Rescission of purchase promise agreements: scope of restitution rights for third-party payments and interruption of limitation by implicit acknowledgment.

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 28.01.2020 pe rolul Tribunalului Arad, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând a se dispune rezoluţiunea Promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/16.08.2016 de BNP C. şi a Promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/18.10.2016, pentru neexecutarea obligaţiilor asumate de către pârât, conform art. 1516 alin. (2) lit. b) C. civ. şi, totodată, repunerea în situaţia anterioară, cu obligarea pârâtului la restituirea sumei de 50.000 euro achitate în baza celor două promisiuni de vânzare-cumpărare.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 270/29.10.2020, Tribunalul Arad a respins excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune şi de inadmisibilitate, a admis acţiunea, în sensul că a dispus rezoluţiunea promisiunilor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/16.08.2016 BNP C., respectiv sub nr. x/18.10.2016 şi obligarea pârâtului să restituie reclamantei suma de 50000 euro, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 21.832 RON.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 84/27.05.2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul formulat de către pârâtul B. împotriva sentinţei civile menţionate, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 7.735 RON.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâtul B., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- Instanţa de apel nu a analizat toate motivele de apel invocate, înscrisurile depuse în probaţiune şi nici clauzele celor două promisiuni de vânzare cumpărare, pentru a verifica întinderea angajamentului părţilor şi dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru a cere rezoluţiunea contractelor încheiate, prevăzute de art. 1516 alin. (2) C. civ., respectiv dacă ambele părţi au executat sau nu în totalitate obligaţia asumată prin contract, dacă există o neexecutare imputabilă pârâtului şi dacă acesta a fost pus în întârziere pentru neexecutarea obligaţiei potrivit contractelor încheiate (art. 488 alin. (1) pct. 6).

Astfel, instanţa de apel nu a ţinut cont de apărările pârâtului prin care a susţinut - şi dovedit cu înscrisuri - că motivul întârzierii încheierii contractelor de vânzare cumpărare este justificat şi nu este imputabil acestuia, în condiţiile în care pârâtul, încă din anul 2015, a demarat procedurile administrative pentru schimbarea destinaţiei şi categoriei de folosinţă a terenului, din extravilan în intravilan.

Această întârziere s-a datorat unor împrejurări mai presus de voinţa pârâtului, întrucât procedurile legale administrative pentru efectuarea acestor demersuri sunt de durată, fără a se putea estima durata lor.

Instanţa de apel nu a analizat înscrisurile depuse la dosar pe acest aspect, respectiv: cererea pentru emiterea certificatului de urbanism din data de 21.12.2015; certificatul de urbanism nr. x/8.01.2016, a cărui valabilitate s-a prelungit succesiv, ultima oară la data de 30.07.2021, cu 24 de luni, pentru a se putea obţine toate avizele prevăzute de lege; proiectul nr. 32/2016 pentru schimbarea destinaţiei terenului şi realizarea acestei investiţii, întocmit în luna noiembrie 2016, după încheierea promisiunilor de vânzare cumpărare, în baza căruia a fost emis avizul de oportunitate nr. x din data de 27.10.2017 pentru elaborarea planului urbanistic pentru "Construire zonă de servicii pentru depozitare şi dotări aferente acestora"; PUZ întocmit în mai 2018 - în prezent, finalizat în procent de 98%.

În momentul de faţă, se aşteaptă doar avizul favorabil de la Mediu pentru a se putea depune toate actele la Primăria Macea, în vederea luării hotărârii de schimbare a destinaţiei terenului şi încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică.

În realitate, reclamanta nu a mai dorit să încheie contractele încă din anul 2018, aşa cum rezultă din sms-urile telefonice transmise mandatarului pârâtului, situaţie în care trebuia să i se aplice clauza contractuală potrivit căreia dacă nu va mai fi de acord cu semnarea contractului de vânzare cumpărare, va pierde suma plătită, şi nu să i se admită acţiunea.

Obligaţia pârâtului a fost de transmitere a dreptului de proprietate, iar obligaţia reclamantei a fost de a cumpăra terenul, obligaţii care nu au fost îndeplinite în totalitate de nicio parte, însă se pot îndeplini şi în prezent, situaţie în care reclamanta nu poate avea opţiunea de a cere rezoluţiunea, deoarece şi ea este în culpă contractuală prin neachitarea preţului, integral şi la termenele menţionate în cele două promisiuni.

Totodată, instanţa nu a observat că în conţinutul ambelor promisiuni de vânzare cumpărare este menţionat că, la încheierea lor, reclamanta a avut cunoştinţă că urmau să se efectueze anumite proceduri legale ale căror termene de soluţionare nu depindeau de voinţa pârâtului.

Prin toate înscrisurile depuse la dosar, recurentul a făcut dovada că a efectuat aceste demersuri şi în niciun caz nu a refuzat executarea acestora, astfel că instanţa trebuia să constate neîndeplinirea primei condiţii pentru ca reclamanta să fie îndreptăţită să solicite rezoluţiunea acestor promisiuni.

În ce priveşte a doua condiţie a rezoluţiunii, prin notificarea trimisă de către reclamantă, nu i-a solicitat pârâtului să se prezinte la notar în vederea încheierii contractelor în forma autentică, ci a solicitat să-i achite suma de 53.700 euro reprezentând plăţi efectuate în baza promisiunilor (50.000 euro) şi o parte (3.700 euro) din dublul a sumei care însumează 37.000 euro.

Potrivit art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.

Drept urmare, instanţa era obligată să dispună executarea obligaţiilor în limitele stabilite în contract şi nu cu depăşirea acestor limite, modificând practic conţinutul actelor încheiate, prin aplicarea unei sancţiuni ce nu este prevăzută în cele două promisiuni de vânzare cumpărare.

Daca instanţa de apel ar fi analizat înscrisurile de la dosar, ar fi putut constata că anterior sau ulterior împlinirii termenului stipulat în cele două promisiuni de vânzare cumpărare, reclamanta a stat în pasivitate şi nu a notificat pârâtul să se prezinte la notar în vederea încheierii în forma autentică a contractelor de vânzare cumpărare, ci doar a transmis o notificare prin care îi solicită plata sumei de 53.700 euro reprezentând plăţi efectuate în baza promisiunilor şi o parte din dublul arvunei.

Aceasta notificare nu a fost prevăzută, însă, în actele încheiate de părţi şi, coroborată cu înscrisurile depuse în probaţiune (sms-urile telefonice), dovedeşte că reclamanta este cea care nu mai doreşte încheierea contractelor de vânzare cumpărare în formă autentică, situaţie în care trebuia să i se aplice sancţiunea de a pierde suma plătită în baza acestor promisiuni de vânzare cumpărare, şi nu să primească o sumă pe care nu a dovedit că a plătit-o.

Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că pârâtul a fost notificat - fără, însă, să menţioneze pentru ce a fost notificat - deoarece, potrivit clauzelor contractuale stipulate de părţi, doar în cazul în care vreuna dintre părţi nu se va prezenta la notar pentru autentificarea actului, cealaltă parte poate solicita instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de înstrăinare.

A doua situaţie prevede sancţionarea părţii care nu va mai dori să încheie contractul de vânzare cumpărare în formă autentică şi dacă nu se va putea obţine o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare, atunci vânzătorul promitent va trebui să achite de două ori suma încasată, iar cumpărătorul promitent va pierde suma plătită, dispoziţii contractuale ce se regăsesc la alin. (7) din fiecare promisiune de vânzare cumpărare.

Recurentul a mai susţinut că este vădit eronat considerentul instanţei potrivit căruia pârâtul a recunoscut suma solicitată de către reclamantă, în condiţiile în care această sumă a fost contestată atât la prima instanţă, cât şi la instanţa de apel, inclusiv prin motivele de apel, dar instanţa nu a mai considerat necesar să analizeze acest motiv, după cum a omis şi alte aspecte arătate în motivele de apel.

Astfel, din extrasele de cont depuse în probaţiune, rezultă că au fost efectuate câteva plăţi către pârât şi de către alte persoane care nu sunt părţi în acest dosar: D. (3000 euro la data de 24.11.2019 şi 5000 euro la data de 14.07.2017) şi E. şi F. (6000 euro la data de 07.03.2017), totodată, din promisiunea de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/16.08.2016 rezultă că s-au efectuat plaţi către pârât doar prin virament bancar, iar din conţinutul promisiunii de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x/18.10.2016, rezultă că s-a achitat în numerar suma de 11.000 euro.

În consecinţă, prin decizia atacată s-a încălcat şi principiul îmbogăţirii fără justă cauză, întrucât reclamanta nu poate solicita restituirea sumelor achitate de către terţe persoane care nu sunt părţi în dosar şi nici nu a făcut dovadă că aceste persoane au împuternicit-o să le solicite în instanţă.

Împrejurarea că împuterniciţii reclamantului au declarat că nu se dezic de promisiunile încheiate şi au propus reclamantei încheierea unui act adiţional pentru prelungirea termenelor de valabilitate până la finalizarea PUZ-ului dovedeşte că nu a existat niciodată un refuz din partea pârâtului pentru a-şi îndeplini obligaţiile contractuale, acesta urmând ca la finalizarea PUZ să-i comunice reclamantei data la care urmează să se încheie contractele de vânzare cumpărare în formă autentică.

- Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1270, art. 1345, art. 1669, art. 2500, art. 2537, art. 2517 şi art. 2524 C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8).

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a cere restituirea vreunei sume de bani achitate în baza actelor încheiate, prin decizia recurată s-a considerat în mod greşit că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1669 C. civ., cu motivarea că obiectul acţiunii este acţiunea în rezoluţiune şi nu solicitarea de a se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic.

Raportat la cele două promisiuni de vânzare-cumpărare încheiate, aceste dispoziţii legale, însă, nu puteau fi ignorate, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, instanţa de apel încălcând principiul irevocabilităţii actelor încheiate.

Prin urmare, în aplicarea art. 1669 alin. (2) şi art. 2524 C. civ., dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a face a început să curgă de la data de 31.11.2016 pentru promisiunea de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/16.08.2016 - data până la care ar fi trebuit să se încheie contractul de vânzare cumpărare şi de la data de 01.02.2017, pentru promisiunea de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/18.10.2016.

Dispoziţiile art. 2537 pct. 1 C. civ., reţinute de instanţa de apel pentru respingerea excepţiei prescripţiei, nu sunt incidente în speţă, chiar dacă pârâtul a fost notificat la data de 08.08.2019, atâta vreme cât nu a fost notificat înlăuntrul termenului de 6 luni de la data la care contractele trebuiau încheiate şi nu a avut ca obiect prezentarea la notar în vederea încheierii contractelor în forma autentică, aşa cum s-a prevăzut în cele două convenţii.

Notificarea reclamantei vizează o altă cerere, neprevăzută în contractele încheiate, anume aceea de a achita suma de 53.700 euro reprezentând plaţi efectuate în baza promisiunilor (50.000 euro) şi o parte (3.700 euro) din dublul sumei de 37.000 euro.

Doar în ipoteza în care pârâtul ar fi fost notificat să se prezinte la notar în vederea încheierii contractului în formă autentică şi acesta nu s-a prezentat, reclamanta ar fi fost îndreptăţită să solicite rezoluţiunea contractelor încheiate.

Mai mult decât atât, deşi instanţa era obligată să dispună executarea obligaţiilor în limitele stabilite în contract, prin decizia dată a depăşit aceste limite şi a modificat conţinutul actelor încheiate, prin aplicarea unei sancţiuni neincluse în cele două promisiuni de vânzare cumpărare.

Pe lângă faptul că au fost încălcate dispoziţiile legale menţionate, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 1345 C. civ. prin menţinerea soluţiei primei instanţe prin care s-a dispus rezoluţiunea celor două promisiuni de vânzare-cumpărare şi obligarea pârâtului să restituie reclamantei suma de 50.000 euro.

Din extrasele de cont depuse în probaţiune, se poate constata că plăţile efectuate către pârât au fost efectuate şi de către alte persoane care nu sunt părţi în acest dosar, respectiv de către D. (3000 euro la data de 24.11.2019 şi 5000 euro la data de 14.07.2017), E. şi F. (6000 euro la data de 07.03.2017).

Or, atâta vreme cât însăşi reclamanta a prezentat probe din care a rezultat fără echivoc că nu ea a plătit întreaga suma solicitată, iar persoanele care au efectuat plăţile menţionate nu sunt părţi în proces, este evidentă sporirea patrimoniului acesteia prin diminuarea în aceeaşi măsură a patrimoniului pârâtului, astfel că acţiunea se impunea fi respinsă.

Potrivit clauzelor contractuale inserate în promisiunea de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/16.08.2016, nu s-au efectuat plăţi către pârât în numerar, ci doar prin virament bancar, iar din conţinutul promisiunii de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x/18.10.2016, rezultă că s-a achitat în numerar suma de 11.000 euro.

În plus, în urma încheierii promisiunilor de vânzare cumpărare, reclamanta a notat în cartea funciară o ipotecă legală pentru suma de 27.000 euro şi nu pentru 50.000 euro, cât a solicitat să i se restituie, împrejurare ce rezulta din extrasele CF depuse în probaţiune de către reclamantă.

Prin obligarea pârâtului la restituirea sumei de 50.000 euro către reclamantă, instanţa a încălcat atât principiul forţei obligatorii a contractului şi a modificat conţinutul promisiunilor încheiate, cât şi principiul îmbogăţirii fără justă cauză, cât timp o parte din bani a fost achitată pârâtului de către terţe persoane, străine de cauza dedusă judecaţii, în mod evident cu scopul de a se îmbogăţi fără justă cauză şi de a-l însărăci pe pârât, s-a conchis prin motivele de recurs.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

1. Prin primul motiv de casare, recurentul - reclamant a criticat modul de motivare al deciziei recurate, în evocarea fondului raportului juridic dedus judecăţii, sub două aspecte: îndeplinirea condiţiilor pentru a se pronunţa rezoluţiunea celor două promisiuni de vânzare - cumpărare, respectiv restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul acestor convenţii.

Cu toate că recurentul a invocat doar dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile formulate în privinţa restituirii prestaţiilor se integrează, în realitate, în conţinutul pct. 8 al aceluiaşi art. 488 alin. (1).

Astfel, se reproşează instanţei de apel că, prin restituirea către reclamantă a unor sume de bani achitate de către persoane care nu sunt părţi în dosar şi fără dovada unei împuterniciri din partea acestora pentru a solicita restituirea, s-a permis o îmbogăţire fără justă cauză, cu atât mai mult cu cât este eronată aprecierea instanţei în sensul unei recunoaşteri de către pârât a sumelor solicitate de către reclamantă.

Or, recurentul a reiterat aceste susţineri şi în cadrul celui de-al doilea motiv de casare, dezvoltând argumentele enunţate în primul motiv, ceea ce înseamnă că nu se invocă, de fapt, nemotivarea deciziei recurate, ci modul de aplicare a legii de către instanţa de apel în fundamentarea soluţiei de menţinere în tot a dispoziţiei primei instanţe de restituire a prestaţiilor, în ceea ce priveşte persoana îndreptăţită la restituire, existenţa unei recunoaşteri a pretenţiilor reclamantei şi forţa probantă a acesteia.

Prin urmare, toate susţinerile recurentului pe aceste aspecte vor fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în analiza acelui motiv de recurs.

Cât priveşte îndeplinirea condiţiilor pentru a se pronunţa rezoluţiunea celor două promisiuni de vânzare - cumpărare, Înalta Curte reţine, din considerentele deciziei recurate, că instanţa de apel a confirmat aprecierea primei instanţe, conturată pe baza probelor administrate, conform căreia pârâtul nu şi-a îndeplinit în mod culpabil obligaţiile asumate prin promisiunile de vânzare - cumpărare încheiate între părţi, iar apărările pârâtului referitoare la imposibilitatea de a prevedea durata procedurii de schimbare a destinaţiei terenului şi a categoriei de folosinţă, din extravilan în intravilan, nu se încadrează în sfera cauzelor exoneratoare de răspundere civilă, potrivit art. 1351 şi 1352 C. civ.

În contextul acestui raţionament juridic, fără temei se pretinde în motivarea recursului că instanţa de apel nu ar fi analizat în mod efectiv apărările pârâtului şi nici înscrisurile depuse ca mijloace de probă, cât timp se regăsesc în decizia recurată considerentele pe baza cărora au fost înlăturate susţinerile vizând lipsa culpei în întârzierea obligaţiilor contractuale asumate.

Recurentul nu face nicio referire la aceste considerente şi, cu atât mai puţin, nu aduce nicio critică legalităţii deciziei recurate în privinţa corelaţiei stabilite între lipsa vinovăţiei, ca o condiţie a răspunderii civile delictuale, şi incidenţa uneia dintre cauzele exoneratoare de răspundere prevăzute de art. 1351 şi 1352 C. civ., anume forţa majoră sau cazul fortuit.

În absenţa învestirii instanţei de recurs prin formularea unor asemenea critici, reiterarea apărărilor susţinute în cursul procesului şi referirea la mijloacele de probă administrate nu pot conduce la declanşarea controlului de legalitate al deciziei recurate pe acest aspect, fiind, astfel, suficient, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că instanţa de apel a expus motivele de fapt şi de drept pentru care a considerat că întârzierea - necontestată - în îndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate de către promitentul - vânzător nu este justificată, ci este imputabilă acestuia.

Împrejurarea menţionată în cuprinsul motivelor de recurs, respectiv demararea de către pârât, încă din anul 2015, a procedurilor administrative pentru schimbarea destinaţiei terenului, precum şi a categoriei de folosinţă, din extravilan în intravilan, este lipsită de relevanţă în evaluarea îndeplinirii obligaţiilor contractuale, din moment ce este anterioară promisiunilor de vânzare-cumpărare (încheiate la 16.08.2016 şi 18.10.2016).

Această împrejurare a reprezentat, de altfel, premisa obligaţiei de rezultat asumate şi în considerarea căreia părţile contractante au fixat un anumit termen pentru încheierea contractelor în formă autentică, aceea de a obţine schimbarea efectivă a destinaţiei şi a categoriei de folosinţă, astfel încât, la termenul convenit, vânzarea să vizeze terenuri situate în intravilan, obligaţii ce nu au fost îndeplinite de către pârât.

Cât priveşte susţinerile recurentului referitoare la absenţa unei clauze contractuale privind dreptul reclamantei la rezoluţiunea antecontractelor de vânzare - cumpărare, cu consecinţa unei modificări nepermise de către instanţă a conţinutului raporturilor juridice născute din cele două acte juridice, prin admiterea acţiunii, se observă că acestea reprezintă o reiterare a celor ce au format obiectul excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi considerate drept o apărare de fond.

Instanţa de apel a analizat aceste susţineri, arătând că, în ipoteza în care o parte contractantă nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate, cealaltă parte are un drept de opţiune între invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, solicitarea executării silite a contractului, cu despăgubiri, şi solicitarea rezoluţiunii, de asemenea, cu plata unor despăgubiri.

Aceste considerente relevă faptul că în decizia recurată au fost expuse motivele pentru care a fost înlăturată apărarea pârâtului, nefiind incident, nici din acest punct de vedere, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurentul nu a formulat nicio critică a raţionamentului juridic fundamentat pe dispoziţiile art. 1549 C. civ., ce prevăd dreptul la rezoluţiune, dacă partea nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, dar şi pe prevederile art. 1516 C. civ., care consacră în mod explicit dreptul părţii de a alege între mai multe modalităţi de valorificare a dreptului subiectiv, indicate în alin. (2) al art. 1516 C. civ.

În absenţa învestirii prin motivele de recurs cu legalitatea deciziei recurate din perspectiva modului de aplicare a dispoziţiilor legale incidente, nu există nicio raţiune pentru infirmarea argumentaţiei expuse în decizia recurată şi care justifică îndreptăţirea reclamantei de a cere rezoluţiunea antecontractelor de vânzare - cumpărare.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate şi vor fi respinse ca atare.

2. Prin criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul - reclamant s-a referit la modul de aplicare a legii de către instanţa de apel, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, respectiv restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul celor două promisiuni de vânzare - cumpărare.

Înalta Curte reţine că prin decizia recurată a fost înlăturat motivul de apel vizând respingerea de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu motivarea că, pe de o parte, dreptul de a cere rezoluţiunea unui contract este supus termenului general de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 2517 C. civ., şi nu termenului de 6 luni prevăzut de art. 1669 C. civ., iar, pe de altă parte, în cauză a operat întreruperea prescripţiei, prin notificarea debitorului, fiind îndeplinite condiţiile de aplicare a prevederilor art. 2537 C. civ.

Critica recurentului pe acest aspect este nefondată.

Prioritar, se impune a se observa că, astfel cum reiese din conţinutul întâmpinării depuse la prima instanţă, pârâtul a invocat prescripţia dreptului de a cere restituirea vreunei sume de bani achitate pe temeiul convenţiilor încheiate între părţi.

Aşadar, excepţia nu a vizat dreptul de a cere rezoluţiunea convenţiilor, valorificat prin capătul principal de cerere din acţiunea introductivă, pârâtul raportându-se la capătul de cerere accesoriu, având ca obiect restabilirea situaţiei anterioare desfiinţării celor două promisiuni de vânzare-cumpărare.

Motivele de recurs enunţă aceeaşi excepţie, cadru în care este aplicabil art. 2525 C. civ., potrivit căruia "Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil sau desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul (...)".

Pe acest temei, contrar susţinerilor recurentului, nu numai că prescripţia nu s-a împlinit, dar termenul de prescripţie nici nu a început să curgă, momentul de debut plasându-se după pronunţarea eventuală în cauză a unei hotărâri prin care se dispune rezoluţiunea - instanţa fiind învestită cu o asemenea solicitare -, anume la data rămânerii definitive a acesteia.

Pe de altă parte, însă, instanţa de apel a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu referire la dreptul de a cere rezoluţiunea, iar argumentele dezvoltate prin motivele de recurs au în vedere textele de lege la care s-au raportat considerentele deciziei recurate, chiar dacă, după cum s-a arătat, recurentul a indicat un alt obiect al excepţiei.

În acest context, urmează a se analiza modul de aplicare a legii de către instanţa de apel în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a cere rezoluţiunea actelor juridice încheiate.

În primul rând, sunt nefondate susţinerile recurentului - pârât privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1669 alin. (2) C. civ., ce vizează prescripţia dreptului de a cere instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, prevăzut de alin. (1) din aceeaşi normă.

Norma în discuţie, ce prevede că dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat, instituie o derogare de la regula referitoare la termenul general de 3 ani, cuprinsă în art. 2517 C. civ. şi, totodată, un caz particular în ceea ce priveşte începutul prescripţiei extinctive, expres prevăzut de legiuitor, precum cele enumerate în art. 2524 - 2531 C. civ. (pentru dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau de a face, dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor, dreptul la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive etc.).

Fiind vorba despre o situaţie reglementată în mod explicit prin lege, art. 1669 alin. (2) este de strictă interpretare şi aplicare, respectiv doar pentru acel caz descris în conţinutul său, aplicarea normei neputând fi extinsă, pe cale de interpretare, la alte situaţii neavute în vedere la edictarea sa.

De altfel, în materie de prescripţie, ce relevă o sancţiune civilă constând în stingerea dreptului la acţiune, potrivit art. 2500 C. civ., şi, în acela timp, în situaţiile de excepţie de la regulă, analogia este interzisă, sens în care art. 10 C. civ. prevede în mod expres că "Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege".

Prin urmare, instanţa de apel a făcut o interpretare corectă a dispoziţiilor art. 1669 alin. (2) C. civ., considerând că acestea se aplică exclusiv în situaţia în care instanţa de judecată este învestită cu pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, neavând incidenţă în cazul în care se solicită a se dispune rezoluţiunea, precum în speţă.

Pe de altă parte, împrejurarea că, în cauză, reclamanta a urmărit şi restabilirea situaţiei anterioare, după desfiinţarea convenţiilor încheiate de părţi, nu este de natură să atragă aplicabilitatea art. 1669 alin. (2) C. civ., intermediul art. 2524 C. civ., ce reglementează începutul prescripţiei extinctive în cazul unei acţiuni în executarea obligaţiilor contractuale de a da sau de a face.

Restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul unei convenţii este, în mod evident, subsecventă desfiinţării convenţiei, asigurând restabilirea situaţiei anterioare operării cauzei de ineficacitate a actului juridic, astfel încât nu poate influenţa în vreun fel curgerea prescripţiei extinctive pentru însăşi cauza de ineficacitate.

Atare constatare este valabilă şi atunci când se solicită instanţei concomitent desfiinţarea actului juridic şi restabilirea situaţiei anterioare, pentru că raportul de subordonare dintre aceste operaţiuni juridice rămâne acelaşi, independent de alegerea părţii de a formula un capăt accesoriu de cerere ori de a se adresa instanţei pe cale separată, ulterior desfiinţării acelui act juridic.

În plus, după cum s-a arătat deja, momentul de început al prescripţiei extinctive în ipoteza dreptului la acţiunea prestaţiilor este prevăzut în mod expres de o altă normă, anume art. 2525 C. civ., neexistând, aşadar, vreo raţiune pentru aplicarea art. 2524 C. civ., cu atât mai mult cu cât restabilirea situaţiei anterioare desfiinţării unui act juridic are un temei delictual, şi nu contractual, neintrând, din acest motiv, în domeniul de aplicare al art. 2524 C. civ.

În al doilea rând, se constată că instanţa de apel a considerat în mod corect că dreptul de a cere rezoluţiunea unui contract este supus termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ.

C. civ. nu conţine o dispoziţie specială în privinţa prescripţiei extinctive a acestui drept la acţiune, astfel încât, ţinându-se seama şi de interzicerea analogiei, potrivit art. 10 C. civ., citat anterior, urmează a se aplica regula generală în privinţa termenului de prescripţie.

În al treilea rând, prin decizia recurată s-a făcut aplicarea dispoziţiilor referitoare la întreruperea prescripţiei extinctive, ceea ce înseamnă că s-a acceptat susţinerea pârâtului potrivit căreia prescripţia a început să curgă iniţial anterior datei de 8.08.2019, când pârâtul a fost notificat prin intermediul executorului judecătoresc, chiar dacă nu instanţa de apel nu a fixat momentul de început al prescripţiei ca fiind data la care contractele de vânzare - cumpărare trebuia încheiat, conform promisiunilor de vânzare - cumpărare: 31.11.2016 - în cazul primului antecontract, respectiv 1.02.2017, în cazul celui de-al doilea.

Obiectul contestării prin motivele de recurs l-a reprezentat aprecierea instanţei de apel în sensul că la data de 8.08.2019 a intervenit întreruperea prescripţiei extinctive, cu consecinţa că, în aplicarea art. 2541 alin. (2) C. civ., după întrerupere a început să curgă o nouă prescripţie, neîmplinită până la data formulării cererii de chemare în judecată - 28.01.2020.

Este nefondată critica recurentului şi pe acest aspect, instanţa de apel valorificând în mod corect manifestarea de voinţă a pârâtului exprimată în faţa executorului judecătoresc şi consemnată în procesul-verbal întocmit de către acesta la data de 8.08.2019.

În conformitate cu art. 2537 pct. 1 C. proc. civ., prescripţia se întrerupe "printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia".

De asemenea, art. 2538 C. civ. prevede că "(1) Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită. (2) Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea".

Instanţa de apel a reţinut, în mod necontestat, că, la data de 8.08.2019, pârâtul a declarat în faţa executorului judecătoresc că nu se dezice de promisiunile încheiate şi a avansat propunerea de încheiere a unui act adiţional pentru prelungirea termenelor de valabilitate.

Or, asemenea declaraţii relevă recunoaşterea de către pârât a dreptului reclamantei creditoare la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiilor asumate prin antecontractele de vânzare - cumpărare, din moment ce acesta nu s-a "dezis" de obligaţiile asumate prin cele două acte juridice şi a solicitat creditoarei un nou termen de plată.

De altfel, susţinerile recurentului - pârât pe acest aspect sunt contradictorii, în condiţiile în care recurentul a invocat, pe de o parte, efectuarea de demersuri pentru executarea propriilor obligaţii în baza promisiunilor de vânzare-cumpărare, dar a negat, pe de altă parte, că ar fi avut loc o manifestare de voinţă cu efect întreruptiv al prescripţiei, cu toate că, potrivit art. 2537 alin. (1) şi art. 2538 C. civ., citate anterior, prescripţia se întrerupe atât printr-un act voluntar de executare, dar şi prin recunoaşterea tacită a dreptului subiectiv, care poate rezulta, printre altele, din plata parţială a datoriei şi solicitarea unui termen de plată.

Manifestarea de voinţă exprimată de către pârât în faţa executorului judecătoresc la data de 8.08.2019 este concordantă cu poziţia sa anterioară acestei date, în executarea promisiunilor de vânzare-cumpărare, arătată chiar de către pârât, reflectând, aşadar, o recunoaştere a dreptului reclamantei la îndeplinirea de către cocontractant a obligaţiilor asumate prin actele juridice.

Contrar susţinerilor recurentului, este lipsită de relevanţă pentru chestiunea întreruperii prescripţiei împrejurarea că, prin notificarea adresată prin intermediul executorului judecătoresc, intimata - reclamantă nu i-a pus acestuia în vedere să se prezinte la notar pentru încheierea contractelor în formă autentică, ci a solicitat restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de preţ al vânzării.

Calificarea manifestării de voinţă a debitorului în sensul unei recunoaşteri a dreptului creditorului depinde în mod esenţial de conţinutul actului ce materializează voinţa debitorului. În mod evident, această manifestare poate fi influenţată de diferiţi factori subiectivi sau obiectivi, dar recurentul nu a pretins că, în cauză, ar fi exprimat o altă poziţie decât cea consemnată în procesul-verbal al executorului judecătoresc în ipoteza în care reclamanta l-ar fi notificat cu o altă solicitare, pentru a fi relevant, din acest punct de vedere, obiectul notificării.

În consecinţă, faţă de cele expuse, urmează a fi respinsă critica recurentului referitoare la legalitatea menţinerii, prin decizia recurată, a soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Înalta Curte constată, însă, că sunt fondate, în parte, criticile referitoare la restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul celor două promisiuni de vânzare - cumpărare.

Prima instanţă a dispus, odată cu rezoluţiunea celor două promisiuni de vânzare-cumpărare, obligarea pârâtului la restituirea sumei de 50.000 euro, dovedită a fi fost achitată de către reclamantă în baza acestor acte juridice, iar instanţa de apel a respins apelul pârâtului ca nefondat.

Aşadar, restituirea prestaţiilor a fost dispusă ca efect al rezoluţiunii, fiind pe deplin aplicabile prevederile art. 1554 alin. (1) teza a doua C. civ., potrivit cărora "Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite".

În acelaşi timp, însă, sunt aplicabile în completare şi dispoziţiile titlului VIII "Restituirea prestaţiilor" din reglementarea C. civ. în materia obligaţiilor, art. 1635 enumerând printre cauzele restituirii şi desfiinţarea cu efect retroactiv a unui act juridic.

În conformitate cu art. 1636 C. civ., "Dreptul la restituire aparţine celui care a efectuat prestaţia supusă restituirii sau, după caz, unei alte persoane îndreptăţite, potrivit legii".

Pe acest temei, instanţa de judecată învestită cu solicitarea de restituire a prestaţiilor trebuie să cerceteze nu numai dacă s-au efectuat prestaţiile pretinse, dar şi împrejurarea dacă reclamantul este îndreptăţit la restituire, în ipoteza în care nu este persoana care a efectuat prestaţiile pretinse.

În cauză, pârâtul B. a contestat chiar prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe îndreptăţirea reclamantei la restituirea întregii sume de bani pretinse, poziţie procesuală ce a fost reiterată în căile de atac.

Din această perspectivă, pârâtul a învederat că reclamanta a achitat un avans din preţul vânzării, chiar la data semnării antecontractului, în cazul celui încheiat la data de 18.10.2016, fie imediat după aceea, în cazul primei promisiuni de înstrăinare. De altfel, ipoteca legală a fost instituită pentru suma de bani achitată cu acest titlu.

Or, înscrisurile depuse în probaţiune de către reclamantă relevă efectuarea unor plăţi şi de către terţi (D.- 3000 euro la data de 24.11.2019 şi 5000 euro la data de 14.07.2017, E. şi F. - 6000 euro la data de 7.03.2017).

Înalta Curte constată că, deşi pârâtul a reiterat aceste susţineri prin motivele de apel, prin decizia recurată nu a fost analizată situaţia plăţilor efectuate, din perspectiva îndreptăţirii reclamantei la restituire şi a dispoziţiilor legale incidente, nefiind expus niciun considerent care să releve o analiză efectivă a apărărilor pârâtului pe acest aspect.

Împrejurarea menţionată în considerentele deciziei, anume aceea că pârâtul nu a contestat validitatea înscrisurilor depuse la dosar, nu justifică eo ipso admiterea pretenţiilor reclamantei şi cu referire la plăţile efectuate de alte persoane. Atare poziţie procesuală poate semnifica o recunoaştere a încasării sumelor de bani respective, dar în niciun caz şi o confirmare a îndreptăţirii reclamantei la restituirea acestora, din moment ce aceasta a fost contestată în mod neechivoc.

În acest context, în raport de prevederile art. 1636 C. civ. şi ale art. 249 C. proc. civ., revenea reclamantei sarcina dovedirii efectuării plăţilor de către terţi pentru stingerea datoriei sale către pârât, aşadar, în considerarea raporturilor juridice născute între părţile din prezenta cauză în temeiul celor două promisiuni de vânzare-cumpărare.

O asemenea constatare se impune şi prin raportare la procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 8.08.2019, anterior sesizării instanţei de judecată.

Manifestarea de voinţă a pârâtului, astfel consemnată, este suficientă pentru a conduce la o întrerupere a cursului prescripţiei, faţă de dispoziţiile art. 2357 alin. (1) şi art. 2538 C. civ., potrivit celor expuse anterior, însă, în privinţa altor aspecte decât cele al căror efect este reglementat în mod expres, inclusiv în privinţa plăţilor efectuate cu titlu de preţ al vânzării, eventuala recunoaştere nu ar putea reprezenta altceva decât o mărturisire extrajudiciară, respectiv un fapt supus aprecierii judecătorului, potrivit regulilor generale de probaţiune, astfel cum prevede art. 350 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, concluzia instanţei asupra îndreptăţirii reclamantei la restituirea sumei de bani ce depăşeşte contravaloarea avansului din preţul vânzărilor nu se poate fundamenta doar pe eventuala mărturisire extrajudiciară a pârâtului, ci trebuie să releve o apreciere coroborată a probelor, în conformitate cu art. 264 C. proc. civ., ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că este fondată critica recurentului referitoare la restituirea prestaţiilor, din perspectiva sumelor de bani achitate de către alte persoane decât reclamanta, motiv pentru care va admite recursul pârâtului B. şi, în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, avându-se în vedere şi caracterul unitar al apelului, care împiedică o casare parţială a deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei civile nr. 84 din data de 27 mai 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2021.