Validity of reparatory measure disposition based on assignment of non-notified co-heir’s statutory share under agrarian restitution law

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2021

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 1 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., F., Primarul General al Municipiul Bucureşti şi Prefectul Municipiului Bucureşti, anularea dispoziţiei nr. 9211 din 30 noiembrie 2007, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001, ce vizează acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 9.167 mp, situat în Bucureşti, Şos. x, actuală Căpriorilor nr. 2-4 (autobaza RATB Băneasa); repunerea părţilor în situaţia anterioară; constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune autentificat sub nr. x din 1 martie 2007 de Biroul Notarului Public G., pentru lipsa obiectului; constatarea nulităţii absolute a contractului subsecvent de cesiune nr. x din 12 octombrie 2007, încheiat la acelaşi birou notarial, cu cheltuieli de judecată.

La 9 noiembrie 2015, pârâţii C., D. şi E. au formulat cereri reconvenţionale, prin care au solicitat constatarea nulităţii absolute, pentru frauda la lege, a dispoziţiei nr. 10512 din 19 mai 2008 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti în favoarea reclamanţilor A. şi B.. Totodată, au depus şi întâmpinări, prin care au invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, având în vedere că reclamanţii au calitatea de terţi faţă de dispoziţia nr. 9211 din 30 noiembrie 2007 şi faţă de celelalte acte a căror anulare o cer, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în a ataca în instanţă actele indicate, faţă de care sunt terţi, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în raport cu primul petit al cererii de chemare în judecată, întrucât nu sunt părţi în dispoziţia atacată de reclamanţi, şi excepţia lipsei de interes, deoarece reclamanţii nu justifică un interes legitim.

Prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, pârâtul Prefectul Municipiului Bucureşti a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Reclamanta B. a precizat temeiul de drept al acţiunii, valoarea măsurilor reparatorii ce fac obiectul dispoziţiei nr. 9211 din 30 noiembrie 2007 şi valoarea drepturilor transmise prin contractele de cesiune atacate.

La 9 noiembrie 2016, pârâta F. a formulat întâmpinare la cererea principală, invocând excepţia lipsei de interes în promovarea acesteia.

Pârâtul-reclamant E. a precizat, la 6 ianuarie 2017, cererea reconvenţională, solicitând constatarea nulităţii absolute, pentru fraudă la lege, a dispoziţiei nr. 10512 din 19 mai 2008 emise în favoarea reclamanţilor A. şi B..

Reclamanta B. a formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei de interes în formularea cererii reconvenţionale de către pârâţii-reclamanţi C., D. şi E..

Prin încheierea din 15 noiembrie 2016, tribunalul a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D. faţă de capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 9211 din 30 noiembrie 2007 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului E. faţă de capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune autentificat de BNP G., sub nr. x din 1 martie 2007, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Prefectul Municipiului Bucureşti şi a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 21 februarie 2017, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii, cererile reconvenţionale formulate de pârâţii-reclamanţi C., D. şi E. fiind respinse.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti:

Prin sentinţa nr. 467 din 5 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D. faţă de capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 9211 din 30 noiembrie 2007 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului E. faţă de capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune autentificat de BNP G. sub nr. x din 1 martie 2007. A admis, în parte, cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., F., Primarul General al Municipiul Bucureşti şi Prefectul Municipiului Bucureşti, astfel cum a fost precizată. A respins capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune autentificat de BNP G. sub nr. x din 1 martie 2007 şi a contractului de cesiune de drepturi autentificat de acelaşi birou notarial sub nr. x din 12 octombrie 2007, ca neîntemeiate. A constatat nulitatea absolută a dispoziţiei nr. 9211 din 30 noiembrie 2007 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti. A luat act că părţile îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Hotărârile pronunţate în apel

Prin încheierea din 19 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a amânat pronunţarea asupra apelurilor la 3 iulie 2020.

Prin decizia nr. 722 din 10 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile formulate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, C., D., F. şi E. împotriva sentinţei nr. 467 din 5 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu reclamanţii H. (legatar universal al defunctei B., conform certificatului de moştenitor testamentar nr. 34/04.10.2017 autentificat la SPN I. şi J.), K. şi L. (moştenitoare ale defunctului A.) şi cu pârâtul Prefectul Municipiului Bucureşti. A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei Primarului Municipiului Bucureşti nr. 9211 din 30 noiembrie 2007. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat pe intimaţi la plata către apelanta F. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 722 din 10 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul H.. Reclamanta L. a declarat recurs împotriva aceleiaşi decizii, precum şi împotriva încheierii din 19 iunie 2020, pronunţate de aceeaşi instanţă.

4.1 Recursul reclamantei L.

Invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a susţinut că pârâta F., după ce instanţa de apel i-a acordat cuvântul pe fondul apelului, prin concluziile formulate a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 3001 din 4 noiembrie 2014, pe care a depus-o la dosar în formă anonimizată. Această hotărâre nu a fost comunicată recurentei, fiind ataşată la dosar, prin grija instanţei, după închiderea dezbaterilor, celelalte părţi aflându-se în imposibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul hotărârii.

În acest fel, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură imperative privind motivarea apelului în acelaşi termen cu exercitarea căii de atac, dreptul la apărare al părţilor, principiul contradictorialităţii şi comunicarea actelor către toate părţile pentru a formula o apărare justă, creând un dezechilibru între drepturile acestora în proces, respectiv dispoziţiile art. 7, art. 8, art. 10, art. 13 alin. (1) şi (3), art. 14 alin. (2), art. 477, coroborate cu cele ale art. 487 alin. (2), art. 468 alin. (1)-(3), art. 470 alin. (1) lit. c), art. 389-394, art. 390 şi art. 394 alin. (3) C. proc. civ., nerespectarea acestor norme atrăgând nulitatea, conform art. 174 şi următoarele din acelaşi act normativ. Chiar dacă dispoziţiile din C. proc. civ. instituie posibilitatea părţii de invocare a excepţiei autorităţii de lucru judecat în orice stare a pricinii, niciodată legiuitorul nu a vizat ca partea să uzeze de acest drept în orice stadiu al cercetărilor, în speţă după acordarea cuvântului pe fond, fără comunicarea acestei hotărâri către toate părţile.

Cu referire la aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a afirmat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9, art. 14 alin. (2), art. 22 alin. (6) şi art. 397 C. proc. civ. prin aceea că nu a respectat dreptul de dispoziţie al părţilor, limitele învestirii de către reclamanţii A. şi B. şi nici limitele învestirii prin motivele de apel. Astfel, a acordat apelanţilor mai mult decât au cerut prin cererile de apel, motivarea excedând limitelor învestirii instanţei.

A susţinut că obiectul cererii de chemare în judecată a constat în anularea dispoziţiei nr. 9211/2007 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, întrucât intimaţii C. şi D. nu au depus notificare în baza Legii nr. 10/2001 şi nu au calitatea de persoane îndreptăţite. Apelanţi nu au formulat cerere prin care să fi învestit instanţa cu o acţiune în constatare sau o acţiune prin care să solicite clarificarea obiectului contractelor de cesiune sau să se constate că aceştia sunt îndreptăţiţi să înstrăineze cota defunctei M., astfel cum a reţinut instanţa de apel în motivarea deciziei. Mai mult, instanţa de apel nu a fost învestită nici cu stabilirea cotelor ce revin moştenitorilor autorilor N. şi N., aceasta stabilind, în favoarea defunctei M., o cotă de 1/7 din măsurile reparatorii. Tot cu depăşirea limitelor învestirii, a analizat toate dispoziţiile emise către părţi, cu scopul stabilirii suprafeţelor restituite şi a cotelor ce se cuveneau fiecăruia. Or, aceste motive nu au fost invocate niciodată de pârâţi la fond sau în apel, cererea reconvenţională având ca obiect anularea dispoziţiei nr. 10512/2008 emisă pe numele reclamanţilor A. şi B., fiind respinsă ca inadmisibilă, iar prezentele apărări vizează anularea dispoziţiei nr. 9211/2007.

Recurenta a arătat, făcând trimitere la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 389 şi art. 397 C. proc. civ., precum şi ale art. 3, art. 4, art. 22 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, art. 977 şi următoarele C. civ., art. 1391-1392 şi art. 1235-1237 din acelaşi act normativ.

În cauză, instanţa de apel, în interpretarea actelor conform regulilor prevăzute de art. 977 şi art. 978 C. civ., a reţinut că, din lecturarea contractului de cesiune transpare voinţa părţilor de a înstrăina, respectiv de a cumpăra cota de 1/7 din drepturile la măsurile reparatorii, în natură sau echivalent, pentru suprafaţa de teren notificată. Însă, dispoziţia a cărei anulare a fost solicitată, a fost emisă în temeiul contractelor de cesiune nr. x din 1 martie 2007 şi nr. 2315 din 12 octombrie 2007, iar nu a dreptului de moştenire al unui eventual moştenitor ce a dobândit o cotă a notificatoarei M.. Astfel, dispoziţia emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale trebuie anulată, urmând ca unitatea administrativă să soluţioneze notificările formulate de autorii reclamanţilor şi să emită dispoziţii de restituire în baza acestora, precum şi a drepturilor cuvenite moştenitorilor, iar nu conform unor contracte de cesiune fără obiect. Chiar dacă dispoziţia nr. x/2007 se referă la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, nu la restituirea în natură a terenului de 9.167 mp, prin aceasta se recunosc drepturile pârâţilor C. şi D. referitoare la cota de 1/7 din drepturile aferente acestei suprafeţe de teren, drepturi pe care nu le aveau.

A menţionat că dispoziţiile art. 1391-1392 C. civ. (interpretate corect de instanţa de fond) au fost aplicate greşit de instanţa de apel, întrucât reclamanţii nu sunt părţi ale contractului de cesiune pentru a învesti instanţa cu o clarificare a obiectului acestuia, acest atribut aparţinând doar părţilor contractante.

Curtea de apel, având în vedere că cele două contracte de cesiune nu au fost anulate, a interpretat eronat că acestea produc efecte juridice şi pentru Municipiul Bucureşti şi ceilalţi moştenitori, iar nu doar între părţile contractante, conferind părţilor semnatare un drept de cesiune pe care nu îl deţineau.

Mai mult, prin motivarea sa, instanţa de apel a confirmat dispoziţia nr. x/2007 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, dându-i o altă interpretare, independent de prevederile contractului de cesiune nr. x din 1 martie 2007, pe care, practic, l-a înlăturat. Curtea a analizat şi interpretat, în favoarea apelanţilor, doar un contract de cesiune, nr. x/2007. Prin urmare, potrivit raţionamentului curţii, deşi cele două contracte de cesiune sunt nerelevante, dispoziţia emisă în baza acestora este legală.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a ignorat prevederile art. 3-4, art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, dând o altă interpretare acestora, contrar jurisprudenţei în materie. A învederat că apelanţii nu au calitatea de persoane îndreptăţite pentru a putea transmite, prin contractele de cesiune, un drept pe care nu îl dobândiseră, întrucât nu au formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001.

4.2. Recursul reclamantului H.

Invocând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că motivarea instanţei de apel este lipsită de raţionament logic, contrară scopului, spiritului şi raţiunii Legii nr. 10/2001, precum şi obiectului şi conţinutului raporturilor juridice create în baza notificării numitei M., în temeiul celor două contracte de cesiune şi a dispoziţiei nr. 9211 din 30 noiembrie 2007. A arătat că apelanţii nu au solicitat instanţei de judecată să excludă de la analiză contractul de cesiune nr. x din 1 martie 2007, să constate că notificatoarea M. putea să înstrăineze cota de 1/7 din dreptul său la măsuri reparatorii şi să procedeze la interpretarea contractului de cesiune nr. x din 12 octombrie 2007.

În acest context, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivelor de apel ale pârâţilor, încălcând prevederile art. 389, art. 397, art. 476 şi art. 478 C. proc. civ., dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii dezbaterilor. În cauză, curtea nici nu a pus în discuţia părţilor aceste chestiuni, dezbaterile s-au circumscris numai excepţiilor invocate de apelanţi, inclusiv asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat invocată oral cu ocazia dezbaterilor asupra apelului, iar pe fond, doar în privinţa întinderii drepturilor pretinse de părţi din moştenirea autorilor comuni.

Cât priveşte aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a precizat că instanţa de apel, sub aparenţa interpretării contractului de cesiune nr. x din 12 octombrie 2007, conform regulilor prevăzute de art. 977 şi art. 978 C. civ., a nesocotit intenţia reală a părţilor şi efectele pe care acestea le-au urmărit, respectiv obţinerea unor despăgubiri pretinse de C. şi D., către F. şi E.. De asemenea, a încălcat dispoziţiile art. 982 şi art. 984 C. civ., întrucât din conţinutul celor două contracte de cesiune şi din expunerea de motive a dispoziţiei nr. 9211/2007 a Primarului General al Municipiului Bucureşti rezultă că părţile au urmărit obţinerea despăgubirilor pentru drepturile pretinse, nejustificat, de C. şi D.. M. nu a dorit să cedeze o parte din drepturile sale din despăgubiri, astfel nu ar fi încheiat cele două contracte de cesiune succesive, ci a ar fi cedat direct drepturile sale.

Expunând situaţia de fapt şi propriul raţionament cu privire la intenţia părţilor contractului de cesiune autentificat sub nr. x/2007 şi la drepturile notificatoarei M., recurentul a arătat că modul în care s-a acţionat de către părţile contractelor de cesiune a fost un artificiu creat cu scopul realizării unei aparenţe de legalitate a pretenţiilor de despăgubire din perspectiva drepturilor notificate de defunctă, fiind alăturate şi drepturile pretinse de alţi succesibili.

Recurentul a arătat că instanţa de apel a reţinut că cele două contracte de cesiune sunt valabile pentru că nu au fost anulate, însă a infirmat constatările definitive şi raţionamentul primei instanţe în privinţa efectelor acestora, fiind încălcată puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 467 din 5 aprilie 2017, respectiv dispoziţiile art. 328, art. 4 şi art. 430-431 C. proc. civ.. În speţă, tribunalul a reţinut că cele două contracte nu pot produce efecte în privinţa drepturilor pretinse de C. şi D., iar această constatare a intrat în puterea lucrului judecat, în lipsa controlului judiciar privind capătul de cerere care a vizat constatarea nulităţii absolute a contractelor de cesiune de creanţă nr. x din 1 martie 2007 şi nr. 2315 din 12 octombrie 2007 pentru lipsa cauzei şi a obiectului. Chiar dacă nu sunt nule, cele două contracte nu sunt apte să producă efecte în privinţa drepturilor pretinse de C. şi D..

Recurentul a susţinut că decizia recurată nu respectă prevederile art. 3-4 şi art. 22 din Legea nr. 10/2001, întrucât, prin dispoziţia nr. 9211 din 30 noiembrie 2007 a Primarului General al Municipiului Bucureşti au fost acordate despăgubiri pentru drepturile pretinse de C. şi D., care nu au formulat notificare şi nu au calitatea de persoane îndreptăţite. Pe de altă parte, cesionarii F. şi E. nu au calitatea de persoane îndreptăţite fiind succesori cu titlu particular, în baza cesiunii de drepturi, neputând pretinde restituirea în natură sau prin echivalent a bunului în patrimoniul lor.

A invocat dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 care fac distincţie între calitatea de persoană îndreptăţită căreia i s-a confirmat dreptul la măsuri reparatorii şi care va putea să dispună de ele prin cesiuni specifice şi calitatea de persoană care se consideră îndreptăţită, cu vocaţie la măsuri reparatorii, dobândită în urma formulării notificării şi care nu justifică drepturi certe, apte de a fi cesionate.

5. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinare, intimaţii E., C. şi D. au invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul H., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Aceeaşi excepţie a fost invocată şi în privinţa recursului formulat de recurenta L..

Prin întâmpinare, intimata F. a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Intimaţii E., C. şi D. au depus răspuns la întâmpinarea intimatei F..

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 30 septembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul H. împotriva deciziei civile nr. 722 din 10 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi de reclamanta L. împotriva aceleiaşi decizii şi a încheierii din 19 iunie 2020, pronunţate în acelaşi dosar, fixând termen de judecată la 25 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-un prim motiv de recurs, cu referire la încheierea recurată, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta L. a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură imperative privind motivarea apelului în acelaşi termen cu exercitarea căii de atac, dreptul la apărare al părţilor, principiul contradictorialităţii şi comunicarea actelor către toate părţile, creând un dezechilibru între drepturile acestora în proces, respectiv dispoziţiile art. 7, art. 8, art. 10, art. 13 alin. (1) şi (3), art. 14 alin. (2), art. 477, coroborate cu cele ale art. 487 alin. (2), art. 468 alin. (1)-(3), art. 470 alin. (1) lit. c), art. 389-394, art. 390 şi art. 394 alin. (3) C. proc. civ., examinând excepţia autorităţii de lucru judecat invocată după acordarea cuvântului pe fond, fără comunicarea hotărârii pretins contrare către toate părţile. Or, sancţiunea în acest caz este nulitatea actului, conform art. 174 şi următoarele din acelaşi act normativ.

În opinia Înaltei Curţi, critica nu este fondată.

Prin motivele de apel formulate, pârâta F. a arătat că reclamanţii au primit 1/2 din averea rămasă de pe urma autorului lor în baza Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 18/1991, aspect confirmat de decizia ICCJ nr. 3001/2014 pronunţată în dosarul nr. x/2010, depusă în cauză, astfel că aceştia nu justifică vreun interes în promovarea prezentei acţiuni.

Prin întâmpinare, pârâtul E. a precizat că singurii beneficiari în raport de Legea nr. 18/1991 sunt reclamanţii A. şi B., care au primit suprafaţa de 3,05 ha împreună cu O., de la acelaşi autor. Ca atare, a arătat că M. avea dreptul la măsuri reparatorii pentru 1/2 din întreaga suprafaţa de 6,75 ha şi nu doar în limitele unei cotei de 1/7 sau 1/3, ceea ce rezultă din decizia nr. 3001/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel cum reiese din încheierea din 19 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la cuvântul pe fond, pârâta F. a învederat că primele motive de apel au vizat soluţionarea în mod greşit a excepţiei lipsei de interes, excepţie pe care a înţeles să o susţină întrucât reclamanţii nu solicită nimic urmare a constatării nulităţii dispoziţiei, şi aceasta pentru că au primit deja cota lor de moştenire. A arătat, în acest context, că înţelege să invoce excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte faptul că, fiecare din cele două părţi reclamante au primit o cotă de 1/2 din averea rămasă de pe urma autorului lor în baza Legii nr. 10/2001, respectiv a Legii nr. 18/1991, lucru confirmat şi de decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3001/2014, pronunţată în dosarul nr. x/2010, precum şi autoritatea de lucru judecat provizorie a sentinţei civile nr. 1038/21.07.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2014, prin care s-a statuat, în urma efectuării expertizei, faptul că reclamanţii au primit suprafaţa de teren care li se cuvenea corespunzător cotei de 1/2.

Potrivit art. 432 C. proc. civ., "Excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată".

Conform normei citate, excepţia autorităţii de lucru judecat are caracter de ordine publică, aceasta putând fi invocată direct de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs, deci cu atât mai mult în apel, statuându-se că prin efectul admiterii acesteia părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată.

Sub aspectul momentului până la care poate fi valorificată excepţia, C. proc. civ. stabileşte că ea poate fi invocată în orice stare a procesului, inclusiv în faţa instanţei de recurs, nefiind aşadar vorba de o excepţie care să poată fi invocată doar in limine litis, dat fiind că se urmăreşte împiedicarea unei noi judecăţi, precum şi evitarea pronunţării unor soluţii contradictorii.

În situaţia de faţă, valorificarea deciziei nr. 3001/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost solicitată prin chiar motivele de apel, hotărâre care a fost depusă în formă anonimizată la filele x ale vol. II din dosarul primei instanţe.

De altfel, cu privire la efectele acestei decizii s-a exprimat şi o altă parte din dosar, anterior acordării cuvântului pe fondul apelului, respectiv pârâtul E., astfel încât nu se susţin apărările formulate de reclamantă, în sensul că excepţia autorităţii de lucru judecat nu mai poate fi analizată, nefiind invocată în termen.

Faptul că prin cererea de apel pârâta F. nu a arătat explicit că invocă excepţia autorităţii de lucru judecat nu vine să înlăture analiza sa în faza procesuală a apelului, în condiţiile în care a fost propusă examinarea sa cu referire la excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea prezentului litigiu.

În speţă, nu se poate reţine încălcarea principiului legalităţii, care îl obligă pe judecător să asigure respectarea dispoziţiilor legale privind realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor în proces. Acest principiu se adresează şi părţilor, care trebuie să-şi exercite drepturile şi să-şi îndeplinească obligaţiile în conformitate cu legea, iar recurenta nu poate invoca necunoaşterea hotărârii, act ce a fost ataşat anterior la dosarul cauzei, ori faptul că nu s-a arătat prin motivele de apel, aşadar în acelaşi termen cu exercitarea căii de atac, chiar şi indirect, efectele deciziei în cauză.

În raport de cele de mai sus arătate, Înalta Curte apreciază că principiul egalităţii părţilor guvernat de prevederile art. 8 C. proc. civ., dreptul la apărare, recunoscut de dispoziţiile art. 13 C. proc. civ., precum şi principiul contradictorialităţii prevăzut de art. 14 C. proc. civ. au fost respectate de instanţa de apel, recurenta nefăcând dovada vreunei vătămări în acest sens.

În apel, nu au fost încălcate nici dispoziţiile art. 477 C. proc. civ., instanţa de apel procedând la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, aşadar şi cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, după cum nici prevederile art. 389-394, părţile în litigiu având posibilitatea să formuleze concluzii cu privire la excepţia invocată.

Înalta Curte reţine, totodată, că instanţa de apel a apreciat că motivul astfel formulat este admisibil, prin excepţie de la prevederile art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., însă nu este întemeiat, întrucât nu se verifică tripla identitate cerută de art. 431 alin. (1) din acelaşi act normativ, fiind diferit atât obiectul, cât şi cauza acţiunii ce face obiectul dosarului nr. x/2010; din perspectiva puterii de lucru judecat în accepţiunea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., curtea a constatat nu este întrunită identitatea de cauză, situaţia juridică a celor două imobile fiind diferită în raport de persoanele de la care s-a realizat preluarea bunurilor. Or, această soluţie asupra autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 3001/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a fost recurată de partea care a formulat apărări sub acest aspect.

În consecinţă, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 174 şi următoarele C. proc. civ. nu se impune nici aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cât priveşte recursul declarat împotriva deciziei, recurenta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 9, art. 14 alin. (2), art. 22 alin. (6) şi art. 397 C. proc. civ., prin aceea că nu a respectat dreptul de dispoziţie al părţilor, respectiv limitele învestirii instanţei de către reclamanţii A. şi B. şi nici limitele învestirii prin motivele de apel.

A arătat că, nesocotind obiectul cererii de chemare în judecată, anularea dispoziţiei nr. 9211/2007 întrucât intimaţii C. şi D. nu au depus notificare în baza Legii nr. 10/2001 şi nu au calitatea de persoane îndreptăţite, instanţa de apel s-a pronunţat asupra obiectului contractelor de cesiune, cu privire la îndreptăţirea celor doi intimaţi la înstrăinarea cotei din succesiune către defuncta M., asupra cotelor ce revin moştenitorilor autorilor N. şi N., respectiv a analizat toate dispoziţiile emise către părţi, cu scopul stabilirii suprafeţelor restituite şi a cotelor ce se cuveneau fiecăruia, cu depăşirea limitelor învestirii din cererea de apel.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs se impune a fi analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar nu nemotivarea hotărârii ori o motivare contradictorie.

Totodată, Înalta Curte reţine că recurentul a susţinut că instanţa de apel a schimbat natura şi conţinutul raportului dedus judecăţii, deşi apelanţii nu au solicitat instanţei de judecată să excludă de la analiză contractul de cesiune nr. x din 1 martie 2007, să constate că notificatoarea M. putea să înstrăineze cota de 1/7 din dreptul său la măsuri reparatorii şi să procedeze la interpretarea contractului de cesiune nr. x din 12 octombrie 2007, caz în care au fost încălcate prevederile art. 389, 397, 476 şi 478 C. proc. civ., dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii dezbaterilor.

A învederat că, în speţă, curtea nici nu a pus în discuţia părţilor aceste chestiuni, iar dezbaterile s-au circumscris numai excepţiilor invocate de apelanţii pârâţi, inclusiv asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat invocată oral cu ocazia dezbaterilor asupra apelului, iar pe fond, doar în privinţa întinderii drepturilor pretinse de părţi din moştenirea autorilor comuni.

În legătură cu recursul promovat de recurentul H., Înalta Curte reţină că criticile formulate de această parte se regăsesc şi în conţinutul recursului declarat de recurenta L., astfel că acestea vor fi analizate împreună.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite de părţile în litigiu, a subliniat că soluţia primei instanţe de respingere a capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de cesiune de creanţă nr. x şi nr. 2315/12.10.2007 pentru lipsa cauzei şi lipsa obiectului este definitivă prin neapelare, partea interesată, anume reclamanţii neprovocând un control judiciar cu privire la dezlegarea acestor petite prin formularea unui apel propriu, principal sau chiar incident. Prin urmare, nefiind infirmate judiciar, cele două contracte se bucură de prezumţia de legalitate, recunoscută oricăror acte juridice, şi, fiind valabil încheiate, se impune interpretarea lor, în conformitate cu art. 977 şi următoarele C. civ.

În continuare, instanţa de apel a arătat că, întrucât prin apelurile declarate apelanţii F., E., C. si D. au criticat modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, a excepţiei lipsei de interes şi a calităţii procesuale active, pentru o soluţionare unitară a acestor motive de apel se impune premergător calificarea naturii juridice a nulităţii invocate, respectiv nulitatea absolută a actului juridic pentru cauză ilicită prin raportare la lipsa calităţii de persoane îndreptăţite a pârâţilor, în absenţa formulării unei notificări.

În acest context, a apreciat că reclamanţii au atât calitate procesuală, cât şi interes în declararea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 9211/30.11.2007, aceasta deoarece şi dispoziţia nr. x/19.05.2008 emisă în beneficiul părţilor reclamante este atacată în justiţie, în dosarul nr. x/2014, printre altele, pentru că prin restituirile în natură şi prin echivalent dispuse prin dispoziţii şi în baza legilor fondului funciar ar fi depăşită suprafaţa totală avută de autorii comuni ai părţilor şi preluată de stat. Or, reclamanţii au un interes direct şi personal în contestarea actului emis în favoarea pârâţilor, tinzând la diminuarea eventualei suprafeţe afirmată ca fiind retrocedată în plus.

Prin urmare, în examinarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, respectiv a excepţiei lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea prezentului litigiu, instanţa de apel a analizat toate dispoziţiile emise către părţi, cu scopul identificării suprafeţelor restituite şi a cotelor ce se cuveneau fiecăruia, fără a proceda la depăşirea limitelor învestirii din cererea de apel, cum în mod greşit susţin recurenţii.

De asemenea, curtea a considerat că este străină de obiectul acţiunii, de cauza de nulitate invocată, chestiunea legată de stabilirea în prezentul litigiu a întinderii drepturilor fiecăreia dintre părţi prin raportare la ceea ce a aparţinut autorilor comuni şi la suprafaţa preluată de stat.

Însă, pentru a cerceta incidenţa art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a statuat în sensul că pârâţii P., omiţând să formuleze notificare şi nedovedind că au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 6,3250 ha, nu au calitatea de moştenitori ai autorilor N. şi Q. cu privire la acest imobil şi a opinat că această concluzie (generată de cauza de nulitate invocată de către reclamanţi) nu are relevanţă în ceea ce priveşte drepturile notificatoarei M..

Or, pentru a răspunde criticilor formulate de reclamanţi prin apel, era necesar ca instanţa de apel să se raporteze la obiectul contractelor de cesiune, la îndreptăţirea celor doi intimaţi - F. şi E. - la înstrăinarea cotei din succesiune către defuncta M., precum şi la cotele ce revin moştenitorilor autorilor N. şi N., prin aceasta nefiind încălcate prevederile art. 477 şi următoarele C. proc. civ.

Curtea a reţinut, astfel, că împrejurarea că notificarea formulată a fost soluţionată etapizat, prin emiterea succesivă a trei dispoziţii de primar, nu reprezintă un motiv de nulitate a dispoziţiei, că dintre toţi moştenitorii foştilor proprietari au fost formulate notificări doar de succesibilii de pe două tulpini (nr. 705/13.02.2002 şi nr. 425/13.07.2001), devenind incidente prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, că independent de contractul de cesiune nr. x/01.03.2007, rezultă că notificatoarea era în drept să înstrăineze cota de 1/7 din dreptul la măsuri reparatorii pârâţilor F. şi E. şi că din lecturarea contractului de cesiune transpare voinţa părţilor de a înstrăina, respectiv de a cumpăra cota de 1/7 din dreptul la măsurile reparatorii - în natură sau în echivalent - pentru suprafaţa de teren notificată, concluzionând în sensul că ceea ce contează este faptul că în virtutea dreptului de acrescământ notificatoarea avea vocaţie la 1/2 din drepturile la măsuri reparatorii şi că a înstrăinat o cotă de 1/7, mai mică decât cea la care era îndreptăţită.

Raportat la cele expuse anterior, Înalta Curte constată că soluţionarea pricinii în apel s-a făcut cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor, în limitele deduse judecăţii prin cererile din apel şi prin întâmpinările formulate, respectiv a principiului rolului activ al judecătorului, consacrat de dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., astfel că nu sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Faptul că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor în mod expres efectele celor două contracte de cesiune nr. x din 1 martie 2007 şi nr. 2315 din 12 octombrie 2007, generate de interpretarea lor, respectiv situaţia în care notificatoarea M. putea să înstrăineze cota de 1/7 din dreptul său la măsuri reparatorii nu se confirmă, curtea acordând posibilitatea tuturor părţilor în litigiu să formuleze concluzii cu privire la toate aspectele deduse judecăţii.

În esenţă, a constatat că prin apelul declarat de apelanta-pârâtă F. aceasta critică sentinţa pronunţată de prima instanţă sub aspectul modului de soluţionare a excepţiilor lipsei de interes şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi pe fond, cu privire la aprecierea primei instanţe referitoare la motivul de nulitate a dispoziţiei nr. 9211/30.11.2007, susţinând incidenţa dreptului de acrescământ. De asemenea, a mai arătat instanţa de apel că cele două apeluri promovate de apelanţii-pârâţi E., pe de o parte şi C. şi D. pe de altă parte, sunt identice în conţinut, criticându-se respingerea excepţiei lipsei de interes, a lipsei calităţii procesuale active, dar şi modul de interpretare a probatoriului prin raportare la situaţia de fapt, care în aprecierea apelanţilor nu confirmă soluţia de admitere în parte a acţiunii şi de anulare a dispoziţiei atacate. În fine, că apelantul-pârât Municipiul Bucureşti a susţinut că aprecierea primei instanţe asupra dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privitoare la dreptul de acrescământ care operează în favoarea autoarei apelanţilor-pârâţi, beneficiari ai dispoziţiei emise, ar fi nelegală. A concluzionat că, rezumate astfel motivele de apel, acestea determină limitele devoluţiunii în căile de atac de faţă conform art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta a mai arătat, făcând trimitere la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 3, art. 4, art. 22 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, art. 977 şi următoarele C. civ., art. 1391-1392 şi art. 1235-1237 din acelaşi act normativ.

La rândul său, recurentul a susţinut că decizia atacată nu respectă prevederile art. 3-4 şi art. 22 din Legea nr. 10/2001, întrucât, prin dispoziţia nr. x/2007 a Primarului General al Municipiului Bucureşti au fost acordate despăgubiri pentru drepturile pretinse de C. şi D., care nu au formulat notificare şi nu au calitatea de persoane îndreptăţite. Pe de altă parte, cesionarii F. şi E. nu au calitatea de persoane îndreptăţite fiind succesori cu titlu particular, în baza cesiunii de drepturi, neputând pretinde restituirea în natură sau prin echivalent a bunului în patrimoniul lor. A invocat şi dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 care fac distincţie între calitatea de persoană îndreptăţită căreia i s-a confirmat dreptul la măsuri reparatorii şi care va putea să dispună de ele prin cesiuni specifice şi calitatea de persoană care se consideră îndreptăţită, cu vocaţie la măsuri reparatorii, dobândită în urma formulării notificării şi care nu justifică drepturi certe, apte de a fi cesionate.

De asemenea, a afirmat că sub aparenţa interpretării contractului de cesiune nr. x din 12 octombrie 2007, conform regulilor prevăzute de art. 977 şi art. 978 C. civ., a nesocotit intenţia reală a părţilor şi efectele pe care acestea le-au urmărit, respectiv obţinerea unor despăgubiri pretinse de C. şi D., către F. şi E.. A invocat încălcarea dispoziţiilor art. 982 şi art. 984 C. civ., întrucât din conţinutul celor două contracte de cesiune şi din expunerea de motive a dispoziţiei nr. 9211/2007 a Primarului General al Municipiului Bucureşti rezultă că părţile au urmărit obţinerea despăgubirilor pentru drepturile pretinse, nejustificat, de C. şi D..

În cauză, Înalta Curte reţine că dispoziţia a cărei nulitate se invocă a fost emisă în soluţionarea notificării nr. x/13.02.2002, formulată de M. în calitatea sa de succesoare a defunctului R., decedat în 28.10.1997, prin efectul devoluţiunii legale în patrimoniul acesteia transmiţându-se toate drepturile pe care defunctul le avea de pe urma părinţilor săi, respectiv cota de 1/7 din masa succesorală deţinută de defuncţii N. şi Q..

Prin notificarea formulată, M. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în natură pentru suprafaţa de 6,75 ha situată în comuna Băneasa, după autorii N. şi Q., titlul primar de proprietate indicat fiind Borderoul populaţiei, proprietăţilor şi exploataţiilor agricole din Bucureşti întocmit în anul 1948.

La rândul său, pârâta F. este unica moştenitoare a notificatoarei M., decedată în 04.11.2008, conform certificatului de moştenitor de la dosar.

Cât priveşte soluţionarea capătului principal de cerere, instanţa de apel a făcut aplicarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care "de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire".

Ca atare, instanţa de apel a recunoscut dreptul acestei notificatoare de a beneficia de cota de 1/2 din măsurile reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la suprafaţa de teren evidenţiată în Borderoul populaţiei, proprietăţilor şi exploataţiilor agricole din Bucureşti întocmit în anul 1948 ca aparţinând autorilor comuni, prin efectul dreptului de acrescământ, alături de recurenţii din prezenta cauză, care, de asemenea, beneficiază de aceeaşi cotă, în calitatea lor de succesori ai aceloraşi autori comuni.

Aşadar, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, rezultă că notificatoarea era în drept să înstrăineze cota de 1/7 din dreptul la măsuri reparatorii către cesionarii F. şi E., independent de existenţa contractul de cesiune nr. x/01.03.2007.

Faptul că dispoziţia contestată a fost emisă în beneficiul pârâţilor F. şi E., reţinându-se calitatea acestora de succesori cu titlu particular ai notificatoarei, în limita drepturilor transmise, nu confirmă împrejurarea conform căreia s-a dat relevanţa pretinsă de recurent efectelor juridice a celor două contracte de cesiune.

De altfel, interpretarea clauzelor din contracte, prin prisma dispoziţiilor art. 977-978 C. civ., nu a fost făcută decât din perspectiva stabilirii calităţii celor doi pârâţi de succesori cu titlu particular ai notificatoarei, fără legătură cu stabilirea vocaţiei acestora de a solicita în mod direct despăgubiri în temeiul legilor speciale de reparaţie în lipsa unei notificări formulate în condiţiile acestor legi.

Astfel, instanţa de apel, făcând trimitere la valabilitatea contractului de cesiune de drepturi nr. x, a apreciat că se impune interpretarea acestuia, pentru a statua dacă şi în ce măsură este legal emisă dispoziţia nr. x/30.11.2007 în beneficiul pârâţilor F. şi E. ca succesori cu titlu particular ai notificatoarei.

Or, a constatat că din lecturarea acestuia transpare voinţa părţilor de a înstrăina, respectiv de a cumpăra cota de 1/7 din dreptul la măsurile reparatorii - în natură sau în echivalent - pentru suprafaţa de teren notificată, respectiv că actul în cauză nu excelează în acurateţea terminologiei juridice uzitate, făcându-se vorbire despre cesiunea unei cote din teren şi despre drepturile dobândite în baza contractului nr. x/01.03.2007, faţă de care a considerat că este o trimitere superfluă, cedenta putându-se afla subiectiv într-o eventuală eroare, de care numai aceasta sau pârâta F. în calitate de continuatoare în drepturi s-ar fi putut prevala, cu privire la întinderea reală a drepturilor sale conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte reţine că în cauză nu se susţine critica legată de aplicarea greşită a art. 977-978 C. civ., respectiv a art. art. 982 şi 984 C. civ.

Expunerea situaţiei de fapt şi a propriul raţionament de către recurent cu privire la intenţia părţilor contractului de cesiune autentificat sub nr. x/2007 şi la drepturile notificatoarei M. nu pot fi primite, aceste chestiuni vizând, în realitate, critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, care nu sunt compatibile cu structura actuală a recursului, astfel cum este reglementată de art. 488 C. proc. civ.. Modalitatea în care a fost stabilită intenţia reală a părţilor la încheierea contractului de cesiune nr. x din 12 octombrie 2007 s-a raportat la întreg probatoriul administrat, cu aplicarea regulilor impuse de art. 977-978 C. civ., ceea ce nu implică însă o interpretare eronată a normelor de drept invocate.

De altfel, se observă că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pronunţată cu prioritate pe dispoziţiile supuse examinării prin cererea de apel, respectiv art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, fără a concluziona că prin dispoziţia nr. x/2007 sunt recunoscute drepturile pârâţilor C. şi D. referitoare la cota de 1/7 din drepturile aferente suprafeţei de teren de 9167 mp în baza contractului de cesiune.

Cât priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1391-1392 C. civ., critică invocată de recurentă, Înalta Curte o va înlătura, fiind susţinută omisso medio. Soluţia primei instanţe de respingere a capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de cesiune de creanţă nr. x şi nr. 2315/12.10.2007 pentru lipsa cauzei şi lipsa obiectului, a rămas definitivă prin neapelare, recurenta neexercitând o cale de atac în vederea realizării unui control judiciar de către instanţa de apel. Drept consecinţă, orice referire la prevederile invocate ca fiind greşit aplicate excedează prezentului recurs.

Recurenţii au mai susţinut că instanţa de apel a ignorat prevederile art. 3-4, art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, dând o altă interpretare acestora, contrar jurisprudenţei în materie. Au învederat că intimaţii nu au calitatea de persoane îndreptăţite pentru a putea transmite, prin contractele de cesiune, un drept pe care nu îl dobândiseră, întrucât nu au formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Fără a relua cele expuse anterior, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a recunoscut calitatea de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001 a pârâţilor C. şi D., care nu au formulat notificare în termenul limită de depunere prevăzut de acest act normativ, şi a considerat că acest aspect nu are importanţă în ceea ce priveşte drepturile notificatoarei M.. În aprecierea instanţei de apel, contractul de cesiune nr. x/01.03.2007, prin care pârâţii C. şi D. au cesionat defunctei M. drepturile privitoare la cota de 1/7 din drepturile asupra suprafeţei de "6,75 ha" ce a aparţinut străbunicilor săi este lipsit de relevanţă juridică în economia drepturilor conferite defunctei de legea specială, anume de Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, nu subzistă critica formulată privind aplicarea greşită a art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Recurentul a formulat apărări cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, care fac distincţie, în opinia acestuia, între calitatea de persoană îndreptăţită căreia i s-a confirmat dreptul la măsuri reparatorii (şi care va putea să dispună de ele prin cesiuni specifice) şi calitatea de persoană care se consideră îndreptăţită, cu vocaţie la măsuri reparatorii, dobândită în urma formulării notificării şi care nu justifică drepturi certe, apte de a fi cesionate.

Pentru argumentele deja prezentate, Înalta Curte nu va da eficienţă acestei teze, instanţa de apel reţinând în mod constant că pârâţii C. şi D. nu beneficiază de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

A mai susţinut recurentul că instanţa de apel a reţinut că cele două contracte de cesiune sunt valabile pentru că nu au fost anulate, însă a infirmat constatările definitive şi raţionamentul primei instanţe în privinţa efectelor acestora, fiind încălcată puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 467 din 5 aprilie 2017.

Or, în cauză nu poate fi opusă puterea de lucru judecat a hotărârii primei instanţe sub aspectul invocat, întrucât soluţia acestei instanţe a privit cererea de constatare a nulităţii contractelor în cauză, iar nu măsura în care acestea produc efecte în privinţa drepturilor pretinse de C. şi D.. Ca atare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 C. proc. civ., recursurile declarate de reclamanta L. împotriva deciziei civile nr. 722 A din 10 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a încheierii din 19 iunie 2020, pronunţate în dosarul nr. x/2015, şi recursul formulat de reclamantul H. împotriva aceleiaşi decizii.

Faţă de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., întrucât recurenţii-reclamanţi au căzut în pretenţii, Înalta Curte îi va obliga la plata către intimata-pârâtă F. a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, conform dovezilor din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul declarat de reclamantul H. împotriva deciziei civile nr. 722 A din 10 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi recursul formulat de reclamanta L. împotriva aceleiaşi decizii şi a încheierii din 19 iunie 2020, pronunţate în dosarul nr. x/2015.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi la plata către intimata-pârâtă F. a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 noiembrie 2021.