Appeal rejected; strict liability upheld for fire from defective terrace wiring, affirming damages award with appeal costs added.

Şedinţa publică din data de 09 februarie 2022

După deliberare, asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Timiş, secţia I civilă, în data de 17 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. şi D., solicitând instanţei obligarea pârâţilor la plata sumei de 45.000 euro, reprezentând prejudiciul cauzat prin provocarea unui incendiu, care a distrus apartamentul proprietatea reclamanţilor şi bunurile aflate în acesta; obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.500 euro, reprezentând cheltuieli de deplasare dus-întors pe distanta Milano - Sânnicolau Mare; obligarea pârâţilor la plata sumei de 3.500 euro, reprezentând beneficiu nerealizat; preum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de completare a acţiunii din 10 noiembrie 2016, reclamanţii au arătat că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, aşa cum este indicat şi în acţiune, este de 225.000 RON, reprezentând echivalentul în RON, al sumei de 50.000 euro şi a fost calculat, după cum urmează:

- 202.500 RON (echivalentul a 45.000 euro), reprezintă preţul distrugerilor aduse apartamentului şi bunurilor aflate în acesta;

- 6750 RON (echivalentul a 1500 euro), reprezintă cheltuieli de deplasare dus-întors, pe distanta Milano - Sânnicolau Mare (combustibil, taxe de autostrada, vignete, etc);

- 15750 RON (echivalentul a 3500 euro), reprezintă beneficiul nerealizat prin lipsa reclamanţilor de la serviciu, din Italia, pentru o perioada de 2 săptămâni, cât au fost reţinuţi în România din cauza incendiului provocat de pârâţi.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 1349 C. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1628/2019 din 11 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D.; au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamanţi a sumei de 110.368 RON, reprezentând despăgubiri; a fost respinsă, în rest, acţiunea şi au fost obligaţi pârâţii la plata sumei de 2000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată către reclamanţi.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 251 din 16 decembrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins cererile de apel formulate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi de apelanţii-pârâţi D. şi C., împotriva sentinţei civile nr. 1628 din 11 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă.

4. Cererea de recurs

Împotriva deciziei civile nr. 251 din 16 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, au declarat recurs pârâţii D. şi C..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în data de 22 martie 2021 şi a fost repartizat, aleatoriu, completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fişa Ecris (dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, instanţei de apel, care a aplicat greşit normele de drept material, respectiv dispoziţiile art. 1376 alin. (1) C. civ., întrucât prejudiciul reclamanţilor nu a fost cauzat de bunul aflat sub paza recurenţilor, respectiv de terasa din lemn, ci de incendiul a cărui sursă nu a fost pe deplin lămurită. Chiar şi în contextul reţinerii ca probă a expertizei tehnico-judiciare în procese pirogene şi incendii, efectuată în cauza penală ce a format obiectul dosarului penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare, răspunderea pentru paza lucrului nu poate fi reţinută.

Au arătat că este corectă aprecierea instanţei de apel potrivit căreia răspunderea civilă reglementată prin dispoziţiile art. 1376 alin. (1) C. civ. este una obiectivă, independentă de orice culpă şi, în atare situaţie, răspunderea poate fi antrenată doar atunci când lucrul, prin dinamica sa, prin exploatarea sa, produce prejudiciul, însă nu şi în situaţia din speţă, în care prejudiciul a fost cauzat reclamanţilor de incendiu, terasa din lemn fiind primul bun incendiat, în împrejurări nelămurite complet în cauza penală.

Recurenţii au mai învederat că, în speţă, poate fi antrenată cel mult răspunderea pentru fapta proprie, care a reprezentat cauza incendiului, nicidecum răspunderea pentru fapta lucrului, după cum greşit a reţinut instanţa de apel, întrucât incendiul nu a fost produs de natura bunului, ci dintr-o cauză exterioară.

Conchizând, recurenţii au arătat că incendiul nu poate fi apreciat ca o acţiune sau inacţiune a unui bun neînsufleţit, ci reprezintă consecinţa unor factori externi, care acţionează asupra unui bun neînsufleţit şi care, prin consecinţele pe care le produce, poate produce prejudicii şi altor persoane, context în care antrenarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat de un bun neînsufleţit, întemeiată pe dispoziţiile art. 1376 alin. (1) C. civ., este, în mod evident, greşită.

5. Apărările formualte în cauză

Intimaţii au depus întâmpinare, la data de 22 aprilie 2021, prin care au solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei civile recurate, ca legală şi temeinică, arătând, în esenţă, că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 1376 alin. (1) C. civ. care reglementează răspunderea pentru lucruri, având în vedere şi concluziile raportului de expertiză în procese pirogene şi incendii efectuat în cauză, din care rezultă că terasa a fost construită fără autorizaţie de construire, iar modul de alimentare cu energie a conductorilor electrici improvizaţi a determinat izbucnirea incendiului.

Recurenţii au formulat răspuns la întâmpinare, la data de 12 mai 2021, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimaţii-reclamanţi, arătând că pentru construirea terasei de lemn nu a fost necesară o autorizaţie de construire, iar, în speţă, nu este incidentă răspunderea pentru fapta lucrului.

6. Procedura de filtru

Prin încheierea din 10 noiembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâţii D. şi C. împotriva deciziei civile nr. 251 din 16 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016, şi a fixat termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea acestuia.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Criticile invocate de recurenţi circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează, în esenţă, gresita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material incidente răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, respectiv art. 1376 alin. (1) C. civ., susţinându-se că prejudiciul reclamanţilor nu a fost cauzat de bunul aflat în paza pârâţilor, ci de incendiu, ale cărei cauze nu au fost pe deplin lămurite.

Criticile sunt nefondate, argumentele expuse de recurenţi fiind formulate cu neobservarea trăsăturilor speciale ale formei de răspundere pentru fapta lucrului care îşi găseşte reglementare în art. 1376 C. civ.

Se reţine că răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 1376 alin. (1) C. civ., poate fi invocată, în principiu, de orice persoană care a suferit un prejudiciu injust cauzat de un lucru aflat în paza juridică a altei persoane, iar toate persoanele care suferă un prejudiciu cauzat de un lucru al altuia sunt în drept să exercite, în temeiul art. 1376 alin. (1) C. civ., o acţiune în răspundere împotriva păzitorului juridic al acelui lucru.

Art. 1376 alin. (1) C. civ. dispune expres că obligaţia de reparare a prejudiciului în sarcina celui care are paza lucrului este independentă de orice culpă, adică de orice vinovăţie, fiind consacrată legislativ răspunderea obiectivă, fără culpă, această răspundere fundamentându-se pe obligaţia de garanţie în sarcina păzitorului juridic cu privire la "comportamentul lucrului", care are ca suport riscul de activitate.

Caracterul obiectiv al acestei răspunderi rezultă şi din textul art. 1380 C. civ. care prevede că, în cazul prevăzut de art. 1376 din cod, alături de răspunderea pentru animale şi ruina edificiului, obligaţia de reparare a prejudiciului nu există doar atunci când este cauzat exclusiv de fapta victimei ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră.

În alţi termeni, răspunderea păzitorului juridic al lucrului este exclusă numai dacă se face dovada inexistenţei raportului de cauzalitate dintre lucru şi prejudiciul suferit de reclamant, iar proba se face prin dovada că, dimpotrivă, prejudiciul este cauzat exclusiv de un caz de forţa majoră, de fapta victimei sau fapta unei terţe persoane.

În speţă, fiind vorba despre o acţiune prin care a fost invocată răspunderea pârâţilor recurenţi pentru un prejudiciu cauzat de un lucru urmarea unui incendiu, în raport cu prevederile art. 1376 C. civ. a fost necesar ca instanţele de fond să analizeze dacă reclamanţii au suferit un prejudiciu, dacă lucrul aflat în proprietatea pârâţilor a contribuit sau nu la producerea respectivului prejudiciu, respectiv dacă lucrul se afla în paza juridică a pârâţilor.

Astfel, acestea au fost coordonatele în care a fost evaluat controlul judiciar realizat de instanţa de apel, care, în urma analizei realizate în etapa apelului, a confirmat concluzia instanţei de fond potrivit cu care lucrul aflat în paza pârâţilor a contribuit la consecinţele păgubitoare produse reclamanţilor.

Pentru a hotărî astfel, în mod corect, instanţa de apel a avut în vedere expertiza tehnico-judiciară în specialitate procese pirogene şi incendii, efectuată în dosarul penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare, împotriva căreia părţile nu au formulat obiecţiuni, deşi au avut această posibilitate legală, prin care s-a concluzionat că sursa incendiului au fost supracurenţii de suprasarcină în conductorii electrici de alimentare a receptorilor, amplasaţi în terasă; totodată, instanţa de apel a avut în vedere procesul-verbal de intervenţie nr. x/16.09.2016, prin care s-a consemnat că locul focarului a fost terasa, sursa probabilă de aprindere a fost flacăra, iar mijlocul care putea produce aprinderea a fost focul în aer liber.

În acest context factual, se reţine că dispoziţiile de drept material care reglementează răspunderea civilă pentru fapta lucrului au fost corect aplicate de instanţa de apel, care a constatat că pârâţii sunt proprietarii terasei ce a fost alimentată cu o instalaţie electrică defectă, din cauza căreia au fost produse prejudicii reclamanţilor, răspunderea incidentă în speţă având caracter obiectiv, iar persoana păgubită nefiind obligată să facă dovada culpei proprietarului.

În raport cu starea de fapt corect reţinută de către instanţele de fond şi care nu poate fi reanalizată ori schimbată în prezenta cale extraordinară de atac, se reţine că nu sunt fondate criticile recurenţilor că incendiul nu a fost produs de natura bunului, ci dintr-o cauză exterioară, ceea ce implică o faptă proprie, care trebuie dovedită.

Aceasta întrucât, din economia normei juridice enunţate, art. 1376 alin. (1) C. civ., rezultă neîndoielnic faptul că această formă de răspundere nu instituie, ca şi condiţii, nici vinovăţia păzitorului juridic - fiind expres prevăzut în lege că obligaţia de reparare a prejudiciului operează "independent de orice culpă", nici existenţa unei fapte cu caracter ilicit a aceluiaşi păzitor juridic.

Astfel, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri reprezintă o formă de răspundere indirectă, care nu implică fapta unei persoane, ea fiind antrenată independent de orice culpă. Aceasta se fundamentează pe paza juridică exercitată asupra lucrului care produce paguba şi are ca fundament ideea de garanţie a păzitorului juridic, care este ţinut să îşi asume riscul producerii unor prejudicii de către lucru.

În baza aceloraşi argumente, se reţine caracterul nefondat al criticii invocate de recurenţi în sensul că, în speţă, ar putea fi antrenată răspunderea pentru fapta proprie care a reprezentat cauza incendiului, iar nu răspunderea pentru fapta lucrului, cum greşit s-a reţinut.

În acest sens, se reţine că raportul dintre forma de răspundere reglementată prin art. 1376 C. civ. şi forma de răspundere pentru fapta proprie, la care se referă art. 1357 din acelaşi cod, este unul de la special la general, astfel încât, în aplicarea principiului general de drept specialia generalibus derogant, s-a impus ca analiza pretenţiei de despăgubire întemeiată de reclamanţi pe consecinţe prejudiciabile cauzate de un lucru aflat în paza juridică a pârâţilor recurenţi să se realizeze în raport cu cerinţele menţionatei norme speciale şi derogatorii, iar nu prin raportare la condiţiile specifice răspunderii civile delictuale.

Răspunderea civilă pentru fapta proprie poate fi antrenată doar atunci când paza juridică şi paza materială nu sunt exercitate de una şi aceeaşi persoană, păzitorul material neputând răspunde în baza art. 1376 alin. (1) C. civ., el răspunzând numai pentru fapta proprie în condiţiile art. 1357 C. civ., ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii.

Aşadar, instanţele de fond, în mod corect, au reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1376 C. civ., analizând pretenţiile solicitate de reclamanţi în conformitate cu aceste dispoziţii legale, întrucât lucrul însuşi, aflat în proprietatea pârâţilor (instalaţia electrică amplasată pe terasă) a fost cel care a cauzat incendiul prejudiciind reclamanţii, astfel cum a rezultat din ansamblul probator administrat în cauză şi care nu poate fi reapreciat, în recurs.

Pentru aceste considerente, reţinând că motivele invocate de recurenţi sunt nefondate, în ansambulul lor, iar instanţa de apel a dat o corectă şi judicioasă dezlegare cauzei deduse judecăţii, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii D. şi C. împotriva deciziei civile nr. 251 din 16 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016.

Referitor la solicitarea intimaţilor-reclamanţi de obligare a recurenţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat în cuantum de 4551 RON, potrivit chitanţei seria x nr. x/28.01.2022, cheltuieli de transport în sumă de 110,23 euro, potrivit facturii nr. x din 26.01.2022 şi cheltuieli de cazare în valoare de 340 RON, potrivit facturii seria x nr. x/09.02.2022, Înalta Curte, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurenţi la plata sumei de 5436,01 RON, pe care o apreciază ca fiind proporţionată, în raport cu activitatea desfăşurată de avocat şi complexitatea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii D. şi C. împotriva deciziei civile nr. 251 din 16 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016.

Obligă pe recurenţii-pârâţi la plata către intimaţii-reclamanţi B. şi A. a sumei de 5436,01 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 februarie 2022.