronunţate în 30 septembrie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2012 şi împotriva deciziei civile nr. 1825A din 25 noiembrie 2019, pronunţată de aceeaşi instanţă.

Examinând, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva încheierii pronunţate în 30 septembrie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2012, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, argumentând că aceştia au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au dezvoltat critici privitoare la condiţiile în care operează autoritatea de lucru judecat, însă analiza acestor critici se impune a fi făcută de instanţa de recurs cu referire concretă la considerentele instanţei de apel şi la situaţia particulară a cauzei.

Astfel, admiţând excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a donaţiei pentru lipsa intenţiei de a dona, curtea de apel a reţinut că, prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 5 Bucureşti sub nr. x/1995, reclamanţii A., B., M., G. şi F. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi Muzeul Naţional de Artă al României, solicitând să se constate nulitatea absolută a actului de donaţie autentificat sub nr. x/1951 şi obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie obiectele de artă ce alcătuiesc Q.. În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că autorii lor, I. şi J., au fost obligaţi să doneze bunurile ce alcătuiau Q., fiind ameninţaţi cu domiciliul forţat şi cu arestarea.

Prin sentinţa civilă nr. 3158/3 mai 1996, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a admis acţiunea şi a constatat nulitatea contractului de donaţie autentificat sub nr. x/1951 la fostul Notariat de Stat al Municipiului Bucureşti, reţinând că actului de donaţie îi lipseşte un element esenţial, şi anume, animus donandi, voinţa reală a celor care au donat nefiind aceea de a gratifica Statul Român, ci de a apăra întreaga colecţie şi chiar viaţa membrilor de familie, care se aflau în stare de pericol.

Prin decizia civilă nr. 2759/A/22 noiembrie 1996, pronunţată în dosarul nr. x/1996, Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis apelurile declarate de apelanţii-pârâţi Muzeul Naţional de Artă al României şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 3158/1996, în sensul că a respins acţiunea.

În această decizie, tribunalul a reţinut, din probele administrate în cauză, că donatorii şi-au exprimat consimţământul care însă a fost afectat de violenţă, elementul obiectiv fiind alcătuit din presiunile organelor statului de la data întocmirii actului de donaţie, elementul subiectiv fiind temerea pentru viaţa şi libertatea donatorilor şi a familiei acestora. Tribunalul a considerat că se află în prezenţa unui viciu de consimţământ care atrage nulitatea relativă a contractului de donaţie şi care poate fi invocat, conform art. 3 şi 9 din Decretul nr. 167/1958, în termen de 3 ani de când violenţa a încetat, practica judecătorească statuând că violenţa exercitată de regimul comunist a încetat în decembrie 1989, sub acest aspect tribunalul a considerând că acţiunea apare ca fiind prescrisă.

Recursul formulat de reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 2759/A din 22 noiembrie 1996, pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1245/1 octombrie 1997, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În această decizie, curtea de apel a reţinut că recurenţii-reclamanţi au învestit instanţele judecătoreşti cu o acţiune în nulitatea actului de donaţie autentificat sub nr. x/1951 de Notariatul de Stat al sectorului 1 Bucureşti, motivând că actul juridic a fost încheiat de autorii reclamanţilor sub presiunea şi ameninţarea cu arestarea şi cu domiciliul forţat. Curtea de apel a constatat că tribunalul a verificat susţinerile din acţiunea reclamanţilor în temeiul probelor administrate în cauză, susţineri care au fost apreciate ca reale, în sensul că actul juridic a fost încheiat de autorii recurenţilor sub temerea pentru viaţa acestora şi a familiei lor.

De asemenea, curtea de apel a reţinut că, din motivarea acţiunii rezultă că actul juridic a fost afectat de un viciu de consimţământ, violenţa, care atrage nulitatea relativă a contractului de donaţie şi nu de lipsa voinţei de a dona, aşa cum greşit au afirmat recurenţii. Fiind în prezenţa unei nulităţi relative, curtea de apel a apreciat că în mod legal tribunalul a constatat că acţiunea în nulitate este supusă termenului de prescripţie de trei ani, termen care a început să curgă la data încetării violenţei, şi anume, decembrie 1989.

La data de 19 aprilie 2001, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, o nouă cerere de chemare în judecată, prin care reclamanţii A., B., M., G. şi F. au chemat în judecată Muzeul Naţional de Artă şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând anularea actului de donaţie autentificat sub nr. x/1951 la fostul Notariat de Stat al Municipiului Bucureşti şi arătând că autorii lor au fost ameninţaţi cu arestarea şi domiciliul forţat, L. fiind deţinut din motive politice.

Prin sentinţa nr. 503/29 mai 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect anularea contractului de donaţie.

Prin decizia civilă nr. 461/26 iunie 2007, menţinută în recurs, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor. Curtea de apel a analizat decizia civilă nr. 2759/A din 22 noiembrie 1996, pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi decizia civilă nr. 1245/1 octombrie 1997, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, precum şi cea de-a doua cerere de chemare în judecată formulată de reclamanţi şi a reţinut că este îndeplinită condiţia identităţii de părţi chiar dacă în primul proces a fost chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti iar în cea de-a doua cauză, municipiul Bucureşti prin Primarul General. De asemenea, Curtea a apreciat că este întrunită şi cerinţa identităţii de obiect, întrucât în primul proces instanţa s-a pronunţat asupra viciului de consimţământ al violenţei, ca motiv de nulitate relativă, iar în prezenta cauză se invocă acelaşi motiv de nulitate relativă.

Curtea de apel a considerat că nu este relevantă împrejurarea că prin acţiunea formulată în anul 1995 reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului, deoarece, pentru a se stabili identitatea de obiect, se ia în considerare, ca prim termen de referinţă, hotărârea instanţei.

În acest sens, curtea de apel a constatat că instanţa care a soluţionat prima acţiune s-a considerat învestită cu examinarea motivului de nulitate relativă rezultând din viciul violenţei, acesta fiind şi obiectul celei de-a doua acţiuni.

A conchis această instanţă că există putere de lucru judecat chiar dacă în cadrul acţiunilor calificate de reclamanţi diferit obiectul acestora a fost formulat distinct, în condiţiile în care din cuprinsul acţiunilor se desprinde că, în realitate, reclamanţii au urmărit de fiecare dată acelaşi scop, şi anume, anularea contractului invocând vicierea consimţământului prin violenţă.

În speţă, prin hotărârea atacată cu recurs, curtea de apel a constatat că sunt întrunite condiţiile pentru a se reţine autoritatea lucru judecat întrucât situaţia de fapt invocată de reclamanţi în susţinerea capătului de cerere privind nulitatea donaţiei pentru lipsa intenţiei de a dona este aceeaşi cu cea invocată în procesele anterioare.

Prin criticile formulate, recurenţii-reclamanţi au imputat curţii de apel că nu a analizat condiţiile impuse de prevederile legale care reglementează autoritatea de lucru judecat în sensul verificării triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, precum şi că a realizat o confuzie între cauza acţiunii civile şi cauza cererii de chemare în judecată şi o altă confuzie între temeiurile juridice invocate în cererile formulate, respectiv lipsa animus donandi, ca motiv de nulitate absolută, respectiv violenţa - viciu de consimţământ care atrage nulitatea relativă.

Înalta Curte a constatat că aceste critici nu pot fi primite în condiţiile în care prin decizia atacată Curtea de Apel Bucureşti a constatat că printr-o hotărâre judecătorească anterioară irevocabilă şi intrată în puterea lucrului judecat (decizia civilă nr. 1245/1 octombrie 1997, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă) cererea reclamanţilor de constatare a nulităţii contractului de donaţie pentru lipsa intenţiei de a dona a donatorilor a fost calificată drept cerere de anulare a donaţiei pentru existenţa viciului de consimţământ constând în violenţă, iar prin sentinţa nr. 503/29 mai 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, devenită definitivă prin decizia civilă nr. 461/26 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, menţinută în recurs, a fost reţinută într-un proces anterior autoritatea de lucru judecat, instanţele judecătoreşti făcând o analiză punctuală a condiţiilor privitoare la existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Faţă de istoricul litigiilor declanşate de reclamanţi şi de împrejurarea că reclamanţii au reiterat aceeaşi situaţie de fapt care a fost calificată juridic în procesele anterioare, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că subzistă identitatea de obiect şi cauză; de asemenea, a apreciat că subzistă şi identitatea de părţi.

Înalta Curte a reţinut că este real că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă pretenţia dedusă judecăţii în vreme ce cauza cererii de chemare în judecată este definită drept fundamentul pretenţiei deduse judecăţii însă, în speţă, situaţia de fapt invocată de reclamanţi în sensul lipsei intenţiei donatorilor de a dona a fost calificată, prin decizia civilă nr. 1245/1 octombrie 1997, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca fiind nu o acţiune în nulitatea actului de donaţie autentificat sub nr. x/1951 de Notariatul de Stat al sectorului 1 Bucureşti pentru lipsa intenţiei de a dona, cum au susţinut reclamanţii (motivând că actul juridic a fost încheiat de autorii reclamanţilor sub presiunea şi ameninţarea cu arestarea şi cu domiciliul forţat), ci o acţiune în anularea donaţiei pentru motivul de nulitate relativă constând în existenţa unui viciu de consimţământ, şi anume violenţa.

În cauză, autoritatea de lucru judecat cu privire la cererea de constatare a contractului de donaţie având ca fundament lipsa animus donandi fost reţinută, aşa cum în mod corect a menţionat curtea de apel, prin sentinţa nr. 503/29 mai 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, devenită definitivă prin decizia civilă nr. 461/26 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizie care a fost menţinută în recurs. Prin aceste hotărâri judecătoreşti au fost examinate condiţiile impuse de tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Or, faţă de hotărârile judecătoreşti irevocabile pronunţate în cauză, recurenţii-reclamanţi nu pot reitera cu succes motivul de nulitate constând în lipsa intenţiei de a dona ca element al cauzei, nu al consimţământului, întrucât se opune autoritatea de lucru judecat a hotărârilor menţionate.

Din perspectiva părţilor, Înalta Curte a reţinut că în mod corect curtea de apel a reţinut că noua cerere de chemare în judecată este formulată de aceiaşi reclamanţi ori succesorii acestora, în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, care a participat şi în litigiile anterioare, atragerea în proces în proces a Statului Român, nefiind de natură să conducă la o altă soluţie.

Pe cale de consecinţă, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi a fost respins, nefiind necesară examinarea celorlalte critici.

Cu referire la recursul declarat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României împotriva deciziei civile nr. 1825A din 25 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Înalta Curte a reţinut că prin criticile formulate, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că, soluţionând capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a donaţiei, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 813 C. civ., reţinând că actul de donaţie este lovit de nulitate absolută având în vedere faptul că Decizia Comitetului Executiv al Capitalei nr. 4836/19 decembrie 1950 nu este încheiată în formă autentică. În acest sens, instanţa a reţinut că "procura trebuie să fie autentică deoarece donaţia este un contract solemn, iar mandatul formează un tot unitar cu donaţia ce urmează a fi încheiată".

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a examinat criticile din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi act normativ, acestea punând în discuţie aplicarea unei dispoziţii legale, iar nu interpretarea naturii şi înţelesului Deciziei Comitetului Executiv al Capitalei nr. 4836/19 decembrie 1950.

Înalta Curte a reţinut că este real că dispoziţiile art. 813 C. civ. impun ad validitatem condiţia formei autentice pentru încheierea valabilă a actului de donaţie, aceeaşi condiţie de formă fiind aplicabilă şi contractului de mandat, în ipoteza încheierii contractului prin reprezentant.

Însă, aşa cum rezultă din textul de lege enunţat, forma actului juridic este aceea de înscris autentic. Noţiunea de înscris autentic nu este limitată la actul autentificat de notar; potrivit dispoziţiilor art. 1171 C. civ., înscrisul autentic este actul întocmit cu solemnităţile cerute de lege de un funcţionar public care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul a fost încheiat.

Prin urmare, categoria actelor autentice include actele autentificate de notari, actele de stare civilă, hotărârile judecătoreşti, actele de procedură întocmite de executorii judecătoreşti, etc.

În speţă, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 813 C. civ., apreciind că actul juridic constând în decizia Comitetului Executiv nr. 4836/1950 prin care O. a fost împuternicit să semneze la notariat actul de donaţie în numele donatarului nu are valoarea unui înscris autentic.

Astfel, decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei nr. 4836/1950 face corp comun cu Decizia nr. 882/1951 prin care Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei a acceptat în principiu donaţia P. şi a impus la art. 3 ca Oficiul Juridic să autentifice actul de donaţie, dând declaraţie de acceptare a donaţiei Q..

Potrivit art. 1171 C. civ., pentru ca un înscris să fie autentic este necesar: să fie întocmit de un funcţionar public; funcţionarul să aibă competenţa materială şi teritorială de a întocmi înscrisul şi înscrisul să fie întocmit cu respectarea formalităţilor cerute de lege.

Înalta Curte a reţinut că, prin prisma dispoziţiilor legale în materie în vigoare la data perfectării donaţiei, Decizia nr. 4836/1950 are valoarea unui înscris autentic potrivit art. 1171 C. civ., fiind întocmit de funcţionari competenţi să funcţioneze la locul unde s-a întocmit actul şi având atribuţiuni în acest sens - preşedintele şi secretarul comitetului executiv.

Sub acest aspect, s-a reţinut că înscrisul autentic se bucură de prezumţia de validitate, astfel că sarcina probei sub aspectul neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1171 C. civ. revine celui care invocă neregularitatea; în speţă, nu s-a contestat calitatea de funcţionari având atribuţii în domeniu a semnatarilor Deciziei nr. 4836/1950, ci s-a apreciat că înscrisul nu este autentic întrucât nu a fost autentificat la notar.

Acest argument al instanţei de apel nu poate fi primit, înscrisul prin care a fost desemnat reprezentantul statului care a participat la încheierea contractului de donaţie fiind întocmit în condiţiile art. 1171 C. civ., astfel că forma autentică la încheierea donaţiei a fost asigurată, fiind respectate dispoziţiile art. 813 C. civ.

Cu referire la considerentele instanţei de apel în sensul că nu este permis ca agentul instrumentator să coincidă cu una din părţile actului, Înalta Curte a reţinut că înscrisul cu referire la care s-a considerat că nu îndeplineşte condiţia de a fi autentic nu necesita autentificare la notar, iar desemnarea de către Comitetul Executiv al Capitalei a propriului reprezentant la încheierea actului de donaţie nu îl transformă pe acesta în agent instrumentator.

D. Al patrulea ciclu procesual

9. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 939A din 14 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rejudecând după casarea dispusă prin decizia civilă nr. 1531 din 15.07.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/1951, pentru lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei RPR, formulată de reclamanţii N., B., C., D., E., G. şi H., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Culturii şi Muzeul Naţional de Artă al României.

Pentru a hotărî astfel, în rejudecare curtea de apel a reţinut că instanţa supremă a stabilit fără echivoc limitele în care se va continua judecata, respectiv în ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/1951, pentru lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei.

Totodată, a reţinut că, până la acest moment procesual, s-au stabilit în mod irevocabil următoarele: că reprezentarea Statului Român se realizează prin Ministerul Culturii şi nu prin Ministerul Finanţelor Publice; respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Colecţiilor de Artă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de exerciţiu; respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Cultural, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă; respingerea cererii de intervenţie accesorie formulată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României; admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a donaţiei pentru lipsa intenţiei de a dona; respingerea capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii donaţiei pentru lipsa formei autentice a Deciziei nr. 4836/1950.

Conform precizării depuse de reclamanţi, unul din cele trei motive de nulitate a contractului de donaţie încheiat în luna august 1951 ar consta în lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei, aviz prealabil, de a cărui existenţă depindea încheierea valabilă a donaţiei, aspect care ar rezulta din interpretarea corelată a prevederilor Legii nr. 11 din 14 ianuarie 1944 pentru controlul persoanelor juridice fără scop lucrativ şi al administraţiunii bunurilor donate sau testate statului sau altor şi instituţiuni de utilitate publică şi ale Legii pentru organizarea corpului de avocaţi publici din 9 noiembrie 1938 şi ale Decretului Marii Adunări Naţionale nr. 173 din 27 aprilie 1949, pentru reglementarea funcţionării serviciilor juridice ale ministerelor, sfaturilor populare şi instituţiilor de stat.

Potrivit art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1944: donaţiunile şi legatele făcute persoanelor juridice de drept public, se vor accepta sau refuza: a) Cele făcute Statului prin deciziunea şefului departamentului competent după scopul sau obiectul liberalităţii în urma avizului prevăzut de art. 82 din Legea pentru organizarea Corpului de avocaţi publici;

Potrivit art. 82 din Legea pentru organizarea Corpului de avocaţi publici, consiliul avocaţilor de pe lângă fiecare minister sau instituţie de stat, care posedă un contencios, va avea în căderea sa […] a-şi da avizul asupra acceptării donaţiunilor şi legatelor făcute ministerului sau instituţiunii, aviz care are caracter consultativ, afară de cazurile când legea prevede altfel, precum şi în cazurile de intentare a acţiunilor, acceptări de donaţiuni […].

Prin Decretul nr. 173/1949 (prin care se abrogă legea din 10 noiembrie 1938, pentru organizarea Corpului de avocaţi publici, cu modificările ei ulterioară), s-a prevăzut la art. 1 alin. (2), că atribuţiunile date prin legi în căderea avocaţilor publici sau contencioaselor respective trec asupra avocaţilor angajaţi potrivit alineatului precedent, adică serviciilor juridice.

Toate aceste dispoziţii legale au fost respectate, având în vedere că Decizia nr. 882/31.05.1951 prin care Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei a acceptat în principiu donaţia P. poartă viza Şefului Oficiului Juridic şi stabileşte la art. 3 ca Oficiul Juridic să autentifice actul de donaţie, dând declaraţie de acceptare a donaţiei în condiţiile acestei decizii.

Constatând că acceptarea donaţiei s-a realizat în urma avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei din data de 28.05.1951, curtea de apel a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a donaţiei pentru acest motiv, ca neîntemeiată.

10. Recursul declarat

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanţii N., B., C., D., E., G.,H., întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 din C. proc. civ., prin care au solicitat în principal, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, pentru a relua judecata apelurilor conform modului de dezlegare stabilit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a următoarelor probleme de drept privind cadrul general/limitele şi normele aplicabile: a) corecta determinare a limitelor casării stabilite prin decizia nr. 1531/15.07.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform motivelor de recurs care privesc acest aspect şi b) rejudecarea apelurilor de către instanţa de trimitere ca instanţă de apel, iar nu ca primă instanţă, cu respectarea normelor de procedură privind soluţiile care pot fi pronunţate în apel, şi cu respectarea limitelor devoluţiunii în apel.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au solicitat ca, în urma admiterii recursului, casării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel, pentru a relua judecata apelurilor, să dea următoarele dezlegări problemelor de drept concrete privind fondul cauzei analizate, cu efect obligatoriu pentru judecătorii apelului:

a) să constate că intimaţii-pârâţi nu au formulat apel împotriva soluţiei de admitere a motivului de nulitate absolută a donaţiei constând în lipsa avizului serviciului juridic, dispusă prin sentinţa primei instanţe;

b) în subsidiar, în cazul în care Înalta Curte ar constata că instanţa de apel ar fi fost învestită de apelanţi cu critica soluţiei de admitere a motivului de nulitate absolută constând în lipsa avizului serviciului juridic, în rejudecarea apelului, să se constate că viza nu reprezintă un aviz, în sensul legii, emis în condiţii de legalitate;

c) pentru ipoteza în care instanţa de apel ar admite apelurile intimaţilor-pârâţi, să se pronunţe asupra motivelor de nulitate absolută rămase nesoluţionate în ciclurile procesuale anterioare, invocate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată şi reiterate prin întâmpinarea la apelurile intimaţilor-pârâţi, constând în: încălcarea art. 33 al deciziei nr. 1827/1950, având în vedere că pe anexele donaţiei nu există menţiunile obligatorii referitoare la numărul şi la data procesului-verbal de autentificare a donaţiei şi la biroul care a efectuat autentificarea; împrejurarea că acceptarea donaţiei a fost anterioară actului de donaţie, aceasta nefiind emisă de către organul de stat competent conform prevederilor art. 31 din Legea nr. 11/1944;

În subsidiar, recurenţii-reclamanţi au solicitat casarea sau modificarea hotărârii atacate, după caz, cu consecinţa respingerii apelurilor formulate de intimaţii-pârâţi şi a menţinerii soluţiei de constatare a nulităţii absolute a donaţiei pronunţate de prima instanţă faţă de lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei, soluţie intrată în autoritatea de lucru judecat faţă de neatacarea acesteia de către intimaţii-pârâţi.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, recurenţii au susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde o motivare corespunzătoare din care să rezulte legalitatea modului în care instanţa de apel a stabilit limitele rejudecării şi ale soluţionării fondului cauzei.

Astfel, au arătat că raţionamentul judiciar în urma căruia instanţa de apel a stabilit limitele în care va efectua rejudecarea apelului, ulterior casării, lipseşte cu desăvârşire.

Dintr-o altă perspectivă, obligaţia instanţei de apel de a continua judecata cauzei prin analiza tuturor motivelor de nulitate rămase nesoluţionate decurge, în mod direct, din prevederile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., care se referă la "motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată"; cu atât mai mult se impunea ca instanţa de apel să cerceteze cauzele de nulitate absolută invocate de reclamanţi, în condiţiile în care această obligaţie a fost trasată prin decizia de casare.

Prin notele scrise depuse la 10.06.2021, aceştia au prezentat elementele pe baza cărora se impuneau a fi stabilite limitele rejudecării apelului, astfel cum rezultă decizia de casare, cererea de chemare în judecată, întâmpinările la cererea de chemare în judecată, sentinţa apelată şi din apelurile şi întâmpinările la apel, însă prin hotărârea recurată au fost ignorate aceste susţineri, curtea de apel făcând doar o analiză formalistă a deciziei de casare.

În mod similar, în opinia recurenţilor, instanţa de apel a respins motivul de nulitate absolută a donaţiei constând în lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei, fără a prezenta niciun raţionament logico-juridic care să conducă la această concluzie, fiind redate exclusiv o serie de afirmaţii generale preluate mecanic din susţinerile intimatului-pârât Muzeul Naţional de Artă al României, în lipsa oricărei analize proprii a instanţei.

Mai mult, hotărârea atacată nu cuprinde nici măcar o trimitere la raţionamentul judiciar cuprins în sentinţa apelată şi cu privire la motivele de apel formulate şi, cu atât mai puţin, o analiză a acestora.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Sub un prim aspect criticat, se arată că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 315 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, din considerentele deciziei de casare nr. 1531 din data de 15.07.2020, rezultă că instanţa de recurs a dispus rejudecarea apelului cu privire la motivele de nulitate absolută a donaţiei care nu au fost deja analizate de instanţele de fond şi care, implicit, nu au format nici obiectul analizei instanţei de recurs.

Întrucât în decizia nr. 1825 A din data de 25.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti se menţionează că instanţa nu mai procedează la analiza motivului de nulitate absolută pentru lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei, instanţa de trimitere a menţionat, în mod explicit - însă cu titlu exemplificativ - că se impune ca instanţa de apel să rejudece, cel puţin, motivul privind "lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei".

Arată că prin anterioara decizie de casare, nr. 794/2019, instanţa supremă a dispus ca, la reluarea judecăţii, instanţa de apel să se pronunţe asupra tuturor criticilor care au învestit-o.

În concret, motivele de nulitate absolută ale donaţiei invocate de către recurenţii-reclamanţi şi cu privire la care nu a fost realizată o rejudecare în apel, nefiind supuse nici controlului instanţei supreme, sunt reprezentate de: - încălcarea art. 33 al deciziei nr. 1827/1950, având în vedere că pe anexele donaţiei nu există menţiunile referitoare la numărul şi la data procesului-verbal de autentificare a donaţiei şi a biroului care a efectuat autentificarea; - acceptarea donaţiei a fost anterioară actului de donaţie, cu încălcarea art. 814 alin. (2) C. civ. din 1864; - lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă Sfatul Popular al Capitalei R.P.R.; - acceptarea donaţiei de către un organ de stat necompetent, prin raportare la art. 31 din Legea nr. 11/1944.

În opinia recurenţilor, curtea de apel era chemată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de nulitate absolută ale donaţiei, cu condiţia ca acestea să nu fi fost deja tranşate în mod definitiv, însă a refuzat această analiză, în mod nemotivat şi cu încălcarea legii.

Conchizând asupra acestei critici, recurenţii-reclamanţi au arătat că nerespectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) şi (3) conduce la o vătămare, având în vedere absenţa oricărei analize judiciare a motivelor de nulitate invocate, ce contravine însuşi principiului fundamental al disponibilităţii în procesul civil.

Sub cel de-al doilea aspect criticat, recurenţii-reclamanţi au arătat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor aplicabile judecăţii în apel, întrucât curtea de apel a judecat cauza ca o primă instanţă, aplicând regulile specifice judecăţii în primă instanţă, iar nu regulile privind apelul.

Astfel, motivarea necorespunzătoare a hotărârii atacate cuprinde un raţionament specific primei instanţe, întrucât este analizat motivul de nulitate absolută a donaţiei prin raportare la susţinerile intimatului-pârât din cadrul şedinţei de dezbateri, iar nu prin raportare la sentinţa apelată şi la motivele de apel, respectiv la întâmpinarea la apelurile formulate .

Mai mult, curtea de apel a pronunţat o soluţie cu privire la cererea de chemare în judecată, iar nu o soluţie cu privire la apelurile formulate în cauza, potrivit art. 296 C. proc. civ., şi nici nu s-a pronunţat asupra acţiunii ca urmare a admiterii ori respingerii apelurilor formulate.

Au mai arătat recurenţii că nu au fost aplicate prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., ci s-a permis intimatului-pârât Muzeul Naţional de Artă să-şi completeze cererea de apel direct prin concluziile orale formulate la data de 14.06.2021, cu toate că soluţia pronunţată de prima instanţă, privind constatarea nulităţii absolute a donaţiei faţă de lipsa avizului serviciului juridic, nu a fost apelată în cauză.

Sub cel de-al treilea aspect criticat, recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia atacată fost pronunţată cu încălcarea art. 292 şi art. 295 C. proc. civ.

Astfel, au arătat că instanţa de apel a încălcat una dintre regulile fundamentale ale judecăţii în apel, potrivit căreia instanţa ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel, precum şi principiul conform căruia instanţa de apel nu se poate pronunţa asupra altor motive decât acelea cuprinse în cererea de apel.

În concret, prin sentinţa nr. 814/04.07.2014, cu privire la motivul de nulitate analizat şi prin hotărârea atacată, se arată că:

"nici forma impusă ad validitatem de prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 11/1944, coroborat cu art. 32 alin. (5) din Legea privind organizarea corpului de avocaţi publici, nu a fost respectată, la dosar nefiind depusă şi nici probată existenţa avizării acceptării donaţiei de către serviciul juridic al donatarului şi nici din partea Consiliului Avocaţilor statului desemnaţi în autoritatea administraţiei capitalei".

Or, în măsura în care ar fi procedat ca o instanţă de apel şi ar fi verificat apelurile formulate în cauză, curtea de apel ar fi constatat că nici Ministerul Culturii/Statul Român, prin Ministerul Culturii şi nici Muzeul Naţional de Artă al României nu au formulat apărări cu privire la acest motiv de nulitate absolută şi nici nu au criticat considerentele primei instanţe care a reţinut, în mod expres şi tranşant, cu autoritate de lucru judecat, nerespectarea cerinţei ad validitatem de avizare a acceptării donaţiei de către serviciul juridic organizat pe lângă Sfatul Popular al Capitalei R.P.R.

În raport de aceste aspecte, în mod greşit instanţa de apel a refuzat să ia act de împrejurarea că nu a fost învestită cu verificarea situaţiei de fapt ori a aplicării legii de către prima instanţă în ceea ce priveşte respectivul motiv de nulitate absolută a donaţiei. Niciuna dintre cererile de apel formulate în cauză nu contrazice sentinţa apelată sub aspectul constatării lipsei avizării acceptării donaţiei de către serviciul juridic al donatarului şi nici din partea Consiliului Avocaţilor statului desemnaţi în autoritatea administraţiei Capitalei şi nicăieri în cuprinsul cererilor de apel intimaţii-pârâţi nu susţin că acceptarea donaţiei ar fi fost avizată.

Sub cel de-al patrulea aspect criticat, recurenţii au susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 377 şi art. 378 C. proc. civ. care stabilesc că hotărârile definitive se bucură de putere de lucru judecat, întrucât niciunul dintre intimaţii-pârâţi nu a formulat nicio critică cu privire la considerentele primei instanţe prin care s-a reţinut nerespectarea cerinţei ad validitatem de avizare a acceptării donaţiei de către serviciul juridic organizat pe lângă Sfatul Popular al Capitalei R.P.R.

Sub cel de-al cincilea aspect criticat, recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 296 teza a doua, coroborat cu art. 315 alin. (5) C. proc. civ., care instituie principiul non reformatio în pejus.

Astfel, în opinia recurenţilor, instanţa de apel a agravat în rejudecare situaţia acestora, deoarece soluţia anterioară (sentinţa civilă nr. 814/04.07.25014) era de admitere a cererii de constatare a nulităţii absolute prin raportare la acelaşi motiv de nulitate absolută care a fost apreciat neîntemeiat de instanţa de rejudecare.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit actele juridice deduse judecăţii şi a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora.

Astfel, au arătat recurenţii, instanţa de apel a analizat dacă donaţia a fost încheiată cu respectarea art. 82 pct. 5 al Legii pentru organizarea Corpului de avocaţi publici şi a reţinut, vădit nefondat, faptul că toate dispoziţiile legale au fost respectate, având în vedere că decizia nr. 882 din 31 mai 1951 prin care Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei a acceptat în principiu donaţia P. poartă "viza" Şefului Oficiului Juridic şi stabileşte la art. 3 ca Oficiul Juridic să autentifice actul de donaţie, dând declaraţie de acceptare a donaţiei în condiţiile acestei decizii".

Acest considerent denotă, în opinia recurenţilor, greşita interpretare/calificare a donaţiei şi a deciziei nr. 882 din data de 31.05.1951, precum şi faptul că instanţa de apel a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora, deoarece, deşi decizia nr. 882 nu reprezintă declaraţia de acceptare a donaţiei, totuşi instanţa de apel a analizat dacă decizia menţionată ar fi fost avizată de serviciul juridic, iar nu dacă declaraţia de acceptare a fost avizată în condiţiile art. 82 pct. 5. În plus, ştampila "VIZAT - Şeful Oficiului Juridic - semnătură olografă ilizibilă" nu reprezintă un aviz în sensul legii, simpla viză aplicată asupra unui document neechivalând cu avizarea.

Detaliind aceste critici, recurenţii au arătat că în mod greşit instanţa de apel a considerat că este suficient ca decizia nr. 882/31.05.1951 să fie "avizată" de oficiul juridic, cu toate că art. 82 pct. 5 stabileşte că acceptarea donaţiei trebuie să fie avizată, fiind astfel făcută o confuzie între acceptarea donaţiei şi decizia nr. 882, calificată eronat drept o pretinsă declaraţie de acceptare a donaţiei, în condiţiile în care din chiar cuprinsul ei rezultă că acest act nu reprezintă acceptarea donaţiei şi, mai mult, însuşi Muzeul Naţional de Artă al României a susţinut, prin apelul formulat, că decizia nr. 882 nu ar fi reprezentat o declaraţie de acceptare a donaţiei.

Prin urmare, au susţinut recurenţii, este lipsit de relevanţă dacă decizia nr. 882 din 31.05.1951 ar fi fost avizată de serviciul juridic, în condiţiile în care prevederile legale dispun că este obligatoriu ca însăşi acceptarea donaţiei să fie avizată. De asemenea, întrucât decizia este anterioară donaţiei, aceasta nu putea reprezenta acceptarea unei oferte de donaţie inexistente la acel moment.

Pe de altă parte, se susţine că greşit instanţa de apel a calificat o ştampilă cu menţiunea "vizat", drept avizul prevăzut de lege.

Aceasta deoarece, îndeplinirea cerinţelor de validitate ale contractului de donaţie trebuie să se raporteze întotdeauna la conţinutul înscrisului care constată acest act juridic, nicidecum la elemente extrinseci şi străine înscrisului constatator.

Or, instanţa de apel a interpretat în mod greşit "viza" aplicată pe decizia nr. 882/1951 drept o presupusă avizare a însuşi contractului de donaţie, deşi acesta din urmă nu cuprinde nicio menţiune referitoare la existenţa unui aviz. Însă, chiar şi în ipoteza în care s-ar fi analizat în mod corect decizia nr. 882, singurul element pe baza căruia instanţa de apel putea aprecia că există un aviz al oficiului juridic ar fi fost reprezentat de simpla ştampilă aplicată pe decizie, care cuprinde următoarele menţiuni:"Vizat - Şeful Oficiului Juridic - semnătură olografă ilizibilă - 28-5-951". Aceasta nu prezintă nicio garanţie de veridicitate, întrucât, în mod rezonabil, nu se poate stabili dacă respectiva ştampilă ar fi existat la data emiterii deciziei, putând fi putut fi aplicată la orice moment ulterior.

În continuare, recurenţii au susţinut că avizele reprezintă opinii/manifestări de voinţă ale unui organ al administraţiei publice, astfel că un aviz nu s-ar putea materializa într-o ştampilă cu menţiunea "viză", ci ar fi reprezentat un înscris de sine stătător, datat, numerotat, semnat şi înregistrat în arhiva organului emitent, care cuprinde, în mod obligatoriu, o analiză şi o concluzie cu privire la operaţiunea avizată.

Mai mult, având în vedere principiul potrivit căruia prevederile legale se impun a fi interpretate pornind de la înţelesurile uzuale ale termenilor utilizaţi de către legiuitor, în opinia recurenţilor există o diferenţă categorică între noţiunea de "aviz" şi noţiunea de "viză", acestea nefiind sinonime.

Însă, niciunul dintre aceste elemente nu a fost analizat de instanţa de apel, care s-a rezumat să preia, în mod mecanic şi în absenţa oricărui raţionament propriu, susţinerile prezentate de către intimatul-pârât Muzeul Naţional de Artă al României, în cadrul dezbaterilor din data de 14.06.2021.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât donaţia este lovită de nulitate absolută, prin raportare la lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă sfatul popular al capitalei R.P.R.

Acest aspect rezultă din interpretarea corelată a prevederile legale - pe care instanţa de apel le-a menţionat în cuprinsul hotărârii atacate, însă nu le-a dat efect - cuprinse în Legea nr. 11 din 14 ianuarie 1944 pentru controlul persoanelor juridice fără scop lucrativ şi al administraţiunii bunurilor donate sau testate Statului ori altor instituţiuni de drept public, precum şi instituţiuni lor de utilitate publică, Legea pentru organizarea corpului de avocaţi publici din data de 9 noiembrie 193831 şi Decretul Marii Adunări Naţionale nr. 173 din data de 27 aprilie 1949 pentru reglementarea funcţionării serviciilor juridice ale ministerelor, sfaturilor populare şi instituţiilor de stat.

Avizul la care se face trimitere în Legea nr. 11/1944 este cel menţionat în art. 82 pct. 5 din Legea pentru organizarea Corpului de avocaţi publici, text în care a fost reglementată atribuţia Consiliului avocaţilor de pe lângă fiecare minister sau instituţiune de Stat care posedă un contencios de a-şi da avizul, printre altele, "asupra acceptărilor donaţiunilor şi legatelor făcute ministerului sau instituţiunii".

Acest aviz are caracter pur consultativ, afară de cazurile când legea prevede altfel, precum şi în cazurile de intentare a acţiunilor, acceptări de donaţiuni sau legate, tranzacţiuni, convenţiuni, de arbitraj sau renunţări la drepturi. Per a contrario, în cazul acceptării donaţiilor, avizul Consiliului avocaţilor nu avea un simplu rol consultativ, ci reprezenta o condiţie pentru însăşi încheierea valabilă a contractelor.

Din momentul intrării în vigoare a Decretului nr. 173/1949, avizarea acceptării donaţiilor de către sfaturile populare a revenit în sarcina serviciilor juridice organizate pe lângă acestea.

Întrucât art. 31 din Legea nr. 11/1944 a fost abrogat doar prin art. 6 al Decretului nr. 478 din data de 22 noiembrie 1954 privitor la donaţiile făcute statului, rezultă că necesitatea avizării acceptării donaţiilor de către serviciile juridice ale sfaturilor populare era aplicabilă şi la data încheierii donaţiei.

Or, întrucât acceptarea donaţiei de către Sfatul Popular al Capitalei R.P.R. nu a fost întemeiată pe existenţa unui asemenea aviz, hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor legale anterior enunţate.

Pe de altă parte, instanţa de apel a interpretat greşit prevederile legale citate, apreciind că este suficientă existenţa unei simple "vize", cu toate că prevederile legale impun avizarea acceptării donaţiei, proces care presupune o analiză a operaţiunii supuse avizării, urmată de emiterea unei opinii.

În continuare, recurenţii arată că un alt motiv de nulitate absolută a donaţiei, omis a fi analizat de instanţa de apel, este cel raportat la încălcarea art. 33 al deciziei nr. 1827/1950, deoarece pe anexele donaţiei nu există menţiunile referitoare la numărul şi la data procesului-verbal de autentificare şi la biroul care a efectuat autentificarea, menţiuni a căror efectuare era, în temeiul art. 33 al Deciziei nr. 1827/1950, obligatorie.

Deşi în considerentele sentinţei primei instanţe s-a reţinut că "la dosar, există procesul-verbal de autentificare a contractului de donaţie de către un notariat de stat sub nr. x 02.08.1951", prima instanţă nu a procedat la analiza anexelor donaţiei, iar această analiză nu a fost efectuată nici de curtea de apel ori de instanţa supremă în ciclurile procesuale ulterioare, cu toate că recurenţii-reclamanţi au reiterat neregularitatea prin întâmpinarea la apelurile pârâţilor.

Anexele la donaţie nu reprezintă un element extrinsec contractului sau de o importantă minoră ci, din contră, aceste înscrisuri conţin chiar lista bunurilor care au fost preluate de stat în baza aşa-zisului acord al donatorilor, astfel că ar fi trebuit să respecte, în mod strict, condiţiile legale impuse.

În situaţiile în care neregulile intervenite în conexiune cu autentificarea vizează un act juridic solemn, în privinţa căruia legea a instituit forma autentică drept condiţie pentru însăşi încheierea sa valabilă, sancţiunea incidentă este chiar nulitatea absolută a actului juridic respectiv.

Au mai arătat recurenţii că un alt motiv de nulitate absolută, omis de instanţa de apel, se referă la acceptarea donaţiei anterior actului de donaţie. Or, una dintre condiţiile de valabilitate ale donaţiei este reprezentată de momentul la care intervine acceptarea, sens în care, potrivit prevederilor legale care guvernează donaţia, acceptarea putea fi numai concomitentă sau ulterioară ofertei de donaţie, iar nu şi anterioară.

În cauză, au arătat recurenţii, dat fiind că instanţa de apel a considerat că acceptarea donaţiei de Statul Român ar fi avut loc prin decizia nr. 882/1951, rezultă că aceasta a avut loc anterior perfectării contractului de donaţie, ceea ce demonstrează că preluarea colecţiei fusese deja aranjată de către Stat, iar intenţia proprietarilor nu a contat. Ca atare, soluţia pronunţată încalcă prevederile art. 814 alin. (2) C. civ.

În concret, la data de 31 mai 1951, prin deciziunea nr. 882, Comitetul Executiv al Sfatului Popular a aprobat "preluarea sub formă de donaţie" a Q., urmând ca Secretariatul, Oficiul juridic şi Secţiunile Administrativă şi Culturală să aducă la îndeplinire deciziunea, în condiţiile în care Contractul de donaţie a fost încheiat la data de 2 august 1951. Prin urmare, înainte ca donaţia să fie perfectată şi înainte de orice formalizare a presupusei intenţii de a dona, donatarul deja a acceptat donaţia şi a luat măsurile organizatorice necesare pentru preluarea bunurilor, în contradicţie vădită cu dispoziţiile art. 814 C. civ.

Or, raţiunea acestor dispoziţii legale rezidă tocmai în mecanismul şi scopul contractului de donaţie, care reprezintă o liberalitate acordată de donator şi care, pentru încheierea valabilă a contractului de donaţie, trebuie să iniţieze raportul juridic. În schimb, acceptând preluarea sub formă de donaţie a bunurilor anterior redactării contractului, reprezentanţii Comitetului Executiv al Sfatului Popular "au demonstrat" că, în viziunea Statului Român comunist, nici nu exista o altă posibilitate decât semnarea donaţiei de către donatori.

Prin apelul formulat de Muzeul Naţional de Artă al României, acesta a susţinut că decizia nr. 882 nu este un act de putere publică prin care se acceptă donaţia înainte de perfectarea donaţiei ci, un act prin care, urmare a intenţiei manifestate de P., Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei s-a manifestat, ca orice particular, în privinţa exprimării intenţiei de a accepta donaţia. Totuşi, o astfel de intenţie apare ca fiind foarte puţin probabilă prin raportare la evenimentele care au precedat decizia nr. 882, respectiv arestarea P. la domiciliu în anul 1947, urmată de arestarea şi anchetarea fiului P., L., în acelaşi an, naţionalizarea imobilului din Bucureşti în anul 1950.

În final, recurenţii au susţinut că un ultim motiv de nulitate absolută omis de instanţa de apel este cel referitor la neîndeplinirea condiţiilor obligatorii prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1944, din perspectiva departamentului competent să accepte donaţia, după scopul sau obiectul liberalităţii.

Instanţa de apel avea obligaţia de a verifica respectarea tuturor cerinţelor prevăzute de textul de lege sus-arătat, care reprezintă însăşi cauza juridică a acţiunii promovate. Totodată, instanţa de apel avea obligaţia de a sancţiona, inclusiv din oficiu, neîndeplinirea cerinţelor legale imperative de a căror îndeplinire depinde validitatea contractului de donaţie.

În concret, instanţa de apel ar fi trebuit, în opinia recurenţilor, să observe că nu există o decizie adoptată de către Secţiunea de Artă şi Cultură de pe lângă Sfatul Popular al Capitalei R.P.R. ori de către Comitetul pentru Artă de pe lângă Consiliul de Miniştri, în calitate de organ de stat ierarhic superior, pentru acceptarea donaţiei, ceea ce atrage nulitatea absolută a contractului.

În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 78 din Constituţia Republicii Populare Române din data de 13.04.194836, au fost înfiinţate, ca organe locale ale puterii de stat, consiliile locale, acestea conducând activitatea economică, socială şi culturală locală, iar conform art. 85 "Se pot înfiinţa Secţiuni ale consiliilor populare pe ramuri de activitate, acestea fiind subordonate în activitatea lor de orice fel consiliilor populare şi comitetelor executive, pe lângă care funcţionează, iar în ce priveşte îndrumarea tehnică de specialitate, secţiunilor corespunzătoare de pe lansă consiliile populare superioare, precum şi organelor administrative centrale de Stat competente".

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 3, art. 4 lit. c) şi art. 10 din Decretul nr. 166/1950, recurenţii au susţinut că se impunea ca instanţa de apel să reţină faptul că acceptarea donaţiei putea fi realizată, sub sancţiunea nulităţii absolute, de către conducătorul Secţiunii de Artă şi Cultură de pe lângă Sfatul Popular al Capitalei R.P.R. ori de către Comitetul pentru Artă de pe lângă Consiliul de Miniştri, în calitate de organ ierarhic superior. Or, o asemenea decizie emisă de către organul de stat competent nu există în prezenta cauză, fiind pe deplin incidentă sancţiunea nulităţii absolute inclusiv din această perspectivă.

11. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Muzeul Naţional de Artă al României a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii recurate, ca fiind legală şi temeinică.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, intimatul a arătat că primul motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat, deoarece în vederea rejudecării apelului în limitele stabile obligatoriu de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia de casare cu trimitere nr. 1531/2020, instanţa de apel a examinat cu atenţie şi a expus istoricul litigiilor dintre părţi timp de 9 ani, a concluzionat cu privire la aspectele deja soluţionate irevocabil şi a reţinut că potrivit dispozitivului hotărârii de casare cu trimitere obiectul rejudecării a fost "constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/1951 pentru lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei."

Procedând la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor şi examinând în mod direct actul de donaţie prin raportare la susţinerile reclamanţilor, instanţa de apel a realizat o motivare pertinentă, omogenă, convingătoare şi accesibilă. În acest sens, instanţa de apel nu numai că a reţinut expres existenţa avizului serviciului juridic, dar a indicat şi temeiurile de drept ale existenţei respectivului aviz, fiind nefondate susţinerile recurenţilor privind lipsa motivării.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ., intimatul a arătat că din examinarea atentă a dispozitivului deciziei de casare nr. 1531/2020, instanţa de apel a reţinut corect că limitele rejudecării privesc exclusiv examinarea cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/1951, pentru lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei. Decizia de casare se bucură de putere de lucru judecat, astfel că instanţa de apel nu avea posibilitatea legală de a examina actul de donaţie decât strict în raport de motivul de nulitate invocat de recurenţi şi reţinut de instanţa de recurs ca fiind necercetat, respectiv lipsa avizul serviciului juridic.

Dacă recurenţii ar fi dorit ca actul de donaţie să fie examinat şi din perspectiva altor motive decât cel reţinut de instanţa de recurs, aceştia puteau şi trebuiau să formuleze o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 281 C. proc. civ. având ca obiect lămurirea aplicării dispozitivului.

Referitor la critica privind judecarea apelului de către curtea de apel ca primă instanţă, intimatul se apără arătând că apelul a fost soluţionat în limitele stabilite de decizia de casare şi în raport de prevederile art. 295 C. proc. civ.

La fel de neîntemeiate sunt, în opinia intimatului, şi susţinerile privind încălcarea art. 377 şi art. 378 C. proc. civ., privind autoritatea de lucru judecat a sentinţei primei instanţe, în condiţiile în care instanţa de fond a reţinut că MNAR nu are calitate procesuală pasivă şi a respins cererea de intervenţie accesorie. Mai mult, toate aceste aspecte au fost avute în vedere de instanţa supremă care a dispus irevocabil ca instanţa de apel să se pronunţe numai cu privire la motivul de nulitate anterior enunţat.

Sentinţa primei instanţe a fost atacată în tot de către pârâtul-intimat, iar apelul a fost admis, instanţa de apel anulând în tot atât încheierile din 24 şi 31 mai 2013 prin care instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a MNAR, cât şi hotărârea, dispunând rejudecarea.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., intimatul a susţinut că recurenţii au încercat să inducă în eroare instanţa de recurs, afirmând că viza Şefului Oficiului Juridic, dată pe decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei nr. 882/31.03.1951, nu întruneşte cerinţele art. 82 pct. 5 din Legea pentru organizarea corpului de avocaţi, în condiţiile în care prin respectiva decizie, organul executiv al Sfatului Popular al Capitalei dispune următoarele: (1) aprobă preluarea sub formă de donaţie a obiectelor oferite de soţii J. şi I., prevăzând condiţiile acceptării donaţiei; (2) este împuternicit Oficiul Juridic să autentifice actul de donaţie şi să facă declaraţie de acceptare.

Decizia nr. 882/1951 este, în opinia intimatului, actul administrativ de acceptare în principiu şi în prealabil autentificării, în temeiul căruia a fost perfectată ulterior donaţia la notariat. Prin urmare, viza Şefului Oficiului Juridic datată 28.05.1951 îndeplineşte cerinţele art. 82 pct. 5 din Legea pentru organizarea corpului de avocaţi.

Privitor la acceptarea donaţiei anterior actului de donaţie, ca motiv de nulitate, intimatul s-a apărat arătând că acceptarea donaţiei s-a făcut între prezenţi, prin chiar cuprinsul actului de donaţie. Acceptarea de principiu a donaţiei de către Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei nu este un act de acceptare civil, ci un act intern administrativ, prin care este acceptată, în principiu, donaţia care urmează a fi ulterior acceptată la notariat conform art. 814 C. civ.. Chiar şi în prezent, potrivit art. 293 din Codul Administrativ, donaţiile statului nu se perfectează direct la notariat, ci sunt aprobate în prealabil prin hotărâre de guvern ori prin ordin al ministrului sau al conducătorului organului sau instituţiei administraţiei publice centrale în raport de condiţiile negociate de părţi.

Prin urmare, perfectarea donaţiei şi acceptarea la notariat, după ce a fost în prealabil acceptată în principiu de donatar - Sfatul Popular al Capitalei RPR prin organul executiv Comitetul Executiv - este perfect legală, îndeplinind cerinţele art. 814 alin. (2) C. civ.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intimatul a arătat că, potrivit actului de donaţie, donatarul Sfatul Popular al Capitalei RPR, ca organ local al puterii de Stat, era condus de organul executiv cu drept de dispoziţie Comitetul Executiv compus din preşedinte, vicepreşedinte, secretari şi membrii, conform art. 1, 2 şi 13 din Decretul 259/1850; drept urmare, organul acceptant al donaţiei în principiu a fost în mod corect reţinut ca fiind Comitetul Executiv, instanţa de apel făcând astfel o corectă aplicare a legii.

A arătat în continuare intimatul că, din simpla lecturare a actului de donaţie şi a anexelor, rezultă că acesta îndeplineşte toate cerinţele legale, fiind perfectat cu respectarea dispoziţiilor art. 813 C. civ., în forma notarială prevăzută de Decretul nr. 79/1950 şi de Decizia Ministrului Justiţiei nr. 1827/1950 privind organizarea Notariatului de Stat.

În condiţiile în care actul de donaţie este semnat de părţi, iar procesul-verbal de autentificare este întocmit de notar şi contrasemnat de secretarul Biroului, acesta îndeplineşte în tot cerinţele de legalitate prevăzute de Decretul nr. 79/1950 şi de Decizia Ministrului Justiţiei nr. 1827/1950 privind organizarea Notariatului de Stat, susţinerile recurenţilor fiind nefondate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, potrivit considerentelor expuse în continuare.

II.1. Luând în examinare motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865 (în continuare, C. proc. civ.), Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi au invocat, în esenţă: 1) încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) şi (3) referitoare la limitele rejudecării; 2) încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) şi art. 296 prin aplicarea regulilor specifice judecăţii în primă instanţă, iar nu a celor privind judecata apelului; 3) încălcarea dispoziţiilor art. 292 şi art. 295 referitoare la limitele devoluţiunii în apel; 4) încălcarea dispoziţiilor art. 377 şi art. 378, potrivit cu care a intrat în puterea lucrului judecat soluţia primei instanţe prin care s-a constatat nulitatea absolută a donaţiei pentru lipsa avizului serviciului juridic; 5) încălcarea principiului non reformatio in pejus consacrat de art. 296 teza a doua coroborat cu art. 315 alin. (5).

Criticile sunt nefondate.

II.1.1. Astfel, printr-o primă critică, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel din cel de-al patrulea ciclu procesual (în continuare, instanţa de apel) a nesocotit limitele rejudecării trasate cu caracter obligatoriu prin decizia de casare nr. 1531/15.07.2020, prin care s-a dispus rejudecarea apelului cu privire la următoarele motive de nulitate absolută a donaţiei care nu au fost analizate de către instanţele de fond şi care, implicit, nu au format nici obiectul analizei instanţei de recurs:

- încălcarea art. 33 din Decizia nr. 1827/1950, întrucât pe anexele donaţiei nu există menţiunile referitoare la numărul şi data procesului-verbal de autentificare a donaţiei, precum şi la biroul care a efectuat autentificarea;

- acceptarea donaţiei a fost anterioară actului de donaţie, cu încălcarea art. 814 alin. (2) din C. civ. de la 1864;

- lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă Sfatul Popular al Capitalei R.P.R.;

- acceptarea donaţiei de către un organ de stat necompetent, prin raportare la dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 11/1944.

Înalta Curte are în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 315 din C. proc. civ., pretins nesocotite de către instanţa de apel, "(1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. (…) (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată (…)".

Această normă de ordine publică, sancţionată cu casarea în caz de neconformare a instanţei de trimitere, reflectă organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti şi urmăreşte asigurarea omogenităţii soluţiilor de interpretare a unora şi aceloraşi norme juridice.

Alineatul (1) al textului de lege consacră regula potrivit cu care dezlegarea dată de instanţa de recurs problemelor de drept şi necesităţii administrării unor probe este obligatorie pentru instanţa de fond (de apel sau prima instanţă) care rejudecă procesul, ceea ce presupune că nu mai pot fi repuse în discuţie aceste chestiuni, cu atât mai puţin nu li se poate da o altă rezolvare, întrucât ar echivala cu nesocotirea forţei obligatorii şi a autorităţii de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs.

Cu referire la limitele rejudecării, potrivit alin. (3) al art. 315, astfel cum a fost în mod consecvent interpretat în plan doctrinar şi jurisprudenţial, rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfăşoare în limitele casării, respectiv ale indicaţiilor date de instanţa de recurs în decizia de casare, interpretare de principiu care a fost, de altfel, preluată expres în noua reglementare procesual civilă (în art. 501 alin. (3) din noul C. proc. civ.).

Aceasta semnifică faptul că, în limitele casării (totale sau parţiale), reluând judecata de la actul de procedură anulat (conform art. 315 alin. (2) şi respectând dezlegarea deja dată în recurs, instanţa de trimitere va ţine seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

În lumina acestor consideraţii cu valoare generală, se cuvine observat faptul că, prin decizia civilă nr. 1531 din 15 iulie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în cel de-al treilea ciclu procesual, a fost casată în parte decizia nr. 1825A din 25 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi trimisă cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii privind cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/1951, pentru lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei RPR, fiind menţinute dispoziţiile deciziei atacate privind respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Colecţiilor de Artă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de exerciţiu, respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Cultural, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, respingerea capătului de cerere prin care reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a donaţiei pentru lipsa intenţiei de a dona, în considerarea existenţei autorităţii de lucru judecat, şi respingerea cererii de intervenţie accesorie formulată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României.

În cuprinsul considerentelor care au fundamentat decizia de casare, parţială, instanţa supremă a reţinut că instanţa de apel a făcut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 813 din C. civ. de la 1864, astfel că a admis recursul pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României şi a trimis cauza "pentru examinarea motivului de nulitate care nu a fost cercetat de instanţa de apel, privitor la lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei", pentru considerentele expuse la analiza recursului reclamanţilor, analiză în cadrul căreia instanţa de casare a reţinut că "recurenţii-reclamanţi (...) nu au formulat veritabile critici de nelegalitate, ci au învederat, pentru ipoteza admiterii recursului declarat de pârâţi, că instanţa de apel nu a epuizat analiza motivelor de nulitate invocate", conchizând în sensul că, raportat considerentelor expuse care susţin soluţia de admitere a recursurilor pârâţilor şi "constatând că prin decizia menţionată curtea de apel nu a epuizat analiza motivelor de nulitate invocate, Înalta Curte va admite şi acest recurs, va casa, în parte, decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii privind cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/1951, pentru lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei".

Aşadar, limitele rejudecării, tranşate cu caracter obligatoriu şi efect de lucru judecat, astfel cum au fost în mod clar şi precis stabilite atât în dispozitivul deciziei de casare, cât şi în cuprinsul considerentelor care au fundamentat şi explicitat soluţia de reformare parţială, sunt circumscrise exclusiv motivului de nulitate absolută reprezentat de lipsa avizului serviciului juridic.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, indicaţiile date de către instanţa de casare nu au fost nicidecum în sensul examinării "cu titlu exemplificativ" ori "cel puţin" a motivului anterior evocat, alături de alte cauze de nulitate absolută, precum cele enunţate în memoriul de recurs.

Aceasta întrucât, sfera motivelor de nulitate vizate de îndrumarea obligatorie din decizia de casare a fost limitată, în chip limpede şi lipsit de orice echivoc, doar la cel de-al treilea motiv de nulitate invocat prin cererea introductivă, precizată ulterior, lipsa avizului în discuţie constituind, împreună cu celelalte două motive de nulitate (nerespectarea formalităţilor aferente procedurii de autentificare a donaţiei şi lipsa formei autentice a procurii acordate de Sfatul Popular al Capitalei R.P.R. avocatului care a semnat donaţia în numele său), cauza juridică a demersului judiciar al reclamanţilor, înţeleasă ca fundament al pretenţiilor afirmate de către aceştia.

Drept urmare, instanţa de apel era obligată la a judeca numai în limitele casării parţiale, astfel că o eventuală extindere a devoluţiunii fondului şi la alte motive de nulitate decât lipsa avizului serviciului juridic ar fi însemnat repunerea în discuţie a chestiunilor dezlegate prin decizia de casare şi, deci, înfrângerea în substanţa lor a forţei obligatorii şi a autorităţii de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs.

Altfel spus, judecarea de către instanţa de apel doar a motivului de nulitate absolută, indicat explicit şi limitativ prin decizia de casare, nu este decât rezultatul conformării întocmai la regulile imperative ale art. 315 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., critica recurenţilor fiind neîntemeiată.

II.1.2. Nefondată este şi critica de nelegalitate prin care recurenţii au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) şi art. 296 din C. proc. civ., prin greşita aplicare a regulilor de la judecata în primă instanţă, şi nu a celor specifice judecăţii apelului.

Sunt principial corecte afirmaţiile din memoriul de recurs prin care se evidenţiază regulile speciale din materia apelului cuprinse în art. 295 alin. (1), care subliniază funcţia esenţială a instanţei de apel de a realiza un control complet, de temeinicie şi legalitate, al hotărârii primei instanţe, ori în art. 296 care statuează asupra soluţiilor pe care le poate pronunţa instanţa de prim control judiciar.

Ceea ce ignoră, însă, recurenţii-reclamanţi este tocmai parcursul procesual al litigiului pendinte, cu privire specială asupra judecăţii în cel de-al treilea ciclu procesual, a doua rejudecare a apelului, în care a fost pronunţată decizia curţii de apel ce a format obiect al controlului de legalitate efectuat prin decizia de casare nr. 1531/2020.

Astfel, decizia casată parţial, nr. 1825 A din 25 noiembrie 2019, a fost pronunţată în evocarea fondului, ca urmare a deciziei intermediare nr. 1122 A din 3 iulie 2019 pronunţată de aceeaşi curte de apel, prin care au fost admise apelurile declarate, anulate încheierile premergătoare din 24 mai 2013 şi 31 mai 2013 şi sentinţa primei instanţe şi reţinut procesul spre judecare.

Ca atare, judecarea procesului prin evocarea fondului nu a transformat nicidecum instanţa de apel în primă instanţă, cum afirmă fără temei recurenţii, subzistând în mod evident caracteristicile devoluţiunii specifice căii de atac a apelului.

Mai mult decât atât, regulile judecăţii din cel de-a patrulea ciclu procesual au fost utilizate de către instanţa de apel, ţinându-se seama de momentul procesual în care a fost pronunţată decizia desfiinţată parţial de instanţa de casare, detaliat în cele ce preced, precum şi de îndrumarea obligatorie de a fi continuată judecata cu privire la nulitatea actului juridic pentru lipsa avizului.

II.1.3. Critica de nelegalitate prin care s-a susţinut încălcarea regulilor efectului devolutiv al apelului, consacrate de art. 292 şi art. 295 din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu ar fi fost legal învestită cu verificarea situaţiei de fapt şi a aplicării legii în ceea ce priveşte nulitatea pentru lipsa avizului serviciului juridic, este de asemenea nefondată.

Aceasta întrucât, devoluţiunea instanţei de apel, în prezentul ciclu procesual, era incontestabil subordonată îndrumării obligatorii din decizia de casare, astfel că judecarea respectivului motiv de nulitate nu doar că nu îi era îngrădită instanţei de apel, cum pretind recurenţii ci, dimpotrivă, îi era imperativ impusă de regula instituită de art. 315 alin. (1) din C. proc. civ.

De altfel, sub un alt aspect aflat în strânsă legătură cu criticile recurenţilor, se cuvine a fi observat şi faptul că motivele de nulitate pretins a fi fost nelegal rămase nesoluţionate (lipsa din anexe a menţiunilor obligatorii prevăzute de art. 33 din Decizia nr. 1827/1950, acceptarea donaţiei anterior actului de donaţie şi acceptarea donaţiei de către un organ de stat necompetent) nu au fost invocate prin cererea de apel, ci doar prin întâmpinarea la apelul pârâţilor, aspect recunoscut în chiar memoriul de recurs.

Or, în privinţa primului motiv de nulitate (lipsa respectivelor menţiuni obligatorii din anexele la contractul de donaţie) care a fost, într-adevăr, menţionat în cererea introductivă (pag. 9), subsumat nulităţii pentru nerespectarea formalităţilor aferente procedurii de autentificare a donaţiei, reclamanţii nu au criticat omisiunea cercetării lui, nici în cuprinsul apelului principal formulat, şi nici printr-un eventual apel incident, dată fiind împrejurarea că pârâţii au declarat, la rându-le, apel principal împotriva sentinţei primei instanţe şi, deci, exista riscul reformării acesteia şi al înrăutăţirii situaţiei juridice a celor dintâi, astfel încât reclamanţii aveau interes să iasă din pasivitate pentru a critica o atare omisiune.

Pe de altă parte, celelalte două motive de nulitate anterior evocate nu au fost invocate nici în cererea de chemare în judecată, nici în precizările ulterioare, cum se afirmă nereal în memoriul de recurs, ci direct prin întâmpinarea la apelul pârâţilor, ceea ce are semnificaţia juridică a schimbării cadrului procesual configurat la judecata în primă instanţă, conduită procesuală care nu le era îngăduită reclamanţilor din perspectiva regimului restrictiv impus de regula tantum devolutum quantum iudicatum, consacrată normativ în art. 294 alin. (1) din C. proc. civ.

Este vorba, mai exact, despre schimbarea cauzei juridice a acţiunii având ca obiect nulitatea absolută a contractului de donaţie, cunoscut fiind că, pe de o parte, există de principiu tot atâtea acţiuni în nulitate, câte cauze de nulitate absolută sau relativă există, iar, pe de altă parte, invocarea şi a altor temeiuri juridice pentru nulitatea donaţiei constituie o veritabilă cerere nouă, care nu poate fi introdusă pentru prima oară în calea de atac a apelului, fiind exclusă prin ipoteză şi valenţa juridică de mijloc de apărare permis de teza a doua a art. 294 alin. (1), dată fiind calitatea procesuală a recurenţilor de titulari ai acţiunii în nulitatea actului juridic.

II.1.4. Nefondate se vădesc a fi şi ultimele două critici de nelegalitate, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

Raţiunea se impune întrucât, construcţia argumentativă propusă prin memoriul de recurs ignoră, nepermis, faptul că sentinţa favorabilă pronunţată de prima instanţă, prin care s-a constatat nulitatea absolută pentru lipsa avizului, nu avea în mod raţional cum să intre în puterea lucrului judecat, de vreme ce fusese anulată prin decizia intermediară din apel, nr. 1122A/2019, anterior enunţată, şi rămasă astfel fără nicio putere, iar în cazul casării parţiale judecata se reia de la actul anulat, potrivit art. 315 alin. (2) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, pretinsa nesocotire a principiului non reformatio in pejus este vădit contrazisă de faptul că soluţia de casare parţială şi de trimitere a cauzei pentru continuarea judecăţii a fost efectul în principal al admiterii apelului pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României, şi nu doar a apelului reclamanţilor, astfel că nu se verifică ipoteza normei consacrate în art. 315 alin. (5) coroborat cu art. 296 din C. proc. civ., în raport cu soluţia instanţei de apel, obiect al recursului pendinte.

II.2. Luând în examinare motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate prin care recurenţii au susţinut, în esenţă, interpretarea greşită a actului juridic şi schimbarea naturii şi înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al deciziei nr. 882/31.05.1951 şi al ştampilei cu menţiunea "VIZAT".

Din perspectiva primului aspect criticat, Înalta Curte reţine că instanţa de apel s-a raportat la decizia nr. 882/31.05.1951 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei R.P.R. ca având natura juridică a unui act de acceptare în principiu a donaţiei P., prin care s-a stabilit la art. 3 ca Oficiul juridic să autentifice actul de donaţie, dând declaraţie de acceptare a donaţiei în condiţiile respectivei decizii.

Este de observat că această calificare reţinută de instanţa de apel nu reprezintă decât preluarea necesară şi firească a dezlegării obligatorii date prin hotărârea de casare cu privire la natura juridică şi conţinutul deciziei nr. 882/1951, astfel că nu poate fi imputată instanţei de apel vreo confuzie sau asimilare a acesteia, drept declaraţie de acceptare a donaţiei.

Nu poate fi primită nici critica privind calificarea greşită a ştampilei purtând menţiunea "VIZAT" drept avizul conform cerut de art. 82 pct. 5 din Legea pentru organizarea Corpului de avocaţi publici.

În realitate, prin acest motiv de recurs se reproşează instanţei de apel o presupusă deducţie greşită cu privire la existenţa unui aviz prealabil obligatoriu emis de Oficiul Juridic, în înţelesul normei imperative antereferite, ceea ce impune analizarea acestei critici din perspectiva altui motiv de recurs, cel prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

II.3. În continuare, examinând criticile recurenţilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora.

Astfel, corect a avut în vedere instanţa de apel, în privinţa cerinţei legale în discuţie, natura juridică şi caracterul de aviz prealabil de a cărui existenţă depindea încheierea valabilă a donaţiei, aşa cum rezultă din interpretarea corelată a prevederilor Legii nr. 11 din 14 ianuarie 1944 pentru controlul persoanelor juridice fără scop lucrativ şi al administraţiunii bunurilor donate sau testate Statului ori altor instituţiuni de drept public, precum şi instituţiunilor de utilitate publică, ale Legii pentru organizarea corpului de avocaţi publici din 9 noiembrie 1938 şi ale Decretului Marii Adunări Naţionale nr. 173 din 27 aprilie 1949 pentru reglementarea funcţionării serviciilor juridice ale ministerelor, sfaturilor populare şi instituţiilor de stat, concluzionând mai apoi în sensul că toate aceste dispoziţii legale au fost respectate, întrucât acceptarea donaţiei s-a realizat în urma avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei, din data de 28.05.1951, concretizat în viza aplicată pe decizia nr. 882 din 31.05.1951, prin care Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei a acceptat în principiu donaţia P. şi a stabilit la art. 3 ca Oficiul Juridic să autentifice actul de donaţie, dând declaraţie de acceptare a donaţiei în condiţiile acestei decizii.

Înalta Curte reţine, în acest sens, că avizul conform, obligatoriu, al Serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei R.P.R., impus de dispoziţiile art. 82 pct. 5 din Legea pentru organizarea Corpului de avocaţi publici, este obiectivat, neîndoielnic, în menţiunea "VIZAT - Şeful Oficiului juridic - semnătură olografă ilizibilă - 28-5-951" din cuprinsul ştampilei aplicate în partea din stânga-sus a deciziei nr. 882 din 31.05.1951.

Astfel cum rezultă cu forţa evidenţei din însăşi lecturarea textului, sumar, al acestei menţiuni, avizul emană de la organul impus de lege, are un conţinut inechivoc în privinţa manifestării de voinţă pozitivă din partea emitentului şi, nu în ultimul rând, este prealabil încheierii contractului de donaţie, înţeles ca negotium, câtă vreme datează dinaintea emiterii deciziei nr. 882 din 31.05.1951 de acceptare în principiu a donaţiei şi, a fortiori, dinaintea încheierii contractului de donaţie, în august 1951.

Adaugă la lege şi, prin consecinţă, sunt văduvite de suport juridic, criticile reclamanţilor-recurenţi axate pe ideea că avizul trebuie materializat într-un "înscris de sine stătător, datat, numerotat, semnat şi înregistrat în arhiva organului emitent, care cuprinde, în mod obligatoriu, o analiză şi o concluzie cu privire la operaţiunea avizată".

Aceasta întrucât, din chiar teza probatorie propusă de recurenţi pentru înscrisurile noi administrate în recurs, rezultă că aserţiunea acestora nu se fundamentează pe o normă juridică, ci doar pe o "practică administrativă" la nivelul fostului Sfat Popular al Capitalei, contemporană perioadei în care s-a emis avizul litigios.

Distinct, însă, de lipsa temeiului juridic al susţinerii analizate, se cuvine a fi observat aspectul că avizele depuse la dosar, drept elemente de comparaţie, sunt emise fie de Secţiunea Urbanistică, fie de Direcţia de Arhitectură şi Sistematizare din cadrul Sfatului Popular al Capitalei, aşadar în domenii tehnice de specialitate în care complexitatea şi specificitatea procesului de avizare pot fi de natură a recomanda forma documentului separat, în care se materializează operaţiunea de avizare.

Nici diferenţei semantice "aviz" - "vizat" nu-i poate fi atribuită semnificaţia juridică afirmată prin memoriul de recurs, întrucât, pe de o parte, legea nu impune vreo formulare în termeni sacramentali a conţinutului avizului conform, iar, pe de altă parte, modalitatea sumară de redactare a opiniei manifestate de organul emitent nu goleşte de substanţă avizul emis şi, astfel, nu-l lipseşte de valoarea juridică cerută imperativ de lege.

Contrar susţinerilor recurenţilor, plasarea în timp a momentului avizării (28.05.1951), anterior emiterii deciziei nr. 882/31.05.1951, decurge în chip logic şi absolut firesc din derularea procesului de avizare a actului juridic, fiind de subliniat caracterul eminamente "prealabil" al avizului conform.

Concluziv, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile de nelegalitate subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., circumscris motivului de nulitate absolută a donaţiei pentru lipsa avizului serviciului juridic.

Restul criticilor expuse la pct. VI lit. B), C) şi D) vizează motive de nulitate rămase greşit nesoluţionate în opinia recurenţilor, iar raţiunile expuse la examinarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. se opun posibilităţii cercetării lor în prezenta cale de atac a recursului.

II.4. În strânsă legătură cu analiza motivelor de nelegalitate evocate anterior, Înalta Curte apreciază că sunt, de asemenea, nefondate şi criticile vizând nemotivarea hotărârii instanţei de apel, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.

Se cuvine a aminti că motivarea hotărârii judecătoreşti este supusă atât exigenţelor art. 261 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cât şi principiilor jurisprudenţiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înţeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica şi fundamenta hotărârea pronunţată, motivarea nu poate, însă, avea semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere/critică din calea de atac, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o problemă de volum, ci una de conţinut, de substanţă.

Motivarea deciziei recurate este, cu-adevărat, una extrem de sumară. Totuşi, instanţa de apel a realizat un examen propriu al susţinerilor şi apărărilor părţilor, precum şi al elementelor esenţiale ce i-au fost supuse judecăţii, astfel că motivarea hotărârii recurate poate fi privită drept una caracterizată prin claritate şi precizie, cu răspunsuri specifice la principalele aspecte litigioase, ceea ce a permis instanţei de recurs să poată realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită, astfel că urmează a fi completate considerentele instanţei de apel cu cele reţinute în cuprinsul prezentei decizii.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 din C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul reclamanţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii N., B., C., D., E., G., H., împotriva deciziei nr. 939A din 14 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2012.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2022.