Restitution after absolute nullity: start of limitation period for declaratory judgments

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2022

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 14 septembrie 2015, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, cu nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei la următoarele prestaţii:

- restituirea preţului achitat în baza contractului de cesiune de creanţă din 9 septembrie 2015, suma care să fie actualizată, de la data plăţii şi până la restituirea efectivă;

- plata dobânzii, până la restituirea efectivă;

- restituirea tuturor cheltuielile efectuate;

- plata daunelor-interese, reprezentând diferenţa între preţul actualizat al imobilului şi valoarea de piaţă a acestuia, la data introducerii acţiunii;

- plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ.

Prin precizările de acţiune din data de 5 octombrie 2015 şi respectiv 26 octombrie 2015, reclamantul a indicat valoarea fiecărui capăt de cerere, astfel:

- preţul achitat în baza contractului de cesiune de creanţă din 9 septembrie 2015 este de 28.000 USD, echivalentul în RON a sumei de 109.760, la cursul de schimb din ziua introducerii cererii de chemare în judecată;

- dobânda datorată de la data efectuării plăţii, respectiv 17 ianuarie 2001, până la data de 11 septembrie 2015, este de 136.802 RON;

- cheltuielile sunt în sumă de 26.362 RON;

- daunele materiale solicitate sunt în sumă de 220.500 RON.

1.2 Prin sentinţa civilă nr. 2796 din 17 martie 2016, Judecătoria Cluj Napoca a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenta de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj

Prin încheierea de şedinţă din 5 octombrie 2016, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 185 din 5 aprilie 2018, Tribunalul Cluj a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B..

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel principal reclamantul A..

Pârâta B. a formulat apel incident, împotriva încheierii de şedinţă din 5 octombrie 2016 şi a sentinţei civile nr. 185 din 5 aprilie 2018 a Tribunalul Cluj.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia nr. 16/A din 5 februarie 2020, Curtea de Apel Cluj a admis apelul incident declarat de pârâta B., împotriva încheierii civile din 05.10.2016 şi a sentinţei civile nr. 185 din 05.04.2018, pe care le-a schimbat în parte, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a dispus respingerea acţiunii civile precizate formulate de reclamant ca fiind prescrisă.

Prin aceeaşi decizie, Curtea de Apel Cluj a respins apelul principal declarat de reclamant, ca nefondat.

Reclamantul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 12.713,70 RON.

4. Declaraţia de recurs

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs reclamantul A., criticând soluţia pentru nelegalitate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în data de 22 iunie 2020 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie.

Recurentul solicită admiterea recursului şi pe cale de consecinţa, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii în întregime a acţiunii introductive, afirmând că hotărârea pronunţată în apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la prescripţia extinctivă, ceea ce atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. .488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

Consideră că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 372, art. 376, art. 377 din vechiul C. proc. civ., instanţa de apel reţinând că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă la data de 4 aprilie 2012, data pronunţării deciziei civile nr. 208/A/4. aprilie 2012 a tribunalului Cluj, definitivă şi executorie la data pronunţării ei. Or, pentru a putea fi pusa în executare o hotărârea, aceasta trebuia să fie învestită cu formulă executorie, iar pentru a putea fi investită, o hotărâre judecătorească trebuia să nu mai poată fi supusă nici unei căi de atac (apel sau recurs).

Aşadar, în speţă, dreptul la acţiunea al reclamantului nu s-a prescris, deoarece termenul de prescripţie de 3 ani nu s-a împlinit în data de 04.04.2020. Termenul de prescripţie începe să curgă de la data pronunţării deciziei civile nr. 3592/R/2012 a Curţii de Apel Cluj, respectiv din data de 12.09.2012.

În data de 12.09.2012, s-a dispus definitiv şi irevocabil, anularea parţiala a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în data de 17.01.2001 în ceea ce priveşte suprafaţa de 3.250 m.p., iar vânzătoarea B. este obligata sa răspundă pentru evicţiune, potrivit art. 1337 C. civ., pentru suprafaţa de 3.250 m.p.,

In ceea ce priveşte cheltuielile solicitate, se arată că în situaţia în care cumpărătorul a fost evins, acesta are dreptul sa ceară restituirea cheltuielilor de judecata, atât ale procesului din care a rezultat evicţiunea, cât şi, dacă este cazul, ale altor procese care au avut ca obiect bunii evins şi în care cumpărătorul a fost parte. La aceste cheltuieli se adaugă şi cheltuielile contractului, aşa cum rezulta din prevederile art. 1341 pct. 3-4 C. civ. Toate cheltuielile pretinse, au fost dovedite prin înscrisurile depuse la dosar.

3. In ceea ce priveşte daunele interese solicitate, se arată că, potrivit art. 1341 pct. 4 C. civ., în situaţia în care cumpărătorul a fost evins, acesta are dreptul la daune-interese.

Prin urmare, având în vedere ca, la data încheierii contractului, imobilul care a făcut obiectul acestuia a fost evaluat la suma de 28.000 USD, iar în prezent, aşa cum rezulta din expertizele aflate la dosar, valoarea imobilului este în suma de 217.261 EURO, solicită obligarea pârâtei la plata excedentului valorii (in temeiul ari. 1344 C. civ.), respectiv diferenţa dintre preţul actualizat al imobilului (82.256 USD - echivalentul a 310.516 RON) şi valoarea de piaţa a acestuia (217.261 EURO - echivalentul a 1.011.349 RON).

5. Apărările formulate în cauză

În cauză, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În cazul din speţă, aşa cum în mod pe deplin întemeiat a reţinut Curtea de Apel Cluj, evicţiunea recurentului s-a produs la data de 04.04.2012, când s-a pronunţat decizia nr. 208/A/2012 a Tribunalului Cluj (dos. nr. 29 827/211/2009) "definitivă şi executorie", prin care a fost anulat parţial titlul de proprietate al recurentului. De la acest moment, s-a născut dreptul recurentului de a solicita restituirea preţului, iar nu de la data de 12.09.2012, când s-a pronunţat decizia Curţii de Apel Cluj prin care s-a respins recursul introdus împotriva decizie Tribunalului Cluj nr. 208/A/2012, aşa cum fără niciun temei legal susţine recurentul din prezentul dosar.

În ceea ce priveşte cererea pentru "modificarea deciziei recurate în sensul admiterii în întregime a acţiunii introductive", aceasta este inadmisibilă, căci, în ipoteza admiterii recursului - ipoteză cu totul teoretică în cazul din speţă -, potrivit dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., casarea hotărârii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate fi făcuta decât cu trimiterea spre rejudecare instanţei de apel, iar nicidecum "modificată".

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 9 noiembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 16/A din 5 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 25 ianuarie 2022, ora 900, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia atacată, în raport cu motivele recursului şi cu textele normative incidente în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantului este fondat şi îl va admite, în considerarea celor ce succed:

Circumscris celui dintâi motiv de recurs, se afirmă o greşită aplicare a textelor normative care reglementează instituţia prescripţiei extinctive, cu referire specială la momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive care, în opinia recurentului, este legat în cauză de data pronunţării deciziei instanţei de recurs, aceasta fiind data de la care hotărârea judecătorească în constatarea nulităţii nu mai poate fi supusă vreunei căi de atac.

Înalta Curte reţine, sub aspectul împrejurărilor esenţiale în prezentul proces, că, în data de 17 ianuarie 2001, pârâta B. a încheiat cu soţii C. şi D. un contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect două imobile, şi anume: teren în suprafaţă de 420 m.p., pădure în parcela x, tarla x şi teren în suprafaţă de 3250 m.p., parcela x, tarla 129. Pârâta, în calitate de vânzător, a transmis cumpărătorilor întreg dreptul său de proprietate, cu preţul de 28.000 USD, care a fost achitat integral.

În data de 3 decembrie 2009, este promovată o acţiune în constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare mai sus evocat, în ceea ce priveşte imobilul teren în suprafaţă de 3250 m.p., tarla x, parcela x.

Acţiunea în constatarea nulităţii parţiale este admisă în primă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 1255 din 30 iunie 2011 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosarul nr. x/2009. Sentinţa rămâne definitivă, prin decizia civilă nr. 208/A din 4 aprilie 2012 a Tribunalului Cluj, care respinge ca nefondat apelul pârâtului C., şi irevocabilă, prin decizia civilă nr. 3592/R din 12 septembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj.

În data de 9 septembrie 2015, cumpărătorii C. şi D. încheie cu reclamantul A. un contract de cesiune de creanţă, prin efectul căruia acesta din urmă dobândeşte, cu titlu oneros, drepturile de creanţă care decurg din contractul de vânzare-cumpărare care a fost anulat în urma soluţionării definitive şi irevocabile a dosarului civil nr. x/2009

Ulterior, în data de 14 septembrie 2015, cesionarul A. înregistrează pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca prezenta acţiune civilă în justiţie, prin care, în contradictoriu cu vânzătoarea B., solicită restituirea preţului achitat, plata dobânzii aferente, restituirea tuturor cheltuielilor efectuate şi plata unor daune-interese, reprezentând diferenţa între preţul actualizat al imobilului vândut şi valoarea de piaţă a acestuia, la data introducerii acţiuni. În drept, reclamantul invocă aplicarea art. 1337 şi următoarele din C. civ. de la 1865, referitoare la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune.

În faţa primei instanţe, pârâta a invocat, în apărare, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie respinsă de tribunal ca nefondată, prin încheierea din data de 5 octombrie 2016, cu motivarea că termenul general de prescripţie, acela de 3 ani, a început să curgă la data pronunţării deciziei instanţei de recurs, în acţiunea având ca obiect constatarea nulităţi absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare, respectiv în data de 12 septembrie 2012. Or, în raport cu această dată, prezenta acţiune a fost formulată înainte ca termenul de prescripţie să se fi împlinit. Acţiunea este respinsă în fond.

Instanţa de apel, consecutiv admiterii apelului incident declarat de pârâta B., admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi respinge acţiunea reclamantului A., ca fiind prescrisă. Consideră instanţa de apel că dreptul reclamantului la acţiune s-a născut la data pronunţării deciziei civile nr. 208/A/4.04.2012 a Tribunalului Cluj, aceasta fiind definitivă şi executorie din acel moment şi susceptibilă de a fi pusă în executare silită, în raport cu art. 377 alin. (1) pct. 3, art. 372 şi art. 376 alin. (1) teza I din C. proc. civ. de la 1865. Împrejurarea că această decizie a fost atacată cu recurs nu afectează caracterul definitiv şi executoriu al deciziei pronunţate în apel, recursul nefiind suspensiv de executare. Dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut, aşadar, în data de 4 aprilie 2012 şi tot atunci a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă, care s-a împlinit în data de 4 aprilie 2015, înainte să fi fost exercitată prezenta acţiune civilă în justiţie.

Înalta Curte reţine, aşadar, că ipoteza conturată în prezentul proces este aceea în care se constată nulitatea absolută parţială a unui contract de vânzare-cumpărare, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pronunţată într-un proces început sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, iar ulterior, este promovată o acţiune în pretenţii, în scopul restituirii prestaţiilor executate în temeiul actului juridic civil care a fost desfiinţat.

În faţa instanţelor de fond, s-a invocat problema prescripţiei dreptului material la acţiunea personală (acţiunea în pretenţii) divergenţa în soluţii fiind determinată de stabilirea momentului de început al cursului prescripţiei extinctive.

Sub aspectul prescriptibilităţii acţiunii în restituirea prestaţiilor executate, ca urmare a constatării nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare, nu au existat divergenţe de opinii, acceptându-se că aceasta este şi rămâne prescriptibilă, în termenul general de trei ani, conform dreptului comun.

Înalta Curte reaminteşte că nulitatea parţială a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în data de 17 ianuarie 2001 a fost constatată de o instanţă printr-o hotărâre judecătorească declarativă, iar nu constitutivă de drepturi şi care nu conţine dispoziţii susceptibile de executare, câtă vreme nu s-a solicitat, simultan, şi repunerea părţilor contractante în situaţia anterioară, prin restituirea a tot ceea ce s-a executat în baza actului nul.

O astfel de restituire a prestaţiilor executate în temeiul unui contract nul absolut a fost promovată ulterior, pe cale separată, ea fiind în principiu o acţiune prescriptibilă, atât sub imperiul Decretului nr. 167/1958 (art. 1 alin. (1), cât şi sub imperiul Noului C. civ. (art. 2501 alin. (1), art. 2525), în termenul general de prescripţie (3 ani), în absenţa unor dispoziţii legale ori clauze contractuale speciale.

Cât priveşte începutul prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, stricto sensu, acesta coincide cu data naşteri dreptului la acţiune, în sistemul Decretului nr. 167/1958 (art. 7 alin. (1), respectiv cu data când cel interesat a luat cunoştinţă ori trebuia, în circumstanţele concrete ale speţei, să ia cunoştinţă de existenţa acestui drept în sistemul Noului C. civ. (art. 2523). Se distinge astfel între momentul naşterii dreptului la acţiune (prin încălcarea dreptului subiectiv) şi începutul prescripţiei extinctive, care coincide cu data când cel interesat a cunoscut ori trebuia să cunoască naşterea dreptului la acţiune, efectuând acte de întrerupere a prescripţiei ori acţionând în justiţie.

Astfel fiind, se impun a fi stabilite atât data naşterii dreptului la acţiune, cât şi data la care titularul dreptului a avut cunoştinţă ori trebuia să cunoască acest drept, pentru a putea fi determinat cu rigoare începutul prescripţiei extinctive. Aceasta întrucât o încălcare a dreptului subiectiv dă naştere dreptului la acţiune în justiţie, însă începutul prescripţiei extinctive poate fi altul, fiind determinat de posibilitatea efectivă (materială şi juridică) de a acţiona în justiţie.

În raport cu art. 2325 din noul C. civ., "Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul ori, după caz, de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă".

Apare evident că, în aceste ipoteze, dreptul subiectiv la restituirea prestaţiilor subzistă de la data efectuării lor, însă prescripţia nu curge de la aceeaşi dată, legea substanţială stabilind un alt moment, acela al rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat ineficacitatea actului juridic, dată la care dreptul la restituire devine cert.

Cu referire la caracterul definitiv al unei hotărâri judecătoreşti, Inalta Curte relevă că, în sistemul noului C. proc. civ., sunt considerate hotărâri judecătoreşti definitive, indiferent de caracterul lor executoriu sau neexecutoriu, cele menţionate expres şi limitativ prin art. 634 alin. (1), şi anume:

1. hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului;

2. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs;

3. hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;

4. . hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs;

5. hotărârile date în recurs,chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii,

6. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu apel.

Toate aceste hotărâri erau considerate irevocabile, în contextul aplicării C. proc. civ. de la 1865. Astfel, conform art. 377 alin. (2), "Sunt hotărâri irevocabile:

1. hotărârile date în prima instanţa, fără drept de apel, nerecurate;

2. hotărârile date în prima instanţa, care nu au fost atacate cu apel;

3. hotărârile date în apel, nerecurate;

4. hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;

5. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs".

De altfel, conform art. 8 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a C. proc. civ., de la data intrării în vigoare a acestui Cod, referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească "definitivă şi irevocabilă" sau, după caz, "irevocabilă", se vor înţelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească "definitivă".

Aşadar, numai hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii, erau irevocabile, în raport cu art. 377 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ. de la 1865 şi sunt hotărârile definitive menţionate în art. 634 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ.. Hotărârile date în apel, cu drept de recurs şi recurate nu aveau caracter irevocabil şi nu sunt nici hotărâri definitive.

Mai mult decât atât, hotărârile definitive nu trebuie confundate cu hotărârile executorii, ştiut fiind că nu orice hotărâre definitivă este şi executorie. O hotărâre judecătorească declarativă de drepturi, nesusceptibile de executare silită, nu este executorie.

În concluzie, circumscris problemei de drept supuse analizei, prezintă relevanţă distincţia între naşterea dreptului la acţiune şi începutul prescripţiei extinctive. Există situaţii în care cele două momente nu coincid, precum aceea în care se cere restituirea prestaţilor executate în temeiul actului juridic ulterior desfiinţat, când prescripţia începe să curgă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti care constată cauza de ineficacitate a actului juridic, în accepţiunea pe care art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. o dă noţiunii de "hotărâre definitivă", similară hotărârii considerate a fi irevocabilă, în raport cu art. 377 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865.

Totodată, în acelaşi context, absolut necesară apare a fi distincţia între începutul prescripţiei dreptului la acţiunea condamnatorie, reglementat, cu valoare de principiu, prin art. 2523, precum şi prin art. 2525 C. civ. din noul C. civ. şi începutul prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, reglementat prin art. 706 alin. (2) C. proc. civ. Din această perspectivă, caracterul executoriu sau, dimpotrivă, neexecutoriu al unei hotărâri judecătoreşti prezintă însemnătate şi trebuie avut în vedere.

Prezentul proces, început în data de 14 septembrie 2015, este supus regulilor noului C. proc. civ., conform art. 24 din acest cod şi art. 3 din Legea nr. 76/2012.

În privinţa prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport cu art. 6 alin. (4) din C. civ., aceasta este supusă dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, dacă ea a început anterior datei de 1 octombrie 2011, fiind împlinită ori neîmplinită la aceeaşi dată.

În speţă, decizia instanţei de apel în procesul având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a fost pronunţată în data de 4 aprilie 2012, iar decizia instanţei de recurs în data de 12 septembrie 2012. Prin urmare, indiferent că începutul cursului prescripţiei extinctive este legat de momentul rămânerii definitive a hotărârii, ori de acela al dobândirii caracterului irevocabil, prescripţia a început să curgă după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., fiind supusă regimului juridic stabilit prin acest act normativ, iar nu prin Decretul nr. 167/1958(în vigoare până la 30 septembrie 2011, când a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011).

Prin acţiunea promovată, reclamantul invocă textul de lege care reglementează garanţia pentru evicţiune, întemeiată pe contractul de vânzare încheiat sub regimul C. civ. de la 1865, însă pretenţiile concrete formulate sunt cele specifice obligaţiei de restituire din cadrul efectelor nulităţii, care asigură repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului nul.

Litigiul a fost soluţionat în faţa instanţei de apel prin admiterea excepţiei peremptorii a prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel că nu poate fi exercitat în recurs un control de legalitate în privinţa calificării juridice date acţiunii şi a condiţiilor antrenării unei garanţii contra evicţiunii, care presupune o transmitere a proprietăţii bunului vândut, printr-un contract valabil încheiat, iar nu unul nul, încă de la momentul încheierii lui.

Cert este că ceea ce se pretinde este o restituire a prestaţiilor executate total în temeiul vânzării declarate a fi fost nulă absolut şi aceasta apare a fi suficientă pentru determinarea momentului iniţial al prescripţiei acţiunii condamnatorii, prin raportare la art. 2525 din noul C. civ.. Acest moment iniţial este legat, textual, de data rămânerii definitive a hotărârii ce a constatat nulitatea parţială a vânzării, o hotărâre declarativă, nesusceptibilă de executare silită.

Înţelesul pe care actuala reglementare o dă caracterului definitiv al hotărârii este sinonim irevocabilităţii acesteia, în accepţiunea C. proc. civ. de la 1865, sub imperiul căruia a fost judecată acţiunea în constatarea nulităţii vânzării.

Prin urmare, prescripţia dreptului la acţiunea în restituirea prestaţiilor executate integral în baza unui act juridic nul a început să curgă de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, respectiv data la care s-a constatat nulitatea actului juridic, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Aceasta întrucât numai de la această dată, prejudiciul a devenit cert şi dreptul la restituire nu mai poate fi contestat. Până la data anulării irevocabile a contractului de vânzare-cumpărare, printr-o hotărâre declarativă, nesusceptibilă de executare silită, recurentul nu avea temei, de fapt şi de drept, pentru a pretinde restituirea a ceea ce s-a executat şi repararea integrală a prejudiciului creat, iar termenul legal de prescripţie nu a început să curgă, cu privire la aceste pretenţii.

Cum data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunţate într-un proces început sub imperiul C. proc. civ. de la 1865 este data pronunţării deciziei instanţei de recurs, potrivit art. 377 alin. (2), rămâne că prescripţia a început să curgă, în cauză, la data de 12 septembrie 2012. Or, în raport cu această dată, prescripţia nu era împlinită, la momentul sesizării primei instanţe cu prezenta acţiune în pretenţii.

Întrucât instanţa de apel în mod greşit a soluţionat procesul prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a intra în judecata fondului, în raport cu art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia instanţei de apel şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe, spre rejudecare în fond.

Faţă de soluţia care se va da litigiului, toate acele motive de recurs care vizează fondul dreptului litigios, cu trimitere la temeinicia acţiunii în pretenţii, astfel cum au fost ele dezvoltate în cuprinsul declaraţiei de recurs, vor fi avute în vedere cu prilejul judecăţii în fond, realizată, sub toate aspectele, de către instanţa de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 16/A din 5 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2022.