Delictual damages for vehicle deprivation: start of the extinction prescription period under continuous illicit act

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 22.11.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Afacerilor Interne, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună: - obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri în sumă de: 12.000 mărci germane (în echivalentul a 28.510 RON calculat la cursul FMI din 13.11.2018), cu titlu de prejudiciu efectiv suferit; 122.000 euro (în echivalent RON, la data plăţii), cu titlu de câştig nerealizat; - obligarea pârâţilor la plata dobânzilor legale la despăgubirile de 12.000 mărci, de la data dispoziţiei de restituire a autoturismului marca x, cu numărul de înmatriculare x (08.05.2000) şi până la plata efectivă a acestor despăgubiri;

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. de la 1864.

Pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Ministerul Afacerilor Interne au formulat întâmpinări, solicitând în principal, pe cale de excepţie, constatarea lipsei calităţii procesuale pasive şi a intervenirii prescripţiei dreptului la acţiune, iar, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1175 din 02.10.2019, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne şi a respins acţiunea reclamantului.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 70 din 23 iunie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1175 din 02.10.2019 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei Curţii de Apel Timişioara, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate.

1. Prin motivele de recurs formulate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a susţinut, în esenţă, că decizia de apel a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă.

S-a arătat că instanţa de apel a reţinut - în mod nelegal - că data la care reclamantul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, deci momentul de la care începe şi curgă termenul de prescripţie, este data de 07.07.2010, când a fost emisă rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale.

Statuarea instanţei de apel este eronată întrucât pleacă de la prezumpţia că fapta ilicită constă în refuzul intimatei - pârâte de restituire a autoturismului în litigiu. Procedând astfel, instanţa de apel a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, întrucât, în motivele acţiunii, şi ulterior pe parcursul procesului, s-a arătat că faptul cauzator de prejudiciu a constat în lipsa de folosinţă a autoturismului în perioada 23.02.2000 (data la care a fost găsit autoturismul de către organele IPJ Timiş) până la data de 10.05.2018 (data Ia care a fost restituit autoturismul de către aceleaşi organe ale Inspectoratului de Poliţie Judeţean Timiş), precum şi a contravalorii acestuia ca urmare a împrejurării că vehiculul nu mai este în stare de funcţionare.

Arată că faptul cauzator de prejudiciu subzistă atâta timp cât există lipsa de folosinţă a autoturismului. Prin urmare, deşi prescripţia a început să curgă la momentul lipsirii de folosinţă a autoturismului şi a cunoaşterii acestui fapt de către reclamant, ea nu poate fi considerată împlinită din cauza atingerii continue aduse dreptului subiectiv.

Susţine că instanţa de apel nu a motivat împrejurarea pentru care a înlăturat apărările reclamantului referitoare la natura prejudiciului şi nici considerentele cu privire la faptul că lipsirea de folosinţă a autovehiculului constituie un act de executare uno ictu care s-a săvârşit printr-o singură acţiune la data de 07.07.2010, data emiterii rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale.

Arată că omisiunea organelor de poliţie de a-i restitui autoturismul reprezintă o faptă continuă care se epuizează la data de 10.05.2018, momentul restituirii efective a bunului, şi nu la momentul la care s-a dispus de către organul de urmărire penală restituirea acestuia. Împrejurarea că în dosarul penal nr. x/2007 s-a mai emis la 23.05.2016 o ordonanţă prin care s-a dispus din nou restituirea autovehiculului, ca măsură definitivă la finalul anchetei, nu modifică începutul termenului de prescripţie, întrucât autovehiculul a restituit la data de 10.05.2018.

2. Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, caz de nelegalitate subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut - în mod corect - că reclamantul a introdus cererea de chemare în judecată invocând drept prejudiciu lipsa de folosinţă a autoturismului, cu toate acestea a apreciat că paguba a constat în refuzul pârâtei de restituire a autoturismului. Or, în speţă, nu s-a invocat faptul că prejudiciul a constat în refuzul pârâtei de restituire a autoturismului.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut în mod vădit eronat că refuzul intimatului-pârât de restituire a autoturismului "a dobândit caracter ilicit la data de 07.07.2010 când a fost emisă rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale" fără a preciza de unde rezultă că la data de 07.07.2010, prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, reclamantul a cunoscut că bunul nu mai poate fi reţinut de către intimatul-pârât pentru lipsa unui temei legal.

5. Procedura filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 23 septembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 70 din 23 iunie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a fixat termen la 18 noiembrie 2021, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac.

6. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 05.10.2020, intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, pentru Statul român, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 14.10.2020, intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, a apreciat că recursul nu este întemeiat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, în limitele celor ce se vor arăta în continuare:

1. Instanţa de apel a validat raţionamentul expus de prima instanţă şi a considerat că acţiunea în pretenţii formulată de către reclamant, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, constând în plata unei despăgubiri pentru prejudiciu efectiv suferit - contravaloarea autovehiculului - şi pentru beneficiul nerealizat - lipsa de folosinţă a bunului pentru perioada 2000 - 2018 -, este prescrisă, de vreme ce în aplicarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 incident în speţă, dreptul material la acţiune al reclamantului s-a născut la momentul la care s-a dispus soluţia neînceperii urmăririi penale în dosarul penal, respectiv data de 07.07.2010.

Recurentul - reclamant a reproşat instanţei de apel, în principal, interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, critică susceptibilă de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentând, în esenţă, că dreptul la acţiune pentru acordarea despăgubirilor s-a născut la momentul restituirii efective a bunului, la data de 10.05.2018.

Critica recurentului relativ la interpretarea şi aplicarea eronată de către instanţa de apel a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 din perspectiva determinării momentului de la care începe cursul prescripţiei extinctive în cauză este fondată.

Prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la prescripţia extinctivă, care au un conţinut similar cu cele ale art. 2528 alin. (1) C. civ. stipulează că: "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.’’

În esenţă, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut de existenţa pagubei şi a persoanei vinovate de producerea acesteia. Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă, şi anume: pe de o parte, momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar, pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe, deci, să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi, în mod obiectiv, dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţiune, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui şi a stabilit că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Fiind vorba despre o acţiune patrimonială, supusă prescripţiei extinctive, în cauză este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, în acord cu prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Întrucât prescripţia este o sancţiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile a persoanei care îşi lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege (ceea ce presupune că dacă titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv faptul juridic ilicit, şi cel care este ţinut să răspundă, atunci nu poate acţiona) rezultă că începutul prescripţiei extinctive trebuie raportat la data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie.

Se impune a se sublinia, totodată, că stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia sau pentru identificarea celui care este chemat, potrivit legii, să răspundă pentru prejudiciul reclamat.

Aşadar, prescripţia este o sancţiune civilă aplicabilă în caz de atitudine inactivă, imputabilă celui care îşi lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege.

Această atitudine nu se poate reţine în cazul reclamantului în speţă.

Înalta Curte are în vedere că prin cererea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri dintr-o perspectivă dublă: contravaloarea autoturismului restituit în stare nefuncţională la data de 10.05.2018 şi lipsa de folosinţă a autovehiculului pentru perioada în care bunul s-a aflat în deţinerea intimatului-pârât Ministerul Afacerilor Interne, elemente în funcţie de care este necesară analizarea aplicării regulilor în materia prescripţiei extinctive.

Astfel, în raport de situaţia de fapt reţinută în cauză în faţa instanţelor de fond, necontestată de către părţi, şi care nu mai poate fi reevaluată în cadrul judecăţii în recurs, Înalta Curte constată că este eronată aprecierea instanţei de apel cu privire la momentul începerii cursului termenului prescripţiei extinctive, considerată a fi data emiterii rezoluţiei prin care s-a soluţionat dosarul penal nr. x/P/07, în sensul neînceperii urmăririi penale - 07 iulie 2010 - în contextul în care, la acest moment, condiţia impusă de prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu era îndeplinită, paguba putând fi determinată şi evaluată în mod obiectiv la momentul restituirii efective a bunului. Aceasta întrucât la momentul intrării în posesia efectivă a vehiculului, reclamantul avea posibilitatea de a efectua verificările necesare pentru a cunoaşte în mod real starea acestuia.

În acest context, de vreme ce restituirea efectivă a bunului s-a realizat la data de 10.05.2018 - moment de la care a început să curgă şi termenul de prescripţie extinctivă pentru repararea eventualei pagube produse reclamantului -, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 22.11.2018, în cadrul termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, soluţia instanţei de apel care confirmă şi validează hotărârea primei instanţe este pronunţată cu nesocotirea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la a doua componentă a despăgubirii solicitate de reclamant - lipsa de folosinţă a autovehiculului - sunt aplicabile considerentele expuse anterior relativ la momentul de început al termenului de prescripţie extinctivă, cu menţiunea că posibilitatea de acordare a acestei pagube este condiţionată de respectarea termenului de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, calculat regresiv începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată.

Este just a considera că şi în ce priveşte despăgubirea solicitată pentru lipsa de folosinţă, termenul de prescripţie a început să curgă tot de la data de 10.05.2018, câtă vreme până la această dată, bunul s-a aflat în deţinerea pârâtului, această faptă având caracter continuu, ea încetând abia la data la care restituirea autoturismului către reclamant s-a realizat, fiind deci în prezenţa unei potenţiale pagube care se întinde pe un anumit interval de timp.

Chiar dacă fapta ilicită continuă nu este definită la nivel legislativ, în contextul prescripţiei dreptului material la acţiune, aceasta poate fi caracterizată prin faptul că prejudiciul produs de ea se permanentizează, fără discontinuitate în timp.

În acest context, data de 07.07.2010 nu putea fi luată în considerare nici măcar ca început al curgerii termenului de prescripţie cu privire la contravaloarea autovehiculului, câtă vreme reclamantul pretinde despăgubiri prin raportare la starea autovehiculului de la momentul restituirii efective, respectiv 10.05.2018, astfel că doar această din urmă data este relevantă.

2. În mod nefondat se pretinde o nelegalitate a deciziei instanţei de apel în considerarea motivelor sale contradictorii utilizate atunci când instanţa a reţinut că reclamantul a introdus acţiunea invocând drept prejudiciu lipsa de folosinţă a autoturismului, însă a apreciat că paguba a constat în refuzul pârâtului de restituire a autoturismului.

Confuzia reclamantului cu privire la statuările instanţei de apel sunt evidente de vreme ce în cuprinsul deciziei atacate se reţine împrejurarea că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu a constat în refuzul intimatei - pârâte de restituire a autoturismului în litigiu, iar nu paguba, ca element al răspunderii civile delictuale, astfel cum fără temei susţine reclamantul.

Analiza instanţei de apel nu este contradictorie întrucât are în vedere două condiţii distincte ale răspunderii civile delictuale - fapta ilicită şi prejudiciul - verificate prin raportare la criticile reclamantului formulate în apel cu privire la hotărârea primei instanţe, cu observarea situaţiei de fapt ce rezultă din probele administrate în cauză.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul şi, în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului. În rejudecare, se vor cerceta pe fond pretenţiile reclamantului, urmând a se verifica, în concret, dacă şi ce măsură sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 70 din 23 iunie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2021.