Loan contract nullity for non-remittance: inadmissibility of testimonial evidence against express receipt clause under restrictive proof rules

Şedinţa publică din data de 08 decembrie 2021

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Timiş, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut, garantat cu ipotecă, autentificat sub nr. x la 23 aprilie 2008 de către notarul public D. din Arad, rectificat prin încheierea nr. 8795 din 24 aprilie 2008 de acelaşi notar public, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa civilă nr. 1641/PI din 16 decembrie 2019, Tribunalul Timiş a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţii A. şi B.; a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut garantat cu ipotecă autentificat sub nr. x din 23 aprilie 2008 de către notarul public D., rectificat prin încheierea nr. 8795 din 24 aprilie 2008 şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 51.429,8 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia civilă nr. 143 din 01 octombrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de către pârâtul C. împotriva sentinţei civile nr. 1641/PI din 16 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Timiş; a obligat pârâtul să plătească reclamantului A. suma de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei instanţei de apel, a declarat recurs pârâtul C., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., după o amplă şi detaliată expunere a unor aspecte de ordin jurisprudenţial european şi naţional, recurentul a susţinut că instanţa de prim control judiciar nu a analizat efectiv motivele de apel referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 309 alin. (2), (4) şi 5 din C. proc. civ., în sensul că un act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea este mai mare de 250 RON, iar proba cu martori nu se admite în contra sau peste ceea ce este cuprins într-un înscris, respectiv, că starea de fapt a fost greşit reţinută de prima instanţă, că probele administrate au fost greşit apreciate, iar judecătorul nu a arătat motivul pentru care au fost înlăturate apărările pârâtului şi nici motivul pentru care probele administrate de acesta nu au fost analizate, rezumându-se să reţină doar că proba cu martori era admisibilă, putând fi administrată pentru a se dovedi lipsa cauzei şi că "starea de fapt (expusă prin raţionamentul instanţei de fond, care nu va fi reluat şi pe care şi-o însuşeşte) este susţinută de declaraţiile martorilor şi prin prezumţiile simple, respectiv că pârâtul nu a indicat momentul exact anterior încheierii contractului când a remis efectiv suma de bani, deşi sarcina probei îi revenea în această situaţie, nu a prezentat extrase de cont, chitanţe privind provenienţa sumei, nu există nici un martor direct, ci doar mediat, care să fie apt să confirme tradiţiunea banilor."

Or, aceasta nu reprezintă o motivare corespunzătoare şi o analiză efectivă a motivelor de apel invocate; preluarea considerentelor instanţei de fond, fără a face o analiză proprie şi concretă a motivelor de apel invocate, nu răspunde exigenţelor impuse de normele legale referitoare la motivarea hotărârilor judecătoreşti, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 309 C. proc. civ. atunci când a apreciat că pentru dovada contractului de împrumut, respectiv pentru a proba remiterea sumei de 800.000 euro, proba cu martori este admisibilă.

Potrivit art. 309 alin. (5) C. proc. civ., proba cu martori nu este admisibilă împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi reţinut anterior, în timpul sau în urma întocmirii acestuia, chiar dacă legea nu impune forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia situaţiilor prevăzute de alin. (4) al aceluiaşi articol.

În cauză, art. 5 din contractul de împrumut prevede că "înscrisul valorează şi chitanţă pentru plata sumei de bani de împrumutător, împrumutatului.", dispoziţii care au efectele unei chitanţe liberatorii care face dovada că suma împrumutată a fost plătită împrumutatului şi care nu poate fi probată prin alte dovezi, cum ar fi extrase de cont, ordine de plată, scopul chitanţei liberatorii întocmită fiind acela de a atesta că suma respectivă a fost plătită.

Constatarea nulităţii contractului pentru lipsa cauzei reprezentate de neremiterea sumei care a făcut obiectul contractului de împrumut a fost invocată abia după o perioadă de 10 ani de la momentul încheierii contractului, împrejurare în raport de care judecătorii erau îndrituiţi să aplice prezumţia simplă care decurge din formularea acţiunii după un interval atât de mare de timp de la încheierea actului şi care confirmă că susţinerea reclamanţilor nu este una reală, fiind doar o speculaţie juridică, aşa cum de altfel chiar martorul E. arată în depoziţia sa.

În cauză, nu s-a susţinut că suma de bani a fost remisă în faţa notarului public, ci doar faptul că suma a fost predată, notarul public citind părţilor conţinutul actului juridic.

Cu toate că reclamanţii au încheiat contractul de împrumut prin mandatar E., în cuprinsul procurilor notariale nr. 687 din 22 aprilie 2008, respectiv nr. 686 din 22 aprilie 2008, se face referire, în mod expres, la suma împrumutată, împrejurare ce atestă că aceasta fost primită.

În speţă, s-a invocat lipsa cauzei argumentată de neremiterea sumei de bani. Or, lipsa cauzei nu face parte din situaţiile de excepţie prevăzute de art. 309 alin. (4) pct. 5 din C. proc. civ.

Sub un alt aspect criticat, recurentul a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 315 pct. 3 şi art. 324 din C. proc. civ.

În argumentarea acestei critici, a arătat că, deşi potrivit art. 315 pct. 3 din C. proc. civ. nu pot fi ascultate ca martori persoanele aflate în legături de interese cu vreuna dintre părţi, instanţa a încuviinţat audierea martorilor E. şi F., fundamentându-şi soluţia pe depoziţiile acestora.

Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 324 din C. proc. civ. din perspectiva în care a reţinut depoziţia martorului E., care, în calitate de mandatar, a semnat contractul de împrumut, şi care a atestat că banii au fost predaţi, ulterior susţinând în faţa instanţei că respectiva sumă nu ar fi fost predată.

Declaraţiile martorilor audiaţi sunt contradictorii în sensul că martorul E. a susţinut că nu s-a implicat în negocierile dintre pârât şi reclamanţi referitoare la încheierea contractului de împrumut, iar martorul F. a menţionat că a fost la notar cu martorul E. care era avocat, cu toate că, din cuprinsul contractului de împrumut, rezultă că acesta a fost redactat de avocat G., în baza împuternicirii avocaţiale acordate de pârât.

Aşadar, în opinia recurentului au fost nesocotite dispoziţiile art. 315 pct. 3 şi art. 324 din C. proc. civ., fiind pronunţată o hotărâre cu încălcarea formelor de procedură, bazată exclusiv pe prezumţii şi pe depoziţiile contradictorii a doi martori, care nu au fost utile soluţionării cauzei.

Concluzia instanţei de apel conform căreia sarcina probei revine pârâtului care nu a produs nicio dovadă că a plătit suma împrumutată încalcă dispoziţiile art. 249 C. proc. civ.. În plus, recurentul-pârât a remis suma de bani, conform art. 5 din contractul de împrumut.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a învederat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 966 din C. civ., întrucât nu sunt întrunite condiţiile privind constatarea nulităţii contractului de împrumut pentru lipsa cauzei, atât timp cât suma de bani împrumutată a fost menţionată în contract, iar părţile au declarat că această sumă a fost predată de împrumutător, împrumutaţilor.

În speţă a avut loc tradiţiunea sumei împrumutate, aspect care rezultă în mod expres din cuprinsul art. 5 din contractul de împrumut cu ipotecă încheiat în formă autentică, care are valoarea unei chitanţe liberatorii, iar contractul a fost semnat de reclamanţi prin mandatar avocat, persoană specializată şi avizată cu privire la semnificaţia juridică a tuturor clauzelor contractuale.

Prin contract, s-a constituit şi o garanţie imobiliară, respectiv ipotecă asupra terenului, înscrisă în cartea funciară, ceea ce demonstrează că suma împrumutată a fost anterior remisă împrumutaţilor.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare, prin care au invocat nulitatea parţială a recursului, iar pe fond au solicitat respingerea recursului.

În susţinerea nulităţii parţiale a recursului, intimaţii au arătat că pretinsele aspecte de nelegalitate a deciziei curţii de apel, circumscrise motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., din perspectiva greşitei aprecieri a declaraţiilor martorilor, cu nesocotirea, în opinia recurentului, a prevederilor art. 315 alin. (3) şi art. 324 din C. proc. civ., nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate întrucât, în realitate, acestea vizează modalitatea în care curtea de apel a apreciat asupra probatoriului administrat în cauză, care nu pot face obiect al controlului de legalitate.

În opinia intimaţilor, recurentul face o confuzie între chestiunea admisibilităţii probelor, din perspectiva unei pretinse inadmisibilităţii a probei testimoniale, şi chestiunea administrării probelor, din perspectiva modului în care instanţa fondului a analizat materialul probator administrat în cauză. Or, criticile privitoare la utilitatea sau modalitatea de apreciere a probatoriilor de către instanţele de fond nu pot face obiect al controlului de legalitate, având în vedere că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară, care poate fi exercitată numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege, nefiind permis părţilor să repună în discuţie aspecte care ar presupune o reanalizare probelor administrate, aşa cum se pretinde prin prezentul recurs.

În continuare, intimaţii au arătat, cu referire la criticile întemeiate pe art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., că aspectele invocate prin memoriul de recurs vizează o pretinsă netemeinicie a deciziei curţii de apel, prin care se tinde la o reevaluare a elementelor situaţiei de fapt. Astfel, în argumentarea criticii privind aplicarea greşită a prevederilor art. 966 din C. civ., s-a făcut trimitere la situaţia de fapt, la probele administrate în cauză şi la modalitatea în care acestea au fost interpretate şi apreciate de către instanţa de apel, invocarea prevederilor art. 966 din C. civ. fiind una pur formală.

În atare context, cenzurarea modalităţii de apreciere a probelor administrate tinde la o devoluare a fondului pricinii, incompatibilă cu structura recursului, astfel cum a reţinut în jurisprudenţa sa instanţa supremă.

Pe fondul recursului, intimaţii s-au apărat arătând că, din perspectiva pretinsei motivări necorespunzătoare, cu referire la motivul de apel vizând încălcarea art. 309 alin. (2), (4) şi 5 din C. proc. civ., contrar susţinerilor recurentului, raţionamentul instanţei de apel poate fi dedus cu uşurinţă din conţinutul deciziei recurate. Astfel, în acord cu art. 26 din C. proc. civ., s-a stabilit că raportul juridic dedus judecăţii este guvernat de dispoziţiile C. civ. de la 1864, iar nu de cele ale noului C. civ., argumente care demonstrează caracterul riguros al raţionamentului curţii de apel care a înlăturat de la aplicare aceste dispoziţii.

Privitor la susţinerea conform căreia instanţa de apel nu a argumentat soluţia pronunţată, preluând în tot motivarea primei instanţe, această critică este nefondată întrucât instanţa de apel doar a făcut trimitere la raţionamentul primei instanţe, fără a-şi fundamenta soluţia pe aspectele reţinute de tribunal.

Prin urmare, motivarea curţii de apel nu este una lacunară, aceasta expunând într-o manieră convingătoare atât motivele pentru care au fost înlăturate apărările cât şi motivul pentru care nu a dat relevanţă probatorie depoziţiei martorului G..

Cu referire la criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., intimaţii au arătat că în mod judicios s-a reţinut legea aplicabilă mijloacelor de probă în privinţa condiţiilor de admisibilitate, în acord cu prevederile art. 3 din Legea nr. 71/2011

De asemenea, în acord cu clauza inserată în art. 5 din contractul de împrumut, instanţa de apel a constatat că aceasta are natura unei declaraţii a părţilor contractante, iar nu a unei constatări personale a notarului care a autentificat actul, fiind admisibilă proba cu martori.

Aşadar, în opinia intimaţilor, în mod legal instanţele de fond au apreciat că absenţa cauzei contractului de împrumut poate fi probată prin orice mijloc de probă, în acord cu normele de drept substanţial din C. civ. de la 1864, incidente cauzei.

Pretinsa încălcare de către instanţa de apel a prevederilor art. 315 alin. (3) din C. proc. civ. a fost invocată omisso medio, astfel că aspectele legate de imposibilitatea martorului E. a de a fi audiat în calitate de martor sau pretinsa nesinceritate a depoziţiei martorului F. au intrat în puterea de lucru judecat şi nu mai pot fi aduse în discuţie în recurs.

Nefondat este, în opinia intimaţilor, şi motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., deoarece cu respectarea prevederilor art. 966 din C. civ., instanţa de apel a reţinut că neremiterea sumei de bani care face obiectul contractului de împrumut care, prin natura sa, are un caracter real, echivalează cu lipsa scopului imediat al contractului şi probează lipsa cauzei. Or, spre deosebire de soluţia legislativă actuală, vechea reglementare civilă sancţiona cu nulitatea absolută atât lipsa cauzei, cât şi existenţa unei cauze ilicite sau imorale. Faptul neremiterii sumei împrumutate constituie o condiţie de validitate a contractului de împrumut şi poate fi dovedit cu orice mijloc de probă.

Recurentul-pârât C. a depus răspuns la întâmpinare prin care, în combaterea excepţiei nulităţii recursului, pentru imposibilitatea încadrării criticilor în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., a arătat că instanţele au considerat în mod nelegal, cu nesocotirea prevederilor art. 309 din C. proc. civ. şi deci cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, că proba cu martori este admisibilă, în contextul în care contractul de împrumut are o valoare de peste 250 RON. De asemenea, art. 309 alin. (5) din C. proc. civ. nu admite proba cu martori peste sau în contra menţiunilor din cuprinsul unui act autentic, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic.

De asemenea, şi argumentul privind nesocotirea de către instanţa de apel a prevederilor art. 315 alin. (3) şi art. 324 din C. proc. civ. poate fi circumscris motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5, având în vedere că potrivit acestor norme legale nu pot fi ascultate ca martori acele persoane aflate în legături de interese cu una dintre părţi.

Subsumată aceleiaşi critici, a invocat faptul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 249 din C. proc. civ., reţinând că sarcina probei revine pârâtului care nu a probat remiterea sumei împrumutate, deşi sarcina probei revenea reclamanţilor.

În continuare, recurentul a susţinut că este fondat şi motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., având în vedere că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 966 din C. civ. raportat la art. 5 din contractul de împrumut dar şi la împrejurarea că remiterea sumei este certă, aşa cum reiese din cuprinsul chitanţei liberatorii care are rolul de a confirma că suma de bani a fost predată.

6. Procedura de filtru

Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 26 mai 2021, respectiv la data de 27 mai 2021, conform dovezilor aflate la filele x şi 94.

Nicio parte nu a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din data de 29 septembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis în principiu recursul şi a acordat termen în vederea soluţionării pe fond a acestuia, pentru motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Recursul pârâtului a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.. Prin criticile concrete de nelegalitate s-a susţinut, în esenţă: motivarea insuficientă care echivalează cu lipsa examinării efective a motivelor de apel; încălcarea regulilor restrictive privitoare la admisibilitatea probei cu martori prevăzute de art. 309 din C. proc. civ., concretizată în admiterea nelegală a probei testimoniale în contra chitanţei liberatorii stipulate în art. 5 din contractul de împrumut, care dovedeşte remiterea (tradiţiunea) sumei de bani împrumutate; nesocotirea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. referitoare la interdicţia de a fi ascultate ca martori persoanele aflate în legături de interese cu reclamanţii; aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 249 din C. proc. civ. prin inversarea sarcinii probei; încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 966 din C. civ. din 1864, întrucât lipsa tradiţiunii sumei împrumutate nu ţine de lipsa cauzei contractului de împrumut şi nu determină nulitatea absolută a acestuia.

Distinct de criticile de nelegalitate anterior sintetizate, încadrabile în motivele de casare invocate, recurentul-pârât a cuprins în memoriul de recurs şi critici din sfera controlului de temeinicie (reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt), incompatibile cu scopul recursului reglementat de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., anume verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Este cazul aspectelor de netemeinicie consemnate la punctele IV. 2 b) şi c) şi V. 2 din memoriul de recurs, prin care s-a susţinut, în esenţă, aprecierea greşită a forţei probante a declaraţiilor martorilor în raport de reperele stabilite de art. 324 din C. proc. civ. şi reţinerea greşită a unei situaţii de fapt ce contravine tradiţiunii sumei împrumutate, aspect care rezultă expres din cuprinsul art. 5 al contractului de împrumut cu ipotecă încheiat în formă autentică, prin mandatar avocat.

Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de casare, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte purtat între, pe de o parte, reclamanţii împrumutaţi şi debitori ipotecari A. şi B. şi, pe de altă parte, pârâtul împrumutător şi creditor ipotecar C., astfel cum a fost supus judecăţii prin elementele cererii introductive, îl reprezintă nulitatea absolută pentru lipsa cauzei, ca efect al lipsei tradiţiunii sumei de bani împrumutate în cuantum de 800.000 euro, a contractului de împrumut garantat cu ipotecă autentificat sub nr. x din 23 aprilie 2008 la Biroul Notarial H., îndreptat prin încheierea de rectificare nr. 8795 din 24 aprilie 2008.

Validând raţionamentul instanţei de fond care a admis acţiunea reclamanţilor şi a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut, instanţa de apel a reţinut că, în raport de momentul încheierii contractului, sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. din 1864 atât în privinţa raporturilor juridice de drept substanţial, cât şi în privinţa dreptului procesual care reglementează condiţiile de admisibilitate şi puterea doveditoare a probelor preconstituite, conform art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 şi art. 26 din noul C. proc. civ.

Ca atare, tranşând chestiunea litigioasă a tradiţiunii sumei împrumutate, instanţa de apel a reţinut, pe bază de declaraţii de martori şi prezumţii simple, lipsa cauzei contractului de împrumut ca efect al lipsei remiterii sumei de bani, admisibilitatea probei cu martori în contra chitanţei liberatorii consemnate în art. 5 din contractul de împrumut fiind argumentată drept excepţie de la interdicţia prevăzută de art. 1191 alin. (2) din C. civ. din 1864, cu referire la doctrina şi jurisprudenţa dezvoltate pe marginea vechii reglementări.

Înalta Curte are în vedere că, într-adevăr, în raport de data încheierii contractului de împrumut (23 aprilie 2008), raporturile juridice de drept substanţial sunt guvernate de C. civ. din 1864, potrivit principiului tempus regit actum. Aşadar, legea în vigoare la data încheierii actului juridic reglementează atât efectele trecute, produse sub imperiul ei (principiul neretroactivităţii), cât şi efectele viitoare, care se vor produce după intrarea în vigoare a legii noi (ultraactivitatea legii vechi), în acord cu dispoziţiile art. 6 alin. (2) din noul C. civ. şi art. 3 şi 102 alin. (1) din Legea de punere în aplicare nr. 71/2011.

Din perspectiva legii de procedură civilă aplicabilă, în raport de data înregistrării cererii introductive (12 iunie 2018), procesul pendinte este supus noului C. proc. civ., potrivit principiului general consacrat de art. 24.

Sunt însă de observat dispoziţiile art. 26 din acelaşi cod, având denumirea marginală "Legea aplicabilă mijloacelor de probă", potrivit cu care "(1) Legea care guvernează condiţiile de admisibilitate şi puterea doveditoare a probelor preconstituite şi a prezumţiilor legale este cea în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii faptelor juridice care fac obiectul probaţiunii. (2) Administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor."

Drept urmare, contractului de împrumut încheiat prin înscris autentic, inclus neîndoielnic în sfera probelor preconstituite, îi sunt aplicabile regulile de drept în materia admisibilităţii şi puterii doveditoare a mijloacelor de probă consacrate de C. civ. din 1864, cu privire specială asupra dispoziţiilor art. 1191 care reglementează cele două restricţii în privinţa admisibilităţii probării actelor juridice prin declaraţii de martori.

Luând în examinare principala critică de nelegalitate din memoriul de recurs, subsumabilă motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. (şi, în strânsă legătură cu acesta, motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6, teza motivării insuficiente), prin care s-a susţinut încălcarea regulilor restrictive privitoare la admisibilitatea probei cu martori în contra chitanţei liberatorii stipulate în art. 5 din contractul de împrumut, Înalta Curte are a examina conformitatea raţionamentului instanţei de apel cu regulile restrictive consacrate în art. 1191 din C. civ. din 1864, la care s-a raportat de altfel şi instanţa de prim control judiciar, iar nu cu cele consacrate în art. 309 din noul C. proc. civ., la care face trimitere în mod eronat recurentul. Raţiunea se impune tocmai în considerarea legii aplicabile condiţiilor de admisibilitate a probelor preconstituite, ştiut fiind că noua reglementare procesual civilă a preluat în conţinutul art. 309, cu regim juridic asemănător, atenuările aduse principiului admisibilităţii universale a probei testimoniale, prin cele două binecunoscute reguli restrictive.

Realizată fiind corecta calificare juridică a criticii de nelegalitate, Înalta Curte reţine caracterul fondat al susţinerii recurentului referitoare la admiterea nelegală a probei testimoniale pentru dovedirea pretinsei lipse a remiterii (tradiţiunii) sumei de bani împrumutate, aspect ce formează obiectul probaţiunii.

Aceasta întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 1191 din C. civ. din 1864:

"Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 RON, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătura privată.

Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde ca s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 RON. (...)".

Textul de lege reglementează cele două reguli restrictive în privinţa admisibilităţii probării actelor juridice prin declaraţiile martorilor, respectiv interdicţia de a dovedi cu martori actele juridice cu o valoare mai mare decât cea prevăzută de lege şi interdicţia de a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris.

Astfel cum s-a statuat în doctrină şi jurisprudenţă, prima regulă, enunţată de alin. (1), dă expresie, prin pragul valoric modic de doar 250 RON, intenţiei legiuitorului de a amplifica sfera de aplicare a probei prin înscrisuri, prin obligarea părţilor care încheie acte juridice să-şi preconstituie probe care să asigure certitudine şi stabilitate raporturilor juridice create.

Cea de-a doua regulă, enunţată de alin. (2), care apare ca o convenţie tacită a părţilor, prezumată de lege, pe care însă părţile o pot combate sau înlătura printr-o convenţie contrară, apără conţinutul înscrisului probator, în care se presupune că părţile au concretizat voinţa lor. De vreme ce părţile au avut grijă să întocmească un înscris, în care au consemnat actul juridic intervenit, este de presupus că au înţeles ca raportul juridic dintre ele să fie şi să rămână cel ce rezultă din înscris, până când acesta nu va fi modificat tot prin înscris, fiind puţin probabil că părţile au înţeles să-şi confere posibilitatea de a combate înscrisul prin martori ori să-l poată modifica verbal în faţa martorilor, fără a mai redacta un nou înscris.

În lumina acestor consideraţii cu valoare generală în materia restricţiilor privitoare la admisibilitatea probării cu martori a actelor juridice, Înalta Curte are în vedere atât natura şi caracterele juridice ale contractului de împrumut litigios (care este un împrumut de consumaţie, mutuum), cât şi regulile probatorii în privinţa remiterii (tradiţiunii) bunului ce formează obiectul contractului.

Se cuvine a aminti, în acest context, că împrumutul de consumaţie este contractul prin care o persoană, numită împrumutător, transmite în proprietatea unei alte persoane, numită împrumutat, o câtime de lucruri fungibile şi consumptibile cu obligaţia pentru împrumutat de a restitui la scadenţă o cantitate egală de lucruri de acelaşi gen şi calitate, potrivit art. 1576 din C. civ. din 1864.

Împrumutul de consumaţie este, asemenea oricărui contract de împrumut, un contract real, astfel că pentru încheierea lui valabilă sunt necesare atât realizarea acordului de voinţă, cât şi remiterea bunului care formează obiectul contractului.

Aşadar, remiterea bunului reprezintă o condiţie de validitate a contractului de împrumut, cunoscut fiind că, în materia contractelor reale, predarea bunului este necesară pentru însăşi formarea contractului, nefiind nicidecum o obligaţie izvorâtă din contract, precum este cazul contractelor consensuale sau solemne.

Este de principiu admis că faptul material al remiterii (tradiţiunii) bunului poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, indiferent de valoare.

Regula anterior enunţată îşi găseşte aplicabilitatea evident numai în situaţia obişnuită, comună, în care înscrisul constatator al actului juridic nu conţine nicio menţiune cu privire la predarea efectivă a bunului.

Aceasta întrucât, în situaţia particulară, în care respectivul înscris constatator conţine o menţiune expresă cu privire la predarea efectivă a bunului, lipsa tradiţiunii nu va putea fi probată decât cu respectarea regimului restrictiv impus de art. 1191, afară de cazurile în care sunt incidente excepţiile de la regulile restrictive consacrate de această normă.

Înalta Curte reţine că, în speţă, instanţele de fond au ignorat, în mod nepermis, tocmai clauza contractuală stipulată la art. 5 din contractul de împrumut, încheiat prin înscris autentic, potrivit cu care "Prezentul înscris valorează şi chitanţă pentru plata sumei de bani de către Împrumutător, Împrumutatului".

O atare clauză are, în plan probator, valoare juridică de chitanţă liberatorie care atestă predarea de către împrumutător a sumei de bani, întrucât contractul este, pe de o parte, unul translativ de proprietate, de esenţa lui fiind posibilitatea conferită împrumutatului de a dispune de suma de bani din chiar momentul acordării împrumutului, iar, pe de altă parte, unul unilateral, care creează obligaţii doar în sarcina împrumutatului (în principal, restituirea împrumutului).

Or, în prezenţa unei asemenea menţiuni exprese inserate în cuprinsul înscrisului constatator prin care părţile au concretizat raportul juridic încheiat, apare evident că lipsa tradiţiunii sumei de bani împrumutate - ca element esenţial, de validitate a contractului de împrumut - este supusă regulilor probatorii generale.

În consecinţă, nefiind vorba despre constatări personale ale agentului constatator, făcute în limita atribuţiilor sale, în legătură cu care este îndeobşte cunoscut că fac dovada până la înscrierea în fals, ci despre o menţiune referitoare la remiterea sumei împrumutate, înscrisă pe baza declaraţiilor părţilor, această clauză contractuală înscrisă în art. 5 din înscrisul autentic face dovada până la proba contrarie.

Însă proba contrarie menţiunii referitoare la remiterea efectivă a sumei împrumutate este supusă, la rându-i, regulilor restrictive reglementate de art. 1191 din C. civ. din 1864, care interzic a se dovedi cu martori "în contra sau peste ceea ce cuprinde actul" (alin. (2), proba testimonială fiind admisibilă numai în cazurile expres şi limitativ reglementate, în care legiuitorul a îngăduit o atare derogare (precum este cazul existenţei unui început de dovadă scrisă, al imposibilităţii preconstituirii probei scrise etc.), nefiind incidentă în speţă vreuna dintre excepţiile de la regulile restrictive în discuţie.

Apreciind contrariul şi reţinând admisibilitatea probei testimoniale pentru a se face dovada contrară chitanţei liberatorii consemnate în art. 5 din contractul de împrumut autentic, care atestă remiterea efectivă a sumei de bani împrumutate, în absenţa afirmării şi probării incidenţei vreuneia dintre excepţiile de la regulile restrictive prevăzute de art. 1191, instanţa de apel (asemenea celei de fond) a încălcat regulile de procedură în materia admisibilităţii probei cu martori, anterior examinate, pronunţând o hotărâre nelegală, sancţionată cu casarea în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., fiind de prisos a examina şi celelalte critici de nelegalitate.

În consecinţă, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 496 şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat şi va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 143 din data de 1 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 08 decembrie 2021.