Appellate court exceeded submission limits by ruling on absolute nullity and revocatory action not pleaded in appeal, triggering cassation

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 30.12.2014 sub nr. x/2014, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi B.E.J. E., anularea Contractului de dare în plată autentificat sub nr. x/12.04.2012 de B.N.P. F. pentru contraprestaţie ("preţ") neserios (derizoriu); repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului anulat prin restituirea reciprocă a "preţului" de 58.000 euro şi a imobilului; obligarea pârâţilor B. şi C. la efectuarea rectificării Cărţii Funciare nr. x a localităţii Buşteni, la O.C.P.I. Prahova; obligarea pârâtului B.E.J. E. să continue executarea silită a imobilului situat în Buşteni, str. x, jud. Prahova.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1426 din 17 noiembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei de interes, invocate de pârâtul D., ca neîntemeiate; a respins excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere nr. x şi 4 din acţiunea principală, invocată de pârâţii B. şi C., ca neîntemeiată; a admis acţiunea reclamantului A. şi a anulat Contractul de dare în plată autentificat sub nr. x/12.04.2012 de B.N.P. F. încheiat între pârâţii-soţi B. şi C. şi pârâtul D.; a repus părţile în situaţia anterioară încheierii contractului de dare în plată, în sensul că l-a obligat pe pârâtul D. să le restituie pârâţilor-soţi suma de 49.000 euro şi imobilul din oraşul Buşteni, judeţul Prahova; a dispus rectificarea C.F. nr. x Buşteni, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtului D. şi reînscrierea dreptului de proprietate al pârâţilor-soţi; a respins cererea reclamantului A. de obligare a B.E.J. E. să continue executarea silită asupra imobilului ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 808 A din 17 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis apelul declarat de apelanţii-pârâţi B. şi C. şi D., împotriva sentinţei civile nr. 1426/17.11.2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., şi intimatul-pârât Biroul Executorului Judecătoresc E..

A anulat sentinţa civilă apelată şi, în evocarea fondului:

A respins acţiunea, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a declarat recurs reclamantul A., criticând soluţia pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul a formulat, în esenţă, următoarele critici:

- greşit, instanţa de apel a considerat că prima instanţă nu a intrat în judecata fondului, astfel încât să poată fi pronunţată o soluţie de anulare a sentinţei;.

- în mod eronat instanţa de apel a reţinut cauza după anulare, deşi, părţile solicitaseră trimiterea, iar prima re­calificare a "felului" acţiunii are loc prin însăşi hotărârea de dezînvestire, fără a oferi astfel, reclamantului să îşi susţină cauza, în raport de re­calificarea făcută de instanţă (încălcarea art. 6 CEDO);

- instanţa de apel a considerat greşit că prima instanţă nu a intrat în judecata fondului, astfel încât să poată fi pronunţată o soluţie de anulare a sentinţei;

- în mod eronat instanţa de apel a procedat la reţinerea cauzei, după anularea sentinţei tribunalului şi evocarea fondului, interpretând şi aplicând greşit dispoziţiile art. 480 C. proc. civ., deoarece în cauză, părţile au cerut trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât nu era posibilă o anulare cu reţinere a cauzei, spre evocarea fondului, în condiţiile în care nu mai avusese loc o anulare cu retrimitere, context în care soluţia este nelegală;

- hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO;

- soluţia instanţei de apel, raportată la circumstanţele şi consecinţele produse, este inechitabilă, constituind o puternică ingerinţă în dreptul la un proces echitabil, privând reclamantul de un grad de jurisdicţie şi de posibilitatea efectivă, de a susţine cauza în mod adecvat;

- pentru prima dată, Curtea califică acţiunea ca fiind o cerere de "anulare" a contractului de dare în plată, pentru "preţ neserios" (teză contestată de către reclamant), în condiţiile în care prima instanţă a analizat nulitatea contractului din perspectiva cauzei ilicite, fapt, de altfel, solicitat şi explicitat în apel;

- această "recalificare" are loc prin însăşi decizia de dezînvestire şi nu printr-o eventuala soluţie intermediară, care ar fi permis părţii să cunoască exact, ce se va judeca;

- prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit art. 12 alin. (4) şi art. 152 C. proc. civ.

- în mod nelegal, instanţa de apel a procedat la recalificarea acţiunii, contrar voinţei procesuale a reclamantului;

- în mod greşit nu s-a pus în discuţia părţilor calificarea juridică; dezbaterea a vizat numai felul nulităţii, respectiv absolută sau relativă, şi mai exact, dacă "frauda intereselor" se subsumează nulităţii absolute. In niciun moment nu s-a discutat despre o posibilă "acţiune în anulare, pentru preţ derizoriu", ci această idee apare în premieră în decizie, ca fiind optica instanţei;

- greşit s-a schimbat obiectul cauzei din nulitate absolută în relativă şi cauza acţiunii - nulitate pentru cauză ilicită în anulare pentru preţ derizoriu;

- în mod greşit instanţa de apel a schimbat obiectul şi cauza acţiunii;

- prin hotărârea atacată au fost încălcate normele imperative prevăzute de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanţa depăşind limitele investirii - tranşează şi alte chestiuni, care nu au nicio legătură cu "preţul neserios", chestiuni ce privesc acţiunea pauliană;

- hotărârea recurată conţine motive contradictorii ce fundamentează soluţia data; în motivarea soluţiei sunt prezentate argumente contradictorii legate de chiar felul acţiunii, respectiv obiectul şi cauza acesteia, care într-un loc este considerată drept o simplă acţiune în anulare, pentru preţ derizoriu, iar într-un alt loc este considerată o acţiune în nulitate pentru cauză ilicita şi fraudă la lege, ceea ce afectează calitatea motivării hotărârii;

- hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material art. 1236 C. civ. Arată că, raportat la speţă, încheierea unui act prin care părţile cu ştiinţă, aduc atingere afectează/fraudează interesele altei persoane este cât se poate de evident, că este contrar ordinii publice, mai exact acelei interdicţii generale, ce o subsemnează, de a nu aduce atingere intereselor altei persoane;

- susţine că, prin explicitarea pretenţiilor, a arătat că în subsidiar solicită analizarea inclusiv a sancţiunii inopozabilităţii, iar în ipoteza în care s-ar reţine că actul este valid, atunci, s-ar trece la examinarea condiţiilor din perspectiva inopozabilităţii.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi B. şi C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea ca legală a hotărârii recurate.

Intimatul - pârât D. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Circumstanţele litigiului relevante pentru soluţionarea recursului sunt următoarele, astfel cum rezultă din faptele statuate în hotărârea recurată şi din lucrările dosarului:

Între intimaţii-pârâţi B. şi C. în calitate de împrumutători şi intimatul-pârât D. în calitate de împrumutat s-a încheiat la data de 4 mai 2011 un contract de împrumut în formă autentificată pentru suma de 107.000 euro, cu scadenţa la data de 1 septembrie 2012.

În cadrul unui litigiu început în anul 2010, la data de 23 noiembrie 2011 s-a pronunţat hotărârea instanţei de apel, prin care intimatul-pârât B. a fost obligat să plătească recurentului-reclamant A. suma de 115.000 euro, hotărârea devenind irevocabilă la data de 15 octombrie 2012.

La data de 12 aprilie 2012, intimaţii pârâţi B., C. şi D. au încheiat un contract de dare în plată în formă autentificată, prin care primii au transmis ultimului în contul unei părţi din împrumutul acordat anterior (58.000 euro) un imobil proprietatea devălmaşă a debitorilor, situat în oraşul Buşteni.

Reclamantul A. a învestit instanţa cu o acţiune prin care a cerut anularea contractului de dare în plată menţionat, invocând contraprestaţia neserioasă (derizorie), repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului anulat prin restituirea reciprocă a preţului de 58.000 euro şi a imobilului, obligarea pârâţilor B. să procedeze la rectificarea cărţii funciare a imobilului dat în plată, precum şi obligarea pârâtului executor judecătoresc să continue executarea silită a acestui imobil.

Prima instanţă a admis acţiunea, reţinând:

- că între toate părţile procesului existau relaţii personale anterioare încheierii actelor juridice evocate şi că, prin urmare, părţile contractului de dare în plată cunoşteau împrejurarea că prin încheierea acestui contract se va micşora considerabil patrimoniul debitorului B., urmărit silit de reclamant pentru realizarea creanţei înscrise în hotărârea judecătorească, iar aceste împrejurări îmbracă forma conduitei sancţionate de art. 1562 C. civ. referitor la acţiunea revocatorie;

- că în privinţa contractului de dare în plată operează şi nulitatea pentru cauză ilicită şi imorală, deoarece pârâtul B. a urmărit doar să zădărnicească urmărirea silită pornită împotriva sa de reclamant;

- consecutiv, actul atacat este încheiat cu fraudă la lege, după cum prevede art. 1237 C. civ., fiind astfel nul absolut, potrivit art. 1238 C. civ., fiind reţinută şi complicitatea la fraudă a pârâtului D., care la scurt timp după primirea bunului imobil dat în plată pentru stingerea unei datorii de 58.000 euro a făcut oferte de vânzare a imobilului pentru suma de 210.000 euro;

- faţă de această statuare, Tribunalul a apreciat că evaluarea din 12 aprilie 2012 a fost una fictivă, raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosar atestând că valoarea de piaţă a imobilului este apropiată de cea cuprinsă în oferta de vânzare menţionată, ceea ce a întărit convingerea primei instanţe privind reaua-credinţă a pârâţilor.

Soluţionând apelurile declarate de cei trei pârâţi, Curtea de apel a conchis că cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul creditor A. a avut ca obiect anularea contractului de dare în plată pentru contraprestaţie (preţ) neserios (derizoriu), motiv de nulitate relativă; că reclamantul nu a învestit instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute pentru cauză ilicită şi imorală sau pentru fraudă la lege şi nici cu o acţiune revocatorie (pauliană), fără a exista un capăt de cerere subsidiar celui prin care s-a invocat un motiv de nulitate relativă.

Având în vedere acest aspect şi văzând cele dezlegate de prima instanţă, Curtea de apel a considerat că Tribunalul s-a pronunţat în afara limitelor învestirii (nefiind formulată nici o acţiune revocatorie şi nici o acţiune în nulitatea absolută a contractului de dare în plată pentru motivele cauzei ilicite şi fraudei la lege) şi văzând că susţinerile reclamantului privind preţul neserios/derizoriu nu au fost analizate, a ajuns la concluzia că acţiunea nu a fost cercetată în fond de prima instanţă, ceea ce a justificat aplicarea dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în sensul anulării sentinţei şi reţinerii cauzei pentru evocarea fondului.

Analizând pricina în această etapă, Curtea de apel a examinat temeinicia cererii întemeiate pe nulitatea relativă, observând că probatoriul administrat nu susţine pretenţia reclamantului privind preţul derizoriu.

Totodată, a apreciat că reclamantul a completat în apel acţiunea în scopul invocării nulităţii absolute pentru fraudă la lege şi pentru cauză ilicită şi al solicitării de revocare a acestuia potrivit art. 1562 şi următoarele C. civ., solicitări pe care le-a examinat sub aspectul temeiniciei, conchizând că nici ele nu sunt fondate.

Dintre toate criticile pe care recurentul-reclamant le-a formulat, Înalta Curte găseşte întemeiată numai pe aceea care are în vedere depăşirea de către instanţa de apel a limitelor judecăţii (pe care ea însăşi le-a determinat în aceeaşi hotărâre în mod corect, după cum se va arăta), prin analizarea unor pretenţii cu care nu a fost învestită.

Astfel, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că obiectul învestirii primei instanţe a fost limitat de reclamant la o acţiune în nulitate relativă bazată pe invocarea unui preţ neserios, ceea ce a determinat şi anularea sentinţei apelate în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., atunci la evocarea fondului ce a succedat acestei măsuri judecata nu putea avea loc decât în aceste limite.

În schimb, se constată de către instanţa de recurs că Curtea de apel, deşi a procedat la analizarea temeiniciei acţiunii reclamantului în nulitate relativă, a analizat sub aspectul temeiniciei şi susţinerile referitoare la existenţa nulităţii absolute pentru cauză ilicită şi fraudă la lege şi respectiv la acţiunea pauliană, în pofida faptului că anterior argumentase în mod corect că acestea erau aduse în discuţie direct în etapa apelului şi că ele nu făceau obiectul învestirii, deoarece art. 478 alin. (4) C. proc. civ. nu permite decât explicitarea pretenţiilor deja deduse judecăţii la prima instanţă şi nu extinderea acestora cu un obiect sau o cauză nouă, prohibite de art. 478 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Existenţa acestor dezlegări nu îmbracă numai forma unor motive străine de cauză (ce nu ar putea face obiectul casării conform art. 488 pct. 6 C. proc. civ., deoarece norma pretinde ca hotărârea să cuprindă numai motive străine de pricină, ceea nu se întâmplă în speţă), ci a unor erori de judecată din perspectivă procedurală, respectiv a cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. cu trimitere la art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Aceasta întrucât instanţa de apel însăşi este cea care a statuat că analizarea de către Tribunal a motivelor de nulitate absolută, respectiv a acţiunii revocatorii au caracter nelegal, iar în aceste condiţii nu putea da ea însăşi o dezlegare acestor chestiuni, cu care instanţele nu au fost învestite.

Procedând de o aşa manieră, instanţa de apel, în evocarea fondului, s-a pronunţat asupra ceea ce nu s-a cerut, ceea ce atrage nulitatea hotărârii; ea operează ca o nulitate virtuală, în coordonatele art. 175 alin. (1) C. proc. civ., pentru că vătămarea suferită de reclamant (neprezumată de lege) este aceea că în aceeaşi hotărâre s-a statuat că el nu a formulat o anumită acţiune şi totodată că acea acţiune este neîntemeiată.

Din perspectiva necesităţii de a evalua orice hotărâre judecătorească în raport cu prevederile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., o atare conduită introduce echivoc în privinţa a ceea ce s-a judecat, iar înlăturarea acestei vătămări este posibilă numai prin desfiinţarea hotărârii şi reluarea judecăţii în limitele corect stabilite (ce vor face obiectul analizei în cele ce succed).

În privinţa celorlalte critici dezvoltate în cererea de recurs, ele sunt nefondate, după cum urmează a se arăta:

Prima critică întemeiată pe art. 488 pct. 5 C. proc. civ., cu referire la greşita aplicare a prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., valorifică evaluarea eronată de către instanţa de apel a chestiunii cercetării de către Tribunal a cauzei pe fondul său.

Astfel, consideră recurentul, în esenţă, că aprecierea că prima instanţă a judecat altceva decât s-a cerut nu echivalează cu necercetarea fondului, de vreme ce Tribunalul a administrat probe şi a admis acţiunea - împrejurare ce relevă cu claritate, în opinia sa, că acţiunea a fost cercetată în fond.

Înalta Curte observă că, într-adevăr, Tribunalul a pronunţat o soluţie de admitere a acţiunii, însă la fel de adevărată este şi observaţia Curţii de Apel în sensul că cercetarea realizată de prima instanţă nu a privit acţiunea reclamantului, astfel cum a fost ea formulată.

Totodată, este adevărat că raţionamentul instanţei de apel cu privire la argumentarea Tribunalului cuprinde şi o apreciere care nu concordă cu această concluzie (respectiv că prima instanţă a analizat împreună motive de nulitate absolute şi relative), deoarece prima instanţă a reţinut numai motivul de nulitate absolută constând în cauza ilicită şi fraudarea legii, nu şi motive de nulitate relativă.

Un atare considerent însă, per se, nu poate atrage incidenţa unui caz de casare, dacă decizia atacată a dezlegat corect chestiunea în discuţie şi instanţa de recurs poate substitui sau corecta argumente eronate, ce nu afectează în mod direct soluţia instanţei inferioare.

Revenind la chestiunea criticată, chiar dacă în mod uzual sintagma "nu a intrat în cercetarea fondului" se referă la ipotezele în care instanţa se dezînvesteşte pentru motive formale sau prin admiterea unei excepţii peremptorii, o atare definiţie nu este cuprinsă în legea de procedură în mod expres, astfel încât revine instanţei de control judiciar sarcina de a evalua în ce măsură judecata la prima instanţă a cuprins o dezlegare pe fond a raportului juridic litigios.

În speţă, instanţa de apel a apreciat în mod corect (după cum se va arăta în analiza unui alt motiv de recurs) că Tribunalul a soluţionat o acţiune în nulitate absolută pentru fraudă la lege şi o acţiune revocatorie, cu care de fapt nu a fost învestit, fără a analiza în privinţa situaţiei de fapt sau a legii aplicabile cauza acţiunii astfel cum a fost cuprinsă în cererea de chemare în judecată - nulitatea relativă pentru preţ derizoriu, iar acest aspect rezultă cu claritate din expunerea ce precedă, ce reproduce sintetic, dar fidel considerentele Tribunalului.

În consecinţa acestor argumente, soluţia de anulare a sentinţei ca urmare a admiterii apelului este acoperită legal de dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ.

Conex cu această chestiune, s-a mai susţinut în cererea de recurs că au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. şi în privinţa reţinerii spre evocarea fondului a cauzei, cu argumentul că părţile au cerut trimiterea spre rejudecare la prima instanţă.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte notează mai întâi că, potrivit art. 480 alin. (2) teza a doua C. proc. civ., solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare poate fi formulată de apelant numai prin cererea de apel, iar de către intimat numai prin întâmpinare. Apoi, observă că solicitarea de trimitere a fost exprimată în cauza de faţă la un moment ulterior depunerii cererii de apel şi respectiv întâmpinării.

Exprimarea legiuitorului este suficient de precisă pentru a nu permite o interpretare largă, cum este cea realizată de recurent, care consideră că şi dacă trimiterea spre rejudecare s-a realizat ulterior depunerii corespunzătoare a celor două acte de procedură menţionate, ea va produce efecte în sensul că instanţa de apel nu poate păstra pricina pentru evocarea fondului în cazul anulării sentinţei.

În caz contrar, nimic nu ar fi împiedicat legiuitorul a indica un alt moment procesual până când cererea de trimitere putea fi formulată (e.g. până la închiderea dezbaterilor în faţa instanţei de apel) sau a reglementa în cuprinsul art. 480 C. proc. civ. fără a indica un atare moment.

Or, în faţa normei clare şi neechivoce, nu se pune problema interpretării extensive la care se referă motivul de recurs analizat.

Omisiunea trimiterii a fost criticată şi în cadrul unui alt motiv de recurs, ce valorifică o pretinsă încălcare a dreptului la un proces echitabil, în sensul că evocarea fondului la instanţa de apel încalcă dreptul părţii la dublul grad de jurisdicţie.

Această teză este considerată nefondată de instanţa de recurs pentru că principiul dublului grad de jurisdicţie nu este consacrat constituţional şi nici nu face parte dintre garanţiile dreptului de acces la o instanţă, astfel cum au fost ele dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, cât timp legea de procedură prevede posibilitatea judecării cauzei la instanţa de apel în primă instanţă (atunci când părţile nu uzează de dreptul lor de a cere trimiterea, cum este cazul speţei), nicio încălcare din perspectiva art. 6 C. proc. civ. ori art. 6 CEDO nu este identificată.

Critica întemeiată pe încălcarea art. 6 C. proc. civ. se referă totodată la pretinsa surprindere a părţilor prin soluţia instanţei de recalificare a acţiunii - pronunţată direct prin hotărârea atacată - ceea ce a lipsit recurentul-reclamant, afirmă acesta, de posibilitatea de a-şi susţine acţiunea astfel cum a fost considerată a fi fost introdusă de Curtea de apel.

Din verificarea dosarului, Înalta Curte reţine că:

- reclamantul recurent a putut să îşi probeze şi susţină cererea pe deplin în faţa primei instanţe;

- cererile de apel formulate de pârâţi au cuprins contestarea obiectului acţiunii astfel cum a fost înţeles şi soluţionat de Tribunal; faţă de aceste motive de apel, recurentul s-a putut apăra prin întâmpinarea formulată în apel;

- Curtea de apel a cerut părţilor şi cu precădere reclamantului lămuriri cu privire la obiectul cererii, iar precizările depuse au fost examinate de instanţa de apel, aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate (concluzia instanţei fiind că cererea nu putea fi modificată sub aspectul obiectului şi cauzei sale în etapa apelului şi că precizările depuse nu îmbracă forma explicitărilor permise de art. 478 alin. (4) C. proc. civ., deoarece ele se referă la motive de nulitate şi la o acţiune ce nu a fost niciodată invocată în faţa primei instanţe);

- judecata în apel a durat 4 ani, timp în care au fost administrate ample probatorii, cu precădere cu privire la preţul neserios sau derizoriu al actului juridic atacat (după cum a reţinut şi instanţa de apel în decizia recurată).

În plus faţă de aceste împrejurări care sprijină, toate, teza contrară celei susţinute de recurent, relevând că acesta a formulat apărări şi a administrat pe deplin probe cu privire la acţiunea în nulitate relativă cu care a învestit prima instanţă, se mai reţine că nu există o posibilitate procedurală pentru instanţa de apel de a pronunţa o încheiere prin care să procedeze la calificarea acţiunii - pentru ca abia apoi părţile să îşi dezvolte apărările cu privire la calificarea în discuţie, deoarece chestiunea reprezenta un motiv de apel, ce nu poate fi soluţionat distinct de celelalte critici, în etape.

Este adevărat că dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. nu impun şi nici nu interzic ca hotărârea de anulare a sentinţei atacate să fie urmată de o altă judecată la instanţa de apel, şi respectiv de o nouă hotărâre dată în evocarea fondului.

În speţă însă, dată fiind complexitatea criticilor formulate, ce nu priveau exclusiv calificarea acţiunii, în mod justificat Curtea de apel a dispus mai întâi asupra tuturor probelor ce puteau fi relevante pentru soluţionarea cauzei (inclusiv pe fondul raportului juridic litigios), iar pronunţarea hotărârii recurate a privit şi soluţia dată apelului şi pe cea dată în evocarea fondului.

În tot cazul, faţă de împrejurarea că identificarea corectă a limitelor judecăţii declanşate de reclamant a făcut obiectul judecăţii cererii de apel, reclamantului i se cerea toată diligenţa necesară pentru susţinerea şi probarea deplină a poziţiei sale, inclusiv cu privire la cererea în nulitate relativă, neputând fi primită critica în sensul surprinderii sale prin soluţia ce a consemnat limitele judecăţii la prima instanţă.

Motivele de recurs care valorifică o greşită calificare a acţiunii reclamantului au fost întemeiate pe pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. şi, corespunzător, pe încălcarea art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.

Astfel, Curtea de apel a reprodus în mod corect conţinutul cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, atât a petitului, cât şi a considerentelor relevante pentru argumentarea cererii, din acestea rezultând cu claritate că acţiunea nu valorifică în niciun fel motive de nulitate absolută constând în fraudarea legii sau cauza ilicită; dimpotrivă, toate argumentele reclamantului converg către afirmarea vătămării sale de actul atacat prin aceea că patrimoniul debitorului său a fost micşorat cu valoarea importantă a imobilului dat în plată pentru o datorie mult mai mică (astfel încât contraprestaţia din contractul de dare în plată a fost afirmată a fi derizorie şi neserioasă).

De asemenea, acţiunea introductivă nu cuprinde nicio referire la necesitatea revocării actului în procedura acţiunii pauliene şi nici la dispoziţiile legale ce reglementează acest tip de acţiune, cu observaţia pertinentă a instanţei de apel că nu s-a argumentat nici cu privire la cerinţele particulare ale acestei acţiuni (e.g. determinarea sau mărirea unei stări de insolvabilitate, cunoaşterea de către terţul cocontractant a acestei împrejurări).

În plus, temeiurile de drept expres invocate au fost: art. 1248 C. civ. (cu denumirea marginală "Nulitatea relativă"), art. 1249 C. civ. ("Prescripţia"), art. 1252 C. civ. ("Prezumţia de nulitate relativă"), art. 1492 C. civ. ("darea în plată").

Este adevărat că acţiunea cuprinde referirea reclamantului la actul juridic atacat ca reprezentând o "inginerie financiară", cu înţelesul de act încheiat cu scopul obţinerii unui beneficiu economic important, dar în tot ansamblul petitului şi considerentelor aceasta este singura expresie relativă la o posibilă rea-credinţă a părţilor pârâte sau la intenţia de fraudare a legii, o referire insuficientă pentru a permite judecătorului calificarea acţiunii ca una în nulitate absolută, faţă de termenii expliciţi din acţiune - "nulitate relativă", "preţ derizoriu", "sancţiunea nulităţilor relative".

Din această perspectivă, concepţia expusă de reclamantul recurent cu privire la obligaţia judecătorului de calificare a acţiunii este una scoasă din context şi care excede limitelor rolului activ astfel cum rezultă ele din economia art. 22 C. proc. civ., iar demersul instanţei de apel nu reprezintă altceva decât statuarea limitelor judecăţii în parametrii cererii de chemare în judecată.

Totodată, contrar susţinerilor recurentului, precizările aduse de acesta la solicitarea instanţei de apel nu pot constitui explicitări ale pretenţiilor permise de art. 478 alin. (4) C. proc. civ., cât timp ele fac vorbire despre cereri şi temeiuri care nu au fost formulate nici expres şi nici implicit în faţa Tribunalului.

Or, după cum a reţinut în mod corect instanţa de apel, scopul art. 478 alin. (4) C. proc. civ. nu este acela de a deroga de la interdicţia impusă de alin. (1) şi (2) ale textului, ci de a aduce lămuriri privind circumstanţe adiacente obiectului şi cauzei litigiului.

În acest sens sunt relevante considerentele cuprinse în decizia nr. 15/21.09.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la interpretarea art. 478 alin. (4) C. proc. civ., cu precădere paragrafele 43-45 şi 50-54, din care rezultă că explicitările permise de text "vizează pretenţiile virtuale, adică acelea a căror existenţă, chiar dacă nu şi-au găsit o exprimare expresă în cererea dedusă judecăţii în primă instanţă, putea fi dedusă din modul de formulare a pretenţiei principale (a cărei rezolvare integrală presupunea şi rezolvarea unei pretenţii virtuale sau implicite)", norma având "două funcţii: corectarea sau precizarea formulărilor incorecte, incomprehensibile, ambigue ori insuficiente cu privire la pretenţii; aducerea în atenţia instanţei a unor cereri secundare, care derivă virtualmente din cererea principală sau din apărările făcute în raport cu această cerere".

Totodată, s-a arătat că "51. Asemenea cereri virtuale sau implicite nu sunt însă cereri noi, iar instanţei îi revine obligaţia şi puterea ca, din oficiu ori la solicitarea părţii, după caz, să aprecieze dacă o anumită cerere a fost virtualmente cuprinsă în cererea reclamantului ori în apărarea pârâtului, atunci când legea însăşi nu prevede accesorialitatea sau subsidiaritatea unor cereri.

52. Aşadar, precizările care pot fi aduse pretenţiilor în faza procesuală a apelului nu pot fi pretext pentru nesocotirea limitelor devoluţiunii şi deducerea în faţa judecăţii a unor cereri noi. În acelaşi timp, asemenea precizări sau explicitări nu pot fi înlăturate sub motiv că, în absenţa pronunţării primei instanţe asupra respectivelor pretenţii, ele nu ar putea fi analizate pentru prima dată în apel întrucât s-ar încălca principiul tantum devolutum quantum iudicatum.

53. Dispoziţiile art. 478 alin. (4) din C. proc. civ. aduc o atenuare sau nuanţare a acestui principiu pentru ipoteza în care, de exemplu, în condiţiile unei redactări defectuoase, imprecise a cererii ori a lipsei rolului activ al primei instanţe nu s-a observat că pretenţiei principale îi era ataşată, implicit, şi o altă pretenţie, în absenţa rezolvării căreia cererea principală fie nu îşi are o rezolvare corectă, fie primeşte o rezolvare incompletă.

54. Astfel fiind, revine instanţei sarcina să aprecieze caracterul de pretenţie implicită sau virtuală a cererilor ori apărărilor din prima instanţă, în aşa fel încât să nu se ajungă, sub pretextul explicitării, la formularea unor cereri noi - ceea ce ar nesocoti limitele devoluţiunii în apel -, dar nici să rămână nesoluţionate pretenţii doar pentru că ele au fost defectuos exprimate."

Faţă de aceste considerente decizorii, ce susţin soluţia prin care s-a statuat că "explicitarea pretenţiilor implicite în apel nu are semnificaţia modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecăţii şi a derogării de la dispoziţiile alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecăţii în prima instanţă", instanţa de recurs observă că în cauza de faţă Curtea de apel a examinat corect acţiunea şi parcursul procesului în faţa primei instanţe, observând pe deplin justificat că pretenţiile privind nulitatea absolută sau acţiunea revocatorie nu erau cuprinse nici măcar virtual, implicit, în susţinerile reclamantului şi nici nu sunt, prin natura lor, apte a reprezenta astfel de solicitări subisidiare, implicite unei acţiuni în nulitate relativă.

De aceea, voinţa reclamantului, astfel cum a fost exprimată în cuprinsul precizărilor depuse în etapa apelului, nu putea atrage modificarea cauzei sau a obiectului acţiunii, pentru că ea cuprindea elemente ce nu puteau fi aduse în discuţie direct în calea de atac.

Procedând la verificarea existenţei unor cereri virtuale, implicite, se constată că recurentul atribuie în mod greşit susţinerilor sale din acţiune valenţa unor motive de nulitate (cum este cazul pretenţiei că preţul neserios este doar o dovadă a conivenţei pârâţilor, etc), motive pe care în realitate le-a adus în discuţie pentru prima dată Tribunalul în soluţionarea cauzei prin sentinţa anulată.

Este adevărat că, în aplicarea art. 22 C. proc. civ., judecătorul este ţinut a identifica în mod cât mai corect obiectul şi cauza acţiunii, însă optica recurentului cu privire la rolul activ al judecătorului depăşeşte considerabil limitele în care alin. (4) şi (5) ale textului permit judecătorului a acţiona.

Conex chestiunii calificării, s-a invocat omisiunea instanţei de apel de a pune în discuţia părţilor calificarea "exactă", neavând loc o dezbatere cu privire la felul nulităţii, absolută sau relativă.

Cum s-a arătat deja, instanţa de apel a fost chemată, în soluţionarea apelului pârâţilor, a determina dacă sentinţa atacată a soluţionat cererea reclamantului astfel cum a fost formulată sau un alt obiect ori o altă cauză juridică. Or, în soluţionarea apelurilor, Curtea de apel a cerut lămuriri, pe care părţile le-au susţinut şi respectiv combătut şi oral, iar toată judecata în apel a privit şi această chestiune, motiv pentru care nu se poate invoca lipsa de contradictorialitate.

Totodată, ipoteza invocată de recurent este cuprinsă în teza a doua a alin. (4) din art. 22 C. proc. civ., care priveşte situaţia când judecătorul restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă calificare.

Or, în cauza de faţă instanţa de apel, în determinarea limitelor judecăţii, s-a mărginit a reţine acţiunea introductivă, cu petitul şi cu motivarea sa, fără a proceda la o recalificare împotriva celor susţinute în cerere sau la redenumirea acţiunii formulate; dimpotrivă, o asemenea măsură a fost luată de primul judecător al cauzei, acesta omiţând a proceda conform art. 22 alin. (4) teza a doua C. proc. civ., atunci când a conchis că este învestit cu o acţiune pauliană şi cu o acţiune în nulitate absolută, ce nu au fost menţionate în cererea de chemare în judecată nici prin denumirea lor şi nici prin argumente de fapt sau temeiuri de drept specifice.

În privinţa motivului de critică referitor la motivele pretins contradictorii ale deciziei recurate - fondat pe art. 488 pct. 5 C. proc. civ., dar care poate fi subsumat şi cazului de casare reglementat de pct. 6 al textului - Înalta Curte observă că acestea privesc diferite aspecte din considerentele deciziei, o parte dintre acestea fiind deja valorificate în analiza criticii considerate a fi întemeiate; din alte perspective, cât timp se va dispune casarea deciziei şi rejudecarea cauzei în limitele deja stabilite, verificarea unei atare contrarietăţi nu îşi mai găseşte utilitatea.

În fine, motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - aplicarea greşită a normelor de drept substanţial - dezvoltă critici ce privesc soluţia dată de instanţa de apel acţiunii în nulitate absolută pentru fraudă la lege şi acţiunii revocatorii, fără a fi criticată soluţia şi argumentarea instanţei de apel în privinţa cererii în nulitate relativă pentru preţ neserios.

Or, cum a constatat corect instanţa de apel, aceste cereri nu fac obiectul învestirii şi pentru întocmai acest motiv s-a admis recursul, astfel încât nu pot fi primite critici ce privesc temeinicia sau chiar aplicarea dispoziţiilor de drept material specifice acestor două acţiuni, ce nu fac obiectul judecăţii.

Va fi, deci, admis recursul, în temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ. şi, conform art. 497 C. proc. civ., decizia atacată va fi casată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel; aceasta, cu ocazia rejudecării, va examina exclusiv acţiunea cu care a fost învestită, cu observarea chestiunilor dezlegate prin prezenta decizie, ce se impun conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 808 A din 17 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2022.