Inadmissibility of unjust enrichment action for co-heir compensation allocation where judicial partition is the required legal remedy

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 11 iulie 2019 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat instanţei să dispună: obligarea pârâţilor D. şi E. la plata sumei de 233.866 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirilor încasate de către pârâţi de la Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţilor în baza Legii nr. 290/2003, în calitate de moştenitori ai defunctului D.; obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale începând cu data depunerii acţiunii si până la achitarea integrală a sumei datorate; cu cheltuieli de judecată.

Pârâţii au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi cerere reconvenţională prin care au solicitat să se constate că reclamanţii sunt străini de succesiunea lui D., decedat la data de 16.08.1951.

La primul termen de judecată din data de 29.10.2019, reclamanţii au formulat cerere modificatoare prin care au arătat că îşi întemeiază cererea de chemare în judecată pe instituţia juridică a îmbogăţirii fără justă cauză, reglementată de prevederile art. 1345 şi urm. C. civ.

Faţă de modificarea cererii de chemare în judecată, pârâţii au depus note scrise prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii civile.

Prin încheierea de şedinţă din data de 24.03.2020, s-a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2051 din data de 11.09.2020, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a fost respinsă, ca inadmisibilă, acţiunea principală formulată de reclamanţii A., B. şi C., ca efect al soluţiei date excepţiei inadmisibilităţii prin încheierea de şedinţă din data de 24.03.2020.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea reconvenţională formulată de către pârâţii D. şi E..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 40/C din data de 26 februarie 2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C., precum şi apelul declarat de pârâţii D. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 2051/11.09.2020 pronunţată de Tribunalul Constanţa.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C., precum şi pârâţii D. şi E..

Recursul reclamanţilor A., B. şi C. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., fiind formulate următoarele critici:

- soluţia este dată cu încălcarea dreptului reclamanţilor la un proces echitabil şi a dreptului de acces la justiţie întrucât prima instanţă nu a analizat efectiv şi nu a înlăturat motivele de fapt şi de drept invocate de reclamanţi în acţiunea introductivă, precum şi în răspunsul la cererea reconvenţională, atunci când s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată;

- prima instanţă a reţinut, în lipsa unor mijloace de probă, o stare de fapt defavorabilă reclamanţilor, neconformă realităţii, deşi aceasta a fost contestată de reclamanţi;

- în cauză, pârâţii au recunoscut printr-un act sub semnătură privată, calitatea reclamanţilor de succesori ai defunctului D., cât şi faptul că reclamanţii au dreptul de a se bucura, în aceeaşi măsură ca pârâţii, de despăgubirile încasate doar de pârâţi în temeiul Legii nr. 290/2003;

- decizia recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1345-1348 C. civ. în materia faptului juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză în condiţiile în care instanţele fondului valorifică procesul-verbal din data de 01.03.2019, prin care pârâţii au recunoscut calitatea de moştenitori ai reclamanţilor, însă reţine că acţiunea civilă este inadmisibilă.

Recursul pârâţilor D. şi E. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., fiind formulate următoarele critici:

- instanţa de apel nu a analizat motivul de apel ce vizează încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ. şi a prevederilor art. 22 din acelaşi cod; pârâţii au indicat motive care lipseau de eficienţă recunoaşterea calităţii de moştenitori ai reclamanţilor, însă instanţele fondului nu au oferit răspuns acestor apărări;

- instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 686, art. 700 C. civ., art. 5 alin. (3) din Legea nr. 290/2003;

- pârâţii E. şi D. au dobândit calitatea de moştenitori, fiind repuşi în termenul de acceptare a succesiunii a defunctului D. decedat la 16.08.1951, prin formularea cererii nr. x/2003 adresată Instituţiei Prefectului Judeţului Constanţa;

- soluţionarea favorabilă a cererii reconvenţionale se impunea din perspectiva mărturisirii judiciare (în condiţiile art. 348 şi 349 C. proc. civ.) făcută de reclamanţi prin precizarea acţiunii, prin care au recunoscut din proprie iniţiativă faptul că nu au făcut acte de acceptare tacită a moştenirii autorului D.;

- părţile au fost repuse în termenul de acceptare a succesiunii autorului lor, D. prin apariţia Legii nr. 290/2003, care a permis formularea de cereri "proprii" pentru acordarea despăgubirilor; cum doar pârâţii au formulat cerere de despăgubiri, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, pentru bunurile aparţinând autorului D., aceştia au fost repuşi în termenul de acceptare a succesiunii, în timp ce reclamanţii, neprocedând în acest fel, au fost decăzuţi din dreptul de a solicita aceste compensaţii;

- neexercitarea dreptului de formula cerere în baza Legii nr. 290/2003, în termenul prevăzut de acest act normativ, care are natura unei repuneri în termen pentru acceptarea succesiunii, îi face pe aceştia străini de succesiunea de pe urma autorului comun D., termenul fiind unul imperativ şi de decădere;

- în opinia pârâţilor, repunerea în termenul de acceptare a succesiunii vizează numai bunurile ce au făcut obiectul Legii nr. 290/2003, întrucât dispoziţiile art. 5 alin. (1) din această lege constituindu-se într-o excepţie de la dispoziţiile art. 700 C. civ. de la 1865, sunt de strictă interpretare;

- nu s-a făcut dovada că autorii reclamanţilor (F. şi C.) au dobândit calitatea de moştenitor al autorului lor (D.) prin acceptarea moştenirii în termenul prevăzut de lege; nici reclamanţii, deşi au făcut dovada ca sunt succesibili ai autorului comun, nu au făcut dovada ca au acceptat moştenirea acestuia, în termenul prevăzut de art. 700 C. civ.;

- instanţele fondului au reţinut nelegal efectele procesului-verbal din data de 01.03.2019 în susţinerea recunoaşterii calităţii de moştenitori a reclamanţilor de către pârâţi; eventuala recunoaştere a calităţii de moştenitori nu este valabilă, înscrisul fiind întocmit de reclamaţi şi G., cea din urmă nefiind ruda autorului D., şi neavând mandat de reprezentare a pârâţilor pentru a realiza o astfel de recunoaştere;

- în opinia pârâţilor, recunoaşterea calităţii de moştenitori a reclamanţilor, după expirarea termenului de acceptare a succesiunii, nu conduce la dobândirea calităţii de succesori pentru că nimeni nu poate fi obligat sa accepte o succesiune; singura modalitate prin care reclamanţii ar fi putut beneficia de drepturile prevăzute de legea specială consta în aceea că pârâţii să fi acţionat în baza unui mandat acordat de reclamanţi, ipoteză care nu se regăseşte în speţă;

- nici plata unei sume de bani către reclamanţi făcută de pârâţi în considerarea bunei - credinţe a acestora nu poate fi interpretată în sensul dobândirii calităţii de succesori (şi nu de succesibili) a reclamanţilor, acest fapt putând avea natura unei plăti nedatorate;

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, recurenţii-pârâţi au depus întâmpinare la motivele de recurs ale reclamanţilor, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea motivelor în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenţii-pârâţi nu au depus întâmpinare la dosarul cauzei la motivele de recurs ale pârâţilor.

II Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce succed:

În legătură cu recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C.:

Printr-o primă critică, invocându-se cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. - "când instanţa a depăşit atribuţiile judecătoreşti" - recurenţii-reclamanţi au susţinut că le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil şi accesul la justiţie prin soluţiile instanţelor de fond care au constatat inadmisibilitatea acţiunii de in rem verso promovată de reclamanţi.

Se mai susţine că instanţele de fond nu au analizat efectiv motivele de fapt şi de drept invocate de reclamanţi în acţiunea introductivă, precum şi în răspunsul la cererea reconvenţională, atunci când au pronunţat soluţia inadmisibilităţii actio de in rem verso.

Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate este invocat formal, cazul de nelegalitate cuprins în art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. nefiind incident în cauză.

Pretinsa nemotivare a hotărârilor pronunţate de instanţele de fond s-ar putea circumscrie cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ipoteza "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază", însă, în speţă, prin formularea acesteia reclamanţii tind să pună în discuţie greşita soluţionare a acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză prin respingerea acesteia ca inadmisibilă, iar nu o eventuală omisiune a instanţelor anterioare de a răspunde motivelor invocate în susţinerea demersului judiciar sau a căii de atac.

Prin urmare, aceste susţineri ale părţilor vor fi avute în vedere la analiza criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Este necesar a se sublinia că, faţă de caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, care poate fi exercitat pentru motivele prevăzute expres şi limitativ de art. 488, alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, pentru a răspunde exigenţelor impuse de dispoziţiile legale mai sus menţionate, criticile formulate în recurs trebuie să pună în discuţie modalitatea de interpretare şi aplicare a legii la cazul particular dedus judecăţii de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe cale de consecinţă, excedează controlului de legalitate criticile care pun în discuţie stabilirea situaţiei de fapt, precum şi administrarea şi aprecierea probelor, întrucât aceste aspecte vizează temeinicia hotărârii atacate.

Printr-o altă critică, reclamanţii invocă încălcarea prevederilor art. 1345 - 1348 C. civ. în ce priveşte faptul licit al îmbogăţirii fără justă cauză, susţinând - în esenţă - că acţiunea civilă a fost soluţionată în mod eronat prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii şi respingerea acesteia ca inadmisibilă.

Critica este susceptibilă de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă este neîntemeiată şi nu conduce la nulitatea hotărârii atacate.

În speţă, reclamanţii au invocat, ca fundament al pretenţiilor deduse judecăţii, îmbogăţirea fără justă cauză, apreciind că despăgubirile încasate de pârâţi în temeiul Legii nr. 290/2003 au condus la majorarea patrimoniului acestora, neexistând o altă cale judiciară pentru a solicita restituirea de către pârâţi a sumei de 233.866 RON,

De lege lata, faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză este consacrat legislativ, sediul materiei fiind reprezentat de dispoziţiile art. 1345-1348 C. civ.

Condiţiile materiale ale actio de in rem verso vizează existenţa unei îmbogăţiri a pârâtului, a unei însărăciri a reclamantului şi a legăturii directe dintre modificările intervenite în cele două patrimonii (art. 1345 C. civ.). Îmbogăţirea pârâtului presupune, în esenţă, obţinerea unui avantaj pecuniar de către acesta. Corelativ, însărăcirea părţii adverse se referă la pierderea economică pe care o suferă, între cele două fenomene fiind necesar să existe o cauză comună.

Condiţiile juridice, înscrise în art. 1345 şi 1348 C. civ., sunt: lipsa unui temei juridic care să justifice îmbogăţirea şi însărăcirea corelativă, adică lipsa cauzei juste a mişcării de valori între patrimonii; buna-credinţă a îmbogăţitului, întrucât dacă îmbogăţitul a fost de rea-credinţă, izvorul obligaţiei este faptul juridic ilicit; respectiv, inexistenţa unei alte acţiuni în justiţie la îndemâna însărăcitului pentru recuperarea pierderii suferite.

Prima condiţie juridică are în vedere absenţa unui temei juridic în raport de care pârâtul să fie îndrituit să păstreze, în patrimoniu, avantajul pecuniar obţinut de la reclamant, iar condiţia juridică referitoare la caracterul subsidiar al lui actio de in rem verso presupune ca însărăcitul să nu aibă nici un alt mijloc juridic pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului, deci nici pe cea izvorâtă dintr-un contract.

Toate aceste condiţii trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, pentru obţinerea unei hotărâri judecătoreşti favorabile în actio de in rem verso, în caz contrar, soluţia fiind de respingere a cererii de chemare în judecată, fie pe fond (pentru neîndeplinirea oricăreia dintre cerinţele materiale, respectiv oricăreia dintre primele două cerinţe juridice menţionate), fie pentru inadmisibilitate (în cazul în care se pune în discuţie caracterul subsidiar al acţiunii, constatându-se că reclamantul are opţiunea unui alt mijloc juridic de realizare a dreptului de creanţă pretins împotriva pârâtului).

Condiţia inexistenţei unui alt demers judiciar la îndemâna reclamantului pentru restituirea sumei de bani pretinse se cercetează prioritar, întrucât, în caz de neîndeplinire, actio de in rem verso devine inadmisibilă, fiind inutilă cercetarea celorlalte condiţii, materiale şi juridice.

Aceasta înseamnă că valorificarea judiciară a unei pretenţii pe calea actio de in rem verso este permisă doar excepţional, ca ultim remediu, care poate fi primit numai atunci când, în situaţia juridică concretă a reclamantului, este vădit că legea nu îi pune la dispoziţie o altă acţiune. O asemenea condiţie rezultă din dispoziţiile art. 1348 C. civ., potrivit cărora "Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat".

Când această condiţie nu se află îndeplinită, o altă acţiune în justiţie putând fi pornită în considerarea altui temei, acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză trebuie considerată inadmisibilă, instanţa fiind ţinută să o respingă.

Toate aceste statuări corespund raţionamentului pe care instanţa de apel, ca de altfel şi prima instanţă, şi-a fundamentat hotărârea, ele fiind esenţiale în soluţionarea procesului de faţă.

În cauză, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, în considerentele deciziei atacate că, "fundamentul pretenţiilor reclamanţilor este constituit de moştenirea autorului comun D." în contextul în care reclamanţii pretind cota - parte din suma primită de pârâţi cu titlu de despăgubiri, în temeiul legii speciale de reparaţie nr. 290/2003, şi cuantificată la valoarea de 233.866 RON, din suma totală de 774.714 RON, stabilită prin Hotărârea nr. 370/05.03.2008, emisă de Comisia Judeţeană Constanţa pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

În aceste condiţii, este justă susţinerea curţii de apel, în validarea raţionamentului primei instanţe, potrivit căreia raportul juridic dintre reclamanţi şi pârâţi este unul ce derivă din succesiune, iar calea de urmat pentru obţinerea cotei - părţi din suma obţinută de pârâţi în temeiul Legii nr. 290/2003, cu titlu de despăgubiri, este partajul judiciar.

Această concluzie este întărită, cum corect au reţinut şi instanţele anterioare, şi de dispoziţiile legii speciale invocate de reclamanţi în argumentarea pretenţiilor solicitate, care prin art. 9 dezleagă situaţia, existentă şi în speţă, în care după adoptarea şi rămânerea definitivă a hotărârii comisiei competente de a stabili despăgubirile, apar persoane având vocaţie succesorală, conform art. 5 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, raporturile dintre succesori privind drepturile lor se soluţionează potrivit dreptului comun.

Înalta Curte notează că instanţa de apel a determinat în mod concret care este tipul de acţiune civilă pe care, prioritar în raport cu actio de in rem verso, reclamanţii aveau posibilitatea să îl promoveze, valorificând-o ca acţiune principală, deci prevalentă în raport cu acţiunea întemeiată pe art. 1345 - 1348 C. civ., doar în acest fel reclamantul putând înţelege într-o măsură suficientă în ce a constat încălcarea regulii privind caracterul subsidiar al acţiunii de faţă.

Prin motivele de recurs, reclamanţii nu au adus argumente specifice pentru a combate statuările instanţei de apel, mărginindu-se să reitereze susţineri invocate şi în cadrul apelului constând în aceea că situaţia de fapt este alta, că pârâţii au recunoscut atât calitatea de succesori ai reclamanţilor de pe urma defunctului D., cât şi datoria către reclamanţi, fiind efectuate plăţi parţiale. Or, aceste aspecte nu sunt de natură să conducă la concluzia greşitei soluţionări a acţiunii în îmbogăţire pentru justă cauză prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii.

În egală măsură, nelegalitatea soluţiilor hotărârilor instanţelor de fond nu poate fi determinată de existenţa înscrisului prin care pârâţii recunosc parţial pretenţiile reclamanţilor întrucât, cum corect a arătat şi curtea de apel, primează analiza admisibilităţii demersului judiciar promovat reclamanţi, iar proba invocată priveşte fondul dreptului dedus judecăţii.

Recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. este, deci, nefondat şi se impune a fi respins.

În ce priveşte recursul declarat de pârâţii D. şi E., Înalta Curte apreciază că şi acesta este nefondat.

Sub un prim aspect, pârâţii invocă încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, caz de nelegalitate înscris în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pretinzând că instanţa de apel nu a analizat motivul ce vizează nemotivarea hotărârii primei instanţe, contrar art. 425 alin. (1) lit. b) şi art. 22 C. proc. civ.

Critica pune în discuţie nemotivarea, în cascadă, a hotărârilor instanţelor anterioare şi este susceptibilă de încadrare în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar nu în cel indicat de pârâţi, urmând a fi analizat ca atare.

Alegaţiile pârâţilor nu pot fi primite.

În limitele impuse de motivele formulate de pârâţi în calea de atac şi în acord cu dispoziţiile art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel avea prerogativa, dar şi obligaţia examinării apelului din perspectiva susţinerilor prezentate de apelant în cerere, ca expresie a respectării principiului disponibilităţii părţilor, ce guvernează procesul civil, astfel cum este consacrat în art. 9 alin. (2) din acelaşi cod, precum şi a principiului aflării adevărului, în condiţiile art. 22 alin. (6) din cod, sens în care a şi procedat.

În esenţă, instanţa de apel avea a verifica îndeplinirea condiţiilor necesare pentru a constata că reclamanţii sunt străini de succesiunea lui D., decedat la data de 16.08.1951, pretinsă de pârâţi în calea de atac faţă de soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, pronunţată în primă instanţă, raţionamentul curţii expus în decizia atacată reflectând tocmai analiza acestor elemente.

Ca atare, instanţa de apel a respectat, pe deplin, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este, de asemenea, nefondată critica formulată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care susţine o greşită aplicare a normelor de drept material, respectiv, a dispoziţiilor art. 686, art. 700 alin. (1) şi art. 5 alin. (3) din Legea nr. 290/2003.

Pe de o parte, recurenţii - pârâţi pretind că instanţa de apel, validând raţionamentul primei instanţe, a apreciat eronat cu privire la efectele procesului-verbal din data de 01.03.2019, calificat drept contract de tranzacţie, reţinând că pârâţii au recunoscut calitatea reclamanţilor de moştenitori ai autorului D. în contextul în care acest act de dispoziţie a fost încheiat de o altă persoană decât pârâţii şi cu nerespectarea termenului imperativ de acceptare a succesiuni, prevăzut de dispoziţiile art. 700 alin. (1) C. civ.

Contrar susţinerilor pârâţilor, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a realizat o corectă calificare a înscrisului din data de 01.03.2019 - de care se prevalează reclamanţii în susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii - apreciind în mod întemeiat că, prin modalitatea de formulare a textelor cuprinse în procesul-verbal, părţile au înţeles să încheie un contract de tranzacţie prin care pârâţii au recunoscut calitatea reclamanţilor de moştenitori ai defunctului D. şi s-au obligat să plătească reclamanţilor parte din despăgubirile încasate ca urmare a punerii în executare a Hotărârii nr. 370 din data de 05.03.2008.

Cum înscrisul nu a fost anulat, acesta se bucură de prezumţia de valabilitate, părţile fiind ţinute de cele stipulate în cuprinsul tranzacţiei, care constituie legea părţilor, conform art. 1270 C. civ., astfel că orice critici invocate de pârâţi care pun în discuţie vicii de nevalabilitate a actului - cum sunt cele prin care se arată că tranzacţia a fost încheiată de altă persoană, iar nu de către pârâţi - nu pot fi avute în vedere în prezentul cadru procesual, astfel cum, de altfel, a reţinut şi curtea de apel.

Pe de altă parte, fără temei susţin recurenţii faptul că neexercitarea dreptului de a formula cererea de acordare a despăgubirilor în baza art. 5 din Legea nr. 290/2003, constituie o renunţare la moştenirea autorului comun D.. În acest sens, se susţine că termenul instituit de lege specială, imperativ şi de decădere, are natura unei repuneri în termen pentru acceptarea succesiunii, iar cum reclamanţii nu au formulat o asemenea cerere rezultă că aceştia sunt străini de succesiunea defunctului.

În legătură cu aceste susţineri, este justă statuarea instanţei de apel ce vizează confuzia pe care recurenţii-pârâţi o fac între calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri sau compensaţii, în accepţiunea Legii nr. 290/2003 şi calitatea de moştenitor, prin raportare la conţinutul cererii reconvenţionale formulate în faţa primei instanţe.

Astfel, prin formularea pretenţiei pe cale reconvenţională în faţa primei instanţe, pârâţii au solicitat să se constate că reclamanţii sunt străini de moştenirea defunctului D., însă motivarea expusă pe parcursul judecăţii, prin actele de procedură şi căile de atac formulate, tinde să releve aspectele legate de calitatea de persoane îndreptăţite ale reclamanţilor potrivit Legii nr. 290/2003.

Or, pârâţii nu au înţeles să formuleze prin cererea reconvenţională şi un capăt distinct de cerere prin care să solicite să se constate că reclamanţii nu deţin calitatea persoane îndreptăţite potrivit legii speciale, astfel încât criticile formulate în legătură cu lipsa calităţii de moştenitori a reclamanţilor sunt neîntemeiate.

Reţinând că pârâţii nu au reuşit să facă dovada contrară recunoaşterii făcute în cuprinsul procesului-verbal din 1.03.2019, prin care pârâţii au recunoscut calitatea de moştenitori a reclamanţilor, în mod corect a apreciat curtea de apel că, în cauză, nu se poate stabilit că reclamanţii sunt străini de moştenire.

Nu există, aşadar, o încălcare sau aplicare greşită a legii de către instanţa de apel, astfel încât să poată fi reţinută incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se va respinge, deci, ca nefondat şi recursul pârâţilor D. şi E., conform art. 496 şi 497 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de pârâţii E. şi D., ca neîntemeiată.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii B., C. şi A. şi de pârâţii E. şi D. împotriva deciziei civile nr. 40C din 26 februarie 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2021.