State liability for illegal property title issuance and the necessity of prior revocation litigation for full market value compensation

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 28 august 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti prin Prefect, obligarea pârâtei la plata sumei de 358.345,57 RON, reprezentând prejudiciul evaluat provizoriu şi cauzat de pârâtă reclamantului, respectiv contravaloarea imobilului teren în suprafaţă de 73,5 mp, situat în Bd. 1 Mai, nr. 266 bis, în prezent str. x, imposibil de restituit în natură, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a Subcomisiei Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi a Municipiului Bucureşti prin Primar, solicitând ca, în cazul în care ar cădea în pretenţii faţă de reclamant, să fie obligaţi chemaţii în garanţie la plata sumelor dispuse de instanţă.

În şedinţa publică din data de 11 mai 2016 Tribunalul a admis în principiu cererea de chemare în garanţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 74 alin. (2) coroborat cu art. 64 C. proc. civ., apreciind că aceasta este admisibilă în raport de motivele invocate de pârâtă în apărare.

Chemata în garanţie, Subcomisia Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prin primar, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Chemata în garanţie Subcomisia Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a formulat, la rândul său, cerere de chemare în garanţie a Prefectului Municipiului Bucureşti, cerere ce a fost respinsă de tribunal, ca inadmisibilă, în şedinţa publică din data de 14 septembrie 2016, soluţia rămânând definitivă urmare a respingerii ca nefondat a apelului, prin decizia civilă nr. 241A/15 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2015.

În şedinţa publică din data de 13 septembrie 2017, Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie Subcomisia Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, constatând că argumentele invocate în susţinerea excepţiei constituie apărări pe fondul cererii.

Prin încheierea din data de 20 septembrie 2017, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea principală.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1194 din 13 iunie 2018, a respins, ca neîntemeiată, cererea principală formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti şi a respins, ca rămase fără obiect, cererile de chemare în garanţie formulate de pârâta Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Subcomisia Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi Municipiul Bucureşti prin Primar General.

Împotriva acestei hotărâri reclamantul A., în calitate de moştenitor al defunctului A. a exercitat calea de atac a apelului.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1379 A din 31 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de apelantul - reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 1194 din 13 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, şi intimatele chemate în garanţie Subcomisia Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, şi Municipiul Bucureşti prin primar general.

A schimbat în parte sentinţa civilă atacată în sensul că: a admis în parte acţiunea; a obligat pârâta Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti la plata către reclamant a sumei de 50.080 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă teren pentru perioada septembrie 2012 - martie 2018; a respins, ca neîntemeiate, cererile de chemare în garanţie relativ la contravaloarea lipsei de folosinţă; a respins cererea de acordare a contravalorii terenului, ca neîntemeiată; a respins cererile de chemare în garanţie, în ceea ce priveşte acordarea contravalorii terenului, ca fiind lipsite de obiect; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 500 RON, reprezentând 1/2 din onorariul de expert cu titlu de cheltuieli de judecată pentru perioada septembrie 2012 - martie 2018.

4. Recursul declarat în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta Instituţia Prefectului Municipiul Bucureşti.

4.1. În cadrul recursului, reclamantul A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1), pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Sintetizând considerentele considerate principale din decizia curţii de apel, reclamantul arată că hotărârea recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de procedură şi a celor de drept material.

Susţine că, deşi instanţa de apel a reţinut că "în situaţia imposibilităţii efective de a exercita atributele dreptului de proprietate cu privire la bunul său, proprietarul poate solicita plata despăgubirilor echivalente valorii de circulaţie a bunului său (…) aplicaţie a răspunderii civile delictuale", a aplicat dispoziţiile legale în sensul că posibilitatea obligării intimatei la plata despăgubirilor este condiţionată de parcurgerea altei proceduri judiciare, constând într-o acţiune în revendicare exercitată împotriva subdobânditorilor de bună credinţă ai imobilului.

Arată că hotărârea recurată nu este motivată deoarece instanţa de apel nu indică textul de lege care condiţionează repararea prejudiciului cauzat de pârâtă de parcurgerea de către reclamant a unei proceduri prealabile a revendicării bunului de la un terţ.

În cauză, s-a constatat faptul că reclamantul deţine un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că pârâta a săvârşit o faptă ilicită prin care l-a privat de bun şi i-a cauzat un prejudiciu, constând atât în echivalentul valoric al lipsei de folosinţă, cât şi în echivalentul valorii de circulaţie a bunului de care a fost privat. Cu toate acestea, instanţa de apel a obligat pârâta doar la plata echivalentului lipsei de folosinţă pentru perioada dedusă judecaţii şi a respins cererea de obligare a acesteia la plata prejudiciului constând în valoarea de circulaţie a bunului de care a fost privat întemeiat pe faptul că reclamantul nu a dovedit imposibilitatea exercitării efective a atributelor dreptului de proprietate asupra bunului, considerând că dovada unei astfel de imposibilităţii ar putea fi făcută numai printr-o hotărâre judecătorească prin care s-ar respinge o acţiune în revendicare promovată împotriva subdobânditorilor de bună credinţă.

Consideră că hotărârea este nemotivată şi este dată cu încălcarea normelor de drept material, precum şi a normelor de procedură referitoare la administrarea dovezilor de vreme ce nu se indică temeiul de drept în baza căruia instanţa de apel a decis că proba existenţei prejudiciului, constând în imposibilitatea exercitării efective a atributelor dreptului de proprietate asupra bunului, poate fi realizată numai print-o altă hotărâre judecătorească, pronunţată într-un al litigiu.

De asemenea, hotărârea recurată este dată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil într-un termen rezonabil, drept garantat de art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului întrucât instanţa a refuzat să analizeze şi să se pronunţe asupra fondului aspectului litigios dedus judecaţii.

Arată că nu corespunde exigenţelor dreptului la un proces echitabil într-un termen rezonabil impunerea în sarcina reclamantului a obligaţiei promovării unui nou proces îndelungat şi costisitor, pentru ca ulterior să reia o nouă judecată cu pârâta.

În continuare, susţine că hotărârea recurată este dată cu încălcarea normelor de drept procedural a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, caz de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ.

Redând conţinutul prevederilor art. 270 C. proc. civ., critică hotărârea recurată deoarece instanţa de apel nu a luat în considerare înscrisuri autentice aflate la dosarul cauzei (procesul-verbal din 26.09.2012 întocmit de B.E.J. B. în cadrul dosarului de executare nr. 903/2012, contractul de vânzare cumpărare autentificat nr. 471 autentificat de BNP C. şi D.) care dovedesc exercitarea de către reclamant a atributelor dreptului de proprietate privată asupra terenului, ca urmare a faptei ilicite a pârâtei.

Consideră că imposibilitatea reparării prejudiciului prin readucerea bunului, în natură şi liber de sarcini, în patrimoniul său, similară situaţiei în care bunul a pierit sau a fost distrus, poate fi probată în cauză şi prin înscrisurile autentice anterior menţionate şi nu exclusiv printr-o hotărâre judecătorească.

Critică şi soluţia instanţei de apel de cenzurare a cuantumului cheltuielilor de judecată, care au fost reduse proporţional cu câtimea admiterii pretenţiilor soluţie pe care o consideră nelegală, considerând că hotărârea recurată este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită art. 451 alin. (2) şi art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

4.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta Instituţia Prefectului - Municipiul Bucureşti susţine faptul că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 18/1991, caz de nelegalitate reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prezentând situaţia de fapt şi parcursul cauzei, pârâta consideră că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că prefectul avea obligaţia efectuării unui control de legalitate propriu şi a respins apărarea pârâtei cu privire la competenţa exclusivă a Subcomisiei Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti de verificare a situaţiei juridice a terenurilor

Arată că, potrivit art. 36 din Legea nr. 10/2001, în prezent abrogat prin art. 33 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aparţinea Instituţiei Prefectului competenţa soluţionării notificărilor prin care se solicitau despăgubiri băneşti şi Primăriei Municipiului Bucureşti competenţa de soluţionare a notificărilor referitoare la restituirea în natură a bunului.

Indică şi prevederile art. 36 alin. (6) din Legea nr. 18/1991, conform cărora atribuirea în proprietate a terenurilor prevăzute de alin. (2) - (5) se va face, prin ordinul prefectului, la propunerea primăriilor, făcută pe baza verificării situaţiei juridice a terenurilor.

Arată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 18/1991, republicată, coroborate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 1/2000 şi art. 5 din H.G. nr. 890/2005, modificată şi completată prin H.G. nr. 1832/2005, subcomisiile, reprezentate prin primar, sunt instituţiile abilitate să identifice terenurile aflate la dispoziţia consiliilor locale, să verifice situaţia juridică a acestora şi să înainteze propunerile de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate Comisiei judeţene de fond funciar sau prefectului (în funcţie de destinaţia terenului).

Arată că atribuţiile prefectului în procedura de constituire a dreptului de proprietate sunt limitate. Prin sintagma "verifică legalitatea propunerilor comisiei locale" prefectul este învestit cu atribuţia de verificare a propunerilor formulate în sensul conformităţii acestora cu prevederile legale, cu existenţa la dosarul administrativ a actelor care atestă dovada calităţii de persoană îndreptăţită, precum şi cu întinderea dreptului de proprietate.

Prin urmare, obligaţia prefectului avea în vedere verificarea legalităţii propunerii iar nu efectuarea propriilor demersuri în vederea stabilirii situaţiei juridice a terenului. Totodată, din verificarea înscrisurilor existente în dosarul administrativ a rezultat îndeplinirea condiţiilor legale în vederea reconstituirii dreptului de proprietate.

Susţine că Instituţia Prefectului - Municipiul Bucureşti şi-a îndeplinit obligaţia proprie de verificare a legalităţii documentaţiei înaintată de Subcomisia sectorului 1, iar o altă interpretare şi extindere a obligaţiilor stabilite de legiuitor în sarcina acesteia ar lipsi de efecte dispoziţiile legii speciale de reparaţie ce dispun în sarcina comisiilor locale/primarului obligaţia de verificare şi stabilire a situaţiei juridice a terenurilor.

Arată că cererea de despăgubire pentru vătămarea produsă prin emiterea unui act administrativ nelegal sau existenţa unui refuz nejustificat este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unui act administrativ nelegal anulat de instanţă, producerea unui prejudiciu şi dovedirea legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal şi prejudiciul suferit de reclamant.

Or, în cauza de faţă nu este îndeplinită condiţia existenţei legăturii de cauzalitate dintre emiterea actului constatat nelegal şi producerea pretinsului prejudiciu de vreme ce titlul de proprietate emis în favoarea numiţilor E. şi F. nu a fost anulat.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata Subcomisia Sectorului la Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prin primar a depus întâmpinare la recursurile formulate de reclamantul A. şi de pârâta Instituţia Prefectului Municipiul Bucureşti, prin care a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 23 octombrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A., precum şi recursul declarat de pârâta Instituţia Prefectului - Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 1379A din 31 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată a recursurilor la 18 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Judecata în recurs. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la recursurile declarate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ţinând seama de limitele învestirii sale prin cererile de recurs, are în vedere următoarele:

În categoria drepturilor cu caracter patrimonial, dreptul de proprietate ocupă o poziţie cu adevărat proeminentă: în considerarea conţinutului său specific, deci a prerogativelor care îi corespund, este îndreptăţită caracterizarea lui ca fiind dreptul cel mai remarcabil şi, prin substanţa sa proprie, cel mai relevant şi mai sugestiv.

De aici, şi nivelul superior de reglementare pe care atât legile interne, cât şi normele europene i-l asigură, în strânsă relaţie cu instituirea unor mecanisme de protecţie a lui care să-i garanteze existenţa şi eficacitatea.

Trebuie remarcat, sub acest aspect, că potrivit dispoziţiilor art. 55 alin. (1) din Constituţia României, "Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege, iar potrivit alin. (2), "Proprietatea este garantată şi ocrotită în mod legal de lege, indiferent de titular". În acelaşi spirit, alin. (3) al art. 55 stabileşte că "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire".

Dispoziţiile evocate afirmă şi instituie, ridicând-o la rangul de principiu constituţional, regula potrivit căreia dreptul de proprietate trebuie să beneficieze de un înalt nivel de ocrotire şi, mai mult, de garantare, eventualele limitări ce i-ar putea fi aduse, deşi îngăduite, trebuind să fie stabilite prin lege, precise şi previzibile în aplicarea lor [a se vedea, în acest sens, şi C.E.D.O., Beyeler împotriva Italiei (pct. 109), Hentrich împotriva Franţei (pct. 42)].

În conjuncţie cu aceste dispoziţii constituţionale, art. 555 alin. (1) C. civ., configurând conţinutul dreptului de proprietate, afirmă că "Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege", acest enunţ legal fiind, de altfel, consonant cu acela afirmat de fostul C. civ. (din 1864) prin art. 480:

"Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege".

Ne aflăm, aşadar, în faţa unui drept ale cărui conţinut şi protecţie sunt înţelese de legiuitor la un nivel cu adevărat superior, dreptul proprietarului de a se bucura şi dispune de bunul ce constituie obiectul dreptului său fiind însoţit (sau trebuind să fie) de instrumente legale de protecţie adecvate, adică de un arsenal juridic constituit prin grija statului şi în virtutea datoriei acestuia de a asigura un nivel de protecţie care să-i confere dreptului efectivitate.

În acelaşi sens sunt, cu evidenţă, şi prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale. Potrivit acestora:

"1. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

2. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii, sau a amenzilor."

Astfel cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) a statuat în mod constant printr-o bogată jurisprudenţă, art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează dreptul de proprietate, recunoscând că orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale, dar, în acelaşi timp, le recunoaşte şi statelor prerogativa de a aprecia cu privire la necesitatea unor legi care să reglementeze folosinţa bunurilor în acord cu interesul general sau de a stabili condiţiile în care exproprierea ar putea fi făcută.

În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a stabilit, sub acest aspect, că art. 1 din Protocolul nr. 1 cuprinde trei reguli care, deşi distincte, sunt interconectate: prima, conţinută în prima teză a celui dintâi paragraf, are un caracter general şi afirmă principiul dreptului la respectarea bunurilor; a doua, conţinută în teza a doua a primului paragraf, se referă la privarea de proprietate şi la condiţiile în care aceasta poate fi realizată; a treia, conţinută în al doilea paragraf, le recunoaşte statelor dreptul de a reglementa, inter alia, folosinţa bunurilor în acord cu interesul general (a se vedea, spre exemplu, Broniowski împotriva Poloniei, pct. 134, Sporrong şi Lonroth împotriva Suediei pct. 61; Iatridis împotriva Greciei pct. 55).

Tot astfel şi în acelaşi spirit, o consolidată jurisprudenţă C.E.D.O. evidenţiază că atunci când o persoană se plânge de existenţa unei ingerinţe a statului în exercitarea dreptului său de proprietate (în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor), este necesar a se trece la analiza pe fondul lor a împrejurărilor care ar constitui ingerinţa, compatibilitatea acestora cu art. 1 din Protocolul nr. 1 putând fi reţinută numai atunci când sunt îndeplinite anumite criterii, respectiv să respecte principiul legalităţii şi să urmărească un scop legitim prin mijloace proporţionale cu scopul urmărit (a se vedea, spre exemplu, Beyeler împotriva Italiei, pct. 108-114).

Acceptarea faptului că există o ingerinţă implică, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., determinarea categoriei din care ingerinţa face parte, respectiv dacă, în sensul tezei a doua a primului paragraf al art. 1, are semnificaţia unei privări de proprietate sau dacă, în sensul celui de-al doilea paragraf, este vorba despre o ingerinţă asociată reglementării folosinţei bunurilor.

Existenţa unei ingerinţe sub forma privării de proprietate atrage, în mod obişnuit, acordarea unei despăgubiri care să compenseze prejudiciul suferit de reclamant, cel mai adesea doar despăgubirea integrală (adică una care să corespundă valorii de piaţă a bunului pierdut ca urmare a ingerinţei) având semnificaţia unei reparaţii adecvate (a se vedea, spre exemplu, Pincova şi Pink împotriva Republicii Cehe, pct. 53), fiind însă recunoscute şi situaţii de excepţie în care, în circumstanţe speciale, valoarea despăgubirii poate fi diminuată sau, în genere, stabilită la un nivel mai redus decât valoarea de piaţă a bunului.

În fine, mai este util a menţiona şi că potrivit jurisprudenţei C.E.D.O, deşi art. 1 din Protocolul nr. 1 nu le impune statelor contractante vreo restricţie privitoare la determinarea domeniului de aplicare al restituirii proprietăţilor şi la alegerea condiţiilor în care înţeleg să restabilească drepturile de proprietate ale foştilor proprietari, totuşi, după adoptarea de către un stat contractant a unei legislaţii care prevede restituirea în totul sau în parte a bunurilor confiscate (preluate) sub un regim politic anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate, plasat sub protecţia art. 1 al Protocolului nr. 1, în ce priveşte persoanele care îndeplinesc condiţiile de acordare a dreptului respectiv (a se vedea, spre exemplu, Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, pct. 136).

În prezentul proces, instanţa de apel a stabilit că în mod neîndoielnic reclamantul are un bun actual, acesta beneficiind de o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care s-a dispus restituirea în natură în favoarea sa a suprafeţei de 73,5 mp teren situat în mun. Bucureşti, B-dul 1 Mai nr. 266 bis (în prezent pe str. x), precum şi de dispoziţia nr. x/10.09.2012 emisă de Primarul mun. Bucureşti.

Această constatare a instanţei de apel este esenţială în soluţionarea prezentei cauze, "deţinerea unui bun"de către reclamant, în sensul recunoaşterii calităţii lui de proprietar asupra terenului în suprafaţă de 73,5 mp, sus-evocat, nefiind contestată prin niciunul dintre recursurile declarate.

În esenţă, pentru a trage această concluzie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele:

- prin notificarea nr. x/11.07.2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul i-a solicitat Prefecturii Bucureşti restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 456,5 mp situat în mun. Bucureşti, B-dul 1 Mai nr. 266 bis, sector 1;

- notificarea a fost înregistrată la Prefectura mun. Bucureşti la data de 12.07.2001, sub nr. x, fiind transmisă spre soluţionare Primăriei mun. Bucureşti la data de 30.05.2002, unde a fost înregistrată sub nr. x/09.09.2002;

- faţă de faptul că notificarea a rămas nesoluţionată, reclamantul s-a adresat Tribunalului Bucureşti, solicitând, prin cererea înregistrară la data de 15.06.2006, restituirea în natură a suprafeţei de teren libere şi acordarea de despăgubiri corespunzător suprafeţei de teren a cărei restituire în antură nu este posibilă;

- prin sentinţa civilă nr. 1889/01.11.2011 a Tribunalului Bucureşti, devenită irevocabilă prin respingerea de către Curtea de Apel Bucureşti a recursului declarat împotriva sentinţei, s-a dispus, între altele, restituirea în natură către reclamant a suprafeţei de 73,5 mp teren situat în mun. Bucureşti, B-dul 1 Mai nr. 266 bis, în prezent str. x;

- în temeiul acestei sentinţe a fost emisă de către Primarul mun. Bucureşti dispoziţia nr. x/10.09.2012, prin care s-a dispus restituirea în natură către reclamant a terenului în suprafaţă de 73,5 mp, mai sus menţionat;

- la data de 26.09.2012 executorul judecătoresc învestit de către reclamant cu punerea sa în posesia terenului a constatat existenţa unui impediment la executare, reprezentat de faptul că asupra terenului sunt întabulaţi ca proprietari, cu titlu de cumpărare, domnii G., H. şi I..

Pe de altă parte, tot sub aspectul stării de fapt relevante, instanţa de apel a mai reţinut şi următoarele:

- prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/18.09.2006, încheiat în temeiul Legii nr. 79/1997 pentru modificarea Legii nr. 85/1992, Primăria mun. Bucureşti, prin S.C. J. S.A., le-a vândut lui E. şi F. locuinţa situată în mun. Bucureşti str. x, corp B, fiindu-le atribuită cumpărătorilor în folosinţă şi suprafaţa de 67,40 mp teren situată sub construcţie, precum şi curtea (teren liber), în suprafaţă de 130,60 mp;

- la data de 17.10.2006 cumpărătorii E. şi F. i-au solicitat Primarului Sectorului 1 Bucureşti eliberarea certificatului de proprietate pentru terenul aferent locuinţei cumpărate;

- Comisia de fond funciar din cadrul Primăriei Sector 1 Bucureşti a înaintat Prefecturii mun. Bucureşti, prin adresa nr. x/15.11.2006, propunerea de constituire a dreptului de proprietate, conform art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, în favoarea cumpărătorilor E. şi F.;

- prin Ordinul nr. 44/17.01.2007 Prefectul mun. Bucureşti a atribuit terenul, iar prin titlul de proprietate nr. x/19.01.2007 terenul în suprafaţă de 198 mp, situat în Bucureşti str. x a fost atribuit în proprietate K.;

- prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/09.03.2007 K. au vândut către G., H. şi I. dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti str. x, corp B, compus din teren în suprafaţă de 198 mp (în fapt 184 mp) şi construcţie, întabulat în favoarea cumpărătorilor prin încheierea nr. 713884/13.02.2007 a O.C.P.I. sector 1 Bucureşti.

Suplimentar, reţine Înalta Curte că potrivit susţinerilor reclamantului, rămase necontestate şi întemeiate pe concluziile expertizei tehnice judiciare efectuate de prima instanţă, pe acest teren de află în prezent o construcţie cu regim de înălţime P+2E+Et. 3R, edificată ulterior emiterii titlului de proprietate nr. x/19.01.2007 în favoarea K..

Faţă de toate cele de mai sus, Înalta Curte ia act de faptul că, într-adevăr, faţă de împrejurarea că în favoarea reclamantului A. s-a dispus prin sentinţa civilă nr. 1889/01.11.2011 a Tribunalului Bucureşti, precum şi prin Dispoziţia nr. 16506/10.09.2015 a Primarului mun. Bucureşti, restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a suprafeţei de 73,5 mp teren situată în Bucureşti, str. x (anterior B-dul 1 Mai nr. 266 bis), reclamantul a dobândit calitatea de proprietar asupra suprafeţei de 73,5 mp în sensul prevederilor art. 20 alin. (1) din Constituţie, deţinând un bun în acord cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Astfel fiind, este de considerat că reclamantul trebuie să beneficieze nu doar de simpla recunoaştere a dreptului său, ci şi de o protecţie, respectiv garantare, a acestuia în deplin acord atât cu evocatele prevederi constituţionale, cât şi cu cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1.

În acelaşi timp şi ca o consecinţă necesară, faţă de împrejurarea că reclamantul, deşi recunoscut ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului, nu a putut intra în mod efectiv în stăpânirea acestuia, cu toată stăruinţa lui realizată inclusiv prin învestirea unui executor judecătoresc, Înalta Curte consideră că, în afara oricărui echivoc, există o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului.

Astfel, este de avut în vedere că imposibilitatea reclamantului de a obţine stăpânirea de fapt asupra terenului în litigiu îşi are cauza în împrejurarea că mai înainte ca notificarea pe care el o formulase în anul 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001 (adresată Prefecturii mun. Bucureşti, transmisă apoi de către aceasta, în anul 2002, Primăriei mun. Bucureşti), pentru restituirea în natură a unei suprafeţe de teren în care se afla cuprinsă şi aceea de 73,5 mp care ulterior i-a fost restituită, să fi fost soluţionată în mod definitiv, Prefectul mun. Bucureşti a emis în favoarea unor terţi (domnul E. şi doamna F.) un titlu de proprietate, conform art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, asupra unei suprafeţe de teren în care se cuprindea şi cea de 73,5 mp.

Mai mult, situaţia juridică a terenului în litigiu a devenit mai complexă ca urmare a faptului că tot în cursul anului 2007 K. au vândut unor terţe persoane (G., H. şi I.) terenul în suprafaţă de 198 mp, precum şi construcţia existentă.

În această situaţie de concurenţă între titlul de proprietate al reclamantului, reprezentat de sentinţa civilă nr. 1899/01.11.2011 a Tribunalului Bucureşti şi de dispoziţia nr. x/10.09.2012 a Primarului mun. Bucureşti, şi titlurile terţilor dobânditori şi subdobânditori (aceştia din urmă exercitând şi posesia terenului), executorul judecătoresc a constatat că există un impediment la punerea în posesie a reclamantului.

Practic, în absenţa posesiei şi a posibilităţii de a folosi terenul, reclamantul are doar scriptic calitatea de proprietar al acestuia, dreptul său fiind lipsit de conţinut juridic efectiv, astfel că poate fi caracterizat ca teoretic şi iluzoriu. Mai mult, titlurile de proprietate ale celorlalţi dobânditori şi subdobânditori sunt nedesfiinţate, ele beneficiind de o prezumţie de legalitate câtă vreme titlul de proprietate emis de Prefectul mun. Bucureşti în favoarea K. s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 şi, după cum s-a arătat mai sus, până în prezent nu s-a cerut şi dispus desfiinţarea nici a acestuia, nici a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/09.03.2007.

Există, aşadar, o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului, în sensul prevederilor tezei a doua a primului paragraf a art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul fiind privat de dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 73,5 mp.

Mai mult, nu s-ar putea considera că această privare de proprietate se realizează în condiţiile prevăzute de lege, deci cu respectarea principiului legalităţii sau că ar fi justificată de o cauză de utilitate publică, atâta vreme cât, aşa cum bine a observat şi instanţa de apel, emiterea titlului de proprietate în favoarea K. de către Prefectul mun. Bucureşti s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (în conţinutul lor în vigoare la data de 19.01.2007), în condiţiile în care reclamantul solicitase restituirea în natură a terenului prin întemeiere pe acest act normativ.

Potrivit acestor prevederi legale, "Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi".

Aceste dispoziţii legale nu lasă nici un echivoc cu privire la intenţia legiuitorului de a interzice orice formă de înstrăinare sau chiar cedare, în orice formă, a atributelor dreptului de proprietate mai înainte de a se finaliza procedurile (fie ele administrative şi/sau judiciare) privitoare la acordarea de măsuri reparatorii în legătură cu imobilele solicitate prin notificări, fiind vădită intenţia de a prezerva bunurile în starea lor juridică existentă la data notificării. În acest fel, legiuitorul a dorit să faciliteze redobândirea bunurilor de către foştii proprietari sau moştenitorii lor, în condiţiile în care vocaţia reparatorie a Lefii nr. 10/2001 şi realizarea principalului ei scop - reparaţie prin restituire în natură, iar nu prin echivalent - erau înlesnite şi consolidate prin conservarea situaţiei lor juridice, iar nu prin modificări susceptibile de a îngreuna restituirea.

Astfel fiind, este de reţinut, în cauză, că emiterea de către Prefectul mun. Bucureşti a Ordinului nr. 44/17.01.2007 şi a Titlului de Proprietate nr. x/19.01.2007 în favoarea K. s-a făcut, în ce priveşte suprafaţa de 73,5 mp, cu încălcarea acestor prevederi legale.

Contrar celor afirmate de Prefectul mun. Bucureşti prin cererea sa de recurs, partea finală a dispoziţiilor art. 36 alin. (6) din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora "Atribuirea în proprietate a terenurilor prevăzute de alin. (2) - (5) se va face, prin ordinul prefectului, la propunerea primăriilor, făcută pe baza verificării situaţiei juridice a terenurilor", obliga la cercetarea atentă a situaţiei juridice a terenurilor cu privire la care s-ar fi dispus atribuirea în proprietate conform prevederilor alin. (2) al art. 35. Aceasta înseamnă că era obligatoriu a se face toate verificările necesare pentru a se stabili că, în concret, nu există nici un impediment la atribuirea în proprietate conform art. 36 alin. (2) din lege, deci inclusiv din perspectiva severei interdicţii instituite prin prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Nu s-a putea considera, precum afirmă recurentul pârât, că obligaţia de verificare a situaţiei juridice a terenurilor ce intrau sub incidenţa prevederilor art. 36 alin. (2) - (5) din Legea nr. 18/1991 le aparţinea, în cauză, Municipiului Bucureşti şi Subcomisiei Sectorului 1 al municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, căci deşi nu se poate tăgădui rolul Subcomisiei Sectorului 1 în efectuarea de verificări, răspunderea efectivă îi aparţine prefectului, în calitate de for decizional, deci de entitate învestită de lege cu emiterea titlurilor de proprietate. A considera altfel înseamnă a nega rolul şi atribuţiile prefectului în legătură cu legalitatea emiterii titlurilor de proprietate, iar aceasta nu se află în intenţia legi.

Acesta este, de altfel, şi spiritul Legii nr. 18/1991, în condiţiile în care, prin art. 51, se stabileşte, cu privire la comisiile judeţene (constituite în cadrul prefecturilor) că acestea sunt competente " . . . . . . . . . .să soluţioneze contestaţiile şi să valideze ori să invalideze măsurile stabilite ale comisiilor".

Evocând obligaţia comisiei judeţene de a valida sau, după caz, invalida măsurile stabilite de comisiile locale, legea impune comisiei îndatorirea de a analiza ea însăşi în mod real şi serios situaţia juridică a terenurilor, căci doar în baza unei analize proprii, care să supună unei examinări veritabile propunerile comisiilor locale, s-au putea ajunge la invalidarea acestor propuneri.

Acestea fiind spiritul şi intenţiile Legii nr. 18/1991, ele trebuie, în mod specific, avute în vedere şi atunci când autoritatea învestită cu emiterea ordinului de împroprietărire este prefectul.

Nu poate fi primită apărarea recurentului pârât potrivit căreia reclamantul a făcut referire, în cuprinsul notificării, la situarea terenului în litigiu pe B-dul 1 Mai nr. 266 bis, iar nu pe str. x, întrucât, pe de o parte, din poziţia sa de autoritate administrativă recurentul-pârât se afla suficient de bine plasat pentru a realiza identificarea administrativă actuală a imobilului, surprinzând eventualele modificări în denumirea străzilor şi atribuirea de numere administrative, iar pe de altă parte este relevant că, aşa cum instanţa de apel a reţinut, în cuprinsul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamantul a menţionat expres că din terenul pretins o parte de aproximativ 70 mp este liberă de construcţii şi se găseşte în incinta curţii din str. x.

Nimic nu îl împiedica pe Prefectul mun. Bucureşti ca anterior emiterii ordinului şi titlului de proprietate să solicite Primăriei mun. Bucureşti informaţii despre eventuala existenţă a unei notificări întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care să vizeze terenul în litigiu, fiind util a evoca, sub acest aspect, că astfel cum intimata subcomisia Sectorului 1 a menţionat în proces, la poziţia 1 din tabelul anexă înaintat de aceasta Prefectului mun. Bucureşti prin adresa nr. x/15.11.2006 se face vorbire despre existenţa unei notificări formulate în baza Legii nr. 10/2001 de actualul reclamant.

Nu poate fi omis nici că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, "Prefectul este garantul respectării legii şi a ordinii publice la nivel local", ceea ce obligă la o conduită activă şi diligentă, care să fructifice legăturile instituţionale existente între autorităţi.

În ce priveşte criticile privitoare la conduita procesuală a Primarului General al mun. Bucureşti în procesul civil în care a fost pronunţată sentinţa nr. 1889/01.11.2011 a Tribunalului Bucureşti, sunt juste statuările instanţei de apel potrivit cărora acestea sunt vagi, neputând contura o faptă ilicită clară a Primarului General. Mai mult, o analiză a calităţii şi implicaţiilor juridice ale susţinerilor făcute de Primarul general în respectivul proces nu ar putea fi făcută în procesul de faţă, căci riscă să interfereze, chiar şi implicit, cu unele dezlegări făcute în celălalt proces şi intrate în autoritatea lucrului judecat.

Faţă de toate cele de mai sus, Înalta Curte conchide că: a existat o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului în suprafaţă de 73,5 mp; aceasta ingerinţă este nelegală, ea conducând la imposibilitatea exercitării efective de către reclamant a dreptului său de proprietate; această ingerinţă îi era imputabilă pârâtului, ca emitent al Ordinului nr. 44/17.01.2007 şi al Titlului de proprietate nr. x/19.01.2007 în favoarea soţilor E. şi F.; prin această ingerinţă, urmare a punerii reclamantului în imposibilitate de a se bucura în mod real şi efectiv de suprafaţa de 73,5 mp teren asupra căreia deţine un titlu de proprietate, reclamantul este, cu evidenţă, prejudiciat; existenţa acestei prejudicieri impune, din raţiuni de echitate, despăgubirea reclamantului.

Sub acest din urmă aspect, Înalta Curte consideră, în opoziţie cu punctul de vedere al instanţei de apel, că cererea reclamantului de a se dispune obligarea pârâtului inclusiv la plata despăgubirilor corespunzătoare contravalorii terenului în suprafaţă de 73,5 mp, iar nu doar la plata sumei ce corespunde lipsirii sale de folosinţa terenului în perioada septembrie 2012 - martie 2018, este întemeiată.

Principalul argument avut în vedere de instanţa de apel pentru a respinge această pretenţie a reclamantului fost acela că " . . . . . . . . . .reclamantul nu a făcut dovada că readucerea bunului în natură şi liber de sarcini în patrimoniul său reprezintă o operaţie imposibilă urmare a înstrăinării sale şi confirmării validităţii şi preferabilităţii titlului subdobânditorului, ceea ce ar impune ca restituirea să se facă prin echivalent, similar situaţiei în care bunul a pierit sau a fost distrus".

Astfel statuând, instanţa de apel afirmă, implicit, caracterul prematur al cererii reclamantului de a i se acorda şi contravaloarea (înţeleasă ca valoare de piaţă) a terenului litigios, condiţionând soluţionarea pe fondul ei a cererii de existenţa unei hotărâri judecătoreşti care, în mod definitiv, să refuze desfiinţarea titlului de proprietate al celorlalţi dobânditori, declarându-l preferabil în raport cu acela al reclamantului. Ar fi, deci, necesar ca reclamantul să iniţieze un nou proces, în care să pună în discuţie nu doar validitatea titlului de proprietate emis de pârât în favoarea K., ci şi validitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între K. şi subdobânditorii G., H. şi I.. Acest demers procesual ar trebui, aşadar, purtat inclusiv împotriva subdobânditorilor cu titlu oneros ai imobilului, apăraţi până la proba contrară de prezumţia de bună-credinţă, totodată în condiţiile în care pe teren a fost edificată, ulterior emiterii ordinului şi titlului de proprietate în favoarea K., o construcţie al cărei regim de înălţime este, după cum s-a arătat deja mai sus, P+2E+Et. 3R, deci o construcţie a cărei valoare de piaţă pare semnificativă şi, în orice caz, mai mare decât a terenului în litigiu.

Faţă de statuările instanţei de apel, Înalta Curte consideră potrivit să reamintească faptul că demersurile reclamantului de a obţine restituirea în natură a terenului au debutat în anul 2001, prin notificarea adresată Prefectului mun. Bucureşti, ele continuând în anul 2006 (urmare a nesoluţionării notificării de către autoritatea competentă) cu iniţierea unei acţiuni în justiţie, soluţionată irevocabilă în anul 2012, astfel cum prezenta instanţă a arătat deja, mai detaliat, prin cele precedente. Mai mult, deşi a ajuns să deţină un titlu de proprietate (sentinţa civilă nr. 1889/01.11.2011 a Tribunalului Bucureşti şi dispoziţia nr. x/10.09.2012 a Primarului General al mun. Bucureşti), a fost nevoit să demareze o procedură de executare silită pentru a obţine punerea sa în posesie a terenului, fără însă ca aceasta să poartă fi finalizată, reţinându-se existenţa unui impediment la executare reprezentat de întabularea dreptului de proprietate al titlurilor subdobânditori (în calitate de cumpărători de la K.) inclusiv asupra terenului în suprafaţă de 73,5 mp.

Astfel fiind, rezultă că în pofida unei conduite active şi diligente şi a iniţierii şi întreţinerii unor demersuri administrative, judiciare şi execuţionale semnificative, reclamantul se află şi în prezent, adică la circa 20 de ani de la introducerea notificării conform Legii nr. 10/2001, în situaţia de a nu avea stăpânirea efectivă a suprafeţei de 73,5 mp teren, dreptul său de proprietate, deşi recunoscut şi afirmat de autorităţi, rămânând pur scriptic, adică iluzoriu şi lipsit de orice efectivitate.

Prin raportare la toate aceste circumstanţe şi, suplimentar, ţinând seama de faptul că faţă de particularităţile situaţiei juridice actuale a imobilului, şansele de câştig ale reclamantului într-un demers judiciar iniţiat în contra actualilor deţinători ai terenului sunt incerte, Înalta Curte apreciază că a condiţiona acordarea în favoarea reclamantului a contravalorii terenului în litigiu de iniţierea unui nou proces echivalează, în concret, cu a-i impune o sarcină excesivă, care ar prelungi semnificativ situaţia de incertitudine în care reclamantul se află cu privire la terenul său. S-ar genera, astfel, noi obstacole în restabilirea stării de normalitate juridică la care reclamantul este îndreptăţit, amânându-se pentru o durată greu de prevăzut cu exactitate, dar cu privire la care se poate rezonabil presupune că se va întinde pe mai mulţi ani, protejarea şi garantarea dreptului său de proprietate.

Înalta Curte găseşte potrivit să amintească, în acest context, că printr-o hotărâre a sa (Ioachimescu şi Ion împotriva României), CEDO a stabilit că faptul că reclamanţii (care fuseseră puşi în posesie, printr-o hotărâre judecătorească, asupra unui teren în baza legilor fondului funciar) nu au cerut anularea titlului de proprietate emis în favoarea unui terţ asupra aceluiaşi teren nu ar putea constitui o imposibilitate obiectivă la punerea lor în posesie, ei neputând fi obligaţi să demareze alte proceduri pentru a obţine executarea sentinţei, revenindu-le autorităţilor sarcina de a clarifica situaţia celor două hotărâri concurente.

Mutatis mutandis, ideea esenţială şi spiritul acestei hotărâri a instanţei europene pot fi avute în vedere şi în prezentul proces, astfel că, în considerarea tuturor celor arătate, Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului declarat de reclamant, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în apel la aceeaşi curte de apel, sub aspectul acordării de despăgubiri corespunzătoare valorii terenului. Aceasta va avea, însă, ca efect pierderea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra terenului, acestui drept fiindu-i substituită contravaloarea terenului în suprafaţă de 73,5 mp.

Pentru motivele deja înfăţişate mai sus, se va respinge ca neîntemeiat recursul declarat de pârâtul Prefectul mun. Bucureşti, instanţa de apel hotărând cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii că pârâtul se află în culpă, el trebuind să suporte dezdăunarea reclamantului, fără a se putea întoarce împotriva chemaţilor în garanţie pentru a-şi recupera de la aceştia sumele plătite reclamantului cu titlu de despăgubire.

Având în vedere că, în ce priveşte acordarea contravalorii terenului, instanţa de apel a dispus respingerea cererilor de chemare în garanţie ca rămase fără obiect, în rejudecare le va soluţiona pe fondul lor, uzând de argumentele în raport de care a respins ca neîntemeiate cererile de chemare în garanţie în ce priveşte acordarea prejudiciului rezultat din lipsa de folosinţă.

Rezultă din toate cele ce preced şi că în rejudecare se va menţine soluţia de obligare a pârâtului la plata către reclamant a sumei de 50.080 RON corespunzătoare lipsirii reclamantului de folosinţa terenului în perioada septembrie 2012 - martie 2018. Are în vedere Înalta Curte că reclamantului, pe lângă contravaloarea terenului, i se cuvin şi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei menţionate, în condiţiile în care, ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului, reclamantul trebuia pus de autorităţi în situaţia de a se bucura în mod efectiv şi plenar de dreptul său.

Dreptul reclamantului de a primi contravaloarea lipsei de folosinţă va înceta însă în momentul în care, prin hotărârea definitivă ce se va pronunţa în prezentul proces, i se va acorda contravaloarea terenului, căci doar de la acel moment dreptul reclamantului asupra terenului se va stinge, el urmând a se bucura de echivalentul valoric al acestuia, înţeles ca justă formă de dezdăunare.

În ce priveşte aspectele privitoare la cheltuielile de judecată, acestea vor fi examinate în rejudecare de către instanţa de apel, ţinându-se seama de particularităţile soluţiei care se va pronunţa în rejudecare.

În rejudecare, se vor păstra, din raţiunile deja expuse, soluţia de admitere a capătului de cerere care are ca obiect obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru perioada septembrie 2012 - martie 2018, precum şi soluţia de respingere ca neîntemeiate a cererilor de chemare în garanţie în ce priveşte contravaloarea lipsei de folosinţă, rămânând valide inclusiv considerentele care au stat la baza soluţiei date acestor cereri.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 1379A din 31 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1379A din 31 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 decembrie 2021.