Damages claim for delayed restitution rejected for lack of proved unlawful act and moral prejudice.

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 05 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, Ministerul Mediului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pronunţarea unei hotărâri prin care aceştia să fie obligaţi la plata sumei de 3.000.000 RON, cu titlu de daune morale.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1416 din 14.06.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, Ministerul Mediului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 295A din 26.03.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1416 din 14.06.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs reclamanta A.. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a formulat, în esenţă, următoarele critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

- cu privire la existenţa faptelor ilicite reclamate se susţine că, în mod greşit, instanţele de fond au considerat că acestea nu există, apreciind că raportul juridic dedus judecăţii este generat de vicii ale sistemului legislativ;

- în opinia reclamantei, faptele ilicite pe care le impută, în mod distinct, fiecăruia dintre pârâţi sunt: 1) Primăria Municipiului Bucureşti a încălcat dreptul la acordarea despăgubirii în baza Hotărârii Guvernului nr. 556/1990, a încălcat timp de 7 ani prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 referitoare la obligaţia de identificare şi de comunicare a elementelor de identificare a unităţii deţinătoare, a încălcat dreptul la soluţionarea notificării într-un termen rezonabil, a încălcat dreptul de a primi despăgubirea cea mai avantajoasă, precum şi dreptul la demnitate; 2) Ministerul Mediului a încălcat dreptul la soluţionarea notificării într-un termen rezonabil, a încălcat dreptul de a primi despăgubirea cea mai avantajoasă, precum şi dreptul la demnitate; 3) Statul Român a impus o sarcină excesivă pe care reclamanta a fost obligată să o suporte în intervalul 1990 - 2018 din cauza inconsecvenţei, a imprevizibilităţii şi impredictibilităţii legislaţiei prin care şi-a asumat obligaţia reparării abuzului preluării imobilului;

- în mod greşit instanţele de fond au apreciat că nu există prejudiciu moral în cazul săvârşirii faptei ilicite constând în nesoluţionarea în termen a notificării;

- jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului este clară în privinţa conduitei statului român şi autorităţilor cu competenţe în aplicarea legislaţiei reparatorii, în sensul că a sancţionat prin plata de despăgubiri prejudiciul moral cauzat de legislaţia inconsecventă şi de procedurile administrative nefuncţionale şi care nu respectă prevederile legale;

- în cauză, este vorba atât despre vicii ale sistemului legislativ, cât şi despre nerespectarea legii timp de 28 de ani, ţinând seama de participarea concretă a fiecăruia dintre pârâţi, simpla existenţă a unei asemenea durate este suficientă pentru a se constata existenţa unui prejudiciu concret, de ordin moral în cazul reclamantei;

- hotărârea instanţei de apel încalcă normele de drept material referitoare la atragerea răspunderii civile delictuale, prevăzute atât de legislaţia naţională, cât şi de jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului în materie.

5. Apărările în recurs

La data de 18.09.2020, intimatul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 23 septembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 295A din 26 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 18 noiembrie 2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat de reclamanta A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

Demersul judiciar declanşat de reclamantă, astfel cum a fost fixat cadrul procesual prin elementele cererii introductive şi examinat de către instanţele de fond, urmăreşte, în cadrul acţiunii în răspundere civilă delictuală, de drept comun, obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primar General, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, Ministerul Mediului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata unor daune morale pentru repararea prejudiciului cauzat prin nesoluţionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 într-un termen rezonabil.

Din perspectiva cauzei juridice a litigiului, instanţele de fond au fost învestite cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta ilicită proprie reglementată de dispoziţiile art. 1357 C. civ., care dispun că:

"(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă."

Textul legal menţionat instituie condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, anume: săvârşirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu ca urmare a săvârşirii faptei ilicite vinovăţia pârâtului şi legătura de cauzalitate între săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciul produs.

Acţiunea în răspundere civilă delictuală a fost respinsă prin sentinţa primei instanţe, menţinută prin decizia instanţei de apel, apreciindu-se că, în cauză, reclamanta nu a făcută dovada săvârşirii unei fapte ilicite de către fiecare pârât în parte şi nici a prejudiciului moral încercat de parte.

Luând în examinare criticile de nelegalitate aduse soluţiei de respingere a acţiunii civile, soluţie menţinută prin decizia curţii de apel, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora.

În ce priveşte fapta ilicită, astfel cum corect a statuat şi instanţa de apel, existenţa acesteia în raport de particularităţile cauzei, care vizează, pe de o parte, observarea contextului legislativ şi a sincopelor pe care le-a întâmpinat procesul de retrocedare de-a lungul timpului, iar pe de altă parte, felul în care reclamanta a indicat faptele pretins ilicite săvârşite de pârâţi, nu poate fi reţinută.

În raport de primul aspect, s-a avut în vedere succesiunea de legi speciale de restituire, precum şi jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului care a stat la baza adoptării şi amendării acestora, dar şi de situaţia concretă a autorităţilor cu atribuţii în soluţionarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, cum e şi cazul pârâţilor, şi de complexitatea gestionării acestora, din analiza cărora instanţele fondului au concluzionat, în mod întemeiat, că nu se poate imputa pârâţilor săvârşirea unei fapte ilicite.

Înalta Curte notează că Legea nr. 165/2013 a fost adoptată ca urmare a pronunţării de către Curtea europeană a drepturilor omului a Hotărârii-pilot în cauza B. şi alţii împotriva României, prin care a fost reţinută în sarcina statului român obligaţia implementării unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative, pe o practică judiciară şi administrativă coerente, precum şi obligaţia adoptării unor reguli de procedură clare şi simplificate, care să acorde sistemului de despăgubiri o previzibilitate sporită, în contextul în care instanţa de contencios al drepturilor omului a observat că "din practica naţională reiese că la data evenimentelor, autorităţile competente îşi încălcau în mod repetat, obligaţia ce le revenea, de a răspunde la cererile de restituire sau de despăgubire în termenul legal de 60 de zile", apreciindu-se astfel că această practică reprezenta o problemă sistemică ce a împiedicat funcţionarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001.

Astfel, prin Legea nr. 165/2013 a fost instituită o procedură administrativă dilatorie, fiind acordate unităţilor deţinătoare noi termene de până la 36 de luni (cu începere din 01.01.2014) pentru a soluţiona notificările depuse, sub imperiul căreia a fost soluţionată favorabil şi notificarea formulată de reclamantă, prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, fiind emisă decizia de compensare nr. 18330/12.01.2018.

Totodată, prin Hotărârea pronunţată în cauza Preda şi alţii împotriva României, din 29 aprilie 2014, Curtea europeană a drepturilor omului a apreciat, având în vedere marja de apreciere a statului român şi garanţiile instituite prin Legea nr. 165/2013, şi anume regulile de procedură clare şi previzibile, însoţite de termene constrângătoare şi de un control judecătoresc efectiv, că legea menţionată oferă, în principiu, un cadru accesibil şi efectiv pentru redresarea criticilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de restituire. În ce priveşte termenele instituite, chiar dacă a constatat că ele pot conduce la finalizarea procesului de restituire peste un număr mare de ani, Curtea europeană a drepturilor omului a apreciat că "această situaţie excepţională este inerentă, având în vedere complexitatea factuală şi juridică a chestiunii privind restituirea imobilelor naţionalizate".

Mai mult, prin Decizia nr. XX a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că, "instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate".

Ca atare, reclamanta avea la dispoziţie mijloace procedurale adecvate pentru valorificarea drepturilor sale, posibilitatea de acţiona împotriva refuzului entităţii învestite cu soluţionarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, cum bine au reţinut şi instanţele de fond.

Faţă de cel de-al doilea aspect, instanţa de apel a apreciat judicios faptul că reclamanta a indicat generic dispoziţii legale, acţiuni sau omisiuni pretins imputabile pârâţilor, fără a circumstanţia, pentru fiecare pârât, fie acţiuni sau inacţiuni concrete, fie elemente specifice de natură a conduce la analiza pretinselor fapte ilicite ori temeiul juridic al drepturilor sale pretins încălcate de pârâţi, astfel că, faţă de modul în care reclamanta a înţeles să determine faptele pretins ilicite, a concluzionat că nu se verifică îndeplinirea condiţiei faptei ilicite, prevăzute de dispoziţiile art. 1357 C. civ.

În legătură cu prejudiciul, instanţele de fond au apreciat în mod corect faptul că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea acestei condiţii necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte reţine că daunele morale reprezintă atingerea adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional şi a unor drepturi şi interese legitime, iar partea care solicită acordarea unor astfel de despăgubiri este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu şi fapta ilicită săvârşită de pârâţi.

În cauză, verificând îndeplinirea acestei condiţii în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii şi probele administrate, în mod corect s-a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada unui prejudiciu moral încercat ca urmare a soluţionării cu întârziere a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, iar prin memoriul de recurs partea nu a adus argumente solide de natură să contureze nelegalitatea soluţiei instanţei de apel cu privire la acest aspect.

Contrar susţinerilor reclamantei, prejudiciul moral pretins suferit nu este evident ca urmare a aspectelor statuate prin jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului în hotărârea pilot B. şi alţii împotriva României, ci acesta trebuie dovedit prin administrarea de probe concludente, în condiţiile în care legislaţia internă a prevăzut pârghii de control pentru ca reclamanta să îşi poată realiza drepturile în baza legii speciale de restituire.

Cum în cauză nu sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, în acord cu prevederile art. 1357 C. civ., reţinând netemeinicia criticilor formulate, în baza art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 295A din 26 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 295A din 26 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2021.