Tort liability for infrastructure defects: causality of missing shock absorber and allocation of concurrent negligence under Civil Code arts. 1371 and 1383

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3 aprilie 2018 pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia I civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., solicitând obligarea acesteia la plata despăgubirii în cuantum total de 2.010.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, din care 2.000.000 euro cu titlu de daune morale şi 10.000 euro daune materiale, aduse ca urmare a decesului fiului reclamantei, B., deces cauzat de fapta ilicită a pârâtei.

La ultimul termen de judecată, prin apărător ales, reclamanta a arătat că renunţă la suma de 2000 euro ce reprezintă contravaloarea autoturismului distrus în accident, păstrându-şi din petitul privind daune materiale doar pretenţiile pentru suma de 8.000 euro, reprezentând contravaloare cheltuieli de înmormântare şi cele ocazionate de respectarea tradiţiilor şi obiceiurilor ortodoxe ale locului, depunând la dosar procura autentificată sub nr. x/09.08.2018 de C., prin care avocatul era împuternicit în prezentul dosar inclusiv cu restrângerea sau retragerea acţiunii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 622 din 21 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea în pretenţii având ca obiect plata de daune morale şi daune materiale reprezentând cheltuieli de înmormântare, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A..

A fost respinsă, ca nefondată, solicitarea reclamantei A. de obligare a pârâtei Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. la plata sumei de 2.000 euro în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând daune materiale constând în contravaloare autoturism.

A fost respinsă ca rămasă fără obiect excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în formularea acestui din urmă capăt de cerere.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 416 din 29 septembrie 2020, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 622 din 21 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă.

A schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 20.000 euro daune morale, în echivalent RON la data plăţii şi a sumei de 4.000 euro daune materiale în echivalent RON la data plăţii.

A obligat pe intimata-pârâtă la plata sumei de 14.520,70 RON cheltuieli de judecată (prima instanţă şi apel), reprezentând jumătate din onorariul avocaţial şi expertiză prima instanţă, respectiv onorarul avocaţial pentru apel.

A respins cererea reclamantei de acordare a sumei de 2.000 RON, cu titlu de onorariu avocat - cheltuieli de judecată prima instanţă.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 416 din 29 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, reclamanta A. şi pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. au declarat recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bacău.

Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la faptul că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, considerând recurenta că, deşi instanţa a stabilit culpa concurentă a victimei la producerea accidentului, totuşi nu a găsit argumente în stabilirea proporţiei acestei contribuţii, considerent pentru care a aplicat dispoziţiile art. 1383 teza a II-a C. civ.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel avea la dispoziţie toate elementele necesare de a stabili proporţia răspunderii pârâtei, respectiv a victimei la producerea accidentului. Susţine că instanţa de apel a reţinut că leziunile traumatice constatate (fractură cominutivă de bazin şi secţionarea completă a membrului pelvin drept la nivel coxofemural, cu hemoragie externă marcată consecutivă) au legătură directă cu decesul şi că aceasta, citând din concluziile expertizelor D., a ajuns la concluzia că, dacă ar fi fost montat atenuatorul de şoc, s-ar fi exclus perforarea autoturismului şi, implicit, cauzarea urmărilor grave ce au generat decesul conducătorului auto, viteza cu care victima circula neavând relevanţă în economia accidentului.

În aceste condiţii, chiar dacă victima ar fi avut vreo contribuţie la producerea accidentului, având în vedere gravitatea faptei ilicite a pârâtei de a nu monta un element de protecţie la capătul parapetului, împrejurarea că pătrunderea acestuia în habitaclu a provocat moartea victimei, faţă de constatările instanţei de apel în sensul că nemontarea acestui element în sine scoate din discuţie diverse timpuri de amortizoare de impact şi relevanţa vitezei, a unghiului de impact, a rezistenţei materialelor, apreciază că instanţa de apel avea la dispoziţie toate elementele necesare stabilirii proporţiei răspunderii pârâtei, respectiv a victimei la producerea accidentului, care este covârşitoare în sarcina pârâtei, în acest context fiind aplicabile speţei dispoziţiile art. 1383 teza I C. civ.

Cel de-al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1371 C. civ.. Susţine că teza stabilită de acest text de lege, respectiv posibilitatea de evitare în tot sau în parte de către victimă a prejudiciului, era imposibil de îndeplinit având în vedere lipsa elementului de protecţie de la capătul parapetului, recurenta-reclamantă arătând că nu se poate reţine o culpă comună a victimei şi a pârâtei, ci doar o culpă exclusivă a pârâtei, care, potrivit art. 1349 şi art. 1357 C. civ., are obligaţia să repare prejudiciul adus reclamantei prin nerespectarea obligaţiilor ce îi reveneau. Consideră că viteza de circulaţie este lipsită de relevanţă cât timp, indiferent de viteză, la momentul impactului cu parapetul aflat în paza/administrarea pârâtei, acesta a pătruns în habitaclu, această pătrundere fiind un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil, aşa cum cere art. 1351 C. civ.. Ca atare, nu a existat posibilitatea concretă de evitare de către victimă a pătrunderii parapetului în interiorul habitaclului, fapt ce o exonerează pe acesta de orice răspundere. În opinia recurentei-reclamante, expertiza auto ale cărei concluzii si constatări sunt ambigue trebuia înlăturată de către instanţa de apel în ceea ce priveşte calcularea vitezei de deplasare

În ceea ce priveşte cuantumul stabilit de instanţă cu privire la daunele morale, recurenta-reclamantă arată că acesta încalcă dispoziţiile art. 1385 C. civ., fiind redus faţă de valorile încălcate prin fapta ilicită a pârâtei. Face trimitere la probele administrate din care a rezultat prejudiciul moral încercat de recurenta-reclamantă, prin pierderea unicului său fiu, manifestat prin stările depresive pe care aceasta le traversează de la data producerii accidentului şi până în prezent, precum şi prin compromiterea capacităţii sale lucrative.

Este adevărat că stabilirea cuantumului despăgubirilor morale nu trebuie să determine o îmbogăţire fără justă cauză, însă se impune ca despăgubirile să fie proporţionale cu prejudiciul adus şi deopotrivă capabile să îl repare în limite rezonabile. Indică practică judiciară - decizia nr. 1827/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin care s-a admis, într-o speţă similară, obligarea CNADR S.A. la plata sumei de 1.000.000 euro, recurenta-reclamantă apreciind că este necesară o redimensionare a daunelor morale într-un cuantum rezonabil şi echitabil.

Pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a formulat recurs, solicitând în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea litigiului pe fond.

Recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea a fost dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a:

- art. 9 alin. (2), art. 20, art. 22 alin. (6), art. 477 C. proc. civ. în sensul că, reţinând cauza spre rejudecare, cu reanalizarea probatoriului deja administrat, instanţa de apel a depăşit limitele învestirii sale de către apelanta-reclamantă, care a solicitat rejudecarea cauzei în ideea administrării probatoriilor noi şi nu rejudecarea prin prisma probatoriului existent;

- art. 1349 şi art. 1357 C. civ. şi a dispoziţiilor incidente ale Normativului AND 593/2021, reinterpretând trunchiat probatoriul şi apărările pârâtei, formulate atât în etapa de fond, cât şi în cea de apel ceea ce a condus la admiterea unei legături de cauzalitate artificial create.

În dezvoltarea recursului, prezintă caracteristicile de natură tehnică ale celor două dispozitive: "amortizorul de şoc", respectiv "atenuatorul de şoc", susţinând că explicaţiile expertului au generat confuzie, ce a fost preluată de instanţele de fond. Potrivit art. 1-5, art. 7, art. 10, art. 13, art. 14, art. 17, art. 26, art. 29, art. 33, art. 38 şi altele din Normativul AND 593/2021 şi anexelor sale, rezultă cu puterea evidenţei că parapetul de siguranţă şi protecţie este un element distinct de atenuatorul de şoc, însă, din motivarea instanţei de apel, reiese că aceasta nu a înţeles distincţia.

Deşi prevederile art. 38 "Amortizoare de soc" şi menţionarea Anexei 7 alături de acest articol pot crea neconcordanţă, aceasta nu este de neînlăturat şi nu conduce la imposibilitatea înţelegerii şi aplicării prevederilor normativului. Menţionarea Anexei 7 în titlul art. 38 este, în fapt, o eroare materială a normativului atâta timp cât, pe de o parte, această anexă se referă la atenuatoarele de soc şi când/unde anume acestea se pot monta iar, pe de altă parte, amortizoarele de şoc la care face referire art. 38 pentru diferite tipuri de parapet metalic sunt prezentate în Anexele nr. 2 (2/3 - b, 2/3 - c, 2/3 - d), fiind pentru redirecţionare. Studierea cu atenţie a conţinutului Anexei 7 (chiar dacă este numită "amortizoare de şoc"), ar fi condus la concluzia potrivit căreia aceasta reglementează situaţiile care conduc la montarea unui atenuator de şoc de impact poziţionat întotdeauna în faţa unei zone de pericol, a unui obstacol rigid (ceea ce, în speţa, nu exista); parapetul metalic de siguranţă nu poate fi considerat un obstacol rigid, deoarece, prin însăşi structura sa, este deformabil, flexibil, elastic, fiind prevăzut doar cu amortizoare de şoc, ca elemente din structura sa, cu rol de redirecţionare a vehiculelor. Ca atare, în mod cu totul eronat reţine instanţa de apel că "pretinderea nedovedirii legăturii de cauzalitate este fără acoperire probatorie şi normativă".

Critică reţinerile parţiale ale instanţei de apel şi înlăturarea unor concluzii pertinente din rapoartele de expertiză, susţinând că, în condiţiile concrete de producere a accidentului, respectiv prin impact frontal între autoturism şi parapetul metalic cu atenuator de impact, la o viteză de deplasare de 85 km/h, "valoarea deceleraţiei (...) ar fi fost de 126G (de 126 de ori valoarea acceleraţiei gravitaţionale), ceea ce ar fi dus la decesul tuturor ocupanţilor autoturismului întrucât limita maximă de suportabilitate a organismului uman este de 30G pe perioade scurte de timp", iar urmările ar fi fost la fel de tragice şi cu privire la ceilalţi participanţi din maşină. Instanţa de apel, în mod eronat, a concluzionat că există legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, din moment ce însuşi probatoriul administrat în cauză relevă că lipsa acelui "element de siguranţă" nu numai că nu ar fi înlăturat decesul conducătorului auto, dar şi că urmările ar fi putut fi mult mai grave, dat fiind viteza cu care a intrat frontal în parapet şi conduita la volan lipsită de prudenţă şi cu nerespectarea reglementarilor legale pe care a avut-o conducătorul auto. Ca atare, elementul generator al accidentului a fost culpa conducătorului auto şi nu lipsa atenuatorului de soc - dovedindu-se că, însăşi existenţa acestuia, în condiţiile concrete de impact ale speţei, ar fi condus la consecinţe mai grave decât cea produsă.

Nu există o prevedere în Normativ şi nici raportat la logica evidentă a situaţiei de fapt în sensul că parapetul de siguranţă are rolul de a proteja vehiculele şi persoanele în toate situaţiile unui accident, ci de a le reţine, redirecţiona şi opri, dar doar în anumite limite de viteză, masă şi unghi de lovire.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, arată că este nerelevantă indicarea nivelul de protecţie pentru parapetul de siguranţă întrucât acesta îşi dovedeşte eficienţa în condiţii normale de exploatare şi nu când a fost lovit frontal şi nu lateral, sub un unghi de lovire pentru care nu a fost conceput să lucreze şi să asigure nivelul de protecţie. Consideră că obligaţia de a monta parapetul de siguranţă şi protecţie (inclusiv cu amortizorul de şoc) a fost îndeplinită, acesta fiind montat ţinând cont şi de factorii prevăzuţi la art. 7 Normativ. Tot în calitate de administrator al drumului, şi-a îndeplinit şi obligaţia de semnalizare cu indicator obligatoriu de ocolire la dreapta, tocmai pentru a atenţiona participanţii la trafic de existenţa a două sensuri de mers şi a evita pătrunderea acestora pe contrasens.

Citând din rapoartele de expertiză efectuate în cauză, susţine că accidentul putea fi evitat de conducătorul auto dacă la intrarea în curba uşoară la dreapta se deplasa după o traiectorie care urmărea raza de curbură a sectorului de drum unde părăseşte partea carosabilă, dacă nu ar fi avut preocupări de natură a-i distrage în mod periculos atenţia (...) şi dacă ar fi respectat prevederile legale cu privire la viteza de deplasare în curba pe un carosabil acoperit cu mâzgă (de 30 km/h).

Referitor la analiza legăturii de cauzalitate de către instanţa de apel, critică reţinerile acesteia conform cărora vina conducătorului auto este văzută ca o cauză necesară iar lipsa "elementului de siguranţă" ca o condiţie cauzală, susţinând că pot fi considerate drept condiţii cauzale care au influenţă majoră în determinarea existenţei sau nu a legăturii de cauzalitate în sarcina pârâtei nerespectarea semnificaţiei şi distrugerea indicatorului obligatoriu de ocolire la dreapta (amplasat exact înaintea locului în care s-a produs impactul), distrugerea stâlpului pe care era montat acesta în protejarea conducătorilor auto pentru a evita pericolul, distrugerea a 7 stâlpi din metal care susţineau parapetul şi a cea 20 ml de parapet, condiţii cauzale care au apărut din cauza vitezei neadecvate, lipsei de experienţă la volan concomitentă cu necunoaşterea autoturismului (luat în acea zi), respectiv neatenţia cauzată de preocuparea de a schimba muzica la radiocasetofon. Or, prin probatoriul administrat, nu s-a făcut dovada certă (îndoiala profitând făptuitorului - in dubio pro reo), dincolo de orice dubiu rezonabil, că prezenţa acelui atenuator de şoc ar fi condus la salvarea vieţii conducătorului auto ci, din contră, prezenţa acestuia ar fi dus la urmări mai grave, în condiţiile concrete de impact.

Prin urmare, instanţa de apel, în mod eronat, a concluzionat că există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, din moment ce probatoriul administrat în cauză a relevat că lipsa acelui element de siguranţă nu numai că nu ar fi înlăturat decesul conducătorului auto, dar şi că urmările ar fi putut fi mult mai grave.

În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată pentru fondul cauzei, constând în onorariu apărător ales în cuantum de 12.000 RON, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină cont şi de poziţia sa procesuală, care în faţa instanţei de fond a solicitat cenzurarea cheltuielilor de judecată în conformitate cu dispoziţiile art. 451 C. proc. civ., aspect ce nu rezultă din considerentele deciziei.

5. Apărările formulate în cauză:

La 25 februarie 2021 recurenta-pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A., solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

La 3 martie 2021 recurenta-reclamantă A. a transmis prin e-mail şi, ulterior, prin poştă întâmpinare la recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., solicitând, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

La 22 martie 2021 recurenta-pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a transmis prin e-mail şi ulterior prin poştă răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de reclamantă, cu precizarea că în cuprinsul cererii sale de recurs sunt dezvoltate critici de natură a fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 18 noiembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi împotriva deciziei civile nr. 416 din 29 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă şi a fixat termen la 3 februarie 2022, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte, în opinie majoritară, constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

În esenţă, litigiul are ca obiect acţiunea în răspundere civilă delictuală promovată de reclamantă, în calitate de ascendent privilegiat, împotriva administratorului drumului public, pentru prejudiciul cauzat prin decesul fiului său într-un accident de circulaţie care a avut loc prin impactul autoturismului cu un parapet de protecţie instalat de pârâtă.

Circumstanţele accidentului care a avut loc în ziua de 15 ianuarie 2014, în oraşul Târgu Neamţ, pe strada x, la intersecţia cu strada x, la intrarea pe podul de peste râul Ozana, astfel cum au fost reţinute de către instanţele de fond, au fost acelea că bara metalică din capătul parapetului de protecţie de pe marginea drumului a pătruns în habitaclul autoturismului condus de fiul reclamantei, a străpuns corpul acestuia şi i-a cauzat mai multe traumatisme grave şi secţionarea completă a membrului pelvin drept la nivel coxofemural.

Instanţa de fond a analizat fapta ilicită imputată pârâtei constând în neamplasarea la nivelul parapetului de protecţie a unui dispozitiv tehnic de amortizare a şocului. În acest sens a reţinut că, faţă de modul ambiguu de redactare a Normativului AND 593/2012 şi faţă de concluziile expertizei în specialitatea drumuri şi poduri, în cauză s-a făcut dovada existenţei unei fapte ilicite a pârâtei constând în faptul de a nu fi montat, anterior momentului 15 ianuarie 2014, la capătul parapetului de protecţie ce desparte sensurile de mers din zona producerii accidentului, respectiv pe DN 15B km 44+852, un atenuator de şoc. A reţinut însă, că nu s-a făcut dovada existenţei unei legături de cauzalitate între această faptă şi prejudiciu, întrucât, faţă de circumstanţele accidentului (conducătorul auto avea o viteză estimată de 85 km/h, pe un drum în curbă, şi preocupări de natură a-i distrage în mod periculos atenţia de la trafic, având doar mâna stângă pe volan, nu avea experienţă foarte mare la volan, având permisul obţinut de mai puţin de un an, iar autovehiculul nu îi era suficient cunoscut, fiind achiziţionat în aceeaşi zi, 15 ianuarie 2014), nu există vreo dovada certă că existenţa atenuatorului de şoc, la momentul şi în condiţiile întregului context faptic în care a survenit impactul, ar fi salvat viaţa şoferului, experţii exprimând puncte de vedere privind posibile urmări, care s-ar fi putut produce, ipotetic, în circumstanţele concrete ale accidentului, fără a putea avea certitudinea producerii lor, motiv pentru care a respins acţiunea.

Instanţa de apel a admis apelul reclamantei şi în parte acţiunea, acordând acesteia daune morale în cuantum de 20.000 euro şi 4.000 euro daune materiale.

În esenţă, instanţa de apel a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru anularea hotărârii de primă instanţă şi trimiterea cauzei spre rejudecare, că probele solicitate în apel nu sunt utile faţă de împrejurarea că au intrat în puterea lucrului judecat, prin neapelare, statuările privind existenţa faptei culpabile a pârâtei de a nu fi montat la capătul parapetului de protecţie un atenuator de şoc ca dispozitiv de absorbţie al impactului potrivit art. 43 alin. (2) Normativ, culpa şoferului victimă prin nerespectarea unor prevederi din O.U.G. nr. 195/2002 (art. 29 alin. (1), art. 35 pct. 1, art. 48), precum şi existenţa unui prejudiciu, rămânând în discuţie existenţa/inexistenţa legăturii de cauzalitate şi culpa concurentă a conducătorului auto victimă a accidentului.

A constatat astfel că fapta reţinută şi vinovăţia (cerută de legea civilă, ştiut fiind că soluţia din penal pe acest aspect nu leagă, potrivit art. 1365 C. civ., instanţa civilă), nefiind contestată printr-un apel pe considerente - potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ., se impun deci şi prezentei instanţe, rămânând fără relevanţă reluarea apărărilor de către pârâtă pe eventualele distincţii dintre noţiunile de atenuator de şoc/dispozitiv de absorbţie al impactului şi amortizor de şoc, pe existenţa sau inexistenţa unei atare obligaţii ori pe oportunitatea/neoportunitatea montării vreunui sistem de siguranţă suplimentar.

Contrar concluziilor primei instanţe, instanţa de apel a apreciat că există o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, valorificând noţiunea reţinută în sentinţa pronunţată de instanţa de fond şi necontestată de pârâtă, întemeiată pe efectul de absorbant de impact, indiferent cum este denumit acest dispozitiv, denumire cu privire la care nici experţii, nici pârâta nu au căzut de acord faţă de neconcordanţele din normativ, considerând de necontestat faptul că terminaţia parapetului trebuia obligatoriu protejată, absenţa sa ducând la neasigurarea protecţiei vehiculului condus de victimă la 15 ianuarie 2014 în sensul vizat de Normativul AND 593/2012, deoarece prezenţa sa ar fi putut duce la multiple alte posibilităţi de dinamică a accidentului, de care însă, victima nu a avut cum beneficia.

Concluzionând că în raţionamentul legăturii de cauzalitate nu are relevanţă numai cauza necesară, ci şi condiţiile cauzale, instanţa de apel a evaluat circumstanţele producerii accidentului, menţinând concluziile privind culpa concurentă a victimei. Analizând proporţia impusă de art. 1371 alin. (1) C. civ., instanţa de apel a remarcat faptul că, din probatoriul administrat, nu se desprinde cu certitudine care dintre conduitele culpabile reţinute a fost hotărâtoare în generarea efectului survenit, ci că toate au concurat spre sfârşitul tragic al şoferului autoturismului; şi cum litigiul nu este despre o răspundere a şoferului în solidar cu administratorul drumului în raport de un terţ ocupant al autoturismului, se exclude regula instituită de teza I a art. 1383 C. civ., devenind incidentă cea de la teza a II-a a aceluiaşi text de lege, astfel că a stabilit culpa în proporţie de 1/2 în sarcina fiecăruia.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a avut în vedere circumstanţele obiective şi subiective invocate şi probate (vârsta victimei, relaţia de filiaţie şi afectivă cu reclamanta, sentimentul inutilităţii, al imposibilităţii de a mai repara ceva ori de a preveni astfel de tragedii) şi jurisprudenţa deja conturată pentru cauze similare.

Privitor la cheltuielile de judecată, instanţa le-a acordat pe cele suportate de reclamantă în primă instanţă (c/val expertize în sumă de 2.600 şi 12.000 RON onorariu apărător în proporţie de 1/2), iar în apel, onorariu avocat de 7.220,70 RON, integral.

Prima critică din recursul reclamantei întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la faptul că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii. În acest sens, recurenta arată că, deşi instanţa a stabilit culpa concurentă a victimei la producerea accidentului, totuşi nu a găsit argumente în stabilirea proporţiei acestei contribuţii, considerent pentru care a aplicat dispoziţiile art. 1383 teza a II-a C. civ.. Susţine recurenta că, deşi instanţa de apel a constatat că leziunile traumatice au legătură directă cu decesul şi ar fi fost evitate dacă ar fi fost montat atenuatorul de şoc, nefiind relevantă viteza cu care victima circula, elementele reţinute permiteau instanţei să stabilească o răspundere a pârâtei în proporţie covârşitoare şi să aplice dispoziţiile art. 1383 teza I C. civ., chiar dacă ar fi reţinut şi contribuţia victimei la producerea accidentului.

Critica este nefondată.

Dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv sau există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; precum şi când lipseşte motivarea soluţiei sau instanţa de control judiciar a preluat tale quale considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.

În speţă, nu poate fi reţinută niciuna dintre aceste teze.

Astfel, instanţa de apel, analizând pe fond condiţia legăturii cauzale între fapta ilicită şi prejudiciu, a reţinut că lipsa elementului de siguranţă are valoare cauzală în producerea prejudiciului, valorizat în lanţul cauzal şi circumstanţele concrete ale producerii accidentului (neadaptarea vitezei la condiţiile meteorologice nefavorabile, lipsa de experienţă şi de atenţie a şoferului, împrejurarea că autoturismul fusese achiziţionat în acea zi, nefiindu-i suficient cunoscut, precum şi nerespectarea indicatoarelor de circulaţie). În acest sens, a apreciat că din circumstanţele factuale astfel cum au rezultat din probele administrate nu se poate stabili cu certitudine care dintre conduitele culpabile reţinute a fost hotărâtoare în generarea efectului survenit, toate concurând spre sfârşitul tragic al şoferului. Reţinând culpa concurentă potrivit dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) C. civ., în lipsa unor elemente care să facă posibilă stabilirea contribuţiei fiecărui părţi implicate în accident, care să stea la baza repartizării reparaţiei între acestea, instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 1383 teza a II-a C. civ., stabilind în sarcina pârâtei o cotă de 1/2 din prejudiciu.

Raţionamentul expus nu cuprinde concluzii contradictorii şi nici nu i se poate asocia acestuia un viciu de nemotivare întrucât, faţă de circumstanţele reţinute, ce valorează, fiecare în parte, factori cauzali în producerea deznodământului, instanţa de apel a expus coerent şi neechivoc motivele pentru care nu a putut stabili o măsură distinctă în care fiecare dintre acţiunile calificate ca fiind fapte prejudiciabile au contribuit la cauzarea prejudiciului, aplicând astfel prezumţia instituită de art. 1383 teza a II-a C. civ.

Un alt motiv de recurs invocat în cauză întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul că instanţa de apel ar fi interpretat şi aplicat greşit art. 1371 C. civ.. Susţine recurenta că victima nu avea posibilitatea de evitare în tot sau în parte a prejudiciului, faţă de lipsa elementului de protecţie de la capătul parapetului, astfel că nu se poate reţine o culpă comună a victimei şi a pârâtei, ci doar o culpă exclusivă a pârâtei. Consideră că viteza de circulaţie este lipsită de relevanţă cât timp, indiferent de viteză, la momentul impactului cu parapetul aflat în paza/administrarea pârâtei, acesta a pătruns în habitaclu, această pătrundere fiind un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil, aşa cum cere art. 1351 C. civ., ceea ce o exonerează pe victimă de orice răspundere.

Prin critica astfel formulată, recurenta invocă un caz de forţă majoră, considerând că victima este exonerată de răspundere, neputând, indiferent de comportamentul său, să înlăture faptul prejudiciabil.

Critica privind incidenţa unui caz de forţă majoră este formulată omisso medio şi nu va fi analizată în condiţiile în care, în apel, reclamanta a combătut exclusiv netemeinicia reţinerii de către instanţa de fond a vitezei de deplasare ca element cauzal şi a solicitat instanţei să constate că "în mod covârşitor, vina de a nu fi montat un amortizor de şoc, precum şi dispozitive reflectorizante aparţine pârâtei". Aceasta nu a invocat explicit forţa majoră ca motiv de înlăturare în totalitate a culpei victimei, ci a susţinut că, "în măsura în care se reţine că victima a avut o parte din vină, aceasta este mai mică în comparaţie cu vina intimatei pârâte care nu a respectat obligaţiile impuse de lege."

În ceea ce priveşte problema culpei exclusive a pârâtei, recurenta nu a combătut raţionamentul instanţei de apel în constituirea lanţului cauzal, reiterând doar aserţiunile referitoare la lipsa de relevanţă a vitezei de impact, în condiţiile în care instanţa de apel a apreciat că determinarea sa, realizată prin raportul de expertiză, nu a fost contestată de reclamantă. Or, înlăturarea dintre cauzele accidentului a vitezei neadaptate condiţiilor de circulaţie, motivată pe interpretarea coroborată a probatoriului, reprezintă un element de fapt ce nu poate fi reevaluat de instanţa de control judiciar în recurs.

O altă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. a fost aceea în sensul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1385 C. civ., întrucât ar fi stabilit un cuantum al daunelor morale redus faţă de valorile încălcate prin fapta ilicită a pârâtei şi nu ar fi luat în considerare probele administrate din care a rezultat starea depresivă pe care reclamanta o traversează şi compromiterea capacităţii sale lucrative, apreciind că este necesară o redimensionare a daunelor morale într-un cuantum rezonabil şi echitabil, ţinând cont şi de jurisprudenţa instanţelor naţionale.

Critica nu poate fi analizată în recurs întrucât nu reprezintă o critică de nelegalitate, ci de netemeinicie a soluţiei pronunţate în apel, întemeiată pe o solicitare de reapreciere a probatoriului administrat. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecăţii. Or, argumentele expuse de recurenta reclamantă se circumscriu unor chestiuni de fapt ale cauzei, respectiv unor aspecte legate de administrarea probatoriilor, ce nu pot fi analizate de către instanţa de recurs în controlul de legalitate specific acestei căi de atac. În plus, jurisprudenţa instanţelor nu reprezintă un izvor de drept pentru a fi invocată drept criteriu de legalitate în stabilirea cuantumului despăgubirilor, acestea fiind evaluate în raport de circumstanţele factuale specifice fiecărui caz în parte.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., într-o primă critică formulată, aceasta a arătat că hotărârea a fost dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a art. 9 alin. (2), art. 20, art. 22 alin. (6), art. 477 C. proc. civ. în sensul că, reţinând cauza spre rejudecare, cu reanalizarea probatoriului deja administrat, instanţa de apel a depăşit limitele învestirii sale de către apelanta-reclamantă, care a solicitat rejudecarea cauzei prin administrarea unor probatorii noi şi nu prin prisma probatoriului existent.

Critica astfel formulată, este nefondată.

Solicitarea părţii adresate instanţei de apel de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, nu poate fi valorizată decât în condiţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textul de lege menţionat. Or, chestiunea încălcării dreptului de dispoziţie al părţii sau a limitelor învestirii în ceea ce priveşte devoluţiunea cauzei în apel, pe lângă faptul că interesul de a o invoca revine, de principiu, părţii care a formulat cererea, este incidentă sub aspectul chestiunilor de fapt şi de drept analizate, şi nu a soluţiei procedurale pe care instanţa este ţinută a o aplica în raport de cele constatate. De altfel, instanţa de apel a înlăturat motivat această solicitare, argumentând de ce nu se impune aplicarea dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

O altă critică formulată de recurentă în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este cea privind interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ. şi a dispoziţiilor incidente ale Normativului AND 593/2021, considerând recurenta că au fost interpretate trunchiat probatoriul şi apărările pârâtei, formulate atât în etapa de fond, cât şi în cea de apel, ceea ce a condus la admiterea unei legături de cauzalitate artificial create.

Pentru a combate reţinerea de către instanţa de apel ca fiind îndeplinită condiţia răspunderii civile delictuale a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, recurenta utilizează următoarele argumente:

-instanţele de fond au confundat caracteristicile tehnice ale celor două dispozitive: "amortizorul de şoc", respectiv "atenuatorul de şoc", acestea fiind elemente distincte. Eroarea materială din Normativ nu împiedica instanţa să stabilească că amortizoarele de şoc, la care face referire art. 38, sunt pentru redirecţionare, iar montarea unui atenuator de şoc de impact se face doar în faţa unei zone de pericol, a unui obstacol rigid (ceea ce, în speţă, nu există). Consideră că şi-a îndeplinit obligaţia de a monta parapetul de siguranţă şi protecţie (inclusiv cu amortizorul de şoc), ţinând cont de factorii prevăzuţi la art. 7 din Normativ;

-greşit instanţa de apel a reţinut că vina conducătorului auto este văzută ca o cauză necesară, iar lipsa "elementului de siguranţă" ca o condiţie cauzală, recurenta considerând că nu s-a făcut dovada certă, dincolo de orice dubiu rezonabil, că prezenţa atenuatorului de şoc ar fi condus la salvarea vieţii conducătorului auto, din contră, prezenţa acestuia ar fi condus la urmări mai grave, în condiţiile concrete de impact, elementul generator al accidentului fiind culpa conducătorului auto şi nu lipsa atenuatorului de şoc.

Primul argument utilizat în susţinerea acestui motiv de recurs este cel referitor la faptul că instanţele ar fi confundat cele două elemente tehnice în analiza nerespectării obligaţiei pârâtei de a le monta corespunzător, obligaţie a cărei încălcare a determinat reţinerea, în sarcina sa, a unei fapte ilicite. Or, existenţa faptei ilicite săvârşite de pârâtă nu poate fi analizată în recurs, în modalitatea pretinsă de recurentă, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că fapta ilicită a fost stabilită în primă instanţă iar pârâta nu a formulat apel împotriva considerentelor, pentru a combate această statuare, motiv pentru care aceasta a intrat în puterea lucrului judecat. În recurs, pârâta nu a criticat această dezlegare, limitându-se în a relua, pe fond, aspectele ce ţin de soluţia tehnică pe care era obligată sau nu să o implementeze în acel sector de drum. Cum acest aspect a fost tranşat definitiv încă din faţa primei instanţe în sensul că "în cauză s-a făcut dovada existenţei unei fapte ilicite a pârâtei constând în faptul de a nu fi montat, anterior momentului 15 ianuarie 2014, la capătul parapetului de protecţie ce desparte sensurile de mers din zona producerii accidentului, respectiv pe DN 15B km 44+852, un atenuator de şoc", instanţa de apel a statuat corect că "fapta reţinută şi vinovăţia (...), nefiind contestată printr-un apel pe considerente - potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ., se impune deci şi prezentei instanţe, rămânând fără relevanţă reluarea apărărilor de către pârâtă pe eventualele distincţii dintre noţiunile de atenuator de şoc/dispozitiv de absorbţie al impactului şi amortizor de şoc, pe existenţa sau inexistenţa unei atare obligaţii, ori pe oportunitatea/neoportunitatea montării vreunui sistem de siguranţă suplimentar conform solicitării." Prin urmare, în lipsa unei critici cu privire la modalitatea în care a fost reţinută autoritatea de lucru judecat, existenţa sau nu a faptei ilicite nu mai poate fi repusă în discuţie.

Un alt argument al recurentei este cel potrivit căruia instanţa de apel ar fi reţinut greşit că vina conducătorului auto este doar o cauză necesară, nu exclusivă, coroborând-o cu o altă condiţie cauzală, respectiv "lipsa elementului de siguranţă". Astfel, recurenta susţine că elementul generator al accidentului a fost culpa conducătorului auto şi nu lipsa atenuatorului de şoc şi că nu s-ar fi făcut dovada certă, dincolo de orice dubiu rezonabil, că prezenţa acelui atenuator de şoc ar fi condus la salvarea vieţii conducătorului auto ci, din contră, prezenţa acestuia ar fi condus la urmări mai grave, în condiţiile concrete de impact.

Aserţiunea recurentei nu poate fi primită. În primul rând, instanţa de recurs reţine că, în apel, a fost înlăturată concluzia raportului de expertiză referitoare la urmările potenţial mai grave în cazul instalării atenuatorului de şoc, instanţa reţinând că este o concluzie bazată pe alte tipuri ipotetice de dispozitive de acest gen care nu s-au aflat în viziunea părţilor. Pe de altă parte, susţinerea că, pentru a fi reţinută legătura de cauzalitate, ar fi fost necesară o dovadă mai presus de orice îndoială că prezenţa acelui atenuator de şoc ar fi condus la salvarea vieţii conducătorului auto reprezintă o cerinţă excesivă şi lipsită de temei legal, în condiţiile în care, în lanţul cauzal, pot exista mai mulţi factori care concurează la producerea prejudiciului, atât factori care au declanşat cauzalitatea, cât şi cei care au favorizat-o sau nu au împiedicat-o. Or, în cauză, instanţa de apel nu a reţinut culpa exclusivă a pârâtei în producerea accidentului, ci un concurs de fapte prejudiciabile care au constituit un complex cauzal, în care a inclus atât acţiunea cauzală, cât şi pe cele care au făcut-o posibilă, în sensul că lipsa elementului de siguranţă, coroborat cu acţiunile şi circumstanţele particulare în care se afla victima, au dus la decesul acesteia.

Recurenta a criticat şi modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă în primă instanţă, susţinând că instanţa de apel nu a ţinut cont de poziţia sa procesuală prin care a solicitat cenzurarea cheltuielilor de judecată în conformitate cu dispoziţiile art. 451 C. proc. civ.. Această critică, vizând dreptul de apreciere al instanţei, recunoscut de lege, de a cenzura cuantumul cheltuielilor de judecată sub forma onorariului avocaţial, nu reprezintă un aspect de legalitate ci de temeinicie, întrucât constituie o chestiune de apreciere a calităţii şi cantităţii activităţii apărătorului şi nu o încălcare a unei norme procesuale, motiv pentru care nu poate face obiect de analiză în calea extraordinară de atac.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte reţine va reţine legalitatea deciziei atacate, motiv pentru care, în baza art. 496 C. proc. civ., cu opinie majoritară, va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi împotriva deciziei nr. 416 din 29 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 februarie 2022.

Cu opinie separata:

Admite recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi împotriva deciziei nr. 416 din 29 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

În opinia separată, solutia de admitere a recursurilor declarate de reclamanta A. şi de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi împotriva deciziei nr. 416 din 29 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă,de casare a deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel are în vedere următoarele aspecte din perspectiva motivelor de recurs invocate de recurente şi a incidenţei dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. .

În ce priveste incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva sustinerilor în sensul că "hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, întrucât deşi instanţa a stabilit culpa concurentă a victimei la producerea accidentului, totuşi nu a găsit argumente în stabilirea proporţiei acestei contribuţii, considerent pentru care a aplicat dispoziţiile art. 1383 teza a II-a C. civ..", precum şi în sensul că " deşi instanţa a reţinut că leziunile traumatice constatate (fractură cominutivă de bazin şi secţionarea completă a membrului pelvin drept la nivel coxofemural, cu hemoragie externă marcată consecutivă) au legătură directă cu decesul citând din concluziile expertizelor D., a ajuns la concluzia că, dacă ar fi fost montat atenuatorul de şoc, s-ar fi exclus perforarea autoturismului şi, implicit, cauzarea urmărilor grave ce au generat decesul conducătorului auto, viteza cu care victima circula neavând relevanţă în economia accidentului", opinia separată reţine următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri când ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei. Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv, sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei. Astfel, conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.

Trebuie avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi implicit respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit.

b) din C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei. În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile textului de lege mai sus menţionat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestit.

Astfel, instanţa de judecată trebuie să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii. Or, raportând cele expuse la considerentele hotărârii atacate, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C . pr civ., în condiţiile în care în analiza gradului de culpabilitate de 1/2 a pârâtei şi a victimei în producerea accidentului, nu sunt redate argumentele de drept şi de fapt în ce priveşte stabilirea proporţiei acestei contribuţii, fiind aplicate greşit dispoziţiile art. 1383 teza a II-a C. civ.." deşi instanţa reţine " că art. 1371 alin. (1) C. civ., impune sarcina de a determina proporţia de culpabilitate"".

Opinia separată observă că deşi se reţine o culpă de 50% a victimei şi a pârâtei nu sunt redate argumentele de fapt şi de drept ce au determinat efectiv acest procent de culpabilitate în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut în pg. 24 paragraf 2, şi ultim, în ce priveste culpa pârâtei determinată de lipsa " amortizorului " că ", dacă ar fi fost montat, din însăşi materialitatea sa şi însuşi scopul pentru care a fost instituit, reiese că s-ar fi exclus perforarea autoturismului şi, implicit, cauzarea urmărilor grave ce au survenit în fapt şi, indiscutabil (vezi raport necropsie), au generat decesul conducătorului auto"; că" nu trebuie ignorat nici faptul că pârâta, apărându-se pe legătura de cauzalitate a indus constant ideea de culpă a conducătorului auto, ignorând că în calitatea sa de administrator de drum nu şi-a îndeplinit ireproşabil măcar obligaţiile datorate, nu şi cele de diligenţă"; totodată a acreditat cinic varianta parapetului de siguranţă menit a asigura siguranţa doar în conditii de exploatare normale (şi cum are loc accidentul?) deşi acceptă că situaţiile sunt total diferite în trafic, cu multe variabile, iar scopul instituirii obligaţiei montării sale, cu toate elementele de siguranţă, îl constituia tocmai protecţia vehiculelor şi a persoanelor în toate situaţiile unui accident, majoritatea atipice.

De altfel, se observă că, în mod logic, normele de protecţie citate nu vizează un participant la trafic care urmează traseul normal, ci tocmai situaţiile în care, dintr-un motiv sau altul, imputabil sau nu şoferului, autoturismul se îndreaptă către parapet. A disocia cazurile în care şoferul are o culpă de cele în care acestuia nu i se poate reţine nici una, ar transforma normativul într-un non sens, din moment ce în orice caz de impact, parapetul acţionează în acelaşi fel. Parapetul se numeşte de protecţie şi siguranţă, iar, apărarea intimatei tinde a-l considera ca protectiv şi de siguranţă doar pentru şoferii care intră din eroare în acesta.

Fapt de neacceptat".(pg. 25 din hotărâre). Opinia separată constată că, instanţa de apel deşi în considerente are în vedere " că art. 1371 alin. (1) C. civ., impune sarcina de a determina proporţia de culpabilitate", fiind evidenţiate atât aspecte legate de conduita pârâtei cât şi de conduita victimei reţine totuşi "că din probatoriul administrat nu se desprinde cu certitudine care dintre conduitele culpabile reţinute a fost hotărâtoare în generarea efectului survenit, ci că toate au concurat spre sfârşitul tragic al şoferului autoturismului" şi ca atare face aplicabilitatea doar a dispoziţiilor art. 1383 C. civ., teza 2 potrivit cărora "Între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită.

În cazul în care nici astfel nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului", respectiv stabilirea culpei în proporţie de 1/2 fiecare". Dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) C. civ., prevăd că: "În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o." Astfel, opinia separată are în vedere că acest text de lege reglementează situaţia în care victima a contribuit la cauzarea sau la agravarea prejudiciului ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, implicarea victimei impunându-se a fi realizată cu vinovăţie, aspect ce rezultă din folosirea expresiei "cu intenţie sau din culpă".

Consecinţa aplicării acestei reguli are drept efect diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de făptuitor, acesta fiind responsabil numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. Or, dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) C. civ., nu instituie condiţia ca victima să săvârşească ea însăşi o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuţie doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăţiei acesteia. În ce priveşte fapta ilicită, aceasta este o condiţie a răspunderii civile reglementate în art. 1.357 alin. (1) din C. civ., care trebuie analizată numai în persoana celui care cauzează altuia un prejudiciu, căci un comportament devine fapt ilicit doar dacă vatămă un drept subiectiv ori cel puţin un interes legitim şi serios al altuia.

Or, în cauză pentru stabilirea gradului de culpabilitate se impunea o analiză a tuturor aspectelor de fapt şi de drept prin prisma dispoziţiilor cuprinse în art. 1371 alin. (1) C. civ., şi respectiv în decizia nr. 12/2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of nr. 498 din 04/07/2016 Partea I, prin care s-a statuat că "Dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă".

Astfel, din considerentele deciziei nr. 12/2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, rezultă că în ceea ce priveşte art. 1371 alin. .1 C. civ.," ceea ce interesează este vinovăţia, sub forma intenţiei sau culpei, aşa cum sunt definite prin dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din C. civ., şi nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reţine existenţa unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina pârâtei Aşa stând lucrurile, actualul C. civ.. instituie regula care trimite la ideea că fapta victimei, care a contribuit la cauzarea prejudiciului şi care a concurat cu cea a autorului faptei ilicite, devine o cauză străină ce afectează în mod direct raportul de cauzalitate şi, indirect, prin aceasta, celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale reţinute în sarcina autorului faptei ilicite.

Aşadar, dacă există o vinovăţie comună a autorului infracţiunii şi a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporţională cu ponderea contribuţiei sale la producerea prejudiciului". Or, din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care aspectele redate nu se regăsesc în considerentele hotărârii recurate, neputând fi exercitat controlul judiciar, fiind incidente dispoziţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., opinia separată apreciază că se impunea soluţia de admitere a recursurilor, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ. .