Recovery of judicial costs from State for acquitted defendant: application of Civil Procedure Code fault liability despite lack of 'party' status in Criminal Procedure Code

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, la data 18 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin la plata următoarelor sume:

- 600 RON, reprezentând cheltuieli ocazionate de deplasarea reclamantei A. şi a fiicei acesteia, C., din Timişoara şi, respectiv, din Arad, la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, pentru prezentarea materialului de urmărire penală în dosarul având ca obiect infracţiunea de spălare de bani, ambele fiind citate în calitate de martor al acuzării;

- 12.800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în fond (onorariu de avocat în dosarul nr. x/2015 în care ambii reclamanţi au avut calitatea de părţi, dosar finalizat cu sentinţa 36/13 iulie 2016, rămasă definitivă);

- câte 250 RON, cheltuieli de transport din localitatea Timişoara, pentru fiecare termen de judecată la care reclamanta a fost prezentă la Tribunalul Caraş-Severin, precum şi cheltuieli de transport ale avocatului din localitatea de domiciliu, Craiova, la tribunal, pentru fiecare termen de judecată la care a fost prezent, în cuantum de 100 RON;

- 1200 RON, reprezentând onorariul expertului D., pentru efectuarea expertizei contabile depuse în original ca proba în dosar;

- 1000 euro, cu TVA inclus, reprezentând onorariu avocaţial în apel (avocat E., conform contractului 75/26 septembrie 2016, sumă achitată cu chitanţa nr. 517/26 septembrie 2016);

- 2000 euro (10.970 RON), reprezentând onorariul avocatului E., pentru judecata de fond, conform chitanţei nr. x/18 august 2015 şi câte 250 RON, reprezentând cheltuieli de transport ale avocatului E. la fiecare termen la care a fost prezent sau suplinit de avocat Orza.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca fiind lipsită de interes, respectiv inadmisibilă, şi respingerea acţiunii formulate de reclamantul B., ca inadmisibilă; de asemenea a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin

Prin sentinţa civilă nr. 1362/9 decembrie 2019, Tribunalul Caraş-Severin a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârât.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, şi a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 29.420 RON.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 78/1 iulie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 1362 din 9 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin.

A schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis excepţia inadmisibilităţii petitului privind obligarea pârâtului la plata sumei de 600 RON, reprezentând cheltuieli determinate de deplasarea reclamantei şi a fiicei acesteia la Parchetul de pe lângă Tribunalul Reşiţa ca urmare a citării acestora în calitate de martori şi a respins acest capăt de cerere, ca fiind inadmisibil.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, pe care l-a obligat să plătească reclamanţilor suma de 29.420 RON.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 2745 din 16 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva deciziei civile nr. 78 din 1 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

A casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în rejudecare

Prin decizia nr. 58 din 20 aprilie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a admis cererea de apel formulată de apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 1362 din 09 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B..

6. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei nr. 58 din 20 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., criticând-o pentru nelegalitate.

Recursul declarat de reclamanţii A. şi B. a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ. şi a fost încadrat în prevederile art. 488 pct. 8 din acelaşi cod.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub un prim aspect, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a dat o interpretare eronată textului art. 32 C. proc. pen., socotind nejustificat că Statul nu are calitatea de "parte" deoarece nu se regăseşte în enumerarea prevăzută de norma legală.

Arată că este de necontestat că, în concepţia C. proc. pen., Statul este subiectul care adoptă norme de drept penal şi singurul titular al acţiunii penale, deci partea care a generat procesul, în prezenta speţă în mod culpabil.

Cu privire la cadrul procesual, învederează că Statul a fost chemat în judecată prin Ministerul Finanţelor strict din motive financiare, ştiut fiind faptul că ministerul gestionează bugetul de stat, iar dispoziţiile hotărârii judecătoreşti privind obligaţia de plată ii vor fi opozabile nemijlocit.

În al doilea rând, s-a susţinut nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva aplicării eronate a prevederilor art. 453 alin. (1) şi 454 C. proc. civ. în condiţiile în care cel ţinut la plata cheltuielilor de judecată este tocmai "partea care a pierdut procesul", în cazul de faţă Statul prin agenţii săi, fapt ce ii face responsabili de determinarea unor cheltuieli în sarcina beneficiarului achitării şi a participanţilor la procesul penal.

În continuare, se susţine că răspunderea Statului este o forma de răspundere civilă specială, obiectivă, întemeiată pe obligaţia de garanţie ce are ca suport riscul de activitate al serviciului de înfăptuire a justiţiei, iar răspunderea patrimonială a Statului este reglementată de art. 538 C. proc. pen., text legal care aplicat mutatis mutandis, determină obligaţia de plată în sarcina Statului prin Ministerul Finanţelor în raport de natura juridică a cheltuielilor de judecată.

Apoi, se arată că prin decizia atacată se face abstracţie de practica judiciară în materie, respectiv Decizia 45/1998 privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 alin. (1) din vechiul C. proc. pen., care a statuat că, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituţie, competenta legiuitorului este de a reglementa despăgubirea şi nu de a alege erorile judiciare pentru care statul trebuie să răspundă, cât şi de Decizia nr. 59/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, care a statuat asupra aplicabilităţii prevederilor art. 453 C. proc. civ. indiferent de obiectul litigiului, aspect care este în acord cu dispoziţiile art. 6 si 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor si libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

Nu în ultimul rând, se susţine că respingerea cererii de chemare în judecată apare în mod clar ca o denegare de dreptate, neputându-se refuza judecata, conform art. 5 alin 2 C. proc. civ., pe motiv ca legea nu prevede Statul ca "parte" în enumerarea exhaustivă sau că legea este neclară sau incompletă.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională Finanţelor Publice Timişoara, prin Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş Severin a depus întâmpinare în termen legal invocând, în principal, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea aspectelor dezvoltate prin cererea de recurs în prevederile art. 488 C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele expuse în continuare:

Prioritar, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocată de intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională Finanţelor Publice Timişoara, prin Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş Severin, se reţine că în cuprinsul cererii de recurs s-a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum şi normele de drept material încălcate sau greşit aplicate de instanţa de apel, respectiv criticile de nelegalitate la adresa hotărârii recurate.

Astfel, susţinerile formulate de recurenţii-reclamanţi cu privire la greşita aplicare a normelor de drept material în materia cheltuielilor de judecată ocazionate de parte sau alt participant în cadrul procesului penal, din perspectiva încălcării sau aplicării greşite a prevederilor art. 451 şi urm. C. proc. civ. pot constitui obiect de analiză a motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmând a respinge, ca neîntemeiată, excepţia nulităţii recursului.

Criticile de recurs ce conturează aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 451 şi urm. C. proc. civ. prin care recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a dat o interpretare eronată noţiunii de "parte", reglementată de prevederile art. 32 C. proc. pen., determinând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) şi art. 454 C. proc. civ., în ceea ce priveşte partea căzută în pretenţii în raportul juridic litigios dedus judecăţii, sunt întemeiate.

În cauza de faţă, argumentele care au fundamentat soluţia curţii de apel au în vedere, în esenţă, două aspecte: pe de o parte, faptul că în cauzele penale răspunderea Statului prin Ministerul Finanţelor poate fi antrenată exclusiv în temeiul dispoziţiilor art. 538 - 539 C. proc. pen., iar pe de altă parte, împrejurarea că dispoziţiile art. 451 şi urm. C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 276 C. proc. pen. nu sunt incidente în speţă de vreme ce Statul nu a avut calitatea de parte în procesul penal finalizat cu achitarea reclamantului, nefiind îndeplinită situaţia premisă cerută de textul legal.

Ambele statuări reţinute de curtea de apel sunt eronate prin raportare la cadrul legal şi situaţia de fapt reţinută în cauză.

În speţă, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretenţiile reclamanţilor constând în cheltuielile judiciare avansate de aceştia în cursul unui proces penal finalizat anterior sesizării instanţei civile, prin pronunţarea unei soluţii de achitare a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Cererea de chemare în judecată are ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul, şi necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare, fiind întemeiată pe prevederile art. 276 alin. final C. proc. pen. şi ale art. 453 C. proc. civ.

Prin raportare la fundamentul cererii de despăgubire, Înalta Curte constată că, întrucât cererea de acordare a cheltuielilor de judecată are un caracter accesoriu litigiului principal, în speţă sunt incidente normele de procedură ce reglementează procesul în care aceste cheltuieli sunt efectuate.

Or, în cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părţi este reglementată de dispoziţiile art. 276 C. proc. pen., în vigoare la data soluţionării definitive a litigiului penal, ce constituie premisa formulării acţiunii pendinte.

În ceea ce priveşte obligaţia suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea.

Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1) - (5) C. proc. pen., alin. (6) al art. 276 din acelaşi act normativ prevede că instanţa stabileşte obligaţia de restituire conform legii civile.

În ceea ce priveşte sintagma "celelalte cazuri" prevăzută de dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o soluţie de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost implicat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.

Astfel, dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual - penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Or, în speţa de faţă, procesul penal finalizat prin adoptarea soluţiei de achitare a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 a fost declanşat ca urmare a sesizării din oficiu a organelor de urmărire penală, neexistând o acţiune civilă de sine stătătoare alăturată acţiunii penale care să învestească instanţa penală urmare a rechizitoriului parchetului.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reţinută în sarcina altor subiecţi procesuali îndreptăţiţi să declanşeze acţiunea penală (procesul penal nefiind declanşat în urma unor plângeri prealabile, ci în urma învestirii instanţei penale printr-un rechizitoriu), în cauză sunt incidente prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., care fac trimitere la legea civilă.

Legea procesual - penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 C. proc. pen.. De altfel, recunoaşterea posibilităţii recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată a constituit situaţia premisă a dezlegării cuprinse în Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În ceea ce priveşte determinarea legii civile aplicabile, Înalta Curte constată că, în materie civilă, regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat prin dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. care consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală şi principiul despăgubirii celui ce câştigă procesul.

Totodată, potrivit art. 2 alin. (2) C. proc. civ.:

"Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare".

În acelaşi sens, trebuie avute în vedere statuările obligatorii din cuprinsul Deciziei nr. 19/2013 pronunţate de Înalta Curte - Completul competent să judece recursul în interesul legii, şi, respectiv Deciziei nr. 59/2017, pronunţate de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 453 C. proc. civ., este culpa procesuală a părţii dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziţii legale atât rezultatul procesului, cât şi conduita părţilor manifestată anterior ori pe parcursul litigiului.

Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior soluţionat definitiv are la bază culpa procesuală care revine celui care a pierdut procesul urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

Temeiul acestei obligaţii îl poate constitui fapta de a promova o acţiune în justiţie în condiţiile arătate, precum şi aceea de a formula apărări în proces, însă nu prin sine însăşi, ci prin prisma împrejurării că reflectă o "negare" a drepturilor reclamantului.

Din acest punct de vedere, între partea care a obţinut câştig de cauză, dreptul acesteia fiind recunoscut prin hotărâre, şi partea care acceptă judecata şi pierde procesul, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă a fost de bună-credinţă, a obligat-o pe partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces.

Ca atare, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia desfăşurării procesului.

Din această perspectivă, nu prezintă relevanţă dacă partea care a căzut în pretenţii îşi exercită doar atribuţiile conferite prin lege sau alte aspecte decurgând din calitatea sa de instituţie publică.

Se impune a se concluziona că, în speţă, sunt incidente prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., normă a cărei aplicabilitate este independentă de obiectul unui anume litigiu ori de contextul procesual particular al unei cauze determinate (conform statuărilor obligatorii ale deciziei nr. 59/2017) şi care reprezintă o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală, aşadar un caz particular de răspundere civilă, care în această situaţie este guvernată de o serie de dispoziţii derogatorii de la dreptul comun în materie.

Totodată, în materia dreptului la apărare, art. 10 C. proc. pen. reglementează îndreptăţirea oricărei părţi implicate într-un proces penal de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege, de a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări, acest drept presupunând participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea unor excepţii, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

În cauza de faţă, abordând chestiunea litigioasă privind legitimarea procesuală pasivă a pârâtului chemat în judecată - ce presupunea a se stabili dacă normele legale anterior menţionate pot constitui temei legal pentru suportarea cheltuielilor de judecată de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - instanţa de apel a reţinut că, de vreme ce Statul nu are calitate de parte în procesul penal, nu pot fi reţinute ca fiind incidente dispoziţiile art. 451 şi urm. C. proc. civ., deoarece şi aceste norme reglementează chestiunea cheltuielilor de judecată făcute de părţi şi nu de participanţi.

Chiar dacă Statul nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) C. proc. pen., din coroborarea art. 7 alin. (1), art. 14 alin. (1) şi (2) şi art. 309 alin. (1) C. proc. pen., statul este titularul dreptului de a trage la răspundere penală pe autorul infracţiunii, iar exercitarea acestui drept prin acţiune penală reprezintă din punct de vedere procesual instrumentul juridic pus la dispoziţia celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal.

Astfel, spre deosebire de acţiunea civilă care are caracter privat, acţiunea penală are caracter de ordine publică.

În speţă, atât începerea urmăririi penale, cât şi punerea în mişcare a acţiunii penale dedusă judecăţii în procesul penal a fost realizată de organele judiciare penale ale statului, din oficiu. Astfel, prin trimiterea reclamantului în judecată s-a stabilit un raport juridic litigios, chiar dacă de natură penală, între stat, care organizează şi conduce activitatea judiciară, şi reclamant.

Sub acest aspect, deşi activitatea jurisdicţională în materie penală este supusă normelor dreptului public, funcţionarea normală a acestei activităţi poate produce şi efecte de natură civilă (cum este cazul avansării unor cheltuieli de judecată de către inculpatul ulterior achitat, în conformitate cu dreptul recunoscut acestuia prin art. 10 C. proc. pen., această parte neputând fi prezumată de plano că săvârşeşte un abuz procesual manifestându-se în acest sens), efecte care cad, potrivit art. 276 alin. final C. proc. pen., sub incidenţa legii civile.

Prin urmare, faţă de încadrarea în drept a pretenţiilor reclamantului, în speţă, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că Statul, în calitate de titular al acţiunii penale, căruia îi revine obligaţia de garanţie care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei, nu poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamant în cursul procesului penal.

Un argument în plus este şi aspectul că normele juridice trebuie interpretate în sensul lor pozitiv, generator de efecte juridice, iar modalităţile juridice de interpretare a unei norme legale trebuie să aibă în vedere nu numai litera, ci şi spiritul legii, astfel încât rezultatul aplicării practice a normei juridice să fie cât mai aproape de finalitatea urmărită de legiuitor, care nu poate fi prezumat ab initio că îşi exercită rolul de legiferare în sensul negării atât a drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie, cât şi a principiilor constituţionale.

În acest context, a nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen., nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

O astfel de interpretare a prevederilor art. 276 alin. final C. proc. pen. ar fi contrară şi principiului echităţii - principiu recunoscut în mod constant şi protejat de către instanţele judecătoreşti - întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii şi susţinerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanşat, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deşi, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 498 C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională Finanţelor Publice Timişoara, prin Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş Severin.

Admite recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 58 din 20 aprilie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2021.