Reinstatement of anti-Jewish property via Law 10/2001 after automatic reversal by Law 641/1944

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2021

După deliberare, asupra cauzei deduse judecăţii, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă la 18 februarie 2020, sub nr. x/2020, precizată la data de 01 iulie 2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iaşi, prin primar, obligarea acestuia la restituirea imobilului situat în Iaşi, str. x, jud. Iaşi, compus din construcţie în suprafaţă de 528 mp şi teren în suprafaţă de 4.860 mp, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 19 din Legea nr. 641/1944.

2. Hotărârea Tribunalului Iaşi

Prin sentinţa nr. 1705 din 19 noiembrie 2020, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iaşi, prin primar.

3. Hotărârea Curţii de Apel Iaşi

Prin decizia nr. 233 din 29 aprilie 2021, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 1705 din 19 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.

4. Recursul

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a declarat recurs reclamanta A., în termenul legal.

În motivarea cererii de recurs, reclamanta a susţinut nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, din care reiese că prima condiţie pentru aplicarea acestui act normativ constă în preluarea abuzivă a bunului în perioada 06.03.1945-22.12.1989, cerinţă care nu este îndeplinită în cauză, întrucât preluarea abuzivă a avut loc prin Decretul nr. 842/1941.

Recurenta a mai arătat că din interpretarea dispoziţiilor art. 1, art. 19, art. 20, art. 21 şi art. 49 din Legea nr. 641/1944 rezultă că imobilul, nefăcând obiectul unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică, preluat de la autorii săi în temeiul Decretului nr. 842/1941, ar fi trebuit să reintre în patrimoniul acestora, fără îndeplinirea vreunei formalităţi de transcriere şi intabulare, la 23.04.1945.

A afirmat că această teză este infirmată de ultima înregistrare referitoare la imobil, care datează din anul 1951 şi care situează bunul în proprietatea Consiliului Naţional de Românizare (CNR) - matricola nr. 2, înregistrată la Sfatul Popular al Oraşului Iaşi, secţia Financiară, pe anii 1942-1951; se confirmă că la nr. matricol 94 figurează proprietatea C.N.R., cu fost moştenitor B., str. x.

Aşadar, în cauză nu s-au făcut dovezi cum că imobilul a reintrat în patrimoniul titularului iniţial prin procedura stabilită de legea mai sus amintită pentru a se putea concluziona că s-a schimbat ulterior temeiul de trecere în proprietatea statului, situaţie care să facă aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Astfel, se poate considera doar că unica măsură de preluare de către Statul Roman a bunului a fost prin Decretul nr. 842/1941, act normativ ce excedează sferei de reglementare a Legii nr. 10/2001. De altfel, Legea nr. 641/1944 nu putea produce efecte în lipsa manifestării de voinţă a persoanei deposedate, aspect ce rezultă din întreaga economie a acesteia.

Recurenta a susţinut, de asemenea, că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, întrucât, în speţă, nu este incidentă niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text legal. Pentru ca un bun să fie considerat "preluat fără titlu valabil", în sensul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, este necesară existenţa unui titlu de preluare emis cu nesocotirea legislaţiei în vigoare la data preluării sau chiar cu nesocotirea dispoziţiilor actului de preluare.

A mai afirmat recurenta că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în sensul că prezumţia relativă reglementată prin această normă este răsturnată de menţiunile cuprinse în fişa matricolă a imobilului, care atestă că în anul 1951 proprietarul imobilului era Consiliului Naţional de Românizare. Altfel spus, aceste menţiuni dovedesc ca imobilul a rămas în proprietatea instituţiei şi după 23.04.1945.

5. Întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare

Intimatul nu a depus întâmpinare.

6. Înregistrarea cererii de recurs pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 18 iunie 2021, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.

Prin rezoluţia din 1 noiembrie 2021, a fost fixat termen de judecată la 16 decembrie 2021, în şedinţă publică.

La acest termen de judecată, instanţa a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului formulat.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esenţă, Înalta Curte reţine că reclamanta solicită obligarea pârâtului Primarul Municipiului Iaşi la restituirea imobilului situat în Iaşi, str. x, compus din construcţie în suprafaţă de 528 mp şi teren în suprafaţă de 4.860 mp, susţinând că imobilul în litigiu a fost dobândit de B. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/01.05.1907 de Tribunalul Iaşi şi a trecut în proprietatea statului ca efect al Legii pentru trecerea proprietăţilor urbane evreieşti în patrimoniul statului şi pentru oprirea evreilor de a dobândi proprietăţi imobiliare urbane sau anumite drepturi reale asupra acestor imobile cu nr. 254/1941, de aprobare a Decretului nr. 842/1941.

Conform situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, acest imobil apare înscris la Matricola nr. 2 (impozitul pe clădiri) înregistrată la Sfatul Popular al Oraşului Iaşi, pe anii 1942-1951, înscris care confirmă că la nr. matricol 94 figurează proprietatea CNR (Centrul Naţional de Românizare), fost moşt. B., str. x. Centrul Naţional de Românizare era organismul căruia i se preda bunul trecut în patrimoniul statului, potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 842/1941. Deşi imobilul a reintrat în patrimoniul C., menţiunile privind proprietarul imobilului nu au fost modificate în evidenţele fiscale, iar posesia bunului a continuat să fie exercitată de Statul Român în lipsa oricărui titlu de deţinere. În prezent imobilul se află în continuare în proprietatea UAT Iaşi şi în administrarea unei unităţi şcolare.

Acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, instanţa de fond reţinând că statul a preluat imobilul fără titlu valabil, folosindu-l în fapt şi comportându-se faţă de el ca un proprietar în mod continuu, aşa cum o face şi în prezent, că prevederile Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile speţei, ceea ce exclude aplicarea Legii nr. 641/1944, invocată de reclamantă ca temei juridic al cererii. Fiind vorba despre o preluare abuzivă a imobilului de către Statul Român efectuată după data de 6 martie 1945, fie şi fără titlu, devin incidente dispoziţiile legii speciale, aşa cum rezultă şi din art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. S-a mai arătat că, în practica judiciară cererile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt admise dacă, fiind îndeplinite celelalte condiţii legale, se constată că nu există un act oficial de preluare a bunului ce fusese proprietatea autorilor reclamantului, dar în fapt el se află în proprietatea statului, tocmai în considerarea prezumţiei că imobilul fusese preluat fără titlu valabil. De altfel, reclamanta a uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dar fără succes.

Instanţa de apel a respins apelul reclamantei, constatând că măsura exproprierii a fost luată în cadrul acţiunilor antievreieşti dispuse prin Decretul-Lege nr. 842/1941, ce a fost abrogat prin Legea nr. 641/1944, conform căruia imobilele proprietatea evreilor urmau a fi restituite acestora, fără îndeplinirea vreunei formalităţi. Acest din urmă act normativ, operând de plin drept, imobilul în litigiu a revenit în proprietatea fraţilor D. şi E., moştenitorii lui B., autorul reclamantei. În aceste condiţii, nu se poate susţine că terenurile nu au fost restituite niciodată petenţilor, pentru că dreptul de proprietate a fost redobândit ope legis, iar acesta nu se pierde prin neuz.

Curtea a mai reţinut, contrar susţinerilor apelantei, că litigiului îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nu cele ale Legii nr. 641/1944, precum şi faptul că partea reclamantă nu are un drept de opţiune între cele două legi, jurisprudenţa ICCJ fiind clară în acest sens. În cazul de faţă, a existat o expropriere de fapt a autorilor reclamantei de bunul care revenise în patrimoniul lor, fără vreo formalitate, în temeiul art. 19 din Legea nr. 641/1944, acest aspect fiind dovedit şi de tabelul aflat în posesia Primăriei Mun. Iaşi, imobilul fiind menţionat ca naţionalizat la 1 iunie 1951. De altfel, şi dispoziţiile art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 instituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat.

Prin recursul formulat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea art. 1 din Legea nr. 10/2001, din care reiese că prima condiţie pentru aplicarea acestui act normativ constă în preluarea abuzivă a bunului în perioada 06.03.1945-22.12.1989, cerinţă care nu este îndeplinită în cauză, întrucât preluarea abuzivă a avut loc prin Decretul nr. 842/1941.

Înalta Curte constată, raportat la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, că imobilul revendicat de recurentă a trecut în proprietatea statului ca efect al legii pentru trecerea proprietăţilor urbane evreieşti în patrimoniul statului şi pentru oprirea evreilor de a dobândi proprietăţi imobiliare urbane sau anumite drepturi reale asupra acestor imobile cu nr. 254/1941, de aprobare a Decretului nr. 842/1941.

Această măsură a fost luată în cadrul acţiunilor antievreieşti, dispuse prin Decretul-Lege nr. 842/1941, act normativ care însă a fost abrogat prin Legea nr. 641/1944.

Art. 1 din Legea nr. 641/1944 prevedea că:

"Sunt şi rămân abrogate pe data publicării lor, toate măsurile legislative prin care s-au luat dispoziţiuni discriminatorii privitoare la evrei. Prin efectul abrogării acestor legi, se anulează toate dispoziţiunile juridice date pe baza lor de orice autorităţi publice, fie dispoziţiuni generale, fie individuale, inclusiv cele cuprinse în hotărâri judecătoreşti. De asemenea se anulează toate dispoziţiunile discriminatorii luate fără bază legală împotriva evreilor de către autorităţile publice".

De asemenea, art. 19 din acelaşi act normativ stipula că "Bunurile şi drepturile de orice fel, intrate prin efectul dispoziţiunilor legislative abrogate de articolul 1 în patrimoniul Statului, respectiv al Centrului Naţional de Românizare sau a oricărui alt dobânditor, se socotesc că n-au ieşit niciodată din patrimoniul titularilor deposedaţi şi vor fi restituite acestora în condiţiunile prezentei legi, fără îndeplinirea vreunei formalităţi de transcriere sau intabulare".

În acest caz, nu se poate constata că preluarea abuzivă s-a realizat în temeiul Decretului nr. 842/1941, act normativ abrogat prin Legea nr. 641/1944, care a operat de plin drept, având ca efect întoarcerea imobilul în litigiu în patrimoniul foştilor proprietari, autorii recurentei.

În speţă, în mod corect instanţa de apel a reţinut că lipsa posesiei bunului este lipsită de relevanţă în condiţiile în care decretul invocat a vizat dreptul de proprietate al persoanelor discriminate prin Decretul-Lege nr. 842/1941, drept care a fost redobândit ope legis.

Conform datelor prezentate de instanţele de fond, imobilul în litigiu apare înscris în tabelul aflat în posesia Primăriei Mun. Iaşi, ca fiind naţionalizat la 1 iunie 1951, astfel încât în mod legal s-a considerat de curte că îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fiind preluat în perioada de referinţă a acestui act normativ. Aşa cum s-a constatat anterior, menţiunile în cauză nu tind să dovedească în concret actul oficial de naţionalizare, însă prezintă date care conduc la concluzia că preluarea ulterioară a imobilului în litigiu, după restituirea lui în temeiul unui act normativ, conform Legii nr. 641/1944, s-a făcut fără un titlu valabil.

Or, conform art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, "prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege ... orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat".

Recurenta a invocat faptul că această normă de drept defineşte noţiunea de "imobil preluat abuziv", reglementând două ipoteze, una în care imobilul a fost preluat în baza unui titlu, dar cu încălcarea dispoziţiilor titlului de preluare, şi alta în care imobilul a fost preluat fără un titlu, dar în baza unor dispoziţii emise de organele centrale sau locale de stat, de la acea vreme, premise care nu se regăsesc în cauză, pentru a confirma argumentul instanţei de apel potrivit căruia existenţa de facto a imobilului în patrimoniul statului poate fi considerată o preluare, în temeiul Legii nr. 10/2001.

De asemenea, a menţionat că art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, la care face referire instanţa de apel, vizează ipoteza preluării fără titlu a unui imobil ce presupune preluarea în baza unui titlu emis cu nesocotirea legislaţiei în vigoare la acea dată sau cu nesocotirea dispoziţiilor actului în cauză, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Înalta Curte reţine că, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 şi la cele din Capitolului I pct. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007, în cazul în care pentru imobilul solicitat a fi restituit nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă ori actul de preluare nu sunt găsite, însă imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data intrării bunului în proprietatea statului), soluţionarea notificării în procedura legii speciale se va face în funcţie şi de acest element - faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituind o prezumţie de preluare abuzivă.

Pe cale de consecinţă, în condiţiile inexistenţei unui act de preluare pentru un imobilul în litigiu care se regăseşte în patrimoniul statului, operează prezumţia relativă de preluare abuzivă, reclamanta fiind astfel în imposibilitatea de a face dovada unui fapt negativ.

De altfel, la art. 2 alin. (1) lit. i) din lege se statuează competenţa entităţii învestite cu soluţionarea notificării de a califica, în cadrul procedurii administrative de soluţionare a notificării, împrejurarea că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte proceduri care ar implica preexistenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare. Prin urmare, în cadrul procedurii administrative de rezolvare a notificărilor, entitatea implicată în aplicarea legii are libertatea de a aprecia, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz, dacă actul normativ constituie titlu valabil sau titlu nevalabil pentru preluarea imobilului respectiv.

În acest context, apărările formulate de către recurentă nu se susţin, art. 2 alin. (1) lit. i) din lege acoperind orice altă situaţie de preluare fără titlu valabil.

Recurenta a afirmat că ultima înregistrare referitoare la imobil, care datează din anul 1951 şi care situează bunul în proprietatea Consiliului Naţional de Românizare (CNR) - matricola nr. 2, înregistrată la Sfatul Popular al Oraşului Iaşi, secţia Financiară, pe anii 1942-1951 şi care confirmă că la nr. matricol 94 figurează proprietatea C.N.R., cu fost moştenitor B., str. x, probează, în realitate, faptul că imobilul nu a reintrat în patrimoniul titularului iniţial prin procedura stabilită de Legea nr. 641/1944 pentru a se putea concluziona că s-a schimbat ulterior temeiul de trecere în proprietatea statului, situaţie care să facă aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Acest argument nu este fondat, în condiţiile în care restituirea imobilului după abrogarea Decretului nr. 842/1941 a intervenit ope legis, fără a fi necesară manifestarea de voinţă a persoanei deposedate, în sensul redobândirii bunului respectiv în situaţia în care statul foloseşte în fapt bunul (conform menţiunilor din acte fiind naţionalizat din anul 1951), comportându-se şi azi ca un proprietar al acestuia.

Mai mult, în sensul aplicării Legii nr. 10/2001 sunt şi dispoziţiile art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care instituie o prezumţie relativă, care nu a fost răsturnată, conform căreia dacă imobilul ce se cere a fi restituit se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului, soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de acest element - faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituind o prezumţie relativă de preluare abuzivă.

Împrejurarea conform căreia imobilul a rămas în evidenţa Consiliului Naţional de Românizare, aşa cum rezultă din dovezile avute în vedere de instanţele de fond, nu certifică faptul că temeiul preluării sale de către CNR este Decretul nr. 842/1941, cu atât mai mult cu cât chiar recurenta, prin cererea de chemare în judecată confirmă că imobilul a reintrat în patrimoniul C., că menţiunile privind proprietarul imobilului nu au fost modificate în evidenţele fiscale, iar posesia bunului a continuat să fie exercitată de Statul Român în lipsa oricărui titlu de deţinere.

În consecinţă, se poate concluziona că s-a schimbat ulterior primei preluări temeiul de trecere a imobilului în proprietatea statului, situaţie care face aplicabile în speţă dispoziţiile Legii nr. 10/2001, de care recurenta deja a uzat.

Nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, conform art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A., prin tutore F., împotriva deciziei nr. 233 din 29 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A., prin tutore F., împotriva deciziei nr. 233 din 29 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 decembrie 2021.