Statutory sentence reduction for prison overcrowding vs. claim for monetary compensation under tort liability

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

Deliberând, asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III - a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând acordarea beneficiului conform Legii nr. 169/2017, respectiv a unor recompense reparatorii (penalizare), care să înlocuiască beneficiul în zilele la care ar fi avut dreptul, având în vedere că timp de 9 ani şi 4 luni a executat pedeapsa la care a fost condamnat, în condiţii inumane şi foarte grele, degradante.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 551 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1608 din 27 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de către pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiate şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1428A din 2 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1608 din 27 iunie 2019, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat.

4. Calea de atac a recursului

Împotriva deciziei civile nr. 1428A din 2 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul A..

Au fost formulate următoarele critici:

Instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că acordarea unor despăgubiri băneşti pentru prejudiciul adus prin executarea unei pedepse aferente perioadei 2 iunie 2005 - 21 octombrie 2014 nu constituie o modalitate reglementată de Legea nr. 169/2017 şi nu poate face obiectul acestui act normativ, care vizează doar pedepsele în curs de executare, şi nu pe cele deja executate definitiv anterior intrării în vigoare a legii.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de Hotărârea pilot în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României.

În continuare, recurentul-reclamant a expus evoluţia cauzelor româneşti la Curtea Europeană de Justiţie a Drepturilor Omului, având ca obiect condiţiile de detenţie.

Prin hotărârea pilot din 25 aprilie 2017, Curtea a solicitat statului român ca, în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, să furnizeze un calendar exact pentru punerea în aplicare a măsurilor generale adecvate apte să soluţioneze problema supraaglomerării carcerale şi a condiţiilor inadecvate de detenţie, în conformitate cu principiile Convenţiei astfel cum sunt enunţate în hotărâre.

În hotărârea pilot menţionată, au fost recomandate două tipuri de măsuri pentru remedierea problemei structurale constante, şi anume măsuri vizând diminuarea supraaglomerării şi ameliorarea condiţiilor materiale de detenţie şi căi de atac preventive şi compensatorii.

Curtea a încurajat statul român să creeze un remediu compensatoriu specific, susceptibil să permită obţinerea unei indemnizaţii adecvate pentru orice încălcare a Convenţiei, care s-a produs deja din cauza unui spaţiu vital insuficient şi/sau a condiţiilor materiale precare. În acest context, Curtea a luat notă cu interes de iniţiativa legislativă privind reducerea pedepsei, care poate constitui un remediu adecvat în cazul condiţiilor materiale de detenţie, cu condiţia ca, pe de-o parte, aceasta să fie acordată în mod explicit pentru repararea încălcării art. 3 din Convenţie, iar, pe de altă parte, impactul său asupra cuantumului pedepsei celui vizat să fie măsurabil.

Articolul 46 din Convenţie impune statelor pârâte obligaţia legală de a se conforma hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care sunt părţi. În acest scop, statele implementează, sub supravegherea Comitetului Miniştrilor, măsuri individuale şi/sau generale menite să pună capăt încălcării şi să repare, în măsura posibilului, consecinţele negative ale acesteia pentru reclamant, respectiv să prevină încălcări similare celor constatate de Curte în cazul altor persoane aflate în aceeaşi situaţie cu cea a reclamanţilor, prin rezolvarea problemelor care au condus Curtea la astfel de constatări.

În concluzie, recursul efectiv pe care îl prevede hotărârea CEDO nu înseamnă că se aplică doar pentru cei care se aflau în penitenciar şi au putut beneficia de 6 zile considerate executate la 30 de zile în care au stat în condiţii necorespunzătoare. Dimpotrivă, CEDO afirmă că trebuie să primească despăgubiri băneşti toţi cei care au stat în condiţii de detenţie necorespunzătoare începând cu 24 iulie 2012.

Cererea de recurs nu a fost întemeiată în drept.

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte şi apărările formulate:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 15 aprilie 2022.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (17 ianuarie 2019), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată la 9 decembrie 2021, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că recursul nu a fost întemeiat în drept, însă criticile expuse de recurentul-reclamant urmează a fi analizate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece vizează modul de interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 551 Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

În litigiul dedus judecăţii, reclamantul, deţinut şi încarcerat în mai multe penitenciare în perioada 2 iunie 2005 - 21 octombrie 2014, a învestit instanţa civilă cu o cerere având ca obiect acordarea unor despăgubiri care să înlocuiască măsura compensatorie introdusă prin Legea nr. 169/2017 pentru completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 551 din acest act normativ.

Această cerere a fost respinsă, ca neîntemeiată, de către prima instanţă, care a făcut o analiză pe două paliere de argumentaţie, din perspectiva a două temeiuri de drept, art. 551 din Legea nr. 254/2013 şi art. 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală. În ceea ce priveşte antrenarea răspunderii civile delictuale, tribunalul a reţinut că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât nu s-a făcut dovada existenţei unei fapte ilicite a pârâtului.

Instanţa de apel a confirmat, în mod corect, că reclamantul nu poate beneficia, în temeiul Legii nr. 169/2017, de alte măsuri decât cea a reducerii pedepsei cu un număr de 6 zile pentru fiecare perioadă de 30 de zile executată în condiţii necorespunzătoare. Cât priveşte acordarea despăgubirilor în temeiul răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a constatat că apelantul-reclamant nu a formulat critici privind analiza cererii de chemare în judecată din perspectiva art. 1.357 C. civ., astfel că nu a mai analizat cauza sub acest aspect, în conformitate cu limitele devoluţiunii reglementate de art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Prima critică expusă de recurentul-reclamant, în sensul că instanţa de apel ar fi limitat aplicarea Legii nr. 169/2017 doar la pedepsele în curs de executare, iar nu şi la cele deja executate definitiv anterior intrării în vigoare a legii, este nefondată.

Dimpotrivă, observând decizia recurată, reiese că instanţa de apel a reţinut că aplicarea prevederilor art. 551 din actul normativ menţionat nu este limitată numai la pedepsele neexecutate până la data intrării în vigoare a legii, ci oricăror pedepse executate ulterior datei de 24 iulie 2012, constatând că reclamantul se află în această situaţie.

De asemenea, recurentul-reclamant a mai criticat aprecierea instanţei de apel în sensul că acordarea unor despăgubiri nu constituie o modalitate de reparare a prejudiciului cauzat prin executarea unei pedepse reglementată de Legea nr. 169/2017.

Cât priveşte această critică, Înalta Curte notează că instanţele de fond au reţinut, în mod legal, că prevederile art. 551 din Legea nr. 254/2013, astfel cum au fost introduse prin adoptarea Legii nr. 169/2017, nu prevăd posibilitatea acordării de despăgubiri, ci reglementează remediul compensatoriu constând în reducerea pedepsei cu un număr de 6 zile pentru fiecare perioadă de 30 de zile executată în condiţii necorespunzătoare.

Interpretarea conferită de instanţele de fond textului de lege evocat de reclamant ca temei de drept al acţiunii este una corectă, după cum urmează:

Cu titlu general, prin adoptarea Legii nr. 169/2017 pentru completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, Statul român a creat un mecanism compensatoriu menit să înlăture vătămarea drepturilor garantate de art. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

În concret, prin dispoziţiile art. 551 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, prevederi legale care au fost introduse prin Legea nr. 167/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, s-a prevăzut că la calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, şi executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată.

Potrivit prevederilor alin. (8) din aceeaşi normă legală, perioada pentru care se acordă zile considerate ca executate în compensarea cazării în condiţii necorespunzătoare se calculează începând cu 24 iulie 2012.

De asemenea, prevederile alin. (6) al art. 551 statuează că această măsură compensatorie nu se aplică în cazul în care persoana a fost despăgubită pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie, prin hotărâri definitive ale instanţelor naţionale sau ale Curţii europene a drepturilor omului, pentru perioada pentru care s-au acordat despăgubiri şi a fost transferată sau mutată într-un spaţiu de detenţie având condiţii necorespunzătoare.

Aceste dispoziţii legale se referă la instituirea unei măsuri compensatorii pentru condiţii necorespunzătoare în cazul cazării în centrele de detenţie din România a persoanelor aflate în executarea unor pedepse privative de libertate ori a unor măsuri preventive. Soluţia legislativă urmăreşte remedierea problemelor structurale legate de supraaglomerare, precum şi a urmărilor acestora, în aşa fel încât să fie respectate dispoziţiile art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care interzic în termeni categorici tortura sau tratamentele şi pedepsele inumane sau degradante.

Prin adoptarea acestui act normativ Statul român a înţeles să acorde o măsură compensatorie pentru asigurarea reparării încălcării art. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului, cu un impact măsurabil asupra cuantumului pedepsei, măsură care poate fi apreciată ca un remediu efectiv menit să înlăture pe cât posibil efectele tratamentelor inumane sau degradante pe care le-au suferit persoanele încarcerate.

În acest sens, sunt relevante statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Dîrjan şi Ştefan c. României, în care instanţa de contencios al drepturilor omului a declarat inadmisibile acţiunile reclamanţilor referitoare la condiţiile precare de detenţie deoarece aceştia au beneficiat de o reducere a pedepsei lor cu închisoarea ca o formă de compensare pentru condiţiile precare de detenţie, în aplicarea Legii nr. 169/2017 şi au fost eliberaţi anticipat, reţinând că remediul compensatoriu implementat de autorităţile române a reprezentat o reparaţie suficientă şi adecvată în cazul deţinuţilor care au fost supuşi condiţiilor precare de detenţie în perioada iulie 2012 - decembrie 2019.

Înalta Curte reţine că însuşi legiuitorul recunoaşte mai multe forme de compensare pentru condiţii necorespunzătoare în cazul cazării în centrele de detenţie din România a persoanelor aflate în executarea unor pedepse privative de libertate ori a unor măsuri preventive. Astfel, orice persoană poate solicita instanţelor naţionale acordarea de daune morale/despăgubiri pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie, pentru perioada anterioară datei de 24 iulie 2012.

Cu toate acestea, trebuie observat că, în mod legal, instanţa de apel a reţinut că recurentul-reclamant nu a invocat, prin cererea de apel, critici cu privire la analiza cererii de chemare în judecată din perspectiva art. 1.357 C. civ. (răspundere civilă delictuală), astfel că nu a mai analizat cauza sub acest aspect, în conformitate cu limitele devoluţiunii reglementate de art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Aceasta, deoarece apelul este o cale de atac devolutivă, care însă nu presupune reanalizarea de către instanţa de apel a tuturor problemelor de fapt şi de drept care s-au ridicat în faţa primei instanţe, ci numai a acelora criticate de către apelant.

Totodată, Înalta Curte reţine că nici prin cererea de recurs nu au fost invocate critici în această privinţă, hotărârea primei instanţe având autoritate de lucru judecat cu privire la cele statuate sub aspectul angajării răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât, în condiţiile în care prin apel nu au fost aduse critici în acest sens.

Referitor la celelalte susţineri prezentate în cuprinsul cererii de recurs, prin care s-a făcut trimitere la recomandările Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi primite, în condiţiile în care acestea constituie critici cu privire la modul de aplicare de către stat a măsurilor menite să remedieze problemele sistemului penitenciar din România, susţineri ce nu pot fi analizate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru toate considerentele prezentate, în condiţiile art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii definitive a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1428A din 2 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 decembrie 2021.