Damages for abnormally seized property barred by special compensation statute despite unjust enrichment claim

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin acţiunea civilă înregistrată iniţial la Judecătoria Arad la 21.02.2020, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâtul Municipiul Arad, solicitând obligarea pârâtului: să le restituie preţul de vânzare actualizat cu rata inflaţiei a apartamentelor nr. x, 1a, 2, 3, 4, 5a, 7, 8, 10, 11 şi 13 din imobilul situat în Arad, str. x, jud. Arad, cu titlu de despăgubiri pentru înstrăinarea acestora fără drept, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare, cu cheltuieli de judecată în caz de opunere.

Prin sentinţa civilă nr. 2010/02.06.2020, pronunţată în dosar nr. x/2020, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Arad şi s-a declinat în favoarea Tribunalului Arad competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Arad.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Arad, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 246/05.10.2020, Tribunalul Arad, secţia I civilă a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Arad prin Primar.

Împotriva sentinţei civile au declarat apel reclamanţii A. şi B..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 20/27.02.2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 246/05.10.2020 pronunţate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2020.

4. Calea de atac declarată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 20/27.02.2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B., întemeiat în drept pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Prin sentinţa civilă nr. 854/14.12.2010 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. x/2010, s-a constatat nulitatea actului de naţionalizare de către Stalul Român a imobilului situat în Arad, str. x. nr. 3 (Statul Român a fost considerat un nondominus) şi s-a dispus rectificarea cărţilor funciare şi restituirea în natură a apartamentelor nr. 3a, 5, 12 şi 14 din imobil, aflate în proprietatea Statului Român, ca efect firesc al pronunţării nulităţii absolute a titlului statului, acesta fiind considerat retroactiv ca neproprietar. Această hotărâre a rămas irevocabilă şi a fost pusă în executare.

Efectul nulităţii pronunţate prin sentinţa civilă nr. 854/14.12.2010, constă în desfiinţarea actului de naţionalizare din momentul încheierii sale, ceea ce a condus la restabilirea ordinii de drept încălcate. Actul juridic nul nu mai poate produce efecte în viitor, iar efectele produse în trecut s-au desfiinţat retroactiv, având în vedere faptul că nulitatea operează nu numai pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut (ex tunc).

Acţiunea reclamanţilor a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1345 şi următoarele C. civ. privind îmbogăţirea fără justă cauză, întrucât încasarea de către intimat a contravalorii preţului de vânzare a apartamentelor nr. x, 1 a, 2, 3, 4, 5 a, 7, 8, 10, 11, 13 din imobilul situat în Arad, str. x, jud. Arad, în urma cumpărării apartamentelor de către chiriaşi, în situaţia în care reclamanţilor le-a fost recunoscut, cu titlu retroactiv şi irevocabil, dreptul de proprietate asupra întregului bun imobil, deci inclusiv asupra apartamentelor înstrăinate, Statul Român fiind considerat că nu a deţinut vreun titlu valabil asupra acestui imobil, la momentul recunoaşterii acestui drept al nostru, reprezintă o veritabilă îmbogăţire fără justă cauză.

Faţă de toate aceste considerente, rezultă că prin soluţiile pronunţate în cauza de faţă s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 854/14.12.2010 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. x/2010, rămasă irevocabilă şi intrată în puterea lucrului judecat, având în vedere faptul că aceasta este anterioară hotărârilor pronunţate în dosarele nr. x/2011 şi nr. y/2016 ale Tribunalului Arad, iar considerentele şi dispozitivul sentinţei civile nr. 854/14.12.2010 nu puteau fi modificate decât prin formularea şi admiterea unei cereri în revizuire, aşa cum de altfel a recunoscut inclusiv instanţa de apel, în finalul considerentelor deciziei recurate.

În al doilea rând, reclamanţii au susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi procedural, fiind rezultatul aplicării greşite a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 480 şi urm. C. civ. de la 1864, art. 555 şi art. 1345 şi următoarele din noul C. civ., art. 330 C. proc. civ. de la 1865, art. 16, 20 alin. (2) şi 44 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO şi art. 6 din Convenţie.

În ceea ce priveşte încălcarea si aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., referitor la autoritatea de lucru judecat, recurenţii au arătat că, prin decizia nr. 2435/22.04.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosar nr. x, s-a reţinut cu putere de lucru judecat faptul că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să solicite despăgubiri pentru apartamentele preluate în mod abuziv de statul român doar în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri băneşti, în baza unor cereri de chemare în judecată întemeiate pe dreptul comun, având caracterul unor acţiuni în revendicare imobiliară.

Aşadar, hotărârile pronunţate în dosarele nr. x/2011 şi nr. y/2016 ale Tribunalului Arad aveau un alt obiect şi un alt temei de drept şi de fapt, faţă de cererea de chemare în judecată din prezenta cauză. Prin urmare, prin motivarea primei instanţe, potrivit căreia, deşi prezenta acţiune este întemeiată pe alte dispoziţii legale faţă de temeiurile de drept indicate în dosarele mai sus-amintite, scopul urmărit de reclamanţi prin acest demers judiciar este acelaşi - de a obţine despăgubiri pentru imobilele care nu s-au restituit în natură, practic se adaugă la considerentele deciziilor Înaltei Curţi.

De asemenea, prin hotărârea pronunţată în dosarul amintit mai sus, cu puterea de lucru judecat, s-a reţinut de prima instanţă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 33/2008, a statuat că legea specială nu exclude posibilitatea apelării la dreptul comun, cu condiţia să nu se încalce un alt drept de proprietate sau securitatea juridică.

Prin urmare, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel trebuiau să analizeze dacă prin prezenta acţiune, aceea de obligare a intimatului Municipiul Arad la restituirea preţului de vânzare, actualizat cu rata inflaţiei, a apartamentelor în litigiu, cu titlu de despăgubiri pentru înstrăinarea acestora fără drept, precum şi obligarea acestuia la plata dobânzii legale penalizatoare, întemeiată pe dispoziţiile art. 1345 şi următoarele C. civ., privind îmbogăţirea fără justă cauză, se încalcă sau nu un alt drept de proprietate sau securitatea juridică.

În ceea ce priveşte încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 330 alin. (4) din C. proc. civ. de la 1865, recurenţii au susţinut că dispoziţiile Deciziei nr. 27/14.11.2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu sunt incidente în cauza de faţă, întrucât aşa cum se prevede la art. 330 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865, aceasta nu are efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Având în vedere faptul că toate hotărârile judecătoreşti irevocabile pe care le-au invocat în prezentul litigiu, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat că acţiunea reclamanţilor, fundamentată pe dreptul comun, este admisibilă, au fost pronunţate anterior Deciziei nr. 27/14.11.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultă în mod neechivoc faptul că dispoziţiile acesteia nu au nici un efect cu privire la situaţia reclamanţilor.

În continuare, referitor la încălcarea si aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 46 din Legea 10/2001, republicată, art. 480 şi urm. C. civ. de la 1864, art. 555 şi art. 1345 si următoarele Noul C. civ., art. 330 C. proc. civ., art. 16, 20 alin. (2) şi 44 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO şi art. 6 din Convenţie, recurenţii-reclamanţi au reluat motivele de apel şi au arătat, în esenţă, că în cauză, îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în sensul că, instanţele sunt obligate să aplice cu prioritate - reglementările internaţionale, reţinând că dreptul proprietarilor de a-şi revendica bunurile şi accesul lor la justiţie în acest scop, nu pot fi limitate, (astfel cum statuează Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).

Cât priveşte cea de a treia normă conţinută de Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta conferă statelor membre dreptul "de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor". Este vorba, aşadar, numai de posibilitatea fiecărui stat de a-şi reglementa folosinţa bunurilor şi sistemul de plată a impozitelor sau a altor contribuţii, dar nicidecum de a li se permite să nesocotească dispoziţiile art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, restricţionând dreptul persoanelor de a-şi revendica în justiţie dreptul de proprietate.

În fine, au susţinut şi incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, în sensul "existenţei unui bun", unei "valori patrimoniale", pentru ca efectul imediat şi inerent al declarării nulităţii titlului Statului Român este tocmai recunoaşterea retroactivă a calităţii reclamanţilor neîntrerupte de proprietari asupra imobilului în litigiu, recunoaştere operantă în puterea hotărârilor anterioare. În acest context, lipsirea acestora de posibilitatea concretizării şi valorificării unui drept deja câştigat, ar genera o încălcare a Protocolului antemenţionat, preferat faţă de orice dispoziţie a dreptului intern, prin prisma art. 20 din Constituţia României.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului şi casarea în tot a hotărârii recurate, precum şi a hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre o nouă judecare primei instanţe.

5. Apărările formulate de părţi

Intimatul-pârât Municipiul Arad a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare prin care au solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinare şi admiterea recursului.

La termenul din 9 decembrie 2021, instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succedă::

Contrar celor susţinute de recurenţii-reclamanţi, instanţa de apel nu a încălcat dezlegările statuate, cu autoritate de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 854/14.12.2010 pronunţate de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2010, nefiind incident, prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Prin sentinţa sus-arătată, s-a constatat preluarea fără titlu valabil a imobilului situat în Arad, str. x, jud. Arad, că reclamanţii sunt moştenitorii, în cote egale, a fostei coproprietare tabulare a imobilului menţionat; s-a dispus restituirea în natură către reclamanţi a apartamentelor 3a, 5, 12 şi 14 din imobil.

Strict cu privire la apartamentele nr. x, 1a, 2, 3, 4, 5a, 7, 8, 10, 11 şi 13, din imobilul situat în Arad, str. x, jud. Arad, s-a reţinut că acestea au fost înstrăinate de către Stat, astfel încât nu pot fi restituite în natură.

Cum prezentul litigiu are ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 228.099 euro, reprezentând preţul de vânzare, actualizat cu rata inflaţiei, a apartamentelor nr. x, 1a, 2, 3, 4, 5a, 7, 8, 10, 11 şi 13 din imobilul situat în Arad, str. x, jud. Arad, cu titlu de despăgubiri, pentru înstrăinarea imobilelor fără drept, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1345 şi următ. din C. civ., care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză, este evident că nu există identitate de obiect şi cauză şi, ca atare, nu operează efectul negativ al lucrului judecat, în sensul dispoziţiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

În schimb, instanţa de apel a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în sensul prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, chiar dacă prezentul demers judiciar este întemeiat pe alte dispoziţii legale faţă de temeiurile de drept indicate în dosarele nr. x/2011 şi nr. y/2016, scopul urmărit de reclamanţi, prin respectivele acţiuni civile, este acelaşi, adică obţinerea de despăgubiri pentru imobilele care nu s-au restituit în natură, împrejurare faţă de care a considerat că se impun cele statuate cu putere de lucru judecat în dosarele nr. x/2011 şi nr. y/2016

Prin urmare, ceea ce se critică, în realitate de către recurenţi, este aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., respectiv că o constatare judecătorească, în sensul de soluţie dată raporturilor deduse judecăţii, nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, întrucât ea este prezumată ca fiind expresia adevărului judiciar (res indicata pro veritate accipitur).

Însă, şi sub aspectul valorificării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nu se poate reţine că, decizia recurată, instanţa de apel ar fi încălcat dezlegările date de instanţa anterior învestită cu acţiunea soluţionată prin sentinţa civilă nr. 854/14.12.2010 pronunţată de Tribunalul Arad,

Concret, după cum s-a evocat, prin hotărârea anterioară, anume sentinţa nr. 854/14.12.2010 a Tribunalului Arad, instanţa a statuat asupra preluării fără titlu valabil a imobilului şi s-a reţinut că apartamentele din litigiu au fost înstrăinate de către Stat, astfel încât nu se pot restitui în natură.

Solicitarea reclamanţilor de a primi vreo formă de reparaţie (indiferent dacă este vorba despre bani, acţiuni sau bunuri în compensare) pentru apartamentele pentru care nu s-a dispus restituirea în natură nu a reprezentat obiectul analizei instanţei investite cu acţiunea în revendicare.

Astfel, potrivit sentinţei nr. 854/14.12.2010 a Tribunalului Arad pronunţată în dosar nr. x/2010, rămasă definitivă şi irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac, s-a constatat că prin decizia nr. 292/11.12.2008 a Curţii de Apel Timişoara s-a luat act de renunţarea reclamanţilor A. şi B. la judecarea capătului de cerere vizând obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate chiriaşilor.

Înalta Curte observă că litigiul de care se prevalează recurenţii şi care vizează şi cererea de obligare a Statului Român la plata despăgubirilor, a fost pornit la Judecătoria Arad, ulterior fiind declinat în favoarea Tribunalului Arad. Această din urmă instanţă, prin sentinţa nr. 580/25.06.2008 a respins acţiunea reclamanţilor, inclusiv sub aspectul despăgubirilor, cu motivarea că părţile trebuiau să uzeze de procedura stabilită de Legea nr. 10/2001. Însă, urmare a soluţionării apelului exercitat de reclamanţi, prin decizia nr. 292/11.12.2008, s-a luat act de renunţarea acestora la judecata cererii în despăgubiri împotriva Statului pentru apartamentele vândute chiriaşilor şi s-a desfiinţat, în rest, hotărârea primei instanţe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la tribunal, statuându-se în sensul admisibilităţii acţiunii.

Rezultă, aşadar, că prin decizia evocată de recurent nu s-a antamat problema admisibilităţii acţiunii decât cu privire la cererile la care nu s-a renunţat, nefiind în discuţie cererea de despăgubiri.

În rejudecare, la prima instanţă, în cel de-al doilea ciclu procesual, a fost pronunţată sentinţa nr. 255/13.05.2009, prin care s-a admis, în parte, acţiunea precizată, în sensul constatării calităţii reclamanţilor de moştenitori ai foştilor proprietari şi respingerii capetelor de cerere privind constatarea preluării fără titlu a imobilului, restituirea unora dintre apartamente şi rectificarea de carte funciară. În motivare, s-a reţinut că reclamanţii nu au deschisă acţiunea în revendicare de drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Sentinţa nr. 255/2009 a fost desfiinţată prin decizia civilă nr. 221/21.10.2009 a Curţii de Apel Timişoara, prin admiterea căii de atac a apelului formulată de reclamanţi, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul Arad, având în vedere încălcarea dispoziţiilor instanţei de control judiciar, care a reţinut admisibilitatea acţiunii.

Chestiunea admisibilităţii acţiunii, în al doilea ciclu procesual, a privit cererile cu care prima instanţă a rămas învestită, în urma renunţării la judecata cererii de despăgubire, iar, după trimiterea spre rejudecare, dosarul a mai avut două cicluri procesuale, însă nu s-a mai pus în discuţie aspecte legale de inadmisibilitatea acţiunii.

Faţă de cele expuse, nu rezultă că prin hotărârile pronunţate în litigiul evocat de recurenţi ar fi fost antamată problema despăgubirilor pentru apartamentele înstrăinate, ce a vizat acel proces, cu privire la care reclamanţii au renunţat, formând, ulterior, obiect al dosarului nr. x/2011

Aşadar, susţinerile privind nelegalitatea hotărârii recurate sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., din perspectiva chestiunilor litigioase dezlegate, cu autoritate de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 854/14.12.2010, sunt nefondate. Cum elementele supuse analizei şi tranşate prin hotărârea evocată sunt diferite de cele ce fac obiectul cauzei de faţă, instanţele fondului au valorificat corect, în soluţionarea dosarului de faţă, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a chestiunilor dezlegate prin sentinţa civilă nr. 854/14.12.2010 pronunţată de Tribunalul Arad, în condiţiile în care, prin acţiunea ce a format obiectul dosarului civil nr. x/2010, reclamanţii nu au investit instanţa cu o cerere de acordare de despăgubiri.

Contrar celor susţinute de recurenţi, pricina a fost legal soluţionată din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. şi prin prisma celor tranşate jurisdicţional în dosarele nr. x/2011 şi nr. y/2016, sens în care instanţa de apel a analizat situaţia din cele două pricini prin raportare la obiectul acţiunii şi a apreciat că, în prezentul litigiu, reclamanţii nu pot beneficia de despăgubirile solicitate în condiţiile dreptului comun - pe calea îmbogăţirii fără justă cauză, câtă vreme ei nu au urmat procedura reglementată de legea specială, Legea nr. 10/2001 în termenele şi condiţiile impuse de aceasta, fiind reţinut corect efectul pozitiv al lucrului judecat ce se impune în cel de-al doilea proces, care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior.

Aşa fiind, modalitatea în care instanţa, prin hotărâre definitivă/irevocabilă, dă dezlegare unui aspect litigios se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă într-un litigiu ulterior, fiind vorba de maniera în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat, în sensul că statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătoreşti se impun deopotrivă, părţilor şi instanţelor ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, care a tranşat, irevocabil, un aspect al litigiului.

Cum, în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, ceea ce semnifică faptul că nu se poate introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior, reiese că, reclamanţii-recurenţi, care au fost părţi şi în litigiile care au format obiectul dosarului nr. x/2011(soluţionat prin decizia nr. 2435/2013) şi a dosarului nr. x/2016 (soluţionat prin decizia nr. 135/2017) nu pot pretinde - în actualul litigiu - acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, în lipsa parcurgerii procedurilor legale prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar instanţa nu ar putea reaprecia asupra acestui aspect într-o altă manieră decât a făcut-o în litigiile anterioare, pentru că ar nesocoti funcţia normativă şi efectul pozitiv al lucrului deja judecat.

Din acestă perspectivă, este lipsit de relevanţă juridică faptul că prezentul demers judiciar este întemeiat pe alte dispoziţii legale faţă de temeiurile de drept indicate în dosarele nr. x/2011 şi nr. y/2016, întrucât nu există nicio diferenţă între faptul generator al acţiunilor precedente şi cel al acţiunii de faţă, deoarece pretenţiile reclamanţilor deduse judecăţii în cauza de faţă se întemeiază pe aceleaşi fapte şi urmăresc acelaşi scop, respectiv acela de a obţine despăgubiri pentru imobilele care au fost preluate abuziv şi nu s-au restituit în natură. Cum acţiunea de faţă se bazează pe aceleaşi fapte generatoare şi are ca finalitate aceeaşi pretenţie, rezultă că cele statuate cu putere de lucru judecat în dosarele nr. x/2011 şi nr. y/2016, raportat la împrejurarea că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la despăgubiri întrucât nu au uzat de legea specială de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, se impun în dosarul de faţă, în conformitate cu art. 431 alin. (2) C. proc. civ., cum corect s-a reţinut prin decizia recurată.

Eventualele susţineri ale recurenţilor, în sensul că hotărârile pronunţate în cadrul dosarelor nr. x/2011 şi nr. y/2016 ar cuprinde dispoziţii contradictorii celor reţinute prin sentinţa civilă nr. 854/14.12.2010 nu pot fi avute în vedere în prezenta cauză, în raport de obiectul învestirii instanţei, cum corect a reţinut instanţa de apel, ci eventual în cadrul unui alt demers juridic intern.

În contextul analizei expuse, se vădesc a fi neîntemeiate şi susţinerile recurenţilor referitoare la necesitatea examinării, în conformitate cu decizia în interesul legii nr. 33/2008, dacă dreptul lor de proprietate a fost încălcat în sensul Conveţiei Europene a Drepturilor Omului.

Verificarea circumstanţele concrete ale cauzei şi măsura în care legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului s-ar fi impus nu în cadrul demersului de faţă, ci în cadrul unei acţiuni în revendicare, ocazie cu care ar fi putut exista posibilitatea evaluării, în anumite circumstanţe particulare, a împrejurării dacă, în ipoteza admiterii unei atare acţiuni, s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit de lege ori securităţii raporturilor juridice. O atare ipoteză, însă, reclamă, ca atât reclamantul, cât şi pârâtul să exhibe un "bun" în sensul Convenţiei. Or, o atare ipoteză nu se identifică în cauză întrucât, pentru imobilele litigioase, ce nu s-au restituit în natură, reclamanţii nu au un "bun actual" în sensul Convenţiei europene, cum corect s-a reţinut prin decizia recurată.

Potrivit hotărârii - pilot în cauza Maria Atanasiu ş.a. contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), instanţa de contencios european arată că acel concept de " bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 şi 143). Este de observat şi faptul că instanţa de contencios european a subliniat şi aspectul că simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării, printr-o hotărâre judecătorească, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului sau plata de despăgubiri (paragraful 143).

Aşadar, potrivit jurisprudenţei Curţii europene, fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizaţie, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă şi dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislaţia internă, respectiv Legea nr. 10/2001. Actul normativ special, adoptat de legiuitorul român, reglemetează posibilitatea persoanelor, care se consideră îndreptăţite, să solicite acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, măsuri ce constau atât în restituirea în natură a imobilelor, cât şi despăgubiri pentru acestea. Aşadar procedura instituită de legea specială, derogatorie de la dreptul comun, nu încalcă articolul 6 din Convenţie, întrucât calea oferită de Lege pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă, cu condiţia de a parcurge procedura obligatorie pe care o reglemetează.

Aşadar, nu se poate susţine nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva încălcării articolul 1 din primul Protocol adiţional la CEDO şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care reclamanţii nu au un "bun" în înţelesul Convenţiei şi prin raportare la cauza Atanasiu ş.a. contra România, aspect reţinu deja printr-un litigiu anterior, soluţionat prin decizia civilă nr. 2435/22.04.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că reclamanţii nu au formulat o cerere de despăgubire în temeiul şi sub termenele prevăzute de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001.

Abordarea instanţelor nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, întrucât acesta poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii, inclusiv principiul res judicata.

Nu pot fi validate nici susţinerile recurenţilor potrivit cărora dispoziţiile Deciziei nr. 27/14.11.2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii nu ar fi incidente în cauza de faţă şi că s-ar fi încălcat, în opinia acestora, prevederile art. 330 alin. (4) din C. proc. civ. de la 1865, întrucât hotărârile invocate, cele din primul litigiu - acţiunea în revendicare - ar fi fost pronunţate anterior.

Astfel, problema incidenţei Deciziei nr. 27/2011 în acţiunea în revendicare nu are relevanţa acordată de recurenţi, acest litigiu fiind soluţionat, oricum, anterior pronunţării Deciziei nr. 27/2011 şi nu a analizat, astfel cum s-a arătat anterior, problema admisibilităţii acţiunii în despăgubiri, or instanţa de apel a avut în vedere aplicarea acestei decizii în prezentul litigiu, în raport de cadrul procesual al învestirii sale.

Astfel, constatarea preluării, fără titlu valabil, a imobilului, în procesul de revendicare, deci, a nulităţii titlului statului, nu conduce, în mod automat, la acordarea formei de reparaţie solicitate de recurenţi în litigiul de faţă.

Pentru ca reclamanţii să beneficieze de reparaţia pretinsă, aceasta trebuie să fie permisă de lege în forma solicitată de părţile menţionate. Or, astfel cum a constatat, în mod corect, şi Curtea de Apel, se impun cele statuate cu putere de lucru judecat în dosarele nr. x/2011 şi nr. y/2016, soluţionate după publicarea Deciziei nr. 27/2011, respectiv împrejurarea că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la despăgubiri întrucât nu au uzat de legea specială de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, concluzie conformă celor reţinute în Decizia în interesul legii nr. 27/2011, obligatorie pentru instanţe, în temeiul art. 3307 vechiul C. proc. civ.

Prin urmare, relativ la exigenţele art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, ale normelor constituţionale invocate în recurs, inclusiv la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în mod legal instanţa de apel a reţinut, după cum deţa s-a evocat, că reclamanţii nu au un "bun", în sensul normei europene în condiţiile în care, pe de o parte, aceştia nu deţin o hotărâre judecătorească definitivă, care să le recunoască acest drept, iar pe de altă parte, dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat în regimul politic trecut este reglementat de o legislaţie specială adoptată în materie, Legea nr. 10/2011 şi Legea nr. 247/2005, neputând fi pretinse despăgubiri băneşti în condiţiile dreptului comun, raportat şi la cele stabilite prin Decizia în interesul legii nr. 27/2011.

Cum s-a expus în precedent, constatarea nevalabilităţii titlului statului pentru imobilul din care fac parte şi apartamentele înstrăinate, pentru care se solicită despăgubiri, nu atrage dreptul la această formă de reparaţie, atât timp cât nu este prevăzută şi permisă de lege. Reclamanţii puteau beneficia doar de forma de reparaţie prevăzută de legea specială, în mod evident, cu condiţia de a fi urmat calea acestei legi şi de a fi întrunit cerinţele actului normativ în discuţie. Împrejurarea că, pe cale separată, s-a stabilit, definitiv şi irevocabil, că imobilul care a aparţinut autorului recurenţilor a fost preluat abuziv de către Statul român nu absolvă recurenţii de a urma procedurile instituite de legea specială, pentru obţinerea reparaţiilor prevăzute de lege.

Şi motivul de recurs referitor la încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 se vădeşte a fi nefondat, cât timp dispoziţiile articolului de lege evocat nu înlătură obligativitatea parcurgerii procedurii speciale pentru obţinerea reparaţiilor pentru imobilele preluate abuziv, ci doar instituie posibilitatea suspendării litigiilor începute înainte de intrarea în vigoare a legii speciale pe motivul iniţierii procedurii speciale şi, respectiv, posibilitatea iniţierii procedurii administrative, în cazul respingerii, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, a acţiunilor pe dreptul comun, începute anterior Legii nr. 10/2001.

În consecinţă, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurenţi, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul acestora, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 20 din 09 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2021.