EU funding debt survives insolvency discharge: individual enterprise owner held liable for full recovery.

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la Judecătoria Sibiu la data de 7.08.2019, sub nr. x/2019, reclamanta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata: sumei de 393.158,6 RON, reprezentând diferenţa neachitată a finanţării nerambursabile; a sumei de 33.017,68 RON, reprezentând accesorii calculate de la data scadenţei titlului executoriu şi până la data deschiderii procedurii de insolvenţă (26.10.2016); a obligaţiilor accesorii, calculate în temeiul O.U.G. nr. 66/2011, de la data de radierii debitoarei Întreprindere Individuală (05.03.2019) şi până la data achitării efective a creanţei; cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 83/2020, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă - învestit ca urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către Judecătoria Sibiu -a admis cererea de chemare în judecată şi a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 393.158,6 RON reprezentând diferenţa neachitată a finanţării nerambursabile, la plata sumei de 33.017,68 RON reprezentând accesorii calculate de la data scadenţei titlului executoriu şi până la data deschiderii procedurii insolvenţei (26.10.2016), precum şi la plata accesoriilor calculate în temeiul O.U.G. nr. 66/2011, de la data radierii debitoarei Întreprindere Individuală (05.03.2019) şi până la data achitării efective a creanţei; a respins cererile ambelor părţi cu privire la cheltuielile de judecată.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1214/8.10.2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins apelul declarat de pârâta A. împotriva sentinţei menţionate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta A., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- Instanţa de apel a calificat în mod greşit dispoziţiile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 ca fiind normă specială, derogatorie de la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, considerată ca fiind norma generală, iar calificarea juridică greşită a normei aplicabile a condus la o soluţie nelegală, în condiţiile în care instanţa de apel a aplicat cu prioritate dispoziţiile O.U.G. nr. 44/2008.

Pentru a realiza o calificare corectă, instanţa trebuia să stabilească în prealabil întinderea câmpului de aplicare pentru fiecare normă în parte, acesta fiind singurul criteriu corect de delimitare. De asemenea, se impunea a fi clar identificat câmpul comun de aplicare a celor două norme, adică punctul în care se intersectează, dat fiind că, de multe ori, actele normative din care acestea izvorăsc acoperă o sfera mai largă, cu diverse ipoteze juridice.

Mai precis, instanţa de apel trebuia să identifice, pentru fiecare din normele aflate în conflict, domeniul de reglementare, respectiv sfera situaţiilor juridice pe care le reglementează, urmând ca apoi, în funcţie de acest criteriu, să se stabilească care dintre cele doua norme are caracter general şi care are caracter special.

În ceea ce priveşte sfera de aplicare a O.U.G. nr. 44/2008, aceasta vizează "procedura de înregistrare în registrul comerţului, de autorizare a funcţionării şi regimul juridic al persoanelor fizice autorizate să desfăşoare activităţi economice, precum şi al întreprinderilor individuale şi familiale".

Pe de altă parte, domeniul de reglementare al Legii nr. 85/2014 include, printre altele, procedura simplificată, ce "se aplică debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă care se încadrează în una dintre următoarele categorii: profesionişti persoane fizice supuse obligaţiei de înregistrare în registrul comerţului, cu excepţia celor care exercită profesii liberale" (art. 38 alin. (2) lit. a), categorie în care intră şi întreprinderile individuale.

Aşadar, din compararea sferei de aplicare a celor doua acte normative, rezultă că O.U.G. nr. 44/2008 reglementează regimul juridic general al întreprinderilor individuale (fiind sediul materiei), în timp ce anumite norme din Legea 85/2014 (cele privind reglementarea procedurii simplificate a insolvenţei) reflecta o anumită situaţie juridică, anume cea a debitorului persoană fizică întreprinzător, aflat în stare de insolvenţă.

Prin urmare, punctul în care anumite dispoziţii din cuprinsul celor două acte normative se intersectează, ivindu-se astfel problema definirii caracterului de normă generală sau specială, este cel care vizează regimul juridic al întreprinderii individuale (al persoanei fizice profesionist), şi nu cel privind insolvenţa, această problemă nefiind reglementată/vizată de O.U.G. nr. 44/2008).

Stabilirea caracterului de normă generală sau specială nu este o operaţiune abstractă, care se efectuează o singură dată, ci, dimpotrivă, reprezintă un exerciţiu concret, care se realizează în mod repetat, ori de câte ori o norma concretă intra în conflict cu o altă normă.

Cu alte cuvinte, o normă poate avea deopotrivă caracterul de normă generala şi de una specială în funcţie de problema la care se raportează şi în funcţie de cealaltă normă cu care intra în conflict şi cu care este comparată. Aşadar, este inacceptabilă ideea atribuirii unui caracter permanent de normă generală/specială în raport cu toate celelalte norme de drept.

De asemenea, această comparaţie trebuie întotdeauna limitată la dispoziţiile concrete care intră în conflict şi să nu fie extinsă, în mod artificial şi greşit, la întregul act normativ din care provin, fiind evident că acesta din urmă poate să acopere o multitudine de alte ipoteze juridice, important fiind exclusiv locul unde normele comparate se intersectează.

În consecinţa, este greşit raţionamentul aplicat de instanţa de apel, în condiţiile în care nu a fost identificat punctul comun al celor două acte normative în discuţie.

Este evident că, atunci când ne referim la probleme de drept ce vizează procedura insolvenţei, Legea nr. 85/2014 reprezintă sediul materiei, cuprinzând, în aceasta ipoteză, norme cu caracter general.

În schimb, atunci când ne raportăm la o altă problemă de drept concretă, cum ar fi cea privind regimul juridic al întreprinderii individuale (care, aşa cum s-a arătat pe larg în faţa primei instanţe şi a instanţei de apel, nu reprezintă altceva decât o ficţiune juridică, singurul subiect de drept fiind întotdeauna persoana fizică titular al întreprinderii) ori cea privind posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale a persoanei fizice întreprinzător, dispoziţiile Legii insolvenţei devin norme speciale faţă de cele cuprinse în O.U.G. nr. 44/2008.

Acest din urmă act normativ este sediul materiei, respectiv conţine norme generale, în ceea ce priveşte regimul juridic al persoanelor care exercită activităţi economice sub forma unei întreprinderi individuale.

Trebuie constatat, de asemenea, faptul că răspunderea patrimonială a persoanei fizice titular al întreprinderii se analizează din două perspective: răspunderea în timpul exercitării activităţii economice (cu patrimoniul de afectaţiune şi, în subsidiar, cu întreg patrimoniul), respectiv răspunderea în urma deschiderii sau a închiderii procedurii de insolvenţă.

Apare, aşadar, cu atât mai evident care este ipoteza generală (cea a tuturor persoanelor fizice care exercită activităţi economice sub forma întreprinderii individuale) şi care este ipoteza specială şi restrânsă (cea a debitorului persoană fizică profesionist, aflat în insolvenţă).

Totodată, este de necontestat faptul că Legea insolvenţei se aplică şi altor subiecţi de drept (ceea ce conferă un caracter general prin prisma procedurii insolvenţei), însa pentru scopul prezentei analize prezintă relevanţă exclusiv categoria întreprinderilor individuale. Prin urmare, nu ar trebui validată confuzia instanţei de apel şi a instanţei de fond nici sub acest aspect.

În speţă, O.U.G. nr. 44/2008 are o sferă mai largă de aplicare, reglementând în mod general regimul juridic al întreprinderilor individuale, inclusiv răspunderea subsidiară cu întregul patrimoniu al titularului (art. 26), în timp ce Legea nr. 85/2014 reglementează o sfera mai restrânsă de raporturi juridice, respectiv cele ocazionate de starea de insolvenţă a întreprinderii individuale.

Prin urmare, în situaţia specială şi excepţională în care întreprinderea individuală este supusa procedurii simplificate reglementate de Legea nr. 85/2014, regulile acesteia din urmă se vor aplica cu prioritate faţă de regimul juridic general reglementat de O.U.G. nr. 44/2008.

În ceea ce priveşte prioritatea aplicării Legii insolvenţei şi caracterul special al acesteia (raportat la problema privind atragerea răspunderii patrimoniale), instanţa de apel a ignorat, în mod nejustificat, faptul că, dacă am priva procedura simplificată a insolvenţei privind întreprinderile individuale de efectul său principal, constând în descărcarea debitorului de obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment, acest lucru ar echivala cu lipsirea procedurii de orice utilitate şi de orice raţiune, întrucât, practic, aceasta nu va avea niciun efect diferit sau suplimentar faţă de o procedură obişnuita de executare silită, în cadrul căreia creditorii pot să îşi valorifice creanţele prin urmărirea bunurilor debitorului, desigur, respectând ordinea maselor patrimoniale.

Întrucât procedura insolvenţei nu vizează întreprinderea individuală (aceasta neavând nicio personalitate şi capacitate juridică), ci persoana fizică profesionist, odată închisă procedura insolvenţei, însăşi persoana fizică este descărcată de obligaţiile anterioare, izvorâte din exercitarea activităţilor economice, ceea ce înseamnă că toate obligaţiile, respectiv toate creanţele corelative, izvorâte din activitatea economică sunt stinse, ca efect al procedurii speciale privind insolvenţa, nemaiexistând nici patrimoniul de afectaţiune, nici posibilitatea atragerii unei răspunderi subsidiare şi continue, prin urmărirea ulterioară, după închiderea insolvenţei, a bunurilor din restul patrimoniului persoanei fizice.

Or, în măsura în care am accepta raţionamentul instanţei de apel (respectiv al instanţei de fond), nu ar mai avea nicio raţiune procedura simplificată din Legea insolvenţei, respectiv includerea de către legiuitor a persoanelor fizice titulari ai unor întreprinderi individuale în sfera sa de aplicare. De asemenea, nu ar mai fi posibilă "descărcarea" prevăzută de Legea insolvenţei, dacă acceptăm ipotetic ideea de răspundere continuă a persoanei fizice, fost titular al unei întreprinderi individuale.

În consecinţă, neaplicarea efectivă de către instanţa de apel a dispoziţiilor imperative din legea insolvenţei echivalează cu o încălcare gravă a principiilor şi a raţiunii procedurii de insolvenţă, neputându-se identifica în cuprinsul art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 un temei legal pentru derogarea de la acestea, ci dimpotrivă, normele legii insolvenţei reglementează ipoteza juridică cea mai restrânsă, de unde reiese necesitatea aplicării prioritare a acestora.

Recurenta a susţinut, totodată, că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că obligaţia prevăzută de art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 în sarcina titularului întreprinderii individuale, aceea de a răspunde cu toate bunurile sale dacă bunurile din patrimoniul de afectaţiune nu sunt suficiente, nu este limitată în timp la durata exploatării întreprinderii.

Norma respectivă se referă la posibilitatea atragerii răspunderii persoanei fizice întreprinzător, cu întregul său patrimoniu, însă numai în subsidiar, în măsura epuizării bunurilor din masa patrimonială afectată exercitării activităţilor economice.

Din textul ordonanţei de urgenţă se observa clar că, de fiecare dată când face referire la debitor, legiuitorul foloseşte expresiile "persoană fizică titulară a întreprinderii individuale", "întreprinzătorul" sau "întreprinderea individuală" (aceasta din urmă fiind înţeleasă tot ca persoană fizică întreprinzător şi nu ca o persoană juridică distinctă), ceea ce înseamnă că, în lipsa calităţii speciale de întreprinzător, adică de persoană autorizată, nu există nici calitatea de debitor.

Cu alte cuvinte, textul prevede un regim special al răspunderii pentru obligaţiile asumate în timpul exercitării activităţilor comerciale, stipulând ordinea urmăririi bunurilor din diferitele mase patrimoniale, însă, persoana fizică răspunde întotdeauna şi numai în calitatea sa de întreprinzător.

Aşa fiind, odată ce încetează calitatea sa de profesionist autorizat, încetează şi afectaţiunea, care constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor afectate, ceea ce echivalează cu stingerea datoriilor provenite din exercitarea activităţilor economice.

Or, din moment ce persoana fizică titulară răspunde cu patrimoniul său general numai în subsidiar, dacă patrimoniul de afectaţiune nu mai există, ca urmare a radierii întreprinderii individuale, nu ar mai putea fi urmărit nici patrimoniul general, prin care se garantează insolvabilitatea primului, iar nu existenţa acestuia.

Prin urmare, nu poate fi acceptată concluzia instanţei de apel, în sensul că obligaţia prevăzută de art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 nu este limitată în timp la durata exploatării întreprinderii, "dacă această limitare nu este prevăzută expres de lege", ci ar supravieţui inclusiv momentului închiderii procedurii de insolvenţă şi radierii debitorului din Registrul comerţului. O astfel de limitare nici nu trebuie să fie prevăzută în mod expres, atât timp cât aceasta rezulta implicit din spiritul şi scopul reglementarii art. 26, precum şi din toate dispoziţiile ordonanţei de urgenţă, privite în ansamblu.

Recurenta a arătat în continuare că instanţa de apel, în motivarea hotărârii recurate, s-a raportat în mod greşit la Decizia Curţii Constituţionale nr. 256/24.04.2018 cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, întrucât aceasta nu vine în sprijinul soluţiei pronunţate.

Decizia sus-amintită nu realizează decât o examinare a constituţionalităţii dispoziţiilor art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, respectiv a posibilităţii răspunderii subsidiare a titularului întreprinderii cu restul patrimoniului care nu face obiectul afectaţiunii. În acest scop, Curtea Constituţională a reţinut, în mod judicios, că regimul special conferit de legiuitor, care constă în răspunderea subsidiară cu restul bunurilor persoanei fizice profesionist, nu reprezintă o discriminare sau o încălcare a prevederilor constituţionale, ci, dimpotrivă, se justifică prin prisma existentei unor situaţii premise diferite. Altfel spus, principiul egalităţii nu este încălcat prin instituirea regimului special al răspunderii subsidiare, egalitatea neînsemnând uniformitate.

Trebuie menţionat faptul că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate din respectivul dosar a criticat răspunderea subsidiară cu restul patrimoniului titularului întreprinderii la modul general, adică răspunderea subsidiară în toate ipotezele, şi nu doar în cazul radierii debitorului. Or, apărările recurentei din cauză nu privesc astfel de aspecte, cele reţinute de Curtea Constituţională nefiind în niciun fel contestate de recurentă, ci, dimpotrivă, s-a evidenţiat pe parcursul prezentului litigiu regimul juridic special al întreprinderii.

Decizia CCR nu analizează, însă, raportul prevederilor art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 cu dispoziţiile Legii insolvenţei, respectiv situaţia în care activitatea economică a încetat ca efect al radierii întreprinderii în urma închiderii procedurii speciale de insolvenţă.

În consecinţă, nu poate fi primit argumentul instanţei de apel conform căruia şi din conţinutul Deciziei CCR nr. 256/24.04.2018 s-ar deduce că nu poate fi primită interpretarea dată de apelantă, în condiţiile în care Curtea Constituţională a statuat expres că respectivele chestiuni sunt de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti, aţinându-se complet să se pronunţe asupra priorităţii aplicării normelor incidente.

Recurenta a făcut referire şi la conţinutul art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 în forma aplicabilă în cauză, în vigoare la data de 14.11.2013 (data emiterii procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/14.11.2013, din care izvorăsc obligaţiile în sarcina întreprinderii individuale), prin raportare la care rezultă şi mai clar că persoana fizică titular al unei întreprinderi este supusă dispoziţiilor Legii insolvenţei, respectiv însăşi persoana descărcată de obligaţii, ca efect al închiderii procedurii simplificate.

De asemenea, în ceea ce priveşte prevederea expresă a încetării răspunderii debitorului persoană fizică, urmare a închiderii procedurii simplificate, se regăseşte şi în dispoziţiile art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, considerate, însă, în mod nelegal, ca fiind inaplicabile de către instanţa de apel.

- Decizia recurată cuprinde considerente contradictorii în ceea ce priveşte distincţia între întreprinderea individuală şi persoana fizică, iar soluţia pronunţată nu este conformă cu interpretarea obligatorie privind regimul juridic al întreprinderii individuale, dată de Înalta Curte prin Decizia nr. 1/2016, dar şi prin alte hotărâri în materie, reţinute ca atare chiar de către instanţa de apel.

Paradoxal, deşi a arătat detaliat şi corect regimul juridic al întreprinderii individuale - prin evidenţierea faptului că aceasta nu are personalitate juridică şi că, ori de cate ori apare necesitatea analizării unei situaţii concrete, trebuie să ne raportam exclusiv la persoana fizică (profesionist), aceasta din urmă fiind singurul subiect de drept care intră în relaţii juridice -, instanţa de apel nu a aplicat în mod corect propriul raţionament, făcând, în realitate, o distincţie artificială şi greşită, deoarece se poate discuta despre natura juridică a întreprinderii individuale, însă nu şi despre natura raportului juridic dintre întreprindere şi titularul acesteia.

Totodată, lipseşte cu desăvârşire o argumentaţie clară a instanţei de fond în ceea ce priveşte concluzia că nu trebuie şi nu se poate aplica prioritar legea insolvenţei, ca act normativ care conţine dispoziţii speciale, iar din considerentele deciziei de apel nu rezultă motivele pentru care se poate reţine aplicarea prioritară a legii insolvenţei. Or, tocmai specificul naturii juridice a întreprinderii, reţinut ca atare de către instanţa de apel, reprezintă temeiul în baza căruia se pretinde exonerarea titularului în urma închiderii procedurii de insolvenţ, fără ca instanţa să prezinte vreun argument în susţinerea contrariului.

Mai mult decât atât, instanţa de apel argumentează în sensul că întreprinderea individuală şi persoana fizică titulară a acesteia nu sunt subiecţi de drept distincţi, dar din această observaţie concluzionează că art. 181 din Legea nr. 85/2014 ar dispune numai că întreprinderea individuală nu va mai răspunde pentru obligaţiile anterioare închiderii procedurii de faliment, iar persoana fizică titulară ar putea fi ţinută în continuare răspunzătoare.

Or, dacă am avea o singură persoană răspunzătoare potrivit legii, în temeiul art. 181 din Legea nr. 85/2014 s-ar impune ca prin închiderea procedurii de faliment aceasta să fie complet descărcată de obligaţiile de plată anterioare (înţelegându-se prin aceasta, evident, cele contractate în cursul activităţii economice desfăşurate în calitate de persoană fizică întreprinzător).

- Instanţa de apel a omis să analizeze şi să se pronunţe asupra argumentului suplimentar invocat de către pârâtă, privind netemeinicia cererii reclamantei de obligare la plata sumelor accesorii pentru toata perioada cuprinsă între data pretinsei scadenţe şi data plăţii efective.

Astfel cum s-a detaliat în expunerea situaţiei de fapt din cuprinsul întâmpinării la cererea de chemare în judecată, executarea actului administrativ individual în cauză (procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare) a fost legal suspendată, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 contenciosului administrativ, în perioada cuprinsă între data de 27.05.2015 (când Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat, în cadrul dosarului nr. x/2015, în sensul suspendării executării procesului-verbal emis de AFIR, până la soluţionarea definitiva a acţiunii în fond) şi data de 16.06.2016 (când s-a soluţionat definitiv acţiunea în anulare a actelor).

Or, cât timp executarea obligaţiilor principale de plată a fost legal suspendată, nici pretinsele sume accesorii nu puteau fi percepute în acea perioadă, nefiind legală soluţia instanţei de apel de obligare la plata accesoriilor în suma totală arătată de reclamantă (fără a fi arătat, de altfel, modul de calcul al sumei), pentru întreaga perioadă cuprinsă între "data scadenţei titlului executoriu" şi data plăţii efective.

III. Apărările formulate în cauză

La data de 7 iunie 2021 a formulat întâmpinare intimata - reclamantă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale înregistrată sub nr. x, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se constată următoarele:

Prin criticile ce vizează raţionamentul juridic ce a fundamentat soluţia pronunţată în faza procesuală a apelului, recurenta - pârâtă A. a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit incidenţa prevederilor art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, iar decizia recurată cuprinde şi motive contradictorii pe acest aspect.

Criticile recurentei sunt nefondate.

Pârâta a învestit instanţa de judecată, pe calea unei apărări de fond, cu cercetarea unui conflict între art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoane fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale şi art. 181 alin. (1) din Legea insolvenţei nr. 85/2014, conflict a cărui soluţionare potrivit regulii specialia generalibus derogant ar trebui să conducă, potrivit pârâtei, la aplicarea prioritară a normei din legea insolvenţei.

Finalitatea argumentării - reiterate prin motivele de recurs - rezidă în constatarea stingerii datoriei fiscale a pârâtei odată cu închiderea procedurii insolvenţei derulate în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Braşov, în aplicarea art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, conform căruia "Prin închiderea procedurii de faliment, debitorul persoană fizică va fi descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment (...)".

Înalta Curte constată că, faţă de specificul raporturilor juridice derulate în cauză, nu are loc o stingere a creanţei bugetare, nefiind incidente dispoziţiile art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Incontestabil, întreprinderea individuală este doar o formă de organizare a activităţii economice, fără personalitate juridică, conform definiţiei date întreprinderii individuale prin art. 2 lit. g) din O.U.G. nr. 44/2008.

Întreprinzătorul titular al acestei activităţi, respectiv persoana fizică ce organizează întreprinderea economică, conform definiţiei din art. 2 lit. e), are) calitatea de comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în registrul comerţului, astfel cum prevede art. 23 din O.U.G. nr. 44/2008. Acest act normativ reglementează, de altfel, regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular al întreprinderii individuale, şi nu al formei de organizare a activităţii economice, ca atare.

Această reglementare a condus la constatarea inexistenţei răspunderii penale a întreprinderii individuale prin decizia nr. 1/2016 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 138 din 23/02/2016, pentru considerentele expuse în cuprinsul deciziei - la care, de altfel, a făcut referire şi instanţa de apel prin decizia recurată în prezenta cauză -, care fac corp comun cu dezlegarea dată.

Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut răspunderea fiscală chiar a întreprinderii individuale, delimitând, spre deosebire de materia penală, persoana fizică de entitatea fără personalitate juridică, cel puţin în legătură cu anumite creanţe bugetare, care interesează prezenta cauză.

În conformitate cu art. 44 alin. (1) prima teză din O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, potrivit căruia "Plătitor al creanţelor bugetare rezultate din nereguli şi al dobânzii datorate este persoana juridică, entitatea sau asocierea fără personalitate juridică sau persoana fizică stabilită ca debitor prin titlul de creanţă".

De altfel, conform art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (forma din anul 2013, când s-a născut creanţa bugetară din prezenta cauză), un "contribuabil" poate fi "orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat, în condiţiile legii."

Astfel, prima instanţă a reţinut în fapt că, la data de 7.11.2013, Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (a cărei succesoare, ca urmare a reorganizării, este reclamanta din cauză) a întocmit procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x, prin care s-a dispus încetarea contractului de finanţare încheiat între Agenţie şi A. şi s-a stabilit că A. trebuie să restituie integral sumele primite ca finanţare nerambursabilă, împreună cu dobânzi şi penalităţi în procentul stabilit conform dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv suma de 666.545,60 RON, din care 533.236,60 RON aferent bugetului Uniunii Europene, iar 133.309,12 RON aferent bugetului de stat.

Procesul-verbal a fost menţinut prin Decizia nr. 1993/16.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin care a fost admis recursul declarat de Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei A., ca neîntemeiată.

Aceste aspecte de fapt nu au fost contestate pe calea apelului, după cum nu s-a infirmat nici împrejurarea că, la data deschiderii procedurii insolvenţei, reclamanta din cauză avea calitatea de creditor al entităţii A., pentru sumele de bani menţionate în procesul-verbal nr. x, creanţă bugetară în considerarea căreia reclamanta a participat la procedura insolvenţei şi din care s-a recuperat o parte până la radierea debitoarei din Registrul comerţului.

Întrucât procesul-verbal nr. x a fost emis pe numele A., iar această entitate a avut calitatea de parte în acţiunea formulată împotriva procesului-verbal, trebuie constatat că, la emiterea acestui act juridic, s-a făcut aplicarea art. 44 alin. (1) prima teză din O.U.G. nr. 66/2011, citat anterior, ţinându-se cont şi de faptul că, potrivit art. 43 din O.U.G. nr. 66/2011, procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare constituie titlu executoriu, titlu ce se înaintează organelor fiscale competente, conform art. 40 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă.

Aşadar, entitatea întreprindere individuală, chiar dacă nu are personalitate juridică, este considerată subiect de drept fiscal distinct de întreprinzătorul titular, persoană fizică, în materia creanţelor bugetare reglementate de O.U.G. nr. 66/2011, care interesează cauza. Acestuia din urmă îi revin, în mod evident, obligaţiile fiscale aferente calităţii de comerciant, prevăzută de art. 23 din O.U.G. nr. 44/2008, menţionat anterior, dar obligaţia de a plăti creanţele reglementate de O.U.G. nr. 66/2011 este atribuită prin lege chiar întreprinderii individuale, în măsura în care această entitate este stabilită ca debitor prin titlul de creanţă, situaţie ce este întrunită în cauză.

Din punctul de vedere al creanţelor bugetare reglementate de O.U.G. nr. 66/2011, procedura insolvenţei derulată în privinţa A. a vizat chiar entitatea fără personalitate juridică, ce avea calitatea de debitor, singurul debitor menţionat în titlul executoriu. De altfel, nu rezultă, din datele indicate în speţă, că în recuperarea creanţei în cadrul acestei proceduri ar fi fost avute în vedere şi bunurile personale ale pârâtei, altele decât bunul din patrimoniul de afectaţiune.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că, în circumstanţele speţei, nu este aplicabil art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care se referă la debitorul persoană fizică şi care, prin închiderea procedurii de faliment, este descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment.

În aceste condiţii şi faţă de criticile recurentei, nu există nicio raţiune pentru înlăturarea de la aplicarea în cauză a prevederilor art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoane fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, potrivit cărora (chiar în varianta indicată de către recurentă, anume cea din anul 2013), "Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligatiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, daca acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul (...)".

Este lipsit de relevanţă a se analiza dacă în privinţa altor creanţe decât cele reglementate de O.U.G. nr. 66/2011 operează sau nu o stingere a creanţelor născute înainte de intrarea în faliment, respectiv dacă şi în ce situaţii sunt incidente prevederile art. 181 alin. (1) din Legea insolvenţei, respectiv dacă norma intră în conflict cu art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, fiind suficientă evaluarea efectuată potrivit prevederilor legale incidente în cauză.

În consecinţă, se constată că, în mod corect, instanţa de apel, confirmând hotărârea primei instanţe, a considerat că poate fi atrasă răspunderea pârâtei pentru creanţa bugetară reglementată de O.U.G. nr. 66/2011, după închiderea procedurii insolvenţei, în vederea obţinerii unui titlu executoriu împotriva sa.

Din acest motiv, nu se poate reţine nici existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, în condiţiile în care aceasta s-a fundamentat pe dispoziţiile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 şi au fost înlăturate de la aplicare dispoziţiile art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Cât priveşte argumentul recurentei potrivit căruia obligaţia prevăzută de art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 este limitată în timp la durata exploatării întreprinderii, deoarece încetarea afectaţiunii patrimoniului ca urmare a radierii întreprinderii individuale ar echivala cu stingerea datoriilor provenite din exercitarea activităţilor economice, se constată că nu poate fi primit.

După cum s-a arătat în mod corect prin decizia recurată, O.U.G. nr. 44/2008 nu prevede că obligaţia instituită în sarcina titularului întreprinderii individuale este limitată în timp la durata întreprinderii.

Mai mult decât atât, potrivit prevederilor actului normativ aplicabil în cauză, respectiv art. 44 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, "În cazul în care creanţa bugetară rezultată din nereguli şi dobânda datorată nu a fost achitată de către persoanele prevăzute la alin. (1), debitor devine persoana juridică sau fizică prevăzută la art. 25 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor alin. (1) privind persoana fizică".

Aşadar, în ipoteza neachitării creanţei bugetare de către persoana sau entitatea stabilită ca debitor prin procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, creanţa bugetară nu se stinge, ci, prin voinţa legiuitorului, aceasta este preluată de către una dintre persoanele vizate de art. 44 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011.

Încetarea existenţei entităţii fără personalitate juridică, ca urmare a radierii sale din Registrul comerţului, reprezintă, fără dubiu, un motiv de preluare a creanţei bugetare de către una dintre persoanele indicate de legiuitor, întrucât legiuitorul nu distinge în privinţa cauzei neachitării creanţei de către debitorul din titlu, astfel încât nu poate fi făcută o asemenea distincţie nici în operaţiunea de interpretare şi aplicare a normei.

Potrivit art. 25 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală - la care trimite art. 44 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 -, "În cazul în care obligaţia de plată nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin, în condiţiile legii, următorii: (...) f) alte persoane, în condiţiile legii".

Textul citat coincide cu art. 23 alin. (1) lit. c) din actualul Codul de procedură fiscală, în reglementarea din Legea nr. 207/2015 (în vigoare din 01.01.2015).

Or, dat fiind că, potrivit O.U.G. nr. 66/2011, întreprinderea individuală este considerată subiect de drept fiscal diferit de persoana fizică, obligaţia fiscală a întreprinderii individuale radiate este preluată de către persoana fizică, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, prin coroborare cu art. 25 alin. (2) lit. f) din O.G. nr. 92/2003 sau, după caz, cu art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 207/2015.

Este de subliniat faptul că, potrivit art. 44 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, preluarea datoriei este condiţionată de întrunirea cerinţei din alin. (1) al art. 44, privind persoana fizică, normă ce trebuie aplicată în mod corespunzător.

În conformitate cu art. 44 alin. (1) teza finală, "Persoana fizică nu poate fi stabilită ca plătitor al creanţelor bugetare rezultate din nereguli decât în calitatea acesteia de beneficiar de fonduri europene şi/sau de fonduri publice naţionale aferente acestora".

Or, întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale se încadrează în definiţia "beneficiarului" unor asemenea fonduri, din art. 2 lit. g) al O.U.G. nr. 66/2011, fiind parte contractul de finanţare, ţinându-se cont şi de obiectul de reglementare al actului normativ respectiv, stabilit prin art. 1, care include, printre altele, şi stabilirea răspunderii în vederea recuperării creanţelor bugetare rezultate din neregulile apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor.

Prin urmare, fiind întrunite toate cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 44 din O.U.G. nr. 66/2011, nu se poate reţine stingerea obligaţiei fiscale nici în raport de argumentul vizând încetarea afectaţiunii patrimoniului, câtă vreme are loc preluarea obligaţiei fiscale de către persoana fizică, respectiv pârâta din prezenta cauză.

În ceea ce priveşte argumentul recurentei vizând trimiterea făcută în motivarea deciziei recurate la Decizia Curţii Constituţionale nr. 256/24.04.2018, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, se reţine că acesta tinde să susţină critica referitoare la aplicarea prioritară a dispoziţiilor art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 faţă de prevederile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008.

Or, cât timp prin considerentele expuse anterior, s-a demonstrat inaplicabilitatea în cauză a normei invocate din legea insolvenţei, şi acest argument se impune a fi respins.

Înalta Curte reţine, totodată, că recurenta a criticat decizia de apel şi din perspectiva omisiunii de analizare a susţinerilor sale, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în legătură cu obligaţiile accesorii reţinute în sarcina pârâtei prin hotărârea primei instanţe pentru întreaga perioadă cuprinsă între data scadenţei şi data plăţii efective.

Aceste susţineri ale recurentei sunt formulate, însă, omisso medio, pentru prima dată în faza procesuală a recursului, ele neregăsindu-se în motivarea cererii de apel.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de nelegalitate din alin. (1) al art. 488 "nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Prin urmare, întrucât critica de nelegalitate în discuţie nu a fost invocată pe calea apelului, în termenul de apel prevăzut de art. 468 alin. (1) C. proc. civ., se constată că este inadmisibilă şi va fi înlăturată ca atare.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat, în aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 1214 din data de 8 octombrie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2021.