Reclamation action under civil law dismissed for failure to comply with Law No. 10/2001 administrative procedure, appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 20 septembrie 2019, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, admiterea acţiunii civile şi constatarea nevalabilităţii titlului în baza căruia Statul Român deţine imobilul identificat în CF nr. x, nr. topografic x, CF veche nr. 6214, având suprafaţa de 971 m.p., precum şi obligarea pârâtului să recunoască şi să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul identificat în CF nr. x, nr. topografic x, CF veche nr. 6214, având suprafaţa de 971 m.p.

Prin precizarea de cerere formulată la 14 ianuarie 2020, reclamanţii au solicitat extinderea acţiunii faţă de Municipiul Cluj-Napoca, prin Primarul Municipiului Cluj-Napoca determinat de faptul că suprafaţa rezultată în urma diminuării (1630 mp), aferentă grădinii deţinută în indiviziune izvorâtă din succesiune se află în domeniul public al Municipiului Cluj-Napoca.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj

Prin sentinţa civilă nr. 318 din data de 15.07.2020, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Administraţia Finanţelor Publice Cluj, şi Municipiul Cluj - Napoca reprezentat, prin Primar şi a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii A., B., C., ca inadmisibilă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia nr. 248A din 12 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A., B., C. împotriva sentinţei civile nr. 318 din data de 15.07.2020 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, pe care a menţinut-o.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs reclamanţii A., B., C., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, iar în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii au formulat, în esenţă, următoarele critici:

- Decizia recurată este dată cu încălcarea regulilor de procedură privind judecata pe fondul cauzei, fiind incident cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ.

a. În mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului atunci când a admis eronat excepţia inadmisibilităţii acţiunii civile şi a respins, în consecinţă, cererea de chemare în judecată.

Acţiunea reclamanţilor nu poate fi inadmisibilă, deoarece, pe de o parte, prevederile art. 563 din C. civ., nu au fost abrogate expres sau implicit, iar - pe de altă parte - a priva pe adevăratul proprietar de dreptul său, fără a fi ascultat pe fond, înseamnă a-i îngrădi ireversibil accesul liber la justiţie, deoarece simpla epuizare a termenului de formulare a notificării nu poate atinge substanţa acestui drept, care rămâne neatins, putând fi apărat şi pe calea acţiunii în revendicare.

De altfel, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost consacrată şi prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie, cu îndeplinirea condiţiilor aferente.

Or, admiterea excepţiei inadmisibilităţii în acest tip de cereri echivalează cu refuzul instanţei de a se pronunţa asupra temeiniciei cererii, încălcându-se dreptul de acces la instanţă. Inadmisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun în materie contravine accesului liber la justiţie şi reprezintă o gravă atingere adusă dreptului de proprietate privată, echivalând cu o adevărată expropriere, interzisă de Constituţie şi de prevederile art. 481 C. civ.

Susţine că neepuizarea procedurii administrative şi limitarea acesteia la faza notificării nu conduce implicit la inadmisibilitatea căii judiciare de vreme ce Legea nr. 10/2001 nu prevede nici o interdicţie în acest sens. Mai mult, câtă vreme acţiunile în revendicare promovate de către adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului ce a dobândit imobilul de la stat în baza Legii nr. 112/1995, au fost apreciate ca fiind admisibile în practica Înaltei Curţi Casaţie şi Justiţie, nu există nici un argument de text sau de practică susceptibil să creeze pentru persoanele care au promovat astfel de cereri după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 un tratament discriminatoriu în ce priveşte posibilitatea introducerii acţiunii în revendicare.

b. Instanţele de fond nu au administrat probaţiunea suficientă pentru a constata inadmisibilitatea acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi.

Cererea introductivă s-a întemeiat pe considerentele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008, care prevede că dacă reclamantul apreciază că, între legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului există neconcordanţe, acesta poate să le invoce, prin excepţie, în cadrul unei acţiuni în revendicare, fiind, însă necesar să se analizeze prin administrarea de probe, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, existenţa acestei neconcordanţe.

Astfel, în lipsa administrării unei probaţiuni concludente şi pertinente, acţiunea reclamanţilor nu putea fi respinsă ca inadmisibilă întrucât nu s-a administrat nicio probă de natură să înlăture existenţa neconcordanţei invocată de către reclamanţi.

În opinia reclamanţilor, era necesară dovedirea faptului că neparcurgerea procedurii administrative s-a datorat unei imposibilităţi de a cunoaşte aspecte legate de existenţa bunurilor şi chiar a rudelor din România, iar momentul spaţio-temporal la care ar trebui să se realizeze raportarea este cel al anilor 2001-2002.

Mai mult, astfel cum şi instanţele de fond au reţinut, parcelele a căror revendicare o solicită reclamanţii se suprapun parţial peste cele care se presupune că au intrat în domeniul public al municipiului, cu privire la care s-a invocat faptul că ar fi afectată securitatea raporturilor juridice, nefiind astfel îndeplinite condiţiile instituite prin Decizia nr. 33/2008.

Cum suprapunerea este doar parţială, consideră că era necesar ca, în ceea ce priveşte porţiunea de teren nesuprapusă, să se procedeze la administrarea de probe şi verificarea condiţiilor instituite de Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

- Decizia recurată este dată cu încălcarea regulilor sau aplicarea greşită a regulilor de drept material, caz de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, instanţa de apel nu a procedat la verificarea neconcordanţei dintre legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru a se constata dacă acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile C. civ. este sau nu admisibilă era necesar a se analiza dacă, raportat la circumstanţele concrete ale pricinii, există sau nu neconcordanţa invocată de reclamanţi.

Cu toate acestea, nici instanţa de fond (şi cu atât mai puţin instanţa de apel) nu au analizat în ce măsură legea specială cuprinde dispoziţii "neconvenţionale", în special cele ce ţin de instituirea termenului de 6 luni.

Astfel, nu s-a procedat la verificarea neconcordanţei dintre legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, arătându-se doar că în cauza dedusă judecaţii, s-a constatat că cerinţele impuse pentru ca acţiunea în revendicare să fie admisibilă nu au fost îndeplinite întrucât "procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001 nu este în contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei".

Or, neconcordanţa dintre legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului constă în faptul că prin instituirea termenului deosebit de restrictiv, având în vedere imposibilitatea obiectivă a reclamanţilor, se creează premisele unei situaţii contrare prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care, scurgerea termenului prevăzut de legea specială atrage, nu doar pierderea dreptului de acces la justiţie, ci, implicit, ineficacitatea definitivă a dreptului de proprietate al subsemnaţilor, prin rămânerea acestuia, în lipsa unui titlu valabil, în posesia statului.

În al doilea rând, cu privire la securitatea raporturilor juridice, în mod eronat s-a apreciat că anterior constatării existenţei neconcordanţei între legea specială şi reglementarea convenţională trebuie verificat dacă pârâtul nu are că la rândul său un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar din înscrisurile anexate la dosar rezultă că parcelele a căror revendicare o solicită reclamanţii se suprapun parţial peste terenul înscris în favoarea Municipiului Cluj-Napoca, iar actele de trecere în proprietate publică ar fi ulterioare expirării termenelor pentru efectuarea notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 astfel că este îndeplinită condiţia ca securitatea raporturilor juridice nu fie atinsă.

În opinia reclamanţilor, securitatea raporturilor juridice nu este afectată întrucât bunul nu a fost înstrăinat Municipiului Cluj-Napoca. Or, atingerile despre care face vorbire Decizia nr. 33/2008 trebuie să vizeze terţii cumpărători de bună-credinţă, iar Municipiul Cluj-Napoca nu are această calitate, ci aceea de autoritate publică.

Se susţine că titlul în baza căruia bunul a intrat în proprietatea statului, respectiv al Municipiului Cluj-Napoca nu este unul valabil.

Invocând dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, prin interpretarea per a contrario a acestui articol rezultă că în ipoteza neîndeplinirii condiţiilor exproprierii prevăzute de legile în vigoare la data preluării, proprietatea nu a fost transferată în mod valabil, motiv pentru care nici titlul în baza căruia Statul deţine bunurile preluate abuziv nu este unul valabil. Aşadar, întrucât titlul Statului nu este valabil, în mod evident, nici intrarea bunului în proprietatea publică a Municipiului Cluj-Napoca nu este una valabilă deoarece Statul nu a putut dispune asupra unui bun pe care nu 1-a dobândit vreodată în mod valabil. În atare condiţii, se susţine că pârâtul Municipiul Cluj-Napoca nu are, niciun drept să deţină respectivele bunuri deoarece intrarea bunurilor în proprietatea statului nu s-a realizat în temeiul unui titlu valabil.

Totodată, securitatea raporturilor juridice nu poate fi invocată în favoarea sau în raport cu o unitate administrativ-teritorială, după cum nu poate fi invocată nici în raport cu Statul, în caz contrar s-a ignora însăşi esenţa acestui principiu fundamental, având în vedere că scopul pentru care a fost instituit vizează protecţia cetăţeanului contra unei insecurităţi pe care Statul a creat-o sau pe care acesta riscă să o creeze.

5. Apărările în recurs

La 2 aprilie 2021, intimatul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 20 aprilie 2021, intimatul - pârât Municipiul Cluj - Napoca, a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat, în principal, excepţia tardivităţii şi excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea aspectelor dezvoltate prin cererea de recurs în prevederile art. 488 C. proc. civ. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 22 septembrie 2021, recurenţii - reclamanţi au formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, comunicată intimaţilor-pârâţi la termenul de judecată din 23 septembrie 2021 în vederea formulării unui punct de vedere cu privire la caracterul întemeiat şi legal al cererii.

La 15 noiembrie 2021, intimatul Municipiul Cluj - Napoca, prin Primar a depus note scrise prin care a solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca inadmisibilă.

Excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, precum şi cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au fost soluţionate la termenul de judecată din 18 noiembrie 2021, soluţiile fiind consemnate prin practicaua prezentei hotărâri.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele care succed:

Prin raportare la soluţia pronunţată cu privire la acţiunea reclamanţilor şi la considerentele care o susţin, o suplimentare a probaţiunii în sensul cerut de reclamanţi nu apărea ca utilă cauzei.

Reclamanţii au criticat decizia atacată prin prisma modalităţii de soluţionare a cauzei de către instanţă, respectiv fără a intra în judecata fondului, ca urmare a admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, cu consecinţa respingerii acţiunii ca inadmisibilă. De asemenea, au susţinut nelegalitatea hotărârii curţii de apel sub aspectul soluţionării greşite a acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile C. civ. prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocându-se faptul că în faţa instanţelor de fond nu s-a procedat la verificarea neconcordanţei dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv aplicarea eronată în speţa pendinte a principiului securităţii raporturilor juridice.

Critica recurentei, deşi susceptibilă de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este întemeiată şi nu poate conduce la casarea deciziei atacate.

În speţă, reclamanţii A., C. şi B. şi-au întemeiat acţiunea în revendicare pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 563 C. civ. solicitând constatarea nevalabilităţii titlului în baza căruia Statul Român deţine imobilul a cărui revendicare se solicită şi obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să îi recunoască dreptul şi să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul identificat în CF nr. x, nr. topografic x, CF veche nr. 6214, având suprafaţa de 971 m.p.

Bunul imobil ce face obiectul acţiunii în revendicare intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, aspect constatat de către instanţele fondului şi necontestat de către reclamanţi, care si-au structurat susţinerile din cererea de chemare în judecată şi apărările subsecvente pe teza admisibilităţii cererii introductive în condiţiile dreptului comun, deci întemeiat pe C. civ., în detrimentul aplicării legii speciale de reparaţie. Astfel, reclamanţii nu au contestat împrejurarea că nu au făcut demersuri în vederea restituirii bunurilor preluate abuziv, în condiţiile şi în termenele stabilite prin legile reparatorii.

Prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit o procedură specială şi obligatorie de restituire, iar procedura administrativă prealabilă reprezintă modalitatea legală de restituire în natură a imobilelor revendicate, astfel încât, în caz de nerespectare a termenului de notificare a unităţii deţinătoare, persoanele îndreptăţite pierd dreptul de a solicita în justiţie restituirea în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent cu privire la imobilele respective.

Sancţiunea decăderii din acest drept nu constituie o încălcare a principiului garantării proprietăţii private, câtă vreme, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţia României, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege, iar instituirea unor termene de exercitare ori de valorificare a unui drept este impusă de necesitatea de ordin general a clarificării rapide şi definitive a situaţiei juridice a unor imobile.

În ce priveşte susţinerea recurenţilor potrivit căreia neparcurgerea procedurii administrative s-a datorat unei imposibilităţi de a cunoaşte existenţa bunurilor lor în România sau chiar şi a rudelor lor din această ţară, arată Înalta Curte că acest fapt, chiar real fiind, nu poate trimite, prin el însuşi, la concluzia că ar deveni admisibilă o acţiune de drept comun care să aibă ca obiect redobândirea unui bun care, altfel, ar fi făcut obiectul legii speciale şi prevalente de reparaţie. Într-o asemenea situaţie, remediile legale şi procesuale trebuiau căutate tot în legea specială ori în alte legi aflate în legătură cu aceasta, fără însă a putea avea ca efect admisibilitatea unei acţiuni de drept comun care să se substituie procedurii speciale instituite prin legea specială de reparaţie.

Prin dispoziţiile legilor speciale se instituie posibilitatea beneficiarilor acestor legi de a formula cereri de restituire a bunurilor în natură sau de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent, însă există obligaţia să se conformeze condiţiilor, procedurii şi termenelor stabilite prin aceste legi, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau în echivalent.

Criteriul în raport de care se determină domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 este reprezentat de apartenenţa bunurilor la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalităţile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, iar cum, în speţă, acţiunea în revendicare poartă asupra unor bunuri ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în soluţionarea ei nu se poate face abstracţie de regulile impuse prin această lege.

În acest context, soluţia de respingere a acţiunii în revendicare ca urmare a admiterii excepţiei inadmisibilităţii nu echivalează cu un fine de neprimire, nefiind constatată imposibilitatea absolută de formulare a unei cereri de revendicare de drept comun; această soluţie se întemeiază pe considerentul că, în cauză, este aplicabilă Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care trimite, în caz de concurs între legea specială şi cea generală, la legea specială.

Reclamanţii invocă incidenţa în cauză a situaţiei de excepţie cuprinsă în dezlegările obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă alegaţiile expuse nu pot fi reţinute în sensul pretins de către aceştia.

Astfel, în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008 se reţine că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situaţiile, posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun actual" în sensul normei europene, ipoteză în care trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Instanţa supremă consideră, însă, că "este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice".

Pentru a se putea prevala de dreptul comun în materie, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, odată cu pronunţarea Deciziei nr. 33/2008 şi, respectiv, schimbarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în 2010 prin cauza Maria Athanasiu, reclamanţii trebuiau să dovedească că deţin un "bun actual", prin pronunţarea, în prealabil, a unei hotărâri definitive şi executorii prin care, constatându-se calitatea acestora de proprietari, s-a dispus expres şi restituirea bunului, sau să se afle în situaţia în care o instanţă sau o autoritate administrativă internă le-a recunoscut, în mod definitiv, dreptul de a li se restitui imobilul (potrivit par. 140 şi 143 din hotărârea menţionată).

Diferenţa de abordare este esenţială, întrucât dacă în jurisprudenţa sa, anterioară anului 2010, Curtea europeană a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate (paragraful 84 din cauza Păduraru împotriva României), în viziunea actuală a Curţii nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reţine existenţa unui nou drept de proprietate care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza Maria Atanasiu ş.a. contra României), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru.

În speţă însă, recurenţilor-reclamanţi nu li s-a recunoscut, de către instanţele judecătoreşti sau de către autorităţile administrative, dreptul de a li se restitui, în natură, imobilul revendicat.

Astfel, nu este suficient ca fostul proprietar ori moştenitorul acestuia să se legitimeze cu un titlu originar de proprietate asupra imobilului revendicat, fiind necesar şi ca acest titlu să îi fie reconfirmat cu efect retroactiv printr-o hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce nu se verifică în cazul situaţiei de faţă, cu atât mai mult cu cât instanţa de contencios al drepturilor omului a subliniat că simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării, printr-o hotărâre judecătorească, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului (paragraful 143 din hotărârea Atanasiu).

Cum titlul în baza căruia pârâtul deţine bunul revendicat nu a fost anulat, în mod corect s-a făcut aplicarea în cauză a principiului securităţii raporturilor juridice reţinându-se că dreptul de proprietate înscris în favoarea Municipiului Cluj Napoca s-a consolidat, în timp ce reclamanţii nu deţin un bun în ceea ce priveşte imobilul litigios şi nici dreptul la restituirea în natură, astfel cum au pretins în cadrul acţiunii în revendicare de faţă.

Această concluzie este întărită şi de considerentele instanţei supreme, inserate în cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, relativ la respectarea principiului bazat pe securitatea raporturilor juridice, potrivit cărora "dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61). Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice. În atare situaţie, soluţia ar avea efectul privării uneia dintre părţi de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular".

În concluzie, faţă de toate considerentele arătate mai sus, constatând netemeinicia criticilor formulate şi corecta soluţionare a acţiunii în revendicare în raport de dispoziţiile art. 563 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurenţii nefiind titularii unui "bun" în sensul art. 1, paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanţii A., C. şi B., conform dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 248A din 12 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2021.