Property buyer liable for underpaid cadastral registration tariff with fiscal penalties; appeal rejected

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cauzei

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă la 13 iulie 2018, dosar nr. x/2018, reclamantul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Mureş a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. la stingerea debitului, a dobânzii şi penalităţilor de întârziere prin virarea sumei datorate de 273.569 RON în contul ANCPI.

A invocat în drept Legea nr. 7/1996, Ordinul MAI nr. 39/2009, Ordinul nr. 309/2010.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive, respinse prin încheierea din 21.09.2019.

2. Hotărârea Tribunalului Mureş

Prin sentinţa nr. 308 din 7 martie 2019, Tribunalul Mureş, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de reclamantul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Mureş.

3. Hotărârea Curţii de Apel Târgu Mureş

Prin decizia nr. 258 din 9 iulie 2020, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul declarat de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Mureş împotriva sentinţei nr. 308 din 7 martie 2019, pronunţate de Tribunalul Mureş, secţia civilă. A schimbat în tot hotărârea atacată şi a admis acţiunea formulată de reclamant, obligând-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 258.111 RON, reprezentând diferenţă de tarif pentru servicii de intabulare a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Târgu-Mureş, str. x, la care se vor adăuga dobânzi şi penalităţi calculate de la data scadenţei şi până la data plăţii.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 258 din 9 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, astfel cum este formulat şi, în consecinţă, casarea hotărârii atacate, iar, în condiţiile art. 497 alin. (1) C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Târgu Mureş.

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 21 septembrie 2020, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel, în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, a aplicat greşit dispoziţiile art. 9 alin. (13)1 din Legea nr. 7/1996, din perspectiva subiectului de drept care are obligaţia calculării tarifului, a colectării şi virării acestuia (notarul public) şi a subiectului de drept care trebuie să se conformeze dispoziţiilor celui dintâi (beneficiarul), care nu poate achita altă sumă faţă de cea stabilită.

Astfel, raportul juridic nu este stabilit direct între beneficiar şi OCPI, ci este mediat de către notarul public. Beneficiarul nu poate achita nici mai mult, nici mai puţin decât este stabilit de către notarul public. Textul indicat stabileşte neechivoc posibilitatea notarilor publici de a încasa tarifele percepute de către OCPI, urmând ca raportul juridic cu privire la plata tarifului cuvenit să fie stabilit între OCPI şi notar. Participarea acestuia în acest mecanism juridic nu poate fi omisă, în condiţiile reţinute în hotărârea recurată. Art. 9 alin. (13)1 din Legea nr. 7/1996 nu distinge între situaţiile create pretorian de către instanţa de apel, nu vizează exclusiv ipoteza în care notarul public încasează tariful şi nu îl virează, ci şi atunci când nu virează integral tariful datorită unei greşeli de calcul. Or, interpretarea dată de instanţa de apel lipseşte de aplicare dispoziţiile citate.

În opinia recurentei-pârâte, intimatul-reclamant trebuia să procedeze la recuperarea pretinsului prejudiciu de la notarul public ce avea obligaţia virării diferenţei de tarif. În condiţiile în care legea prevede o procedură specială de recuperare a diferenţei de tarif neîncasat, acest demers judiciar se prezintă ca inadmisibil.

Recurenta-pârâtă a arătat că aceleaşi considerente determină şi greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Totodată, a învederat că, în speţă, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 23 din Legea nr. 7/1996, prin raportare la Anexa 1 din Ordinul MAI nr. 39/2009. A susţinut că nu rezultă că edificiile cu destinaţia de hotel, restaurant şi sală de conferinţă fac parte din categoria clădirilor comerciale.

În cauză, recurenta-pârâtă a contestat valoarea de înscris legal doveditor a raportului de evaluare active imobiliare B. S.A. de care s-a prevalat intimatul-reclamant pentru a justifica încadrarea în categoria amintită.

Or, din prevederile art. 23 din Legea nr. 7/1996 reiese că destinaţia bunului se stabileşte prin cartea funciară, prin urmare documentul legal în accepţiunea definiţiei date de expertiza camerei notarilor publici neputând fi decât cartea funciară. Alternativ, se putea proceda la administrarea unei expertize tehnice de specialitate, aspect nesolicitat de intimatul-reclamant. Prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a dat caracter de înscris legal doveditor unui raport de expertiză care nu a fost administrat în condiţii de contradictorialitate, or, suprafaţa spaţiilor şi destinaţia acestora nu poate fi stabilită decât prin înscrisuri legale, însă astfel de scripte nu au fost depuse la dosar. A menţionat că, în vederea stabilirii destinaţiei bunului, intimatul-reclamant trebuia să se procedeze conform art. 34 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 7/1996 şi să identifice suprafaţa arondată destinaţiei înscrise în CF, însă curtea a încălcat art. 23 din acest act normativ, prin raportare la Anexa 1 a Ordinului MAI nr. 39/2009 şi art. 34 alin. (3) şi (4) din lege.

Mai mult, în condiţiile în care nu s-a stabilit în niciun moment caracterul corect al tarifului, deşi recurenta-pârâtă a contestat calculaţia, hotărârea instanţei de apel este nemotivată, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a criticat şi greşita interpretare a art. 1 alin. (2) din Ordinul MAI nr. 39/2009 în momentul în care instanţa de apel a concluzionat că acest articol conferă natura acţiunii. A arătat că Decizia nr. 13/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit că mecanismul răspunderii civile delictuale este mecanismul de drept comun la care entitatea audiată poate recurge în vederea recuperării prejudiciului constatat de Curtea de Conturi. În speţă, însă, curtea a confundat obiectul acţiunii cu temeiul acestuia. Art. 1 alin. (2) din Ordinul MAI nr. 39/2009 poate constitui temeiul acţiunii, însă obiectul acestuia rămâne acela de acţiune în răspundere delictuală, motiv pentru care instanţa de apel trebuia să procedeze la verificarea îndeplinirii condiţiilor atragerii acestei instituţii în sarcina recurentei-pârâte. De altfel, precaritatea şi caracterul eronat al analizei juridice a judecătorului de apel reiese din menţiunea conform căreia este lipsit de relevanţă faptul că eroarea de calcul nu a fost sesizată la acel moment, o astfel de împrejurare neputând constitui un impediment pentru recuperarea integrală de la beneficiari a contravalorii serviciilor publice prestate. Această concluzie denotă lipsa oricărei analize cu privire la obiectul acţiunii, culpă, obligaţia de plată, mai mult interpretarea instanţei de apel nu este doar greşită, ci este abuzivă.

Prin obligarea la plata dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere aferente diferenţei de tarif, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material. Dată fiind natura pretenţiei (care nu are natură fiscală, în condiţiile în care nu este aplicabilă procedura prevăzută de art. 9 alin. (13)1 din Legea nr. 7/1996), instanţa de apel nu putea obliga recurenta-pârâtă la plata penalităţilor şi a dobânzilor potrivit Codului de procedură fiscală. În orice caz, neplata la termen a acestor dobânzi şi penalităţi nu s-a datorat recurentei-pârâtă. Or, obligarea acesteia la plata obligaţiei principale nu atrage ipso facto obligarea la plata de penalităţi.

5. Întâmpinarea

Intimatul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Mureş a formulat întâmpinare 30 septembrie 2021, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 30 septembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 258 A din 9 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 25 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/23 noiembrie 2017 de notarul public C., recurenta-pârâtă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren şi construcţii înscris în C.F. nr. x Târgu Mureş.

Ulterior, prin cererea înregistrată la intimatul-reclamant sub nr. z/24 noiembrie 2017, notarul public a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra acestui imobil în cartea funciară, iar prin O.P. nr. x din 23 noiembrie 2017, recurenta-pârâtă a achitat taxa pentru prestarea serviciului, în sumă de 172.480 RON, astfel cum a fost stabilită de notar.

În baza Raportului nr. x/9 februarie 2018 întocmit de auditorii Camerei de Conturi Mureş a fost emisă Decizia nr. 3/9 martie 2018, prin care s-a constatat că au fost diminuate cu suma de 258.011 RON veniturile proprii legal cuvenite din prestări de servicii, ca urmare a stabilirii eronate a tarifului pentru intabularea în favoarea recurentei-pârâte a dreptului de proprietate asupra unui imobil situat în municipiul Tg. Mureş, str. x, prin încadrarea acestuia la o altă destinaţie decât cea prevăzută în expertiza Camerei Notarilor Publici, în baza căreia a fost stabilită valoarea sa de piaţă.

De asemenea, s-a reţinut că au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (1) din Ordinul MAI nr. 39/2009 privind aprobarea tarifelor pentru serviciile furnizate de Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi unităţile sale subordonate, art. 29 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, pct. II.I şi pct. III.2 din Ordinul nr. 309/2010 pentru aprobarea Protocolului de colaborare încheiat între Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România privind modul de efectuare a operaţiunilor de publicitate imobiliară, în aplicarea Legii nr. 7/1996, aprobat prin Ordinul ANCPI nr. 309/2010.

Prin urmare, s-a stabilit în sarcina conducătorului instituţiei publice auditate, obligaţia constând în "aplicarea măsurilor legale în vederea încasării veniturilor stabilite suplimentar în timpul misiunii de audit, reprezentând tarif pentru servicii de intabulare a dreptului de proprietate … şi obligaţiile fiscale accesorii, actualizate la data încasării debitelor".

Prin cererea de faţă se urmăreşte recuperarea unei diferenţe de tarif neachitate de către recurenta-pârâtă pentru prestarea serviciului de intabulare a dreptului de proprietate în cartea funciară, tarif care ar fi datorat în baza prevederilor art. 1 alin. (2) din Ordinul MAI nr. 39/2009.

Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii prezentului demers judiciar, instanţa de apel a reţinut că nu sunt incidente prevederile art. 9 alin. (13)1 din Legea nr. 7/1996, deoarece această reglementare vizează doar ipoteza în care notarii publici nu virează tarifele încasate, în termenul şi în condiţiile prevăzute la alin. (13), or, situaţia reclamată în cauză se referă la achitarea de către beneficiarul intabulării a unui tarif într-un cuantum mai mic decât cele legal datorat.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta-pârâtă a arătat că norma invocată nu distinge în raport de subiectului de drept care are obligaţia calculării, colectării şi virării tarifului (notarul public) şi beneficiarul, cel care trebuie să se conformeze dispoziţiilor celui dintâi, aceasta deoarece raportul juridic nu este stabilit direct între beneficiar şi OCPI, ci este mediat de către notarul public.

Critica nu este fondată.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 9 alin. (13)-(13)3 din Legea nr. 7/1996 în forma în vigoare la data promovării litigiului pendinte, "(13) Tarifele pentru cererile având ca obiect furnizarea serviciilor prestate de Agenţia Naţională şi unităţile sale subordonate pot fi încasate de notarii publici în numele şi pe seama Agenţiei Naţionale . . . . . . . . . .Tarifele încasate de notarii publici în contul biroului notarial, în condiţiile prezentei legi, prin oricare dintre mijloacele prevăzute anterior sunt virate, până la data de 25 a lunii următoare, în contul Agenţiei Naţionale, deschis la Trezoreria Statului, conform evidenţelor ţinute de biroul notarial . . . . . . . . . .(13^1) În cazul în care notarii publici nu virează tarifele încasate, în termenul şi în condiţiile prevăzute la alin. (13), tarifele, inclusiv accesoriile aferente acestora, se stabilesc prin decizia oficiului teritorial, semnată de director şi de contabilul-şef, avizată de legalitate. Decizia oficiului teritorial constituie titlu executoriu, iar executarea silită se efectuează cu respectarea prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare. (13^2) Pentru neachitarea tarifelor încasate de către notarii publici la termenul prevăzut la alin. (13), se aplică dispoziţiile Legii nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, pentru creanţele datorate bugetului de stat. (13^3) Tarifele prevăzute de prezenta lege sunt creanţe bugetare asimilate creanţelor fiscale".

Norma juridică are în vedere situaţia în care notarul public, cel care intermediază raportul juridic dintre beneficiar, în cazul de faţă recurenta-pârâtă, şi unitatea subordonată a Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, respectiv intimatul-reclamant, nu virează tarifele încasate de la beneficiar pentru cererile având ca obiect furnizarea serviciilor prestate de Agenţia Naţională, iar nu ipoteza în care beneficiarul a achitat cu acest titlu o sumă mai mică faţă de valoarea stabilită potrivit legii (chiar şi atunci când aceasta a fost determinată eronat de către intermediar - notarul public). De altfel, pentru neachitarea la termen a tarifelor încasate de către notarul public, se aplică dispoziţiile Legii nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, pentru creanţele datorate bugetului de stat urmând a se proceda la executarea silită a celui ce a intermediat, în baza titlului executoriu emis, decizia oficiului teritorial.

În speţă, însă, se solicită obligarea S.C. A. S.R.L. la stingerea debitului, a dobânzii şi penalităţilor de întârziere prin virarea sumei datorate de 273.569 RON în contul ANCPI, respectiv a diferenţei de tarif datorat, dar neîncasat de notarul public C. pentru înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului achiziţionat de această parte prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/23 noiembrie 2017.

Or, recurenta-pârâtă este beneficiara serviciului privind înscrierea imobilului în cartea funciară, astfel încât aceasta datorează şi diferenţa dintre tariful datorat şi cel încasat, tarif datorat conform art. 1 alin. (2) din Ordinul MAI nr. 39/2009, potrivit cărora "persoanele fizice şi juridice care solicită prestarea serviciilor prevăzute de prezentul ordin au obligaţia de plată a tarifelor, cu excepţia situaţiilor în care prin lege se prevede în mod expres exceptarea de la plata acestora".

Susţinerea recurentei-pârâte în sensul că intimatul-reclamant trebuia să procedeze la recuperarea pretinsului prejudiciu de la notarul public ce avea obligaţia virării diferenţei de tarif nu poate fi primită, întrucât această diferenţă nu a fost stabilită şi încasată în concret de notarul public pentru a se putea urma procedura specială reglementată de Legea nr. 7/1996 în cazul în care suma pretinsă nu ar fi fost virată în contul ANCPI.

Prin Ordinul nr. 39 din 6 aprilie 2009 privind aprobarea tarifelor pentru serviciile furnizate de Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi unităţile sale subordonate şi a taxei de autorizare pentru persoanele care realizează lucrări de specialitate din domeniile cadastrului, geodeziei şi cartografiei s-au aprobat tarifele pentru serviciile furnizate de agenţie şi de unităţile sale subordonate, care au fost prevăzute în anexa nr. 1, iar, potrivit alin. (2) al art. 1 din ordin, "Persoanele fizice şi juridice care solicită prestarea serviciilor prevăzute de prezentul ordin au obligaţia de plată a tarifelor, cu excepţia situaţiilor în care prin lege se prevede în mod expres exceptarea de la plata acestora".

Conform art. 2 alin. (1) şi (2) din ordin, "(1) Tarifele prevăzute în anexa nr. 1 se achită de către solicitant sau de către orice altă persoană interesată, dacă părţile convin astfel. (2) Tarifele prevăzute în anexa nr. 1 se încasează anticipat înregistrării cererilor pentru furnizarea serviciilor solicitate".

Prin urmare, cel ce datorează tariful pentru înscrierea imobilului în cartea funciară este proprietarul bunului, în temeiul dispoziţiilor anterior citate, iar eventualul calcul eronat ca urmare a încadrării imobilului la o altă destinaţie decât cea prevăzută de Camera Notarilor Publici nu poate fi opus celui care intermediază serviciul furnizat de Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi de unităţile sale subordonate. Tariful în cauză se achită de către solicitant şi se încasează anticipat înregistrării cererilor pentru furnizarea serviciilor solicitate.

Din această perspectivă, conform textelor de lege sus indicate, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă are calitate procesual pasivă în cauză, fiind beneficiarul înscrierii dreptului său de proprietate în cartea funciară, respectiv a serviciului prestat de intimatul-reclamant.

Ca atare, nu sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 23 din Legea nr. 7/1996 prin raportare la Anexa 1 din Ordinul nr. 39/2009, întrucât nu rezultă din raportul de evaluare active imobiliare că edificiile cu destinaţia de hotel, restaurant şi sală de conferinţă fac parte din categoria clădirilor comerciale şi, în plus, a fost contestată valoarea de înscris legal doveditor a raportului de evaluare active imobiliare B. S.A. de care s-a prevalat intimatul-reclamant pentru a justifica încadrarea în categoria amintită. A susţinut, de asemenea, că destinaţia bunului se stabileşte prin cartea funciară, iar, în cauză, nu s-a administrat o expertiză tehnică de specialitate, pentru a se identifica destinaţia conform art. 34 alin. (3) şi alin. (4) din acelaşi act normativ.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a constatat că diferenţa de tarif la plata căreia se solicită a fi obligată pârâta a fost determinată de încadrarea eronată în categoria "construcţii industriale, de prestări servicii, de depozitare" a unei părţi din imobilul achiziţionat de aceasta, respectiv a construcţiilor C1 - hotel, C19 - restaurant şi C20 - sală de conferinţă, care, potrivit expertizei întocmite de Camera Notarilor Publici Mureş, trebuiau încadrate la categoria "clădiri comerciale, administrative (clădiri de birouri)" şi tarifate la o valoare de 3.700 RON/mp (fiind situate în zona B), iar nu la valoarea de 1.100 RON/mp - corespunzătoare spaţiilor de "prestări servicii", cum greşit s-a procedat. Totodată, a apreciat că, dacă valoarea din act este mai mică decât valoarea de circulaţie a bunurilor imobile stabilită prin expertiză de camerele notarilor publici sau nu este disponibilă, procentul de tarifare se aplică la aceasta din urmă, iar, în vederea stabilirii valorii de piaţă a construcţiilor nerezidenţiale, acestea au fost grupate prin expertiză în trei categorii:

"clădiri comerciale, administrative (clădiri de birouri)"; "construcţii industriale, de prestări servicii, de depozitare"; "construcţii agricole", fiind evident că cele cu destinaţia de hotel, restaurant şi sală de conferinţă fac parte din prima categorie.

Cu referire la această critică, Înalta Curte observă că argumentele invocate de recurenta-pârâtă nu pot fi cenzurate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind, în realitate, critici de netemeinicie, legate de situaţia de fapt în raport de care s-a procedat la încadrarea şi stabilirea destinaţiei imobilului pentru care s-a calculat tariful datorat în temeiul Legii nr. 7/1996.

În speţă, recurent-pârâtă contestă raportul de evaluare active imobiliare, respectiv o probă administrată în cauză, sub aspectul conţinutului său, în ceea ce priveşte destinaţia unei părţi din imobilul achiziţionat de aceasta, chiar dacă face trimitere la dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 7/1996 şi Anexa 1 din Ordinul nr. 39/2009.

Aşa cum rezultă din art. 23 din Legea nr. 7/1996, care defineşte conţinutul cărţii funciare, partea I a cărţii, referitoare la descrierea imobilelor, va cuprinde şi "suprafaţa imobilului, reieşită din măsurători cadastrale, destinaţia, adresa administrativă, categoriile de folosinţă şi, după caz, construcţiile". Aceasta nu înseamnă că destinaţia bunului este stabilită de cartea funciară, ci că această evidenţă va face vorbire şi despre categoria construcţiilor înscrise în această, categorie ce rezultă din înscrisurile în baza cărora se solicită intabularea.

În acest context, invocarea art. 34 alin. (3) şi (4) din Ordinul nr. 39/2009 nu subzistă.

De altfel, recurenta-pârâtă recunoaşte că a contestat calculaţia şi arată că în niciun moment instanţa de apel nu a stabilit caracterul corect al tarifului, aşadar invocă chestiuni legate de interpretarea probelor, care nu mai pot fi analizate în recurs.

Din această perspectivă, în opinia acesteia hotărârea instanţei de apel este şi nemotivată, însă Înalta Curte apreciază că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primit, decizia recurată fiind redactată în concordanţă cu exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a criticat şi greşita interpretare a art. 1 alin. (2) din Ordinul MAI nr. 39/2009 în momentul în care instanţa de apel a concluzionat că acest articol conferă natura acţiunii deduse judecăţii şi a învederat că, raportat şi la Decizia nr. 13/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obiectul acesteia rămâne acela de acţiune în răspundere delictuală, motiv pentru care instanţa de apel trebuia să procedeze la verificarea îndeplinirii condiţiilor atragerii acestei instituţii în sarcina recurentei-pârâte.

În cauză, instanţa de apel, după prezentarea contextului factual care a determinat demersul juridic iniţiat de către reclamant, a reţinut că rezultă din ansamblul considerentelor şi prevederilor legale expuse în motivarea acţiunii că se urmăreşte recuperarea unei diferenţe de tarif neachitate de către pârâtă pentru prestarea serviciului de intabulare a dreptului de proprietate în cartea funciară, tarif datorat în baza prevederilor art. 1 alin. (2) din Ordinul MAI nr. 39/2009.

Drept consecinţă, a considerat că tribunalul a analizat în mod greşit cererea prin raportare la întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, întrucât motivarea acesteia permitea identificarea temeiului juridic relevant.

În opinia Înaltei Curţi, această calificare a obiectului cererii de chemare în judecată este corectă, intimatul-pârât invocând dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 39/2009, în vederea stingerea debitului, a dobânzii şi penalităţilor de întârziere datorate pentru serviciul prestat, iar nu o faptă care să atragă răspunderea civilă delictuală a recurentei-pârâte.

Cât priveşte calculul penalităţilor, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a reţinut eronat că sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură fiscală, întrucât obligaţia principală este civilă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile art. 174 alin. (1) şi (5) coroborat cu art. 176 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală, obligând pârâta să suporte şi dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente diferenţei de tarif menţionate, calculate de la data scadenţei şi până la data plăţii efective a debitului.

Or, potrivit art. 133 din Legea nr. 7/1996, "Tarifele prevăzute de prezenta lege sunt creanţe bugetare asimilate creanţelor fiscale", astfel că le sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 174 alin. (1) şi (5), respectiv art. 176 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În înţelesul Codului de procedură fiscală, creanţa fiscală principală semnifică dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea sumelor cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege, iar creanţă fiscală accesorie dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor sau majorărilor aferente unor creanţe fiscale principale, precum şi dreptul contribuabilului de a primi dobânzi, în condiţiile legii.

Cum recurenta-pârâtă este debitoarea unei creanţe fiscale principale, constând în diferenţa de tarif datorat conform art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 39/2009, aceasta datorează dobânzi calculate potrivit art. 174 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 207/2015, respectiv penalităţi de întârziere stabilite conform art. 176 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ.

Obligaţia prevăzută de Legea nr. 7/1996 de plată a tarifelor pentru cererile având ca obiect furnizarea serviciilor prestate de Agenţia Naţională şi unităţile sale subordonate este una fiscală, fără a avea relevanţă, pentru natura juridică a acestei obligaţii, dispoziţiile art. 9 alin. (13)3 din lege, care se referă, aşa cum s-a arătat anterior, doar la încasarea sumelor aferente prevăzute de Ordinul nr. 39/2009 în vederea furnizării serviciilor prestate în domeniul specific de activitate al intimatului-reclamant.

În ceea ce priveşte susţinerea conform căreia neplata la termen a dobânzilor şi penalităţilor nu s-a datorat culpei recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că în materie fiscală accesoriile curg de drept de la data scadenţei fiscale neachitate, cătâ vreme acestea au un izvor legal, nu delictual, neprezentând relevanţă forma vinovăţiei ca element al răspunderii civile delictuale.

Pentru toate aceste considerente, potrivit art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 258/A din 9 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 258/A din 9 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 noiembrie 2021.