Unreasonable trial duration claim against State upheld; final appeal quashed as inadmissible for lacking legal grounds.

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii:

Prin cererea înregistrată la 21 noiembrie 2019 pe rolul Tribunalului Botoşani, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale şi daune materiale în cuantum de 120.000 euro pentru încălcarea dreptului de a avea un proces corect şi echitabil şi la soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil în cadrul dosarului nr. x/2006

Prin precizările depuse la 3 decembrie 2019, reclamantul a arătat că solicită daune morale în cuantum de 20.000 euro şi daune materiale în cuantum de 100.000 euro.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1530, art. 1536, art. 1.349, art. 1359, art. 1373, art. 1.381, art. 1385-1387, art. 1391 C. civ.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal:

Prin sentinţa civilă nr. 945 din 11 decembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia civilă, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

A fost respinsă acţiunea civilă privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel:

Prin decizia civilă nr. 386 din 20 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 945 din 11 decembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Botoşani.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A fost admisă în parte acţiunea.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în RON al sumei de 3.000 euro cu titlu de daune morale.

Au fost respinse în rest pretenţiile, ca nefondate.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 386 din 20 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, atât reclamantul A., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice au declarat.

Recursul declarat de reclamantul A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arătând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, raportat la cuantumul despăgubirilor şi plata dobânzilor aferente.

A solicitat mărirea cuantumului despăgubirilor acordate, având în vedere durata mare de timp în care dosarul a stat în nelucrare. A solicitat, de asemenea, să îi fie acordată dobânda legală până la plata efectivă, actualizată cu rata inflaţiei (art. 1532 C. civ.).

În finalul cererii de recurs, a arătat că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa trebuie să se raporteze la cauzele soluţionate de Curtea Europeană de Justiţie.

Prin motivele de recurs formulate, subsumate dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a arătat că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor privind răspunderea civilă delictuală, respectiv a art. 998-999 vechiul C. civ.

Instanţa de apel, deşi a statuat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile normei speciale de reparare erori judiciare prevăzute de art. 538 - 539 C. proc. pen.. şi art. 52 alin. (3) din Constituţie, în mod eronat, a aplicat dispoziţiile normei generale a răspunderii civile delictuale cu privire atragerea răspunderii pentru durata îndelungată a procesului penal.

În mod evident, cererea de chemare în judecată nu viza angajarea răspunderii Statului pentru eroare judiciară, ci angajarea răspunderii pentru nerespectarea duratei nerezonabile a procedurii judiciare în care A. a fost implicat.

Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale este una specială, prevăzută de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele ale art. 538-539 din C. proc. pen.

Dreptul de dispoziţie procesuală recunoscut reclamantului nu poate fi înţeles în sensul că ar îngădui substituirea, prin voinţa exclusivă a titularului acţiunii, unei căi legale speciale, expres determinată de lege, cu una generală (de drept comun) pe care, în concret, reclamantul ar putea să o aprecieze ca fiind mai favorabilă.

Un asemenea tratament juridic nu face decât să concretizeze regula potrivit căreia în situaţiile de concurs între o lege generală şi una specială, legea specială are preferinţă în aplicare, doar în acest fel adevărata voinţă a legiuitorului ajungând să se impună în ce priveşte situaţia juridică reglementată, cu caracter derogatoriu, prin legea specială.

Răspunderea Statului pentru erori judiciare nu poate fi angajată exclusiv în condiţiile dreptului comun al răspunderii civile delictuale, ci numai în limitele şi cu observarea riguroasă a dispoziţiilor legale speciale în materie.

În mod greşit, instanţa de apel, analizând condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, a reţinut că fapta ilicită a Statului Român prin Ministerul Finanţelor este reprezentată de întârzierea nejustificată în soluţionarea dosarului nr. x/2006, deşi menţionează expres faptul că această întârziere îi este imputabilă Parchetului de pe lângă Judecătoria Paşcani.

Având în vedere caracterul subsidiar al răspunderii Statului pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice din subordinea acestuia atunci când acestea au personalitate juridică, este o categorie a răspunderii civile, urmând acelaşi regim juridic în sensul că este ţinut de repararea prejudiciului cel care efectiv îl cauzează prin acţiunile sale vinovate.

Răspunderea subsidiară nu este o răspundere pentru acţiunile altei persoane, nu este răspundere fără vinovăţie sau răspundere fără faptă ilicită proprie.

Temeiul juridic al acestei răspunderi este răspunderea pentru fapta proprie a persoanei ce poartă răspunderea subsidiară, condiţionată fie de formarea defectuoasă a voinţei persoanei juridice, fie în lipsa sau din insuficienţa supravegherii pe care este obligată să le efectueze. Fapta prejudiciabilă a debitorului de bază în obligaţia civilă nu serveşte în calitate de unic temei pentru angajarea răspunderii subsidiare, ea constituie doar un element al faptului complex ce stă la baza survenirii acestei răspunderi.

Or, în speţă, s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a Statului pentru pretinsa faptă prejudiciabilă a debitorului de bază, respectiv pentru neîndeplinirea de către autorităţile judiciare a obligaţiei de finalizare a procedurilor judiciare într-un termen rezonabil.

Mai mult decât atât, în cauză, instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile din C. civ., respectiv art. 219-224 referitoare la răspunderea Statului şi a persoanelor juridice de drept public, în conformitate cu care răspunderea directă a statului poate fi antrenată numai în cazul erorilor judiciare, nu şi în alte cazuri decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor.

Condiţiile în care Statul poate răspunde civil în procesele civile sunt prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 223 alin. (1) C. civ. - din care rezultă că regula este că răspunderea civilă este una subsidiară, nu principală.

Argumentele conţinute în decizia instanţei de apel nu se circumscriu judicios situaţiei juridice deduse judecăţii, aceasta omiţând ceea ce era cu adevărat esenţial în cauză, anume că antrenarea răspunderii patrimoniale a Statului putea fi dispusă în condiţiile legii speciale în materie, iar nu a dispoziţiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale (3.000 euro), recurentul-pârât apreciază că acestea au un caracter nerezonabil.

Daunele morale sunt destinate să confere reclamantului o satisfacţie echitabilă dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanţele speţei, să-i confere un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală şi consecinţele acesteia.

Pe de altă parte, în practica Curţii Europene se recunoaşte statelor o marjă de apreciere în ceea ce priveşte anumite limitări, fără a aduce atingere drepturilor persoanei care reclamă o anumită conduită din partea statului.

Totodată, stabilirea cuantumului despăgubirilor nu trebuie să tindă la o îmbogăţire fără justă cauză, ci este imperios necesar a se avea în vedere gradul de încălcare a dreptului afirmat, respectându-se însă atât principiul proporţionalităţii cât şi principiul echităţii.

Nu în ultimul rând, la cuantificarea daunelor morale, în situaţiile în care instanţele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, se are în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat faptul că, în privinţa daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral şi de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanţa trebuie să manifeste prudenţă şi rezonabilitate în acordarea lor.

În termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune persoana vătămată într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 28 iunie 2021.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (21 noiembrie 2019), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 3 februarie 2022, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând recursul declarat de reclamantul A. în raport de excepţia nulităţii pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., a cărei analiză este prioritară, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ. "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Totodată, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, sancţiunea nulităţii intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Analizând cererea de recurs, se constată că aspectele evidenţiate, astfel cum au fost formulate, nu conţin precizări care să reprezinte o minimă argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate care să permită încadrarea în vreunul dintre motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentului-reclamant nu se pot constitui într-o motivare a căii de atac exercitate, conform exigenţelor prevăzute de dispoziţiile art. 486 alin. (1) C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării, în cuprinsul motivelor de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalităţii hotărârii atacate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, solicitând mărirea cuantumului despăgubirilor acordate, respectiv acordarea dobânzii legale până la plata efectivă, actualizată cu rata inflaţiei.

Cu referire la această critică, se reţine că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei permisă în calea extraordinară de atac.

Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

Cum susţinerile recurentului-reclamant A. nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres şi limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, aşa cum deja s-a menţionat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Având în vedere considerentele expuse, reţinând că în cauză nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs, în condiţiile dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanţă, Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea recursului declarat de reclamantul A..

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Criticile recurentului-pârât vizează soluţia pronunţată de instanţa de apel care, admiţând apelul declarat de reclamant, a schimbat sentinţa apelată şi admis în parte acţiunea prin care reclamantul a solicitat angajarea răspunderii Statului Român, în temeiul normelor ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru încălcarea dreptului la soluţionarea într-un termen rezonabil a dosarului penal nr. x/2006

În esenţă, recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile normei generale a răspunderii civile delictuale (art. 998-999 vechiul C. civ.) cu privire atragerea răspunderii pentru durata îndelungată a procesului penal, având în vedere că răspunderea patrimonială a statului poate fi angajată în condiţiile legii speciale în materie - pentru erori judiciare, în condiţiile art. 538 - 539 C. proc. pen., nu şi pe temeiul răspunderii civile delictuale reglementate de C. civ.

Înalta Curte constată că, dând eficienţă principiului disponibilităţii şi analizând pretenţiile reclamantului în raport de prevederile art. 998-999 vechiul C. civ. (aplicabile în raport de momentul de debut al faptei ilicite) - invocate ca temei juridic în susţinerea acţiunii, instanţa de apel a reţinut, în mod legal, că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile normei speciale de reparare erori judiciare prevăzute de art. 538 - 539 C. proc. pen.., având în vedere că reclamantul impută Statului încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a unui dosar penal, iar nu eroarea judiciară, nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele legale reglementate de aceste texte de lege.

Instanţa de apel a arătat că răspunderea patrimonială a Statului poate fi atrasă în calitate de garant al legalităţii activităţii judiciare pentru înfăptuirea actului de justiţie şi se impune pe un temei obiectiv, independent de existenţa unei culpe în sarcina sa, reţinând că:

"Prezenta acţiune este legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat răspunderea şi de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental."

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, se constată că instanţa de apel a relevat particularitatea unei asemenea acţiuni în raport cu cea de drept comun, ca fiind legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea şi de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi art. 96 din Legea nr. 303/2004 - menţionate de recurentul-pârât în cuprinsul cererii de recurs, nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere că vizează acordarea de despăgubiri urmare a săvârşirii unor erori judiciare - ipoteză ce nu se verifică în speţa dedusă judecăţii.

Tot în cuprinsul motivelor de recurs, recurentul-pârât a arătat că răspunderea Statului pentru erori judiciare nu poate fi angajată exclusiv în condiţiile dreptului comun al răspunderii civile delictuale, ci numai în limitele şi cu observarea riguroasă a dispoziţiilor legale speciale în materie.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte reţine că, în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze, concretizate în cauza cererii de chemare în judecată, există o răspundere obiectivă a statului, independent de autoritatea sau persoana care a generat vătămarea şi de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental, justificată de obligaţia pozitivă generală a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenţie, care se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune şi întrunirea condiţiei vinovăţiei autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

În ceea ce priveşte critica referitoare la caracterul subsidiar al răspunderii Statului pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice din subordinea acestuia, se constată că ceea ce s-a urmărit prin promovarea acţiunii nu a fost angajarea unei răspunderi civile delictuale de drept comun - pentru a se pune problema verificării în persoana pârâtului a tuturor condiţiilor generale ale răspunderii delictuale, referitoare la prejudiciu, faptă ilicită şi prejudiciabilă, vinovăţie - pentru ca în continuare, să se pună problema caracterului subsidiar al acestei răspunderi din perspectiva art. 224 alin. (1) C. civ.

Îndreptând acţiunea împotriva Statului, reclamantul a tins la angajarea răspunderii civile delictuale, obiective, independente de orice vinovăţie a Statului, în calitatea acestuia de garant al legalităţii, căruia îi incumbă şi riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţie, cu respectarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor.

Acest fundament al acţiunii justifică, neîndoielnic, poziţia procesuală a pârâtului, a cărui răspundere, în acest context, nu este una subsidiară care să devină activă după angajarea răspunderii "organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice", astfel cum reglementează art. 224 alin. (1) C. civ.

În speţă nu se pune problema stabilirii răspunderii prioritare a altor organe, instituţii sau autorităţi, pentru ca în funcţie de această dezlegare să se aprecieze dacă poate fi angajată sau nu o răspundere subsidiară a Statului, aspecte care să fie relevante în determinarea cadrului procesual pasiv.

Faptul că reclamantul a indicat ca temei juridic dispoziţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de Legea nr. 134/210 privind noul C. civ. (similare prevederilor art. 998 - 999 C. civ. - aplicabile în cauză având în vedere data săvârşirii faptei ilicite), nu putea avea semnificaţia încadrării demersului acestuia în sfera unei răspunderi civile delictuale de drept comun, bazate pe ideea de vinovăţie a statului în legătură cu desfăşurarea în concret a anchetei şi urmăririi penale, ci doar pe aceea a indicării instituţiei juridice căreia i se circumscriu, de o manieră generică, pretenţiile, ca sediu al materiei răspunderii delictuale extracontractuale. Ceea ce s-a pretins a fost angajarea răspunderii statului în calitatea sa de garant al bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei. Or, aceasta este o răspundere directă şi obiectivă, independentă de vreo formă de vinovăţie, derivată din calitatea acestuia de semnatar al Convenţiei europene - care presupune, în termenii ar. 6 CEDO, asigurarea dreptului la un proces echitabil, inclusiv sub aspectul duratei - precum şi din obligaţia constituţională în acelaşi sens.

Astfel fiind, nu era vorba de existenţa sau verificarea vreunei subsidiarităţi a răspunderii Statului în raport cu alte persoane juridice cu atribuţii în domeniu, pentru a se pune problema lipsei calităţii sale procesuale în absenţa acţionării în instanţă, în principal şi prioritar, a altor entităţi.

În ceea ce priveşte critica referitoare la cuantumul daunelor morale, Înalta Curte reţine că operaţiunea de cuantificare a daunelor este în competenţa instanţelor care devoluează fondul, sens în care instanţa de apel a avut în vedere principiile stabilite de către instanţa europeană în jurisprudenţa creată pe tărâmul art. 41 privitor la reparaţia echitabilă, apreciind "ca fiind echitabilă suma de 3.000 euro cu titlu de daune morale exclusiv pentru durata nerezonabilă a procesului penal, această sumă fiind de natură să compenseze suferinţele cauzate de starea de incertitudine şi stresul la care victima a fost supusă, decurgând din durata îndelungată a anchetei penale - ţinându-se seama de perioada de referinţă, respectiv intervalul de timp luat în considerare în stabilirea încălcării aduse art. 6 par. 1 CEDO (9 ani şi 27 de zile, astfel cum s-a detaliat anterior), dar şi de motivul concret care a determinat această durată (culpa repetată a autorităţilor în arhivarea greşită a dosarului, fapt ce a dus la lăsarea sa în nelucrare)."

Or, recurentul nu a dezvoltat argumente care să contrazică modalitatea în care instanţa de apel s-a raportat la jurisprudenţa Curţii Europene din perspectiva criteriilor de evaluare în echitate pe care aceasta le aplică în determinarea întinderii reparaţiei ca urmare a unei încălcări a art. 6 din Convenţie pentru a păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă".

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 386 din 20 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 386 din 20 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 februarie 2022.