Conflict between common law revindication and special reparative legislation for communist-era expropriated property

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 13.01.2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. S.A. şi D., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa: - să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.05.2007 la B.N.P. E.;

- să dispună obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, clădire corp A.

La data de 20.05.2016, pârâta C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, pentru autoritate de lucru judecat, respectiv, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din data de 01.03.2018, s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în privinţa capătului de cerere având ca obiect revendicarea formulată în contradictoriu cu pârâtul D..

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1297/28.06.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea formulată în contradictoriu cu pârâtul D., pentru autoritate de lucru judecat; a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii C. S.A. şi D., ca neîntemeiată, şi a obligat reclamantul la plata către pârâta C. S.A. a sumei de 10.000 (onorariu avocat redus) cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei pronunţate de această instanţă au formulat apel reclamanţii.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 3A din data de 07.01.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi şi a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată de la 10.000 RON la 2.500 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. A respins cererea apelanţilor-reclamanţi privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce priveşte soluţia data primului motiv de apel, admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii primei instanţe, cu consecinţa admiterii acţiunii formulată de reclamanţi.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii au formulat, în esenţă, următoarele critici:

- instanţa de apel nu a analizat unul din motivele principale de apel ale reclamanţilor; prima instanţă a avut în vedere o situaţie de fapt neconformă cu realitatea, iar instanţa de apel a trecut peste acest aspect; astfel, în mod greşit tribunalul a reţinut că imobilul în cauză a fost achiziţionat de către autorii recurenţilor în baza Legii nr. 112/1995, iar acest fapt apare fără însemnătate în opinia instanţei de apel;

- în opinia reclamanţilor, silogismul juridic de care a uzat prima instanţă, în raport de care titlul de proprietate al pârâţilor ar fi fost preferabil datorita naturii bunului litigios, în contextul în care dispoziţiile Legii nr. 112/1995 dau preferinţa chiriaşului cumpărător este greşită, iar instanţa de apel nu a cenzurat hotărârea astfel pronunţată.

- curtea de apel nu a observat că soluţia din fond este nemotivată, fiind argumentată pe o situaţie de fapt care nu corespunde realităţii; argumentele expuse de prima instanţă şi întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995 echivalează cu o lipsa totală de motivare;

- instanţa de apel nu a ţinut seama de aspecte esenţiale ale cauzei; în acest sens, reclamanţii arată că situaţia de fapt este cu totul alta decât cea reţinută de instanţele de fond; în cauză, imobilul a fost înstrăinat în condiţiile Legii nr. 4/1973, nefiind aplicabile litigiului prevederile Legii nr. 112/1995, cum greşit a reţinut instanţa de fond; eroarea instanţei de fond este esenţială în condiţiile în care toată argumentaţia se bazează pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, ce nu au legătură cu speţa;

- în opinia reclamanţilor, este important şi faptul că există hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care s-a constatat preluarea imobilului de către Stat în lipsa unui titlu valabil, astfel că dreptul de proprietate asupra imobilului litigios nu a putut fi transmis vreodată în mod valabil, iar pretinsa bună - credinţă a sub-dobânditorilor analizată în temeiul Legii nr. 112/1995 nu are nicio aplicabilitate in cauză;

- instanţa de apel s-a aflat într-o gravă eroare reţinând că, în cauză, nu există notificări de restituire imobil, respectiv cereri de restituire imobil întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001;

- considerentele instanţei de apel cu privire la existenţa unei opţiuni între aplicarea legii speciale de reparaţie si a dreptului comun în materie nu are substanţă juridică, în condiţiile în care s-a nesocotit situaţia de fapt, existenta notificărilor efectuate de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001, temeiul juridic al acţiunii iniţiale - Legea nr. 10/2001 şi incidenţa în cauză a Legii nr. 4/1973, iar nu a Legii nr. 112/1995;

- în drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 23 septembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 3A din 7 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 18 noiembrie 2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, în considerarea celor ce urmează:

- Sub un prim aspect, reclamanţii au invocat nelegalitatea deciziei atacate, întrucât hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu respectă exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti, în sensul că nu au fost analizate toate motivele de apel supuse analizei. În concret, recurenţii au pretins că a fost ignorat motivul de apel referitor la nemotivarea sentinţei tribunalului, deoarece hotărârea acestei instanţe a fost argumentată pe o situaţie de fapt care nu corespunde realităţii. S-a susţinut că argumentele expuse de tribunal şi întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995 echivalează cu o lipsă totală de motivare.

Deşi întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, invocându-se nemotivarea hotărârii instanţei de apel, critica reclamanţilor este susceptibilă de încadrare în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând ca analiza acestor susţineri să se raporteze la acest motiv de casare.

Susţinerile recurenţilor potrivit cărora "hotărârea pronunţată în cauză este nemotivată, fiind argumentată pe o situaţie de fapt care nu corespunde realităţii. Argumentarea expusă de instanţă întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995 echivalează practic cu o lipsă totală de motivare a soluţiei" sunt neîntemeiate.

În cauză, se constată că instanţa de apel a examinat motivul de apel indicat de reclamanţi, curtea de apel analizând starea de fapt dedusă judecăţii şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente în materia acţiunii în revendicare. Procedând astfel, instanţa de apel a realizat un examen propriu al criticii invocate prin cererea de apel, precum şi o examinare reală şi efectivă a elementele esenţiale care i-au fost supuse verificării.

Astfel, curtea de apel a reţinut şi valorificat în prezentul litigiu considerentele sentinţei civile nr. 202/13.02.2009 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă în urma respingerii apelului prin decizia civilă nr. 53A/25.01.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi devenită irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 3593/03.05.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală. S-a statuat prin aceste hotărâri cu privire la un alt demers având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.10.1973 şi acţiune în revendicare cu privire la acelaşi imobilul situat în Bucureşti, str. x, clădire corp A, iniţiat de antecesoarea reclamanţilor F.. Prin urmare, instanţa de apel a analizat şi motivat de o manieră exhaustivă atât criticile referitoare la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.05.2007 prin care pârâtul D. a înstrăinat pârâtei S.C. C. S.A. imobilul în litigiu, cât şi cele referitoare la modalitatea de soluţionare - pe fondul cauzei - a acţiunii în revendicare de către prima instanţă.

Cum decizia recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de apel cu privire la critica vizând pretinsa nemotivare a hotărârii primei instanţe, în raport de cele invocate de recurenţi prin cererea de apel, reiese că verificarea temeiniciei şi legalităţii soluţiei primei instanţe, prin prisma criticilor formulate de reclamanţi, s-a efectuat cu respectarea exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

- În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenţi, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar a se sublinia că recursul este o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esenţială este aceea că permite un control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1).

Faţă de caracterul extraordinar al recursului, care poate fi exercitat pentru motivele prevăzute expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, pentru a răspunde exigenţelor impuse de dispoziţiile legale mai sus menţionate, criticile formulate în recurs trebuie să pună în discuţie modalitatea de interpretare şi aplicare a legii la cazul particular dedus judecăţii de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe cale de consecinţă, excedează controlului de legalitate criticile care pun în discuţie situaţia de fapt şi analiza probatoriului, întrucât acestea vizează temeinicia hotărârii atacate.

- Înalta Curte nu se poate reţine învestită nici cu analizarea vreunei critici legate de soluţia pronunţată de curtea de apel cu privire la capătul de cerere ce vizează nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.05.2007, întrucât reclamanţii nu formulează critici concrete faţă de considerentele instanţei de apel sub acest aspect, ci se rezumă la reiterarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare nr. x/1973 şi a actelor subsecvente pentru cauză ilicită.

- Din perspectiva examinării aspectelor care pun în discuţie fondul dreptului dedus judecăţii, chestiuni susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acţiunea în revendicare, având ca temei juridic dispoziţiile dreptului comun, înscrise în dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ. de la 1864, a fost corect examinată de instanţele de fond.

În speţă, reclamanţii A. şi B. şi-au întemeiat acţiunea în revendicare privind imobilul situat în Bucureşti, str. x, clădire corp A, pe dispoziţiile dreptului comun, arătând că imobilul litigios a aparţinut autoarei reclamanţilor F., imobilul fiind preluat de Statul român prin Decretul nr. 92/1950.

Fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţele fondului au apreciat că imobilul revendicat în prezenta acţiune intră sub domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie ale cărei dispoziţii se aplică prioritar în raport cu dreptul comun invocat de reclamantă în acţiunea de faţă.

Bunul imobil în litigiu face parte din categoria celor a căror situaţie juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, iar cu privire la acesta s-a constatat faptul că reclamanţii nu au formulat notificare în scopul valorificării drepturilor lor în baza legii speciale de restituire, aspect care rezultă din decizia nr. 3593/03.05.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

Întrucât reclamanţii au pretins că sunt îndreptăţiţi la examinarea pe fond a acţiunii în revendicare sub motiv că pârâţii nu deţin un titlu valabil asupra imobilului, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora:

"Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie", instanţele de fond au procedat la verificarea concursului dintre dreptul comun în materie (art. 480 C. civ. de la 1864) şi legea specială (Legea nr. 10/2001), la care face trimitere norma de drept mai sus arătată, şi au constatat, în mod corect, că acesta a fost deja dezlegat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În acest sens, instanţa de recurs subliniază că, aşa cum, de altfel, s-a statuat şi prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, inclusiv în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un temei de drept comun, instanţa de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecăţii, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ţinută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părţilor, cu respectarea principiului contradictorialităţii si a dreptului la apărare, obligaţie care, în cauză, a fost respectată.

Astfel, conform Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, existenţa principiului anterior menţionat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanţial, cât şi al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, astfel încât nici părţile nu pot avea alegerea normelor aplicabile şi nici instanţei nu îi este permis a ignora existenţa actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relaţii sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.

Instanţa este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opţiune a legislativului ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separaţiei puterilor în stat.

Or, promovând cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicarea imobilului situat în Bucureşti, str. x, clădire corp A, în temeiului dreptului comun, recurenţii urmăresc aceeaşi finalitate ca şi cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv restituirea în natură a acestui imobil.

Astfel fiind, corect s-a stabilit că soluţionarea acţiunii în revendicare dedusă judecăţii nu poate avea loc în raport de dreptul comun invocat de reclamanţi, după criteriile de soluţionare aplicabile unei acţiuni în revendicare de drept comun, prin compararea titlurilor concurente şi a drepturilor autorilor, cu recunoaşterea preferabilităţii celui mai bine caracterizat, ci cu luarea în considerare şi aplicarea regimului special reglementat de Legea nr. 10/2001, a criteriilor de analiză la care trimite decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european ce a stabilit şi definit conţinutul noţiunii autonome de "bun actual".

În acest context, raţionamentul juridic expus de instanţa de apel, care făcând trimitere la considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe care le-a coroborat cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate (jurisprudenţă, care împreună cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale, formează un bloc de convenţionalitate ce se impune cu forţă obligatorie instanţelor naţionale), a analizat în mod substanţial drepturile de proprietate aflate sau pretins a se afla în patrimoniul părţilor litigante, nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de faţă.

Mai reţine Înalta Curte că dreptul de proprietate care se pretinde că s-a aflat iniţial în patrimoniul autoarei reclamanţilor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene, fiind acela că speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

Cu referire la acest aspect, în mod corect instanţa de apel a considerat relevantă Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12.10.2010, în care Curtea Europeană a reţinut că "(…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) Existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (par. 134-140).

Astfel, prin această hotărâre pilot Curtea europeană a afirmat explicit condiţia ca persoanele de la care imobilul a fost preluat abuziv să fi obţinut în dreptul intern o hotărâre judecătorească irevocabilă sau o hotărâre administrativă care să nu mai poată fi revocată, prin care să se fi dispus restituirea în natură a bunului în favoarea lor, hotărâre care să le consfinţească deţinerea unui "bun actual" şi pe care să o opună titlului de proprietate invocat de proprietarul posesor.

Cum nici la momentul formulării acţiunii în revendicare de faţă şi nici ulterior reclamanţii nu au obţinut o hotărâre care să statueze în sensul prevăzut de hotărârea-pilot pronunţată de Curtea Europeană, aceştia întemeindu-şi acţiunea pe simpla speranţă de a li se vedea recunoscută supravieţuirea unui fost drept de proprietate, pe care sunt în imposibilitate de a-l exercita efectiv, asupra bunului revendicat în cauză, recurenţii nu pot fi consideraţi drept titularii unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.

În plus, reclamanţii au înregistrat acţiunea în revendicare ulterior pronunţării hotărârii din 12.10.2010 în cauza Maria Atanasiu ş.a. contra României, prin care Curtea Europeană a luat act, fără obiecţiuni, de pronunţarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin hotărârea menţionată, Curtea Europeană a reţinut că respingerea acţiunii în revendicare întemeiate pe prevederile civile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 (1) din Convenţie, cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă.

În acest context, invocarea de către reclamant a preferabilităţii titlului său de proprietate în raport cu titlul pârâţilor, nu poate justifica admiterea cererii, de vreme ce s-a reţinut corect că recurenţii nu au un drept la restituirea bunului revendicat, care să îi susţină pretenţiile în acţiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, curtea de apel înlăturând justificat motivele de apel care au vizat compararea titlurilor, întrucât titlul vechi de proprietate invocat de reclamant nu mai are forţă juridică în contextul legislativ actual.

Or, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pronunţarea Deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi schimbarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în 2010, remediul juridic pentru preluarea abuzivă a imobilelor în perioada regimului comunist, este dat de legea specială care derogă de la dreptul comun. În consecinţă, reclamanţii nu pot triumfa în acţiunea în revendicare exclusiv în temeiul unui vechi titlu de proprietate care nu mai poate fi exercitat în prezent. Pentru a se putea prevala de dreptul la retrocedare în natură, trebuie fie ca imobilul să îi fie restituit în temeiul legii speciale de reparaţie, fie să se afle în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive care să dispună expres restituirea bunului, premisă care nu este îndeplinită, în speţă.

Ca urmare, în ipoteza omisiunii de a formula notificare potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, reclamanţii care nu au justificat nicio împrejurare obiectivă care i-ar fi împiedicat pe aceştia sau pe autorul său să se conformeze normelor speciale nu pot pretinde înlăturarea aplicării legii speciale în cauză, întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispoziţiilor procedurale în favoarea anumitor persoane, ceea ce nu este permis.

Din cele ce preced rezultă că, în cauză, interpretarea dată normelor convenţionale şi de drept intern, precum şi aplicarea acestora în procesul pendinte a fost făcută în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dezvoltate în materia dreptului de proprietate, astfel cum este acesta reglementat de art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie, privitoare la existenţa unui bun actual în patrimoniul părţilor litigante şi la consecinţele privării de proprietate, dar şi cu dezlegările date problemelor litigioase prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ambele obligatorii pentru instanţele de judecată.

Pentru aceste considerente, reţinând, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 3A din 7 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2021.