ECtHR finding of violation does not justify revision of 1996 sale; inadmissible and costs reduced.

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 4580/7.11.2003 pronunţată în dosarul nr. x/2002, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 89/13.06.2002 a Curţii de Apel Cluj, în contradictoriu cu pârâţii B., Statul Român şi S.C. C. S.A., prin lichidator S.C. D. S.A..

Prin cererea formulată la data de 23.07.2021 şi înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2021, E., moştenitorul reclamantului A. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 4580/7.11.2003 a Înaltei Curţi, schimbarea în tot a acesteia şi rejudecarea recursului, în sensul admiterii cererii de recurs, modificării deciziei de apel atacate şi admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată, respectiv constatarea nulităţii absolute a actului juridic atacat, în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

În motivarea cererii de revizuire, s-a susţinut că sunt îndeplinite ambele condiţii ce trebuie să fie analizate de instanţă în vederea admiterii cererii de revizuire conform art. 322 pct. 9 C. proc. civ., anume constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei încălcări a drepturilor sau libertăţilor fundamentale printr-o hotărâre judecătorească şi împrejurarea ca efectele acestei încălcări să continue să se producă, putând a fi remediate doar prin revizuirea hotărârii pronunţate.

În ceea ce priveşte prima condiţie, revizuentul a arătat că s-a constatat încălcarea drepturilor sale fundamentale din cauza unei hotărâri judecătoreşti, Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoscând dreptul său de a-i fi restituit în natură apartamentul nr. x din strada x nr. 10-12, Municipiul Cluj-Napoca (cauza Brody împotriva României - nr. cerere 28731/04, conexată la grupul de cauze Konya şi alţii 24 împotriva României - nr. cerere 37087/03).

Prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consacră protejarea dreptul de proprietate privată, se prevede că nicio persoană nu poate fi privată de bunurile sale decât pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea condiţiilor legale şi a principiilor generale ale dreptului internaţional.

Instanţa de contencios european a drepturilor omului a stabilit, prin vasta sa jurisprudenţă cu privire la respectarea acestui drept, faptul că art. 1 al Protocolului nr. 1 cuprinde trei norme distincte, strâns legate între ele.

O primă normă de ordin general enunţă principiul necesităţii respectării dreptului de proprietate:

"orice persoana fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale". Altfel spus, această normă impune obligaţia statelor contractante de a respecta dreptul de proprietate ce aparţine subiecţilor de drept. A doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acţiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă anumitor condiţii. Cea de-a treia normă recunoaşte statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosinţă al bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general.

Prin hotărârea indicată mai sus, pronunţată în favoarea subsemnaţilor moştenitori ai lui A., s-a constatat tocmai încălcarea acestor norme reţinându-se "32. Curtea constată că, la fel ca reclamanţii din cauza Străin şi alţii, citată mai sus, precum şi doamna şi domnul F. în cazul Preda şi alţii, citată mai sus, reclamanţii din prezenta cauză au obţinut decizii finale care recunosc cu efect retroactiv ilegalitatea confiscării bunurilor lor de către stat şi dreptul legitim al acestora asupra acelor proprietăţi. Aceste decizii nu au fost contestate sau anulate până în prezent. Solicitanţii nu au reuşit, până în prezent, nici să recupereze posesia proprietăţilor menţionate în tabelul anexat, nici să obţină despăgubiri pentru această privare.

Curtea reiterează faptul că, în cazul lui Preda şi alţii, a constatat că incapacitatea reclamanţilor de a recupera posesia proprietăţilor lor, în ciuda deciziilor judecătoreşti definitive care le-au recunoscut retroactiv drepturile de proprietate, a constituit o privare a posesiunilor lor în sensul celei de-a doua teze a primul paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi că o astfel de privare, combinată cu o lipsă totală de despăgubire, a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, cu încălcarea dreptului Iar la bucurarea paşnică a bunurilor, garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Preda şi alţii, citată mai sus, §§ 146,148-49)".

Prin urmare, în lipsa remediilor efective, iar nu teoretice şi iluzorii, Curtea a apreciat că modalitatea cea mai potrivită pentru ca revizuentul să nu mai sufere privarea ilegală de dreptul de proprietate este restituirea în natură a apartamentului, acestea în ciuda faptului că pe plan naţional s-a refuzat în mod neîntemeiat anularea contractului de vânzare-cumpărare prin care statul a înstrăinat imobilul şi care ar fi dus la posibilitatea de restituire în natură.

În analiza sa, pentru a constata încălcarea dreptului fundamental de proprietate, CEDO a analizat întocmai efectele pe care le produce decizia nr. 4580 din 7 noiembrie 2003 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în raport cu Decizia nr. 1606 din 16 martie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, chestiune evidenţiată în tabelul anexă a hotărârii CEDO.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, consecinţele acestei încălcări a drepturilor fundamentale ale revizuentului continuă să se producă, dat fiind faptul că nu i s-a restituit în natură acest imobil.

Scopul promovării litigiului în cauză a fost constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare nr. x/19.12.1996, încheiat între S.C. C. S.A. şi B., în vederea constatării faptului că Statul Român nu a fost niciodată proprietar al imobilului ce a făcut obiectul contractului, preluat fiind fără titlu valabil, sens în care acel imobil trebuia predat în integralitate antecesorului revizuentului, A..

Restituirea în natură trebuia efectuată încă de la momentul pronunţării deciziei civile nr. 83/2000 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosar nr. x/1998, prin care s-a dispus reînscrierea dreptului de proprietate asupra întregului imobil în cauza pe numele antecesorului A..

Hotărârea CEDO pronunţată în cauza Brody contra României, conexată la cauza Konya şi alţii, confirmă faptul că prin neanularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către Statul Român cu B., revizuentului şi celorlalţi moştenitori ai defunctului A. le este încălcat dreptul la proprietate privată, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Totodată, Curtea a hotărât că Statul Român trebuie să restituie reclamanţilor proprietăţile lor în termen de trei luni, iar doar în subsidiar să ofere sumele indicate cu titlu de despăgubire.

Statul Român nu s-a conformat până la acest moment obligaţiei de restituire în natură a imobilului, cu toate că termenul de 3 luni de la momentul luării la cunoştinţă cu privire la hotărârea CEDO s-a împlinit cel târziu la data de 23.03.2021 (în data de 22.12.2020 fiind formulată de către reprezentanţii statului o notificare în legătură cu soluţia dată de CEDO).

Argumentul reprezentanţilor Statului Român a fost până acum faptul că nu s-ar putea dispune această restituire a imobilului, deoarece nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 19.12.1996, aspect care confirmă faptul că încălcarea dreptului continuă să se producă, fiind aşadar imperios necesară revizuirea deciziei civile nr. 4580/2003.

Revizuentul a arătat, totodată, că atât instanţa de recurs, cât şi instanţele de fond, au respins în mod eronat solicitarea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de către Statul Român şi numita B., pe motiv că părţile ar fi fost de bună-credinţă la momentul încheierii contractului.

Unul dintre efectele CEDO este cel de aplicare directă în dreptul intern, iar Curtea are rolul de a interpreta convenţia, actualizând-o şi vitalizând-o, astfel încât judecătorul naţional este obligat să dea eficienţă hotărârii Brody contra României, care este un adevărat izvor de drept. Doar aşa poate fi asigurată conformitatea dreptului intern cu obligaţia juridică internaţională de a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Or, în acest context, Curtea, instanţă superioară în grad celor naţionale, a constatat cu titlu definitiv faptul că o atare conduită duce şi în ziua de astăzi la încălcarea dreptului de proprietate privată astfel cum este acesta enunţat în art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, implicit, duce la încălcarea prevederilor art. 21 şi art. 44 din Constituţia României.

Astfel, instanţa a reţinut faptul că prin decizia internă din data de 16 martie 2001 Curtea Supremă de Justiţie a recunoscut titlul de proprietate al subsemnaţilor (în calitate de moştenitori ai defunctului A.), însă a reţinut şi faptul că există şi o decizie internă care confirmă validitatea titlului de proprietate al terţilor -decizia ce face obiectul prezentei revizuiri. Plecând de la acestea, mai exact de la decizia care a confirmat şi titlul de proprietate al terţului, Curtea a constatat încălcarea dreptului de fundamental de proprietate şi a obligat Statul român la restituirea imobilului în natură.

Prin urmare, ce prezintă relevanţă în cauză nu este credinţa părţilor (numita B. şi Statul Român) la momentul încheierii contractului (care nu poate fi oricum de bună-credinţă din moment ce, după cum s-a arătat în cursul judecăţii, antecesorul revizuentului a depus cereri de revendicare anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce conduce la existenţa unei cauze ilicite la momentul încheierii acestui contract), ci dacă o astfel de orientare şi raţionament juridic ce au stat la baza hotărârii supuse revizuirii contrazice sau nu o hotărâre dată de o instanţă europeană.

În nicio circumstanţă, o cerere de revizuire nu va putea fi respinsă în condiţiile în care există o hotărâre CEDO care contrazice orice silogism judiciar al instanţei naţionale. Prin urmare, instanţa naţională nu poate edicta sau menţine o hotărâre judecătorească contradictorie unei hotărâri CEDO şi, totodată, nu poate să nu respecte cele hotărâte de către CEDO cu privire la această hotărâre naţională. Respingerea cererii de revizuire ar duce în continuare la încălcarea dreptului de proprietate, iar jurisprudenţa reţine cu suficientă claritate faptul că revizuirea este admisibilă întocmai atunci când consecinţele grave ale drepturilor încălcate, continuă să se producă.

Hotărârile CEDO cu privire la încălcarea unor drepturi sau libertăţi fundamentale sunt obligatorii pentru instanţele naţionale. Instanţa competentă a se pronunţa asupra revizuirii nu poate exercita o "cenzură" sau un control de legalitate a deciziei pronunţate de instanţa europeană.

Revizuirea este necesară pentru a crea posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate cetăţenilor prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor atunci când acest lucru se constată printr-o hotărâre CEDO. Or, în conformitate cu art. 46 din Convenţie, părţile contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi. Revizuirea hotărârilor judecătoreşti irevocabile din acest temei se referă la posibilitatea părţii de a obţine, potrivit legii interne, o reparaţie cel puţin parţială, prin anularea hotărârii pronunţate de o instanţă naţională. Practica Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei a arătat că reexaminarea unei cauze sau redeschiderea procedurilor s-au dovedit cele mai eficiente, iar uneori chiar unicele, mijloace pentru realizarea restitutio in integrum.

Esenţiale aşadar în soluţionarea cauzei sunt prevederile art. 4 şi 5 C. civ. şi art. 4 C. proc. civ. care consacră aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale şi a dreptului Uniunii Europene, sens în care instanţa naţională nu poate să nu facă aplicarea hotărârii CEDO pronunţate în prezenta cauză, a conchis revizuentul.

La termenul de judecată din 20.10.2021, Înalta Curte a admis cererea formulată de revizuentul E. şi a dispus introducerea în cauză, în calitate de parte, a numitei G., succesoarea intimatei B. (în prezent decedată).

Totodată, la acelaşi termen de judecată, Înalta Curte, raportat la extrasul de carte funciară, a dispus introducerea în cauză, în calitate de parte, a societăţii H. S.R.L., ca succesor cu titlu particular, ca urmare a transmiterii bunului în litigiu în patrimoniul acesteia.

La data de 3 noiembrie 2021, intimata G. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii, faţă de împrejurarea că decizia a cărei revizuire se solicită nu evocă fondul, dar şi faţă de neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., precum şi excepţia lipsei de interes în formularea cererii de revizuire.

La data de 17 noiembrie 2021, intimata H. S.R.L. a depus note scrise prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, excepţia lipsei de interes şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

La termenul de judecată din 24.11.2021, Înalta Curte, raportat la modalitatea în care au fost redactate şi formulate întâmpinările de către intimatele G. şi H. S.R.L., a apreciat că aspectele vizând lipsa de interes în formularea cererii de revizuire, respectiv prescripţia dreptului de a formula acţiunea în contradictoriu cu intimata H. S.R.L., reprezintă chestiuni ce vizează fondul cererii de revizuire.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, Înalta Curte a decis că va fi analizată concomitent cu cererea de revizuire, întrucât pune în discuţie condiţiile privind exercitarea căii extraordinare de atac, în temeiul dispoziţiilor art. 326 şi art. 322 din C. proc. civ. de la 1865, interpretate sistematic, cu menţiunea că în această procedură vor fi avute în vedere şi aspecte legate de admisibilitatea căii extraordinare de atac raportat la posibilitatea înlăturării, prin promovarea prezentei cereri, a vătămării invocate de către revizuent.

Examinând excepţiile invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire formulate pe temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din anul 1865 (cod la care se va face referire în prezenta decizie) a fost invocată de ambele intimate sub două aspecte: pe de o parte, în raport de împrejurarea că decizia a cărei revizuire se solicită nu evocă fondul, iar, pe de altă parte, din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor de aplicare a normei pe care se întemeiază cererea de revizuire.

Cât priveşte primul aspect, vizând aplicarea condiţiei de admisibilitate a revizuirii prevăzute de preambulul art. 322 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere revizuirea, printre altele, a unei hotărâri date de o instanţă de recurs "atunci când evocă fondul", Înalta Curte constată că susţinerile intimatelor nu sunt fondate.

Prin decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 340 din 17.05.2011, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că "dispoziţiile art. 322 pct. 9 din C. proc. civ. sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi şi libertăţi fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului."

Această decizie interpretativă stabileşte înţelesul neconstituţional al dispoziţiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ. şi produce efecte obligatorii, instanţa de judecată neputând aplica norma în interpretarea stabilită a fi neconformă cu legea fundamentală.

Prin urmare, norma în discuţie trebuie interpretată în sensul că se poate cere revizuirea unei hotărâri pronunţate de o instanţă de recurs chiar atunci când aceasta nu evocă fondul, în ipoteza în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale produsă prin efectul unei hotărâri judecătoreşti.

În consecinţă, se constată că cererea de revizuire este admisibilă, din perspectiva condiţiei prevăzute de art. 322 C. proc. civ., chiar dacă prin decizia nr. 4580/7.11.2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a evocat fondul raportului juridic dedus judecăţii, ci a respins recursul ca nefondat.

Cât priveşte cel de-al doilea aspect vizat de excepţia de inadmisibilitate, referitor la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a revizuirii, se constată următoarele:

Potrivit art. 326 alin. (3) C. proc. civ., "Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază."

Pe acest temei, judecata acestei căi extraordinare de atac de retractare se realizează în contextul admisibilităţii sale, din perspectiva faptelor invocate de către revizuent în susţinerea incidenţei unuia dintre cele nouă cazuri de revizuire, descrise de art. 322 C. proc. civ.

În măsura în care constată îndeplinirea cerinţelor legale prevăzute pentru cazul de revizuire invocat, instanţa va admite în principiu cererea şi va proceda în conformitate cu dispoziţiile art. 327 C. proc. civ., respectiv va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. În caz contrar, cererea de revizuire va fi respinsă ca inadmisibilă.

În prealabil analizării condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., se impune a se sublinia faptul că, în cursul judecării prezentei cereri de revizuire, intimatele au invocat alte două excepţii de fond, iar Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate prin întâmpinare de către cele două intimate, vizând lipsa de interes în formularea cererii de revizuire, respectiv prescripţia dreptului de a formula acţiunea în contradictoriu cu intimata H. S.R.L., reprezintă chestiuni ce interesează fondul cererii de revizuire.

Din această perspectivă, pentru stabilirea ordinii de soluţionare a excepţiilor, trebuie observat că toate cele trei excepţii, astfel cum au fost invocate de către intimate, se fundamentează pe înstrăinarea imobilului în litigiu după pronunţarea deciziei Înaltei Curţi a cărei revizuire se solicită în cauză, către societatea H. S.R.L..

În cazul excepţiei privind inadmisibilitatea cererii de revizuire din perspectiva neîndeplinirii în mod cumulativ a cerinţelor prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., intimatele au pretins că acest fapt este relevant pentru neîndeplinirea cerinţei referitoare la consecinţele încălcării dreptului fundamental constatate prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În plus, însă, în cazul excepţiilor vizând lipsa de interes şi prescripţia extinctivă, intimatele au susţinut că acţiunea în rectificarea cărţii funciare faţă de actualul proprietar tabular este prescrisă, în raport de dispoziţiile legale ce reglementează acest aspect, aplicabile ratione temporis (fie art. 37 din Decretul - lege nr. 115/1938, fie art. 38 - după caz, art. 36 - din Legea nr. 7/1996, fie art. 909 alin. (3) C. civ.).

În măsura în care simplul fapt al înstrăinării imobilului în litigiu este suficient pentru soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii, astfel cum se va arăta în considerentele ce vor fi expuse, nu există nicio raţiune pentru ca această excepţie să nu fie soluţionată cu precădere faţă de celelalte excepţii, ce presupun verificări suplimentare, după cum s-a arătat anterior.

În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a revizuirii, prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit acestei norme, "dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate".

Prin decizia pronunţată la data de 17 noiembrie 2020 în cauzele conexate Konya şi alţii împotriva României şi publicată în Monitorul Oficial nr. 481 din 10 mai 2021, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, secţia a patra a hotărât că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ("Convenţia") în toate cauzele conexate (în măsura în care au fost declarate admisibile).

În consecinţă, Curtea a hotărât următoarele (pct. 6 din dispozitiv):

a) Statul Român trebuie să restituie reclamanţilor proprietăţile lor, în termen de trei luni;

b) în lipsa unei asemenea restituiri, statul trebuie să plătească reclamanţilor, în acelaşi termen de trei luni, sumele indicate în tabelul anexat plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material;

c) în orice caz, statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în acelaşi termen de trei luni, sumele indicate în tabelul anexat plus orice sumă care poate fi datorată de reclamanţi cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral şi pentru cheltuielile de judecată;

d) sumele de mai sus trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;

e) de la expirarea termenului de trei luni menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată anuală egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Revizuentul din prezenta cauză se regăseşte printre reclamanţii din cauzele conexate, ca moştenitor al reclamantului iniţial A., alături de alţi 3 moştenitori, conform tabelului - anexă la decizie (poziţia 4). În acelaşi tabel, este identificat imobilul în legătură cu care s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate, respectiv ap. 11 din str. x - 12, Cluj - Napoca, fiind menţionată şi decizia internă care confirmă titlul de proprietate al terţilor, anume decizia pronunţată la 7 noiembrie 2003 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care face obiectul revizuirii de faţă.

În asemenea context, este îndeplinită în mod neîndoielnic cerinţa de admisibilitate a pronunţării unei hotărâri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale din cauza unei hotărâri judecătoreşti pronunţate la nivel naţional.

Această cerinţă reprezintă, însă, doar una dintre condiţiile de admisibilitate a revizuirii, deoarece din conţinutul art. 322 pct. 9 C. proc. civ. reiese în mod neechivoc faptul că ambele elemente ale enumerării marcate prin conjuncţia "iar" relevă condiţii cu o pondere egală în evaluarea admisibilităţii revizuirii, ceea ce înseamnă că cerinţele sunt prevăzute în mod cumulativ, iar neîndeplinirea uneia dintre ele determină inadmisibilitatea căii extraordinare de atac.

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, nu este întrunită cea de-a doua condiţie de admisibilitate a revizuirii, referitoare la consecinţele încălcării constatate de către instanţa europeană.

După cum rezultă din art. 322 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca, pe de o parte, să subziste consecinţele grave ale încălcării dreptului, la data formulării cererii de revizuire, iar, pe de altă parte, ca acestea să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. A fortiori, revizuirea trebuie să se constituie într-un remediu eficient, în sensul aptitudinii de a înlătura consecinţele încălcării dreptului, din moment ce este necesar a fi chiar singura cale prin care s-ar atinge acest rezultat.

În analiza acestei condiţii de admisibilitate, trebuie luat în considerare faptul că prin hotărârea pronunţată la data de 17 noiembrie 2020, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a arătat că imposibilitatea reclamanţilor din cererile conexe de a redobândi posesia proprietăţilor lor, în pofida hotărârilor definitive care le recunoşteau retroactiv drepturile de proprietate, a constituit o lipsire de proprietate în sensul celei de-a doua teze a art. 1 primul paragraf din Protocolul nr. 1 şi că o astfel de privare, coroborată cu lipsa totală a unei compensaţii, le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, cu încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (pct. 33 din hotărâre).

Din perspectiva acestor considerente care conturează conţinutul încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, interesează trei aspecte, a căror relevanţă va fi evidenţiată în cele ce succed: împrejurarea - deja enunţată- a înstrăinării apartamentului în litigiu după data pronunţării deciziei a cărei revizuire se solicită în cauză; buna - credinţă la momentul cumpărării imobilului pe temeiul Legii nr. 112/1995; acordarea de despăgubiri revizuentului prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte primul aspect, s-a relevat în cursul judecării prezentei cereri de revizuire că numita B., persoana care a cumpărat apartamentul în litigiu în baza Legii nr. 112/1995 - prin contractul ce a fost menţinut, ca fiind valabil încheiat, prin decizia supusă revizuirii - l-a înstrăinat către societatea H. S.R.L., după anul 2003, când a fost pronunţată decizia nr. 4580, a cărei revizuire se solicită în cauză.

După cum, în mod corect, au susţinut intimaţii, această împrejurare este susceptibilă să afecteze cerinţele pe care legiuitorul le leagă de consecinţele încălcării dreptului de proprietate constatate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, eventuala constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat pe temeiul Legii nr. 112/1995 nu ar conduce ipso facto la restituirea în natură a imobilului de către autoritatea administrativă locală - persoana care a înstrăinat apartamentul către fostul chiriaş, în baza Legii nr. 112/1995 -, restituire ce reprezintă remediul preconizat de către revizuent în virtutea hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Restabilirea situaţiei anterioare încheierii contractului eventual lovit de nulitate şi reîntoarcerea dreptului de proprietate în patrimoniul autorităţii administrative locale nu ar fi posibile, cât timp bunul se află în prezent în proprietatea altei persoane, iar aceasta şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară.

Într-o asemenea situaţie, chiar dacă cererea în constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare încheiat pe temeiul Legii nr. 112/1995 ar fi soluţionată favorabil, în urma admiterii cererii de revizuire şi a rejudecării recursului, revizuentul ar fi obligat la alte demersuri judiciare, în contradictoriu cu actualul proprietar tabular, pentru a pretinde şi, eventual, obţine posesia asupra imobilului în litigiu.

Mai mult decât atât, unele dintre posibilele acţiuni la îndemâna revizuentului, respectiv acţiunea în revendicare imobiliară, nici nu ar depinde de desfiinţarea în prealabil, cu efect retroactiv, a titlului vânzătoarei B.- obiect al cauzei soluţionate irevocabil prin decizia Înaltei Curţi a cărei revizuire se solicită -, din moment ce revizuentul este titular al unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, potrivit hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, deşi revizuentul deţine o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a recunoscut nelegalitatea confiscării imobilului de către stat de la autorul său şi dreptul de proprietate legitim al revizuentului, în contradictoriu cu autoritatea administrativă locală (decizia nr. 83/2000 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosar nr. x/1998), eventuala admitere a prezentei cereri de revizuire nu i-ar putea garanta redobândirea posesiei asupra proprietăţii sale.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că revizuirea de faţă nu este aptă de a înlătura consecinţele încălcării dreptului de proprietate al revizuentului, în modalitatea preconizată de către acesta, anume restituirea în natură a imobilului şi nu poate fi, aşadar, nici măcar calea de remediere a acestor consecinţe, cu atât mai mult cu cât alte eventuale acţiuni la care ar putea recurge revizuentul pentru atingerea acestei finalităţi nu depind de soluţionarea favorabilă a prezentei cereri.

Cât priveşte cel de-al doilea aspect, anume buna - credinţă a părţilor contractante la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare pe temeiul Legii nr. 112/1995, Înalta Curte reţine că, în motivarea cererii de revizuire, s-a susţinut că această împrejurare este lipsită de relevanţă, cât timp raţionamentul juridic expus din această perspectivă în decizia nr. 4580/7.11.2003 a Înaltei Curţi - a cărei revizuire se solicită în cauză - permite menţinerea vânzării proprietăţii revizuentului şi, prin urmare, a consecinţelor încălcării dreptului de proprietate, contrazicând hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Susţinerile revizuentului pe acest aspect nu sunt fondate.

După cum s-a arătat anterior, prin hotărârea pronunţată la data de 17 noiembrie 2020 în cauza Konya şi alţii, pe care se fundamentează cererea de revizuire, Curtea de la Strasbourg a statuat în privinţa încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în considerarea nu numai a privării de proprietate a autorului revizuentului, dar şi a lipsei totale a vreunei compensaţii din partea statului pentru o asemenea privare.

Curtea a dispus, prin aceeaşi hotărâre, obligarea Statului Român la restituirea în natură a imobilului sau, în lipsa acesteia, la despăgubiri într-un cuantum corespunzător valorii actuale a proprietăţii (pct. 46 din hotărâre).

Aşadar, contrar susţinerilor revizuentului, instanţa europeană nu a infirmat raţionamentul juridic din decizia instanţei naţionale care a consolidat ingerinţa în dreptul de proprietate al autorului revizuentului, preocupându-se de înlăturarea consecinţelor încălcării, inclusiv în modalitatea acordării de despăgubiri, considerată a fi un remediu la fel de eficient precum restituirea în natură a imobilului.

De altfel, această abordare este una constantă în jurisprudenţa Curţii, în situaţii similare, fapt ce reiese chiar din hotărârile la care se face referire în hotărârea din 17 noiembrie 2020.

Astfel, de exemplu, în hotărârea pronunţată la data de 24.10.2017 (definitivă la 24.01.2018) în cauza Dickmann şi Gion împotriva României, Curtea a statuat că "poate să admită că, în cazul persoanelor care, precum reclamanţii din prezenta cauză, au titluri de proprietate concurente asupra aceloraşi imobile cu destinaţia de locuinţe, care au fost validate prin hotărâri definitive, acordarea de despăgubiri sau a altor măsuri reparatorii poate constitui o formă adecvată de reparaţie, în cazul în care nu mai este posibilă restituirea bunurilor acestora, dat fiind faptul că bunurile în cauză sunt deţinute, în prezent, de persoane care le-au cumpărat de la stat cu bună-credinţă" (pct. 97).

De asemenea, Curtea "consideră că este necesar să se garanteze că repararea unor "prejudicii vechi", suferite ca urmare a încălcărilor drepturilor de proprietate de către regimul comunist, nu va da naştere unor noi nedreptăţi disproporţionate. În acest scop, legislaţia ar trebui să prevadă posibilitatea să se ţină seama de circumstanţele specifice fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au obţinut bunurile lor cu bună credinţă să nu fie obligate să suporte sarcina răspunderii care îi revine de drept statului care a confiscat, la un moment dat, respectivele bunuri (a se vedea Raicu împotriva României, nr. 28104/03, pct. 37, 19 octombrie 2006)" (pct. 96 din aceeaşi hotărâre pronunţată în cauza Dickmann şi Gion împotriva României).

Aşadar, nu numai că hotărârea pronunţată în cauza Konya şi alţii împotriva României nu obligă instanţa naţională la infirmarea raţionamentului juridic pe care s-a bazat decizia a cărei revizuire se solicită în cauză, dar potrivit jurisprudenţei Curţii, înlăturarea consecinţelor încălcării dreptului de proprietate nu poate genera "noi nedreptăţi disproporţionate", iar această sarcină nu trebuie suportată de către persoanele care au obţinut bunurile lor cu bună credinţă.

În situaţia existenţei unor titluri concurente asupra aceluiaşi imobil şi în prezenţa bunei - credinţe a persoanelor care au cumpărat bunul de la stat, Curtea a precizat în mod tranşant că restituirea nu mai este posibilă, iar acordarea de despăgubiri sau a altor măsuri reparatorii poate constitui o formă adecvată de reparaţie.

În consecinţă, în contextul chiar al considerentelor hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, înlăturarea consecinţelor încălcării dreptului de proprietate nu se transpune în infirmarea obligatorie a aprecierii referitoare la buna - credinţă la momentul contractării pe temeiul Legii nr. 112/1995, ci porneşte de la această stare de fapt acceptată ca atare, care se constituie într-un impediment la restituirea în natură a imobilului.

Drept urmare, şi din această perspectivă, revizuirea deciziei de recurs a Înaltei Curţi nu reprezintă un remediu eficient în sensul art. 322 pct. 9 C. proc. civ., cât timp nu poate conduce la restituirea în natură preconizată de către revizuent prin formularea cererii de faţă.

Considerentele deja expuse sunt relevante şi în privinţa celui de-al treilea aspect, vizând obligarea Statului Român la despăgubiri, în lipsa restituirii în natură a imobilului.

Astfel, statul a fost obligat să plătească revizuentului suma de 85.000 euro, considerată a reprezenta valoarea actuală a apartamentului în litigiu, în cazul în care nu va proceda la restituirea în natură.

Plata despăgubirii este certă, garantată fiind de imperativul executării de către stat a hotărârii Curţii Europene, într-un anumit termen.

În consecinţă, chiar dacă s-ar face abstracţie de considerentele anterior expuse în prezenta decizie şi s-ar aprecia că prin prezenta cale extraordinară de atac s-ar putea înlătura consecinţele încălcării dreptului de proprietate al revizuentului, tot nu ar fi îndeplinită cerinţa de admisibilitate ca revizuirea să reprezinte singura cale de remediere a acestora, cât timp revizuentul beneficiază de o formă adecvată de reparaţie.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este inadmisibilă şi o va respinge ca atare.

În ceea ce priveşte solicitarea intimatelor de acordare a cheltuielilor de judecată pentru etapa procesuală a recursului, Înalta Curte constată că este întemeiată, faţă de soluţia dată recursului şi pe temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Intimata G. a solicitat, cu acest titlu, suma de 13.089,49 RON, constând în: onorariu avocat de 11.757 RON (TVA inclus), conform facturii nr. x/28.10.2021 şi ordinului de plată din 5.11.2021 şi cheltuieli de deplasare în cuantum de 1332,49 RON, reprezentate de contravaloarea biletului de avion de 724,17 RON, conform facturii nr. x, a cazării - 497 RON, conform facturii nr. x/24.11.2021 şi a serviciilor de taxi - 111,32 RON .

La rândul său, intimata H. S.R.L. a solicitat suma de 4760 RON, reprezentând onorariu avocat, conform facturilor nr. x/15.09.2021 şi nr. y/5.10.2021, precum şi dovezilor de achitare a acestei sume .

Se constată că sumele de bani solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat, sunt disproporţionate în raport de complexitatea cauzei în această fază procesuală şi de activitatea prestată de avocat.

Astfel, formularea cererii de revizuire a presupus verificarea cu precădere a admisibilităţii în principiu a acesteia, chiar dacă prin întâmpinări, intimatele au invocat şi alte excepţii, ţinându-se cont, de asemenea, de împrejurarea că intimatele au formulat apărări identice, cu toate că prin întâmpinări distincte.

Prin urmare, faţă de aceste circumstanţe, Înalta Curte apreciază că nu se justifică acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată solicitate cu titlu de onorariu de avocat, impunându-se reducerea acestora pe temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., la 6500 RON, în cazul intimatei G., respectiv la suma de 3000 RON, în cazul intimatei H. S.R.L., luându-se în considerare şi dispoziţiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora nu pot fi reduse alte cheltuieli de judecată solicitate şi dovedite, în afară de onorariu de avocat.

În consecinţă, Înalta Curte va obliga pe revizuentul E. la plata cheltuielilor de judecată către intimate, potrivit celor arătate anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul E. împotriva deciziei civile nr. 4580 din 7 noiembrie 2003, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă.

Obligă pe revizuentul E. la plata cheltuielilor de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., după cum urmează: suma de 6500 RON către intimata G. şi suma de 3000 RON către intimata H. S.R.L.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2021.