Nullity of forest land sales and public domain ownership: appeal quashed and remanded for failure to examine devolutive effect

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, la data de 2 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., S.C. E. S.R.L. şi S.C. F. S.R.L., ca, prin hotărârea care se va pronunţa, să se constate, în principal:

- nulitatea absolută totală a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.12.2007 de G. şi H., încheiat între pârâta A., în calitate de vânzător, şi pârâtul B., în calitate de cumpărător, privind imobilul - teren cu vegetaţie forestieră în suprafaţă de 1.670.000 mp din acte (suprafaţa rezultată din măsurători fiind de 1.654.987 mp), situat în comuna Băleni Romani, Băleni, judeţul Dâmboviţa, tarlaua x, parcela x, UP IX NEAGRA, UA 2-6, 16, 15, având număr cadastral x, înscris în Cartea funciară nr. x a UAT Băleni;

- nulitatea absolută totală a actului de înstrăinare subsecvent, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.02.2008, de BNP I., prin care a fost transmis dreptul de proprietate, folosinţă şi posesie asupra imobilului descris anterior, de către pârâtul B. către pârâţii C. şi D., cumpărători;

- nulitatea absolută totală a actului de înstrăinare subsecvent, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.10.2014 de SPN I. şi J., prin care a fost transmis dreptul de proprietate, folosinţă şi posesie asupra imobilului descris anteror, de către pârâţii C. şi D. către pârâta S.C. E. S.R.L.;

- nulitatea absolută totală a actului de înstrăinare subsecvent, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.02.2015 de SPN K., prin care a fost transmis dreptul de proprietate, folosinţă şi posesie asupra imobilului descris anterior, de către pârâta S.C. E. S.R.L. către pârâta S.C. F. S.R.L..

- rectificarea tuturor cărţilor funciare deschise la O.C.P.I. Dâmboviţa pentru imobilul în suprafaţă de 1.670.000 mp (suprafaţa rezultată din măsurători - 1.654.987 mp), teren forestier înscris în amenajamentul silvic al Ocolului silvic Codri Verzi, situat în extravilanul comunei Băleni, judeţul Dâmboviţa, Tarlaua 1, parcela x, cu număr cadastral x, în sensul radierii tuturor menţiunilor înscrise în aceste cărţi funciare şi înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

- în subsidiar, în ipoteza în care se constată nulitatea totală a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.12.2007 şi se dispune menţinerea contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente, repunerea în situaţia anterioară fiind împiedicată, a solicitat obligarea pârâtei A. la plata către reclamant a sumei de 233.800 euro în echivalent RON la cursul de schimb valutar din ziua plăţii, precum şi a dobânzii legale aferente începând cu data încasării sumelor, până la plata efectivă, reprezentând preţul încasat în baza contractului;

- în ipoteza în care se respinge capătul de cerere vizând anularea totală a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.12.2007, în baza dispoziţiilor art. III alin. (24) din Legea nr. 169/1997 şi art. 1701 alin. (1) şi alin. (2) din noul C. civ., cu modificările şi completările ulterioare, a solicitat obligarea pârâtei A. la plata sumei de 233.800 euro în echivalent RON la cursul de schimb valutar din ziua plăţii, precum şi a dobânzii legale aferente începând cu data încasării sumelor, până la plata efectivă;

- în ipoteza în care se admite capătul de cerere vizând anularea totală a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.02.2008 (fiind constatată şi nulitatea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/18.12.2007) şi se dispune menţinerea contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente, repunerea în situaţia anterioară fiind împiedicată, a solicitat obligarea pârâtului B. la plata către reclamant a sumei de 229.596 euro în echivalent RON la cursul de schimb valutar din ziua plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente începând cu data încasării sumelor, până la plata efectivă, reprezentând diferenţa de preţ al imobilului dintre contractul nr. x/18.12.2007 şi contractul nr. x/05.02.2008.

Reclamantul a formulat cerere de introducere în cauza în calitate de intervenient forţat a Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Dâmboviţa, în temeiul art. 68 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ.

Pârâţii C. şi D. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererilor formulate de reclamantul Statul Român, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale active a Statului Român, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor, excepţia lipsei de interes a Statului Român, excepţia prescripţiei dreptului de a solicita rectificarea cărţii funciare pentru imobilul în suprafaţă de 1.670.000, suprafaţă rezultată din măsurători 1.654.987 mp, teren forestier situat în extravilanul comunei Băleni, judeţul Dâmboviţa, Tarlaua 1, parcela x, cu număr cadastral x.

Pârâtul B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei calităţii procesuale active a Statului Român şi excepţia prescripţiei dreptului de a solicita rectificarea cărţii funciare.

Pârâtul B. a formulat cerere de chemare în garanţie a pârâtei A., prin care a solicitat să se constate că sunt îndeplinite condiţiile existenţei unei obligaţii de despăgubire din partea chematei în garanţie, întemeiată pe garanţia pentru evicţiune în legătură cu imobilul care a făcut obiectul contractului nr. x/2007, şi să fie dispusă obligarea acesteia la plata către pârât a tuturor sumelor la care este obligat faţă de reclamantul Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român.

Pârâta A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei în ceea ce priveşte dobânda solicitată de către reclamant.

Pârâtul B. a formulat cerere de intervenţie forţată a Comisiei Judeţene Dâmboviţa şi a Comisiei Locale Băleni pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, respinsă prin încheierea din 19 septembrie 2018.

Prin încheierea din 30 mai 2018, tribunalul a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie accesorie formulată de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Dâmboviţa.

Prin încheierea din 19 septembrie 2018, tribunalul a respins ca inadmisibile cererea de intervenţie forţată a Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Dâmboviţa, formulată de reclamant, şi cererea de introducere forţată din oficiu a Comisiei Locale Băleni, respectiv a Comisiei Judeţene Dâmboviţa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, formulată de pârâtul B., şi a admis în principiu cererea de chemare în garanţie a pârâtei A., formulată de pârâtul B..

Împotriva acestei din urmă încheieri a declarat apel reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, respins prin decizia nr. 421 din 21 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa

Prin sentinţa civilă nr. 1856 din 20 noiembrie 2019, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a hotărât după cum urmează:

A respins cererea de repunere în termenul de invocare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului formulată de către pârâtul B. şi a respins excepţia ca fiind formulată cu depăşirea termenului legal.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a Statului Român, invocată de către pârâţii C. şi D..

A respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice, invocată de pârâţii C., D. şi B..

A respins excepţia lipsei de interes a Statului Român, invocată de către pârâţii C. şi D. şi B..

A respins excepţia prescripţiei dreptului de a solicita rectificarea cărţii funciare, invocată de pârâţii C., D. şi B..

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte dobânda legală, invocată de pârâta A..

A respins cererea de chemare în garanţie a pârâtei A., formulată de pârâtul B..

A admis, în parte, acţiunea formulată de către reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâta A., şi, în consecinţă, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 233.800 euro, în echivalent în RON la cursul de schimb valutar din data plăţii, precum şi dobânda legală aferentă începând cu data de 18.10.2016.

A respins acţiunea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi, B., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., C. şi D..

A admis, în parte, cererile pârâţilor B., S.C. E. S.R.L. şi S.C. F. S.R.L. şi a obligat reclamantul la câte 3000 RON, cheltuieli de judecată către fiecare dintre aceşti pârâţi.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa, la data de 14 ianuarie 2020, sub nr. x/2017, pârâtul B. a solicitat completarea sentinţei civile nr. 1856/20.11.2019, cerere formulată în contradictoriu cu reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, şi pârâţii A., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., C. şi D..

Prin sentinţa civilă nr. 163 din 19 februarie 2020, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a respins cererea de completare a hotărârii nr. 1856/20.11.2019, formulată de pârâtul B..

Împotriva sentinţei nr. 1856 din 20 noiembrie 2019 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă au declarat apel principal reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, şi pârâta A. şi apel incident pârâtul B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Ploieşti

Prin decizia nr. 2268 din 22 decembrie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins apelurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa şi de pârâta A., precum şi apelul incident formulat pârâtul B., împotriva sentinţei nr. 1856 din 20 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, obligând apelanţii la plata către intimata S.C. E. S.R.L. a sumei de 3331,22 RON fiecare, cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat.

4. Recursurile declarate în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 2268 din 22 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă au declarat recurs reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi pârâta A..

4.1. Recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii capătului principal de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare şi, pe cale de consecinţă, rectificarea tuturor cărţilor funciare deschise la OCPI Dâmboviţa pentru imobilul în suprafaţă de 1.670.000 mp (suprafaţa rezultată din măsurători 1.654.987 mp), teren forestier înscris în amenajamentul silvic al Ocolului silvic Codri Verzi, situat în extravilanul comunei Băleni, judeţul Dâmboviţa, Tarlaua 1, parcela x, cu număr cadastral x, în sensul radierii tuturor menţiunilor înscrise în aceste cărţi funciare şi înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului.

Recurentul-reclamant a criticat decizia atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

Sub un prim aspect, a susţinut că dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc limitele efectului devolutiv al apelului, în sensul că instanţa este ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, având în vedere problemele de fapt şi de drept invocate de apelanţi, dar ţinând cont şi de apărările pârâţilor.

În mod eronat, instanţa de apel a respins ca nefondate criticile privind apartenenţa la domeniul public a imobilului ce a făcut obiectul înstrăinărilor succesive, fără a observa că aspectele vizând regimul juridic au făcut obiectul cercetării în primul grad de jurisdicţie şi nu constituie o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. care permit părţilor să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe, fără ca acestea să fie considerate cereri noi în apel şi fără a reprezenta o încălcare a limitelor devoluţiunii.

Contrar celor reţinute în decizia atacată, prin chiar cererea de chemare în judecată reclamantul Statul Român a justificat interesul promovării acţiunii, iar la termenul din 03 aprilie 2019, din dispoziţia primei instanţe, au fost depuse precizări suplimentare referitoare la apartenenţa imobilului teren cu vegetaţie forestieră la domeniul public al statului.

A mai arătat recurentul că, în cauză, a fost invocată atât excepţia lipsei calităţii procesuale active a Statului Român, motivat de faptul că nu s-a depus nicio dovadă privind titlul de proprietate şi nici în ceea ce priveşte regimul imobilului anterior emiterii titlului de proprietate, cât şi excepţia lipsei de interes a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, ambele excepţii fiind respinse, însă instanţa de apel, în mod eronat, a respins susţinerile vizând apartenenţa la domeniul public prin calitatea terenului de vegetaţie forestieră, motivând suplimentar că apelantul-reclamant nu a criticat raţionamentul instanţei vizând aplicarea în timp a Legii nr. 46/2008 privind Codul silvic, iar Legea nr. 26/1996 a fost indicată pentru prima dată în apel.

Astfel, prin notele scrise depuse de reclamant pentru termenul din data de 23 octombrie 2019 referitoare la cererea de repunere în termen, precum şi la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a reclamantului, invocate de pârâtul B., acesta a subliniat că prin art. 54 si următoarele din Codul silvic în vigoare la data reconstituirii dreptului de proprietate, s-a interzis reducerea suprafeţei de fond forestier (Legea nr. 26/1996), iar în susţinerea apelului a criticat raţionamentul primei instanţe, accentuând echivalenţa dintre dispoziţiile vechiul Cod silvic - Legea nr. 26/1996 şi cele ale Legii nr. 46/2008.

Sub un alt aspect, recurentul a susţinut că, în mod greşit, s-a reţinut în considerentele deciziei atacate că nu a fost învestită instanţa cu anularea contractelor de vânzare-cumpărare pentru motive de sine stătătoare, câtă vreme instanţa de fond a analizat cauza dedusă judecăţii sub aspectul capătului principal de cerere, atât prin prisma principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, având în vedere că anularea titlului primei vânzătoare atrage aplicabilitatea acestui principiu, cât şi prin prisma apartenenţei la domeniul public a imobilului ce a făcut obiectul vânzărilor succesive.

Aşadar, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 477 alin. (1) şi ale art. 478 alin. (4) C. proc. civ., în opinia recurentului, instanţa de apel a respins criticile vizând interpretarea dispoziţiilor legale, incidente în cauză, referitoare la proprietatea publică asupra imobilului. Cât priveşte respingerea, ca nefondată, a criticii vizând aplicarea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, instanţa de apel, nesocotind caracterul extensiv al apelului, a apreciat că în litigiul dedus judecăţii nu s-a făcut dovada relei-credinţe a cumpărătorilor succesivi, cu atât mai mult cu cât reclamantul putea să solicite înscrierea în cartea funciară a litigiilor prin care solicita anularea titlului pârâtei A..

Or, a arătat recurentul, deşi sesizată, instanţa de apel nu a analizat buna-credinţă prin raportate la apartenenţa imobilului la domeniul public, teză susţinută chiar prin cererea de chemare în judecată. La data punerii în posesie a pârâtei A., 17.02.2006, terenul în suprafaţă de 1.670.000 mp se afla în proprietatea statului, fiind înscris în amenajamentul silvic şi identificat conform cadastrului forestier la data punerii în posesie, în cadrul Direcţiei Silvice Dâmboviţa, Ocolul Silvic Bucşani, UP IX Neagră, u.a. 2, 3, 45, 6J, 16, 15 %.

Legea nr. 26/1996 privind codul silvic, în vigoare la data emiterii titlului anulat, prevedea, la art. 52, că "proprietarul vânzător este obligat să înştiinţeze, în scris, unitatea silvică teritorială în raza căreia se află terenul respectiv, în legătură cu intenţia de înstrăinare. Unitatea silvică sesizată îşi va manifesta opţiunea în termen de 30 de zile, după care dreptul de preempţiune încetează. Vânzarea făcută cu încălcarea dispoziţiilor de mai sus este nulă de drept". Dispoziţii similare sunt reluate şi în noua reglementare, Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare încheiate după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

În continuare, recurentul a arătat că sunt eronate, în raport de dispoziţiile legale aplicabile în materia cărţii funciare, argumentele potrivit cărora buna-credinţă a cumpărătorilor succesivi se poate reţine întrucât achiziţiile au fost întemeiate pe evidenţe de carte funciară, iar reclamantul, deşi putea să solicite înscrierea în cartea funciară a litigiului prin care s-a constat nulitatea absolută a titlului de proprietate emis în favoarea pârâtei A., nu a procedat astfel; or, faţă de momentul constituirii dosarului nr. x/2015, imobilul teren era deja înstrăinat către S.C. F. S.R.L..

Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra argumentului că buna-credinţă nu reprezintă o excepţie în raport de apartenenţa la domeniul public a imobilului ce a făcut obiectul vânzărilor succesive, o interpretare contrară lipsind de efect dispoziţiile legale ce statuează atributele proprietăţii publice, întrucât bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate, ci pot face doar obiectul dreptului de administrare.

Cu privire la respingerea criticilor care vizează interpretarea dispoziţiilor art. III alin. (2^4) din Legea nr. 169/1997, recurentul a învederat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ., întrucât despăgubirea care se plăteşte fostului proprietar rămas fără teren, de către cel care a înstrăinat terenul pe baza titlului constatat nul, este echivalentul preţului actualizat, sintagmă care se referă la suma de bani consemnată în actul sau actele de înstrăinare, actualizată cu indicele de inflaţie.

A criticat recurentul şi soluţia de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3331,22 RON, arătând că, potrivit art. 453 C. proc. civ. şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cheltuielile de judecată se acordă numai în măsura în care sunt dovedite cu acte justificative (Cauza Costin împotriva României), iar instanţa de fond trebuia să aplice dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. şi să constate că onorariul de avocat este nejustificat în raport de activitatea prestată de avocat, sens în care a solicitat verificarea proporţionalităţii onorariului de avocat cu volumul de muncă, determinat de complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului, şi reducerea onorariului la un cuantum rezonabil.

4.2. Recurenta-pârâtă A. a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la apelul său şi cel al apelantului-pârât B. şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

Instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 1254 C. civ., care nu are aplicabilitate în cauză, neavând nicio legătură cu speţa. În cauză, nu a fost admisă anularea niciunui contract dintre cele atacate, în plus reclamantul nefiind parte în niciunul dintre acestea.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. III alin. (2^4) din Legea nr. 169/1997, care au în vedere ipoteza în care pentru un teren este emis un titlu de proprietate în favoarea unei persoane, fără drept, prejudiciindu-l astfel pe adevăratul proprietar. În ipoteza constatării nulităţii absolute a respectivului titlu de proprietate, beneficiarul acestuia este obligat să "remită preţul actualizat fostului proprietar rămas fără teren".

Această reglementare constituie un mijloc prin care statul, niciodată proprietar al terenurilor ce fac obiectul legilor fondului funciar, ci doar detentor precar, să nu suporte costurile greşelii de a emite un titlu unei persoane neîndreptăţite.

Aşadar, Statul Român nu este decât un beneficiar indirect al acestei reglementări, iar temeiul de drept invocat în cererea de chemare în judecată este art. III alin. (2^4) din Legea nr. 169/1997, alături de art. 1701 C. civ. care reglementează restituirea preţului şi care nu are legătură juridică cu speţa.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatele-pârâte S.C. E. S.R.L. şi S.C. F. S.R.L. au depus întâmpinare la recursul declarat de pârâta A., solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Prioritar, au solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii recurentei-pârâte de casare în parte a deciziei atacate în ceea ce priveşte apelul său şi al apelantului-pârât B., având în vedere că acest pârât nu a formulat recurs, iar instanţa nu poate să depăşească limitele învestirii sale.

În ceea ce priveşte fondul motivelor de recurs, intimatele s-au apărat arătând că pârâta a avut cunoştinţă de concluziile raportului ANRP şi de conţinutul ordonanţei de clasare din data de 10.06.2016 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, încă de la momentul judecării cererii de anulare a titlului de proprietate nr. x/23.05.2006, astfel că aceasta era în drept să invoce excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului încă de la data depunerii întâmpinării la instanţa de fond. Ca atare, la data de 11 septembrie 2019, pârâta era decăzută din dreptul de a mai invoca excepţia prescripţiei.

Au mai susţinut intimatele că sunt nefondate criticile privind aplicarea greşită a textelor de lege, la momentul soluţionării capătului de cerere privind obligarea pârâtei A. să restituie reclamantului Statul Român preţul încasat de la pârâtul B., în cuantum de 233800 euro, preţul fiind actualizat prin aplicarea dobânzii legale de la data la care s-a pronunţat decizia nr. 2093/18.10.2016 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care s-a dispus anularea titlului de proprietate nr. x/23.05.2016, emis pentru pârâta A..

De asemenea, intimatele-pârâte S.C. E. S.R.L. şi S.C. F. S.R.L. au depus întâmpinare la recursul formulat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând respingerea acestuia.

Prioritar, intimatele au învederat că recurentul-pârât nu a invocat motivele pe care se întemeiază cererea sa de recurs, ci a reiterat apărările formulate în faţa instanţelor de fond, astfel că motivarea recursului nu s-a realizat conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul motivelor de recurs, intimatele s-au apărat arătând că instanţa de apel, în mod corect şi legal, a constatat că există autoritate de lucru judecat cu privire la situaţia juridică a terenului dedus judecăţii, care nu este în domeniul public, iar dacă terenul ar fi aparţinut domeniului public nu ar fi putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, iar organele de urmărire penală nu ar fi dispus o soluţie de clasare, ci ar fi tras la răspundere penală membrii Comisiei locale de fond funciar din comuna Băleni.

Cu referire la criticile privind aplicarea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, intimatele au arătat că, în faţa primei instanţe, în susţinerea apărărilor privind neapartenenţa terenului la domeniul public, au dovedit că primele demersuri în vederea deschiderii cărţii funciare au fost realizate de pârâta A., dreptul acesteia de proprietate fiind întabulat în cartea funciară nr. x a localităţii Băleni, iar la momentul la care s-a realizat reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei terenul nu se afla în proprietatea Statului Român.

Cu referire la criticile vizând soluţia de obligare la plata sumei de 233800 euro, precum şi a dobânzii legale aferente, calculate de la data de 18 octombrie 2016, au arătat că soluţia instanţei de apel este una corectă, pârâta fiind obligată să restituie reclamantului preţul primit de la B..

Intimatul-pârât B. a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâta A., solicitând respingerea acestuia.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, intimatul a arătat că această pârâtă a fost parte în dosarul în care s-a admis acţiunea în anularea titlului de proprietate, astfel că nu poate beneficia nici de efectul unei repuneri în termen, şi nici de efectul prescripţiei care a fost întreruptă exclusiv în ceea ce o priveşte, ca urmare a introducerii acţiunii în anulare, obligarea la plată fiind doar o consecinţă a admiterii acţiunii.

A mai arătat că, deşi nu se poate reţine culpa recurentei-pârâte în demersurile efectuate după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, aceasta a cunoscut efectele anulării titlului de proprietate, putând fi ţinută să răspundă atât faţă de Statul Român, cât şi faţă de intimat, în calitate de dobânditor cu titlu oneros, de bună-credinţă, în ipoteza în care, în urma admiterii apelului, ar fi obligat la plata vreunei sume de bani către Statul Român, limitele în care urmează să fie angajată răspunderea fiind o chestiune de apreciere, în special din perspectiva criteriilor privind previzibilitatea prejudiciului (art. 1533 C. civ.).

Ca rezultat al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 2093/18.10.2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, instanţa de fond a soluţionat corect solicitarea reclamantului de obligarea a pârâtei la plata preţului încasat urmare a vânzării bunului, dispoziţie menţinută de instanţa de apel.

S-a mai apărat intimatul arătând că este nefondat motivul de recurs privind greşita interpretare a dispoziţiilor art. III alin. (2^4) din Legea nr. 169/1997, instanţa de apel reţinând că temeiul juridic al acţiunii este reprezentat de restituirea prestaţiilor în baza unui act declarat nul printr-o hotărâre judecătorească, fiind obligată să respecte autoritatea de lucru judecat a deciziei sus-arătate prin care s-a statuat definitiv că titlul nu mai poate produce efecte juridice.

De asemenea, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare la recursul reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, invocând inadmisibilitatea căii de atac cu privire la motivul dat de apartenenţa imobilului la domeniul public al statului român, având în vedere că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au reţinut că nu sunt învestite cu un astfel de capăt de cerere. A solicitat, în principal, respingerea recursului ca nefondat, iar în subsidiar, în situaţia admiterii cererii de recurs, a solicitat admiterea cererii de chemare în garanţie şi obligarea chematei în garanţie A. să îi plătească toate sumele la care ar putea fi obligat faţă de recurentul-reclamant.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, intimatul a arătat, cu referire la calificarea temeiului acţiunii, că prin încheierea de şedinţă din 04 aprilie 2019, instanţa de fond a dispus ataşarea dosarului nr. x/2015 al Curţii de Apel Ploieşti şi citarea reclamantului Statul Român, prin Ministerului Finanţelor, cu menţiunea "de a preciza temeiul de drept al acţiunii (vechiul şi noul C. civ.) pentru fiecare capăt de cerere", iar în raport de răspunsul recurentului-reclamant, prin încheiere neatacată de acesta, s-a reţinut că reclamantul îşi fundamentează pretenţiile pe principiul de drept al anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal, cât şi pe dispoziţiile art. III alin. (2^4) din Lega nr. 169/1997 (doar în ceea ce priveşte capătul de cerere de la punctul 7).

Referitor la critica privind greşita aplicare a normelor de drept material, intimatul a susţinut că nu vizează o nelegalitate a judecăţii în faţa instanţei de apel, ci o reiterare a nemulţumirilor recurentei care au făcut obiectul judecăţii în două grade de jurisdicţie, aspect care, în principal, ridică problema admisibilităţii acestui motiv de recurs, iar în subsidiar, a caracterului temeinic al acestuia.

A mai arătat intimatul că, în ceea ce priveşte lipsa caracterului de bun aparţinând domeniului public, reclamantul nu a exhibat niciun titlu de proprietate anterior anului 1948 în baza căruia să fi dobândit proprietatea asupra imobilului pentru a putea susţine că, pe de o parte, a dobândit imobilul în baza unui titlu valabil, iar pe de altă parte, că ar fi întrunite condiţiile pentru ca, existând un astfel de titlu, amenajamentul silvic a constituit apartenenţa la domeniul public al reclamantului. Totodată, reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate şi nici a apartenenţei bunului la domeniul public, în sensul existenţei unui titlu valabil (în sensul dispoziţiilor art. 3 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998) sau al îndeplinirii celorlalte criterii de domenialitate.

De altfel, dreptul recurentei-pârâte A. la reconstituirea dreptului de proprietate potrivit Legii nr. 247/2005 şi a Legii nr. 1/2010 nu a fost contestat de reclamant nici în cadrul dosarului nr. x/2015, susţinerea principală a acestuia vizând exclusiv declararea nulităţii absolute în baza art. III din Legea nr. 247/2005.

S-a mai apărat intimatul susţinând că sunt neîntemeiate criticile recurentului vizând împrejurarea că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra bunei-credinţe, raţionamentul instanţei de apel, aplicat situaţiei de fapt şi de drept expuse, fiind confirmat şi prin deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului, în speţe similare, fiind evocată în acest sens cauza Ion Constantin împotriva României, în care s-au reţinut fapte imputabile exclusiv autorităţilor, fără vreo culpă în sarcina beneficiarilor.

Cu referire la nerespectarea dreptului de preempţiune reglementat de art. 52 din Legea nr. 26/1996, intimatul a susţinut, în principal, că o astfel de critică nu a fost formulată prin cererea de apel şi, în consecinţă, nu a fost analizată, însă la momentul încheierii contractelor era în vigoare Legea nr. 26/1996 privind Codul Silvic, conform căreia nu exista un drept de preempţiune asupra pădurilor în favoarea statului sau a oricărei alte persoane. Un astfel de drept a încetat să mai producă vreun efect odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, care a abrogat reglementarea cadru pentru exercitarea dreptului de preempţiune conţinută în Ordonanţa de urgenţă nr. 226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră, care reglementa dreptul de preempţiune al coproprietarilor şi al vecinilor, inclusiv al Autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, prin Regia Naţională a Pădurilor şi care avea un drept de preempţiune la vânzările terenurilor din fondul forestier proprietate privată, limitrofe fondului forestier proprietate publică a statului, precum şi pentru enclavele din acesta.

Recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a depus întâmpinare la recursul formulat de pârâta A., invocând excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare şi, pe fond, solicitând respingerea acestuia.

În opinia recurentului, este nefondat motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă în sensul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. III alin. (2^4) din Legea nr. 169/1997, precum şi ale art. 1254 C. civ.

De asemenea, a arătat că nu poate fi primită nici critica privind invocarea bunei-credinţe a reclamantei, instanţa de apel reţinând, în mod just, că este obligată să respecte autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2093/2016 a Curţii de Apel Ploieşti şi că, în litigiul pendinte, nu se analizează din nou calitatea de proprietar, ci se dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii titlului.

Cât priveşte motivul de casare reprezentat de faptul că art. 1254 C. civ. nu se aplică în cauză, recurentul a arătat că, prin decizia atacată, s-a reţinut că temeiul de drept indicat prin cererea introductivă este principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.

Intimaţii-pârâţi C. şi D. au formulat întâmpinare la ambele recursuri declarate, solicitând acestora ca nefondate.

În susţinerea poziţiei lor procesuale, intimaţii au invocat apărări similare celor formulate de intimatul-pârât B..

Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a depus răspuns la întâmpinările formulate de celelalte părţi.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 15 septembrie 2021 completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta A., invocată de recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de pârâta A., împotriva deciziei nr. 2268 din 22 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă stabilind termen de judecată în şedinţă publică, la data de 10 noiembrie 2021, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate, în limita şi potrivit considerentelor expuse în cele ce urmează.

Recursul reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, este încadrabil în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., prin criticile concrete de nelegalitate susţinându-se, în esenţă, următoarele: încălcarea regulilor efectului devolutiv al apelului consacrate de art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., din perspectiva respingerii greşite a motivului de apel axat pe regimul juridic al dreptului de proprietate publică a statului asupra terenului forestier înstrăinat succesiv; aplicarea greşită a principiului ocrotirii bunei-credinţe a pârâţilor subdobânditori cu titlu oneros, rezultată din ignorarea regimului juridic de bun proprietate publică a statului şi din nesocotirea dreptului de preempţiune reglementat de Codul silvic; interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. III alin. (24) din Legea nr. 169/1997 referitoare la restituirea preţului actualizat al terenului forestier înstrăinat; greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată sub aspectul caracterului disproporţionat al acestora.

Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar cu care reclamantul a învestit prima instanţă are ca obiect, în principal, nulitatea absolută a celor patru contracte de vânzare-cumpărare încheiate în mod succesiv, cu privire la terenul forestier în suprafaţă de 167 ha situat în comuna Băleni, judeţ Dâmboviţa, între vânzătoarea iniţială, pârâta A., şi subdobânditorii pârâţi B. (înstrăinarea din 2007), respectiv C. şi D. (înstrăinarea subsecventă din 2008), societatea E. S.R.L. (înstrăinarea subsecventă din 2014) şi societatea F. S.R.L. (înstrăinarea subsecventă din 2015), precum şi rectificarea cărţilor funciare, în sensul radieri menţiunilor aferente şi intabulării dreptului de proprietate în favoarea reclamantului.

În subsidiar, obiectul litigiului dedus judecăţii primei instanţe a vizat obligarea pârâtei A. la restituirea preţului de vânzare, cu dobânda legală, în ipoteza nulităţii contractului iniţial şi al menţinerii contractelor subsecvente, ori în ipoteza respingerii nulităţii contractului iniţial în baza art. III alin. (24) din Legea nr. 169/1997, respectiv obligarea pârâtului B. la plata diferenţei dintre preţul din contractul iniţial şi cel din primul contract subsecvent, cu dobânda legală, în ipoteza nulităţii primelor două acte de înstrăinare şi menţinerii celor din urmă astfel de acte.

Regimul juridic afirmat în mod consecvent de către reclamant, atât prin cererea introductivă, cu precizările ulterioare, cât şi prin motivele de apel, în privinţa terenului de 167 ha care a format obiectul material al înstrăinărilor succesive din perioada 2007-2015, este cel de bun aparţinând fondului forestier naţional, aflat în proprietatea publică a statului şi în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, înregistrat în amenajamentul silvic al Ocolului silvic Codri Verzi situat în comuna Băleni, judeţul Dâmboviţa.

Cauza juridică a cererii de chemare în judecată este fundamentată pe motive de nulitate distincte. Pe de o parte, reclamantul invocă nerespectarea regimului juridic al dreptului de proprietate publică a statului asupra terenului forestier înstrăinat, cu referire la regula constituţională a inalienabilităţii bunurilor din domeniul public. Pe de altă parte, reclamantul solicită aplicarea principiilor efectelor nulităţii actului juridic civil (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, respectiv quod nullum est, nullum producit efectum), ca urmare a anulării prin hotărâre judecătorească definitivă a titlului de proprietate emis pe numele pârâtei vânzătoare A. în procedura legii fondului funciar.

Construcţia argumentativă a instanţei de fond, validată de instanţa de prim control judiciar, care a fundamentat soluţia de admitere în parte a acţiunii reclamantului, numai sub aspectul restituirii prin echivalent a terenului, în sensul obligării pârâtei A. la plata preţului vânzării, cu dobândă legală de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care i-a fost anulat titlul de proprietate, este axată pe reţinerea bunei-credinţe a pârâţilor subdobânditori cu titlu oneros, ca excepţie de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial. Cu referire la motivul de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare decurgând din apartenenţa bunului la domeniul public al statului, instanţa de fond a reţinut, pe de o parte, că un atare motiv nu a stat la baza desfiinţării titlului de reconstituire a dreptului de proprietate (prin decizia civilă nr. 2093/18.10.2016), iar, pe de altă parte, că terenul litigios a aparţinut domeniului public al statului până în anul 2006, când a trecut în domeniul privat în scopul reconstituirii dreptului de proprietate în procedura legii fondului funciar.

Instanţa de apel a respins ca nefondate criticile reclamantului circumscrise dezlegării pe care prima instanţă a dat-o motivului de nulitate absolută privitor la nesocotirea regimului juridic al dreptului de proprietate publică, argumentând, în esenţă, că demersul judiciar declanşat de reclamant a fost întemeiat numai pe principiile de drept resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis şi quod nullum est, nullum producit efectum, că apartenenţa terenului litigios la domeniul public al statului nu a reprezentat motivul desfiinţării în justiţie a titlului de proprietate al pârâtei A., că reclamantul care afirmă un atare drept are oricând la îndemână o acţiune reală petitorie şi a conchis în sensul că "instanţa de judecată nu a fost învestită cu anularea contractelor de vânzare-cumpărare pentru motive de sine stătătoare, ci urmare a anulării titlului de proprietate al pârâtei A.".

Printr-un prim motiv de recurs, reclamantul-recurent a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile efectului devolutiv al apelului consacrate de art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., din perspectiva respingerii greşite a motivului de apel circumscris nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare pentru nerespectarea regimului juridic al dreptului de proprietate publică a statului asupra terenului forestier înstrăinat succesiv.

Critica este fondată.

Înalta Curte are în vedere că, prin decizia civilă nr. 2093/18.10.2016 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, definitivă, pronunţată în dosarul nr. x/2015 având ca obiect acţiunea reclamantei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor formulată în contradictoriu cu pârâţii A. şi comisiile judeţeană şi locală de fond funciar, s-a dispus anularea titlului de proprietate nr. x/23.05.2006 (şi a actelor premergătoare) prin care s-a reconstituit în favoarea pârâtei, în procedura legii fondului funciar, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 167 ha vegetaţie forestieră situat în comuna Băleni, judeţul Dâmboviţa.

Considerentele de fapt şi de drept care au fundamentat în mod direct şi necesar soluţia de anulare a titlului de proprietate se referă, în rezumat, la faptul că "documentele pe baza cărora s-a reconstituit dreptul de proprietate nu fac dovada existenţei dreptului de proprietate asupra pădurii a autorilor intimatei-pârâte la momentul preluării de către stat", ceea ce atrage sancţiunea de drept civil a nulităţii absolute reglementate de art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, potrivit cu care "Sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile, aplicabile la data încheierii actului juridic (…) a) actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor care nu erau îndreptăţite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri, cum sunt: (…) (vi) actele de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unor terenuri forestiere pentru persoanele care nu au deţinut anterior în proprietate astfel de terenuri".

Este de observat, aşadar, că unicul motiv de nulitate a titlului de proprietate, asupra căruia s-a dat o dezlegare definitivă în litigiul anterior, îl constituie nedovedirea îndreptăţirii pârâtei A. la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului forestier litigios. Prin niciun considerent, decisiv ori decizoriu, nu s-a tranşat în procesul anterior chestiunea litigioasă din actualul dosar, referitoare la apartenenţa bunului la domeniul public al statului.

Or, astfel cum s-a reţinut în cele ce preced, cauza juridică a cererii de chemare în judecată din litigiul pendinte, înţeleasă ca fundament al pretenţiei deduse judecăţii, este configurată pe motive de nulitate distincte.

Este vorba, în primul rând, despre motivul de nulitate absolută a actelor de înstrăinare succesivă a terenului în suprafaţă de 167 ha care face parte din fondul forestier naţional, în legătură cu care se afirmă că s-ar afla în proprietatea publică a statului şi în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva şi că ar fi înregistrat în amenajament silvic, sancţiunea de drept civil fiind invocată pentru nerespectarea regimului juridic al dreptului de proprietate publică, ale cărui caractere specifice sunt inalienabilitatea, insesizabilitatea şi imprescriptibilitatea.

În al doilea rând, având ca situaţie premisă anularea, prin hotărâre judecătorească definitivă, a titlului de proprietate al înstrăinătorului din actul juridic primar (titlul pârâtei A., vânzătoare în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.12.2007), cauza juridică a acţiunii reclamantului supune judecăţii aplicarea unor principii de drept care guvernează efectele nulităţii actului juridic civil, consacrate prin adagiile resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis (anularea actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial) şi quod nullum est, nullum producit efectum (ce este nul nu poate produce niciun efect).

Cele două paliere de analiză pe care a fost structurat fundamentul pretenţiei afirmate au fost dezbătute şi verificate jurisdicţional la judecata în primă instanţă, însă în etapa procesuală a apelului, instanţa de prim control judiciar a limitat examinarea criticilor de nelegalitate şi netemeinicie invocate de reclamantul-apelant doar la cele subsumate modalităţii de interpretare şi aplicare a principilor efectelor nulităţii, anterior enunţate, şi a apărărilor corelative formulate de pârâţii-intimaţi întemeiate pe principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros şi pe necesitatea asigurării securităţii şi stabilităţii circuitului civil.

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat regulile efectului devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită de către reclamantul-apelant, iar soluţia dată cererii de apel echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei.

Aceasta întrucât, după cum este îndeobşte cunoscut, efectul devolutiv constituie o trăsătură esenţială a apelului, astfel că, odată exercitat în termen, acesta provoacă o nouă judecată în fond, atât cu privire la problemele de fapt, cât şi cu privire la cele de drept, potrivit art. 476 alin. (1) din C. proc. civ.

În directă legătură fiind cu principiul disponibilităţii, efectul devolutiv este limitat de cele două reguli, exprimate prin adagiile: tantum devolutum quantum appellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

Dispoziţiile art. 477 şi art. 478 din C. proc. civ. sunt cele care dau valoare normativă regulilor anterior evocate. Potrivit celei dintâi reguli, ce consacră limitele determinate de ceea ce s-a apelat, efectul devolutiv nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt şi de drept care s-au pus înaintea primei instanţe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de către apelant. Pe de altă parte, potrivit celei de-a doua reguli, ce consacră limitele determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, deşi apelul poate provoca o nouă judecată în fond a litigiului, totuşi cadrul procesual - sub aspectul obiectului, al cauzei şi al părţilor - rămâne, de principiu, cel care a fost stabilit înaintea primei instanţe, de unde şi regula potrivit căreia în apel nu se pot formula cereri noi şi nu pot fi atrase în judecată şi alte persoane.

Trebuie observat însă că, dispoziţiile art. 478 alin. (4) din acelaşi cod permit explicitarea pretenţiilor cuprinse în mod implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe, cunoscut fiind că atari explicaţii sau precizări pot avea ca obiect pretenţii sau mijloace de apărare insuficient conturate sau argumentate, cuprinse în oricare dintre cererile care au fixat cadrul procesual obiectiv la prima instanţă, precum şi în întâmpinare sau răspunsul la întâmpinare.

Oricare dintre părţile căii de atac, prin intermediul actelor de procedură formulate în apel, poate face uz din proprie iniţiativă de dreptul procesual prevăzut de art. 478 alin. (4), după cum şi instanţa de apel, din oficiu, poate solicita părţilor astfel de precizări şi explicaţii oricând în cursul judecării apelului, în considerarea principiului fundamental al rolului judecătorului în aflarea adevărului reglementat de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.

Relevantă, sub acest aspect, este dezlegarea obligatorie pronunţată prin decizia nr. 28/2015 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat în sensul că explicitarea pretenţiilor implicite în apel nu are semnificaţia modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecăţii şi a derogării de la dispoziţiile alin. (1) şi (2) ale art. 478, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecăţii în prima instanţă.

În consecinţă, raportând aceste consideraţii cu valoare generală la circumstanţele factuale concrete evidenţiate de parcursul procedural din anterioarele etape procesuale, Înalta Curte reţine că, în chip limpede şi lipsit de orice echivoc, reclamantul a afirmat în mod consecvent - atât prin cererea introductivă (cel puţin în conţinutul expus la paginile 8-9, 13, 15-16), cât şi în precizările depuse pentru termenul de judecată din data de 15.05.2019, tocmai ca urmare a exercitării de către prima instanţă a rolului său activ în clarificarea cadrului procesual din perspectiva temeiului juridic indicat defectuos ori insuficient - nulitatea absolută a actelor de înstrăinare succesivă pentru încălcarea regimului juridic al dreptului de proprietate publică a statului, caracterizat prin atributele inalienabilităţii, insesizabilităţii şi imprescriptibilităţii.

În egală măsură, rezultă cu forţa evidenţei, faptul că prima instanţă a examinat şi această cauză de nulitate cu care a fost legal învestită prin actul de sesizare a instanţei (analiză efectuată în cuprinsul paginilor 31-33 din sentinţă, începând cu considerentul "Un alt motiv invocat de către reclamant în susţinerea pretenţiilor referitoare la nulitatea contractelor în litigiu vizează apartenenţa la domeniul public a terenului respectiv …").

În continuarea parcursului procesului, reclamantul apelant a criticat, prin intermediul căii de atac exercitate, raţionamentul juridic al primei instanţe expus şi cu privire la motivul de nulitate absolută grefat pe caracterele specifice ale dreptului de proprietate publică (criticile de la paginile 4-5 din cererea de apel, cu referire expresă la principiul constituţional al inalienabilităţii bunurilor proprietate publică).

Astfel fiind, în mod nelegal instanţa de apel a repudiat, fără a efectua cuvenita şi necesara cercetare pe fond, criticile din apel circumscrise motivului de nulitate absolută în discuţie, în baza unei argumentaţii simpliste şi nereale potrivit cu care cadrul procesual configurat de părţi şi examinat de prima instanţă s-ar fi rezumat, din perspectiva cauzei juridice a pretenţiei afirmate, doar la cele două principii de drept în materia efectelor nulităţii actului juridic şi, corelativ, la apărările de fond referitoare la incidenţa unor excepţii sau cauze care înlătură aplicabilitatea acestor principii.

Altfel spus, instanţei de apel nu doar că îi era îngăduită, ci, mai mult decât atât, îi era impusă obligaţia de a cerceta şi motivul de apel circumscris cauzei de nulitate referitoare la dreptul de proprietate publică afirmat, numai în acest mod putându-se considera că este valorizată efectiv devoluţiunea specifică apelului şi sunt respectate, în substanţa lor, regulile care consacră limitele acesteia, prevăzute de art. 477 şi art. 478 din C. proc. civ.

De altfel, chiar şi în ipoteza - contrazisă însă de argumentele expuse în cele ce preced - în care instanţa de apel ar fi considerat că cererea introductivă a fost redactată defectuos ori imprecis sau că prima instanţă nu şi-ar fi exercitat rolul activ în clarificarea elementelor cadrului procesual (precum se reţine în considerentele deciziei atacate, prin aserţiuni de genul:

"acţiunea introductivă este una uşor neclară" sau "modalitate informă de întocmire a cererii"), îi revenea curţii de apel îndatorirea ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., astfel cum au fost dezlegate cu caracter obligatoriu prin decizia prealabilă nr. 28/2015, să solicite şi să se primească lămuririle reclamantului-apelant în legătură cu cauza juridică afirmată prin cererea de chemare în judecată, iar nicidecum să lase nesoluţionate pretenţii doar pe motiv că au fost defectuos exprimate.

Lipsit de orice fundament juridic este şi argumentul instanţei de apel care acreditează ideea că, având reclamantul la îndemână o eventuală acţiune reală petitorie pentru valorificarea pretinsului drept de proprietate publică, este permis a fi lăsat necercetat un motiv de nulitate absolută a actelor de înstrăinare succesivă care, prin efectul specific al repunerii în situaţia anterioară, ar avea aptitudinea de a atinge aceeaşi finalitate, cea a restituirii bunului.

Raportat considerentelor expuse, Înalta Curte constată că soluţia dată cererii de apel formulate de reclamant încalcă regulile efectului devolutiv şi echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei, sancţionată cu casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind de prisos a examina şi celelalte critici ale recurentului-reclamant.

În consecinţă, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 496 şi art. 497 din C. proc. civ., pentru a asigura o judecată unitară a cauzei, Înalta Curte va admite ambele recursuri declarate şi va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă de apel pentru rejudecare.

Urmează ca instanţa de trimitere să se pronunţe asupra raportului juridic litigios, ţinând seama şi de celelalte critici şi mijloace procesuale de apărare invocate.

În ipoteza stabilirii regimului juridic al dreptului de proprietate publică a statului asupra terenului forestier înstrăinat succesiv, urmează să fie analizate caracterele juridice specifice - inalienabilitatea, insesizabilitatea şi imprescriptibilitatea - consacrate prin art. 136 alin. (4) din Constituţie, art. 5 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică şi art. 861 alin. (1) din C. civ., iar în ipoteza în care se va stabili că reclamantul nu este titularul dreptului de proprietate publică afirmat sau că acest drept s-a stins în condiţiile legii, urmează să fie analizate şi mijloacele procesuale de apărare invocate, referitoare la incidenţa unor excepţii sau cauze care înlătură aplicabilitatea principiilor de drept resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis şi quod nullum est, nullum producit efectum.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de pârâta A., împotriva deciziei nr. 2268 din 22 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2021.