Civil liability of penitentiary institutions for overcrowding and violation of Article 3 ECHR standards

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 31.05.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Penitenciarul Bucureşti-Jilava, Spitalul Penitenciar Jilava şi Penitenciarul Rahova, solicitând să se constate că a fost supus unui tratament inuman şi degradant, conform art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în Penitenciarul Rahova, Penitenciarul Jilava şi Spitalul Penitenciar Jilava şi obligarea acestora la plata de despăgubiri, în cuantum de 50.000 euro, reprezentând daune morale ce i-au fost cauzate în perioada de detenţie în cadrul instituţiilor pârâte, astfel: Penitenciarul Rahova 5.000 euro, Penitenciarul Bucureşti Jilava 40.000 euro, iar Spitalul Penitenciar Jilava 5.000 euro.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1349 alin. (2) C. civ. şi art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1994/21.12.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 402A din 9 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul admiterii în parte a acţiunii, prin obligarea pârâţilor să plătească reclamantului daune morale după cum urmează: pârâtul Penitenciarul Rahova - echivalentul în RON al sumei de 300 euro, pârâtul Spitalul Penitenciar Jilava - echivalentul în RON al sumei de 900 euro, pârâtul Penitenciarul Bucureşti-Jilava - echivalentul în RON al sumei de 2.400 euro.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 402A din 9 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs pârâţii Penitenciarul Bucureşti Rahova, Penitenciarul Spital Bucureşti-Jilava şi Penitenciarul Bucureşti Jilava.

Pârâtul Penitenciarul Spital Bucureşti-Jilava a susţinut, în esenţă, că reclamantul nu a administrat probele necesare conform cărora să poată fi conturată dimensiunea suferinţelor fizice şi întinderea prejudiciilor morale la care a fost supus, cât şi echivalentul valoric, neputând dovedi pretinsul prejudiciu; de asemenea, nu se poate atesta că recurentul a săvârşit cu vinovăţie o faptă ilicită de natură să îi producă reclamantului prejudiciul moral şi material pe care 1-a invocat.

Pârâtul Penitenciarul Bucureşti Jilava a invocat în recursul său, în esenţă, că au fost aplicate necorespunzător prevederile care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale şi s-a stabilit, greşit, în sarcina pârâtului plata de daune morale, întrucât administraţia penitenciarului, prin deciziile sale adoptate în conformitate cu prevederile legale nu a săvârşit nicio faptă ilicită şi, pe cale de consecinţă, nu a produs reclamantului niciun prejudiciu care să necesite reparaţie pe cale judiciară.

Pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova a invocat, prin memoriul de recurs, în esenţă, faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, întrucât reclamantul a beneficiat de condiţii de cazare superioare celor prezentate de Penitenciarul Bucureşti Jilava şi reţinute de instanţa de apel, iar hotărârea nu este motivată pe acest aspect.

De asemenea, instanţa de apel nu expune motivele pentru care a dimensionat astfel daunele morale acordate reclamantului, iar din economia hotărârii, faţă de aspectele reţinute, rezultă că întinderea prejudiciului suferit de reclamant a fost mai restrânsă atât ca timp, cât şi ca neajunsuri faţă de prejudiciul suferit în cadrul celorlalte două pârâte, sens în care dispozitivul hotărârii privind individualizarea obligaţiilor de plată ale fiecărei pârâte vine în contradicţie cu argumentele expuse de instanţă.

A mai susţinut că instanţa de apel a încălcat principiile echităţii şi proporţionalităţii în privinţa dezdăunărilor pentru condiţii necorespunzătoare şi a supradimensionat cuantumul daunelor morale acordate raportat la nivelul celor stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze similare.

Totodată, nu s-a probat un prejudiciu de natură să justifice plata unor daune şi nici conduita ilicită a pârâtului, întrucât recurentul a întreprins demersurile lăsate la îndemâna sa de legiuitor, în limitele competenţelor sale, pentru a reduce efectele suprapopulării, pe de-o parte, şi pentru a asigura, în spiritul şi litera legii, întreaga sferă de drepturi garantate persoanelor private de libertate, astfel încât cererea reclamantului apare ca nefondată.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii acţiunii astfel cum a fost formulată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

După comunicarea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, recurentul-pârât Penitenciarul Bucureşti Rahova a depus, la 03.09.2021, note scrise prin care a solicitat să se aibă în considerare, la soluţionarea recursului, practica şi jurisprudenţa recente ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, constând în Hotărârea în cauza Polgar împotriva României (cererea nr. x/19), pronunţată la 20.07.2021.

A arătat că, prin hotărârea invocată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, printr-o hotărâre pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 19 februarie 2020, într-o acţiune în răspundere civilă delictuală (decizia nr. 460/2020, în dosarul nr. x/2018), a fost stabilită răspunderea pecuniară a Statului, şi nu a autorităţilor subordonate, pentru condiţiile inadecvate de detenţie.

A considerat că nu se poate angaja răspunderea recurentului-pârât faţă de intimatul-reclamant întrucât nu se poate stabili în sarcina recurentului nici măcar cea mai uşoară culpă în producerea prejudiciului, astfel încât reclamantul ar fi trebuit să se îndrepte, prin cererea sa de chemare în judecată, împotriva Statului Român.

Pe cale de consecinţă, a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de, chemare în judecată a reclamantului A., îndreptată împotriva pârâtului.

5. Apărările formulate de părţi

Recurentul-pârât Penitenciarul Bucureşti Rahova a depus întâmpinare la cererile de recurs formulate de Penitenciarul Spital Bucureşti-Jilava şi Penitenciarul Bucureşti Jilava, arătând că achiesează în totalitate la susţinerile exprimate de cei doi recurenţi în acest stadiu procesual.

De asemenea, şi Penitenciarul Bucureşti Jilava a depus întâmpinare la recursurile declarate de Penitenciarul Bucureşti Rahova şi Penitenciarul Spital Bucureşti-Jilava, menţionând că susţine criticile dezvoltate în aceste căi de atac.

6. Procedura din filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 7 octombrie 2021, s-a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova împotriva deciziei civile nr. 402 A din 09 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 14 ianuarie 2021.

Prin aceeaşi încheiere, au fost anulate recursurile declarate de pârâţii Penitenciarul Spital Bucureşti Jilava şi Penitenciarul Bucureşti - Jilava împotriva deciziei civile nr. 402 A din 09 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pentru motivele reţinute prin respectiva încheiere.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte constată că recursul pârâtului Penitenciarul Bucureşti Rahova este nefondat pentru considerentele ce succedă.

Critica privind motivarea contradictorie şi nemotivarea hotărârii, sub aspectul dimensionării cuantumului daunelor morale în privinţa recurentului-pârât, în raport cu ceilalţi doi pârâţi, ce se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată.

Se constată că instanţa de apel, în determinarea cuantumului daunelor morale, a făcut o analiză atât a valorilor lezate, prin raportare şi la persoana reclamantului, cât şi a criteriilor legale şi jurisprudenţiale, suma acordată respectând principiul proporţionalităţii şi echităţii.

Totodată, considerentele deciziei sub acest aspect nu sunt contradictorii în sensul reclamat, având în vedere că se reţine, pe de o parte, în mod detaliat, condiţiile de detenţie de la fiecare penitenciar, în parte, precum şi aspectele invocate şi probate pentru fiecare perioadă de detenţie, iar, pe de altă parte, daunele morale au fost calculate, faţă de pârâţi, după circumstanţele concrete retinuţe de instanţa de apel în privinţa perioadelor de detenţie, cu împrejurările ei concrete necorespunzătoare de la fiecare din pârâţi.

Nici critica din recurs, întemeiată pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., cu privire la îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, nu este fondată.

Recurentul-pârât a arătat că fapta ilicită nu există întrucât reclamantului nu i-a fost încălcat niciun drept de către administraţia Penitenciarului Rahova, astfel încât nu există nici prejudiciu, în raport cu perioada de timp de 21 de zile petrecută în Penitenciarul Rahova şi, drept urmare, nu există nici vinovăţia recurentului.

Contrar susţinerilor părţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă şi completă aplicare a dispoziţiilor art. 1357 şi urm. C. civ., demonstrând în mod judicios îndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, anume: fapta ilicită - neasigurarea condiţiilor minime de executare a pedepselor privative de libertate, conforme standardelor prevăzute prin normele naţionale şi internaţionale, de natură a asigura celor încarceraţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului -, prejudiciile cauzate demnităţii umane, vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre faptele omisive ale pârâţilor şi prejudiciul cauzat reclamantului, care a fost supus unor "încercări care depăşesc nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei", potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, fără a fi necesară reluarea argumentelor instanţelor de fond, se constată că s-a reţinut, pe baza probelor cauzei, caracterul precar al condiţiilor de detenţie, condiţii de igienă mediocre, anexe sanitare necorespunzătoare, slaba calitate a hranei şi, nu în ultimul rând, supraaglomerarea carcerală severă, cu consecinţa asigurării în concret a unei suprafeţe ce se situează sub norma de 4 mp de persoană stipulată prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) lit. a) din Anexa 1 a Ordinului MJ nr. 433 din 2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate (în vigoare, în perioada de detenţie dedusă judecăţii din prezenta speţă, 17.10.2015-6.11.2015).

Or, aşa cum reiese din cele reţinute de instanţele de fond, această circumstanţă a supraaglomerării din penitenciarele unde a fost cazat reclamantul, nu a putut fi anihilată prin constatarea altor eventuale aspecte pozitive pentru condiţiile de cazare din aceleaşi spaţii, ci, dimpotrivă, efectul cumulat al acestora nu a fost de natură a răsturna prezumţia încălcării art. 3 din Convenţie, ci de a confirma caracterul "degradant" al tratamentului suportat de reclamant în penitenciarele unde a fost deţinut, din perspectiva art. 3 din Convenţie.

Totodată, aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, cuantificarea despăgubirilor nu este supusă unor criterii legale de determinare, acestea stabilindu-se prin apreciere, iar instanţa de apel a făcut referire în acest sens la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, subordonându-le conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs, precum şi raportat la perioada de timp petrecută la fiecare din pârâţi.

Se reţine, ca atare, că instanţa de apel raportându-se la criteriile sus-menţionate şi având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a urmărit să-i asigure reclamantului o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral cauzat de supraaglomerarea din celule.

Înalta Curte constată că la acordarea despăgubirilor s-au avut în vedere toate criteriile de evaluare, respectându-se cerinţa justului raport de proporţionalitate între prejudiciu şi reparaţia acordată, rezonabilă, echilibrată şi îndestulătoare în raport de circumstanţele cauzei şi în concordanţă de evaluările în echitate pe care Curtea Europeană însăşi le aplică pentru determinarea întinderii reparaţiei ca urmare a unei încălcări a art. 3 din Convenţie.

În acelaşi context, este necesar să se sublinieze, faţă de critica de recurs aferentă, că sentimentele de umilinţă, afectarea demnităţii umane au fost reclamate drept consecinţă a condiţiilor de detenţie, nu a altor fapte.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere criteriile indicate în susţinerea cererii de recurs, confirmate doctrinar şi jurisprudenţial, iar modul de apreciere a acestora, din perspectiva cuantificării despăgubirilor, nu poate face obiectul cenzurii în faţa instanţei de recurs, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, în aprecierea existenţei prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, instanţa de apel a reţinut că aceasta se poate face inclusiv pe bază de prezumţii, raţionament confirmat de instanţa de recurs, întrucât nerespectarea de către recurentul-pârât a obligaţiei de a asigura condiţii decente de detenţie, garantate de lege în respectarea demnităţii umane, produce în mod indiscutabil un prejudiciu moral intimatului reclamant.

Inexistenţa fondurilor bugetare pentru asigurarea condiţiilor minime de cazare a persoanelor private de libertate nu constituie un element care să înlăture caracterul culpabil al faptei, pârâtul având obligaţia de a lua toate măsurile, inclusiv cele bugetare pentru asigurarea condiţiilor minime de detenţie.

Împrejurarea că fondurile bugetare trebuiesc aprobate de organele ierarhic superioare, respectiv Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Justiţiei, ţine de raporturile specifice în care îşi desfăşoară activitatea aceste instituţii, şi nu de dreptul reclamantului de a i se asigura condiţii minime de cazare pe perioada detenţiei.

Pe de altă, se observă, incidenţa în speţă, a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 756/2016, art. 11, precum şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare, aprobat prin Decizia Directorului general al ANP (art. 1 alin. (1) şi (2), potrivit cărora penitenciarele sunt unităţi care asigură executarea pedepselor privative de libertate şi a măsurii arestării preventive, în condiţii în care garantează respectarea demnităţii umane, facilitând responsabilizarea şi reintegrarea în societate a persoanelor private de libertate şi contribuind la creşterea gradului de siguranţă a comunităţii, menţinerea ordinii publice şi securităţii naţionale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu se verifică motivul de nelegalitate invocat, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., astfel încât, recursul declarat de recurentul-pârât Penitenciarul Bucureşti Rahova urmează a fi respins, ca nefondat.

În ceea ce priveşte criticile din notele scrise depuse la 3 septembrie 2021, prin care se reliefează responsabilitatea statului pentru crearea unui cadru normativ prejudiciabil pentru persoanele private de libertate, în raport cu jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, anume decizia din Cauza Polgar contra României, pronunţată la 20 iulie 2021, acestea nu pot fi primite.

Înalta Curte constată că această motivare a recurentului - pârât este în afara termenului de motivare a recursului, fiind formulată şi pentru prima dată în faţa instanţei de recurs.

Astfel, pe de o parte, dispoziţiile art. 489 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar art. 487 din acelaşi cod stipulează că recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs.

Or, formularea în cauză a unor noi motive de recurs de către recurentul-pârât prin notele scrise depuse la 3 septembrie 2021, mult după expirarea termenului legal de motivare a recursului, a fost făcută cu nesocotirea termenului stipulat în mod imperativ de lege, aspect ce conduce la stingerea dreptului procedural în temeiul căruia instanţa ar fi putut să supună examinării motivele de recurs astfel depuse.

Pe de altă parte, se reţin ca atare şi dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Cum alin. (2) al art. 488 C. proc. civ. stabileşte o regulă general aplicabilă tuturor motivelor prevăzute la alin. (1), rezultă că nici atunci când este vorba de apărări noi, cum este cazul în speţă, acestea nu pot fi invocate direct în recurs, dacă puteau fi invocate pe calea apelului, atâta timp cât legea condiţionează invocarea lor ca motive de recurs de valorificarea anterioară în apel.

Întrucât pârâtul nu a făcut acest lucru, aspectul legat de răspunderea statului nu mai poate fi dedus analizei instanţei de recurs, critica din motivele de recurs fiind formulată omisso medio.

În atare condiţii, formularea direct în recurs a unor atare critici încalcă dispoziţiile procedurale, întrucât recursul, ca o cale extraordinară de atac subsecventă apelului, poate fi exercitat împotriva deciziei pronunţate în apel pentru motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., rezultând că prin criticile formulate trebuie să se tindă a se demonstra de ce considerentele instanţei de apel sunt eronate în raport de textele de lege aplicabile speţei.

Prin urmare, în condiţiile formulării în recurs pentru prima dată a unor critici, omisso medio, acestea nu pot constitui obiect al controlului judiciar, astfel că nu vor fi analizate.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova împotriva deciziei civile nr. 402 A din 09 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova împotriva deciziei civile nr. 402 A din 09 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2021.