Restitution claimants prevail: fuel tanks must be removed and use-loss rent paid after public-interest encumbrance expired

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii:

Prin cererea înregistrată la 1 august 2019 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor şi Ministerul Afacerilor Interne, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- obligarea în solidar a pârâţilor la plata unei despăgubiri (indemnizaţii echitabile) de 4 euro/mp/lună calculată pentru perioada 01.08.2016-01.02.2018, indemnizaţie aferentă ocupării imobilului teren intravilan în suprafaţă de 680 mp proprietatea lor, situat în Oradea, str. x înscris sub nr. topo x din CF nr. x Oradea;

- obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri de 5 euro/mp/lună pentru suprafaţa de aproximativ 300 mp din terenul intravilan proprietatea lor situat în Oradea, str. x înscris sub nr. topo x din CF nr. x Oradea ocupat (afectat) de 3 cisterne de combustibil a câte 10.000 l fiecare, ţevi şi instalaţii de benzină/motorină, precum şi o rampă de beton armat, despăgubiri calculate de la data introducerii acţiunii şi până la ridicare/decontaminare completă a terenului aferent;

- obligarea pârâţilor de a ridica cele 3 cisterne de combustibil a câte 10.000 l fiecare, ţevi şi instalaţiile de benzină/motorină, precum şi o rampă de beton armat şi a decontamina terenul afectat situat în Oradea, str. x înscris sub nr. topo x din CF nr. x Oradea cu o firmă specializată în decontaminare.

În drept, au fost invocate prevederile art. 50 alin. (1), art. 25 alin. (5) şi art. 40 din Legea nr. 10/2001, art. 555 şi art. 1357 C. civ.

Prin notele de şedinţă depuse la 25 mai 2020, reclamanţii au precizat temeiul de drept al acţiunii ca fiind prevederile art. 25 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 40 din Legea nr. 10/2001.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal:

Prin sentinţa civilă nr. 167/C din 11 decembrie 2020, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerului Afacerilor Interne, ca neîntemeiată.

A admis, în parte, cererea formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor şi Ministerul Afacerilor Interne.

A obligat pe pârâţi să ridice de pe terenul situat în Oradea, str. x, înscris sub nr. topo x în CF x Oradea - proprietatea reclamanţilor cele 3 cisterne de combustibil a câte 10.000 l fiecare, ţevile şi instalaţiile de combustibil aferente cisternelor.

A respins restul pretenţiilor, ca neîntemeiate.

A admis în parte cererea de majorare a onorariului de expertiză.

A obligat pe reclamanţi la plata către expert E. a diferenţei de onorariu în cuantum de 800.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel:

Prin decizia civilă nr. 829/A din 24 iunie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelul civil declarat de reclamanţii A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul de Politie al Judeţului Bihor şi Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinţei civile nr. 167/C/2020 din 11 decembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A obligat pe pârâţi să ridice de pe terenul situat în localitatea Oradea, str. x, înscris în CF nr. x Oradea, nr. top. x şi rampa, să le plătească reclamanţilor 267,7 euro lunar sau contravaloarea în RON de la data plăţii, cu începere din 1 august 2019 până la ridicarea efectivă a celor dispuse.

A păstrat celelalte dispoziţii.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de Ministerul Afacerilor Interne.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 829/A din 24 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, atât reclamanţii A., B., C., D., cât şi pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul de Politie al Judeţului Bihor au formulat recurs.

Prin recursul declarat, reclamanţii A., B., C. şi D. au arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală în ceea ce priveşte admiterea numai în parte a apelului.

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au criticat modul în care instanţa de apel a interpretat efectele juridice ale dreptului de afectaţiune, obligaţia deţinătorilor iniţiali ai imobilului de a proceda la încheierea contractului de închiriere urmare a dreptului de afectaţiune, respectiv obligaţia Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Bihor de a plăti reclamanţilor o sumă de bani constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, în temeiul art. 40 din Legea nr. 10/2001, urmare a nerespectării de către deţinătorii imobilului a prevederilor art. 25 alin. (5) din acelaşi act normativ.

Au menţionat că instanţele de fond au făcut o aplicare greşită a legii, analizând problema dedusă judecăţii cu ignorarea dispoziţiilor legale în ceea priveşte dreptul acestora de proprietate.

Afectaţiunea la care face referire art. 16 din Legea nr. 10/2001 este un drept acordat deţinătorului dreptului care a fost obligat să restituie bunul către fostul proprietar, pentru ca acesta să îşi poată desfăşura normal activitatea pentru perioada supusă acestui drept. Însă, pentru a putea beneficia de acest drept, deţinătorul trebuia să fi încheiat cu reclamanţii un contract de închiriere, aşa cum aceştia au solicitat, situaţie în care ar fi achitat o chirie stabilită prin hotărârea de Guvern.

Refuzul deţinătorului de a preda imobilul sau de a-şi exprima în scris intenţia de a încheia cu reclamanţii un contract de închiriere pentru perioada de 3 ani supusă afectaţiunii, duce la sancţionarea acestuia prin obligaţia de a plăti o indemnizaţie echitabilă pentru perioada dreptului afectaţiune, altfel acest drept s-ar transforma într-un privilegiu acordat deţinătorului iniţial, ceea ce este interzis prin Constituţia României.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut greşit că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Dimpotrivă, cum reclamanţii au făcut dovada refuzului deţinătorului actual al terenului de a încheia contractul de închiriere, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 10/2001.

Dreptul la indemnizaţie pentru lipsa de folosinţă a terenului trebuia raportat la dreptul de proprietate asupra imobilului retrocedat de către unitatea deţinătoare, drept protejat de art. 44 din Constituţie, art. 480 din C. civ., art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, prin primul motiv, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că este nelegală soluţia instanţei de apel pronunţată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Având în vedere starea de fapt, apreciază că instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care dispun că "proprietarii cărora (...) le-au fost restituite în natură imobilele solicitate vor încheia cu deţinătorii actuali ai acestora un protocol de predare - preluare în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezenţa executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală de preluare a imobilului."

În soluţionarea excepţiei invocate, instanţa de apel trebuia să se limiteze la stabilirea subiectelor raportului juridic astfel cum a fost dedus judecăţii - în concret persoana care a folosit imobilul şi proprietarii imobilului.

Instanţa de apel trebuia să ţină seama de faptul că, deşi cererea administrativă a reclamanţilor întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, ce avea ca obiect restituirea în natură a imobilului în discuţie, a fost soluţionată de către Ministerul Afacerilor Interne, ca entitate învestită cu soluţionarea notificării, restituirea în fapt nu putea fi realizată decât de către unitatea deţinătoare a imobilului (cea care şi-a desfăşurat activitatea în respectivul imobil), în speţă Inspectoratul de Poliţie Judeţean Bihor, unitate cu personalitate juridică.

Al doilea motiv de recurs, circumscris aceluiaşi motiv de nelegalitate - art. 488 pct. 8 C. proc. civ., face referire la faptul că instanţa de apel a aplicat necorespunzător normele de drept în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la obligarea pârâţilor la ridicarea bunurilor aflate pe imobilul teren al reclamanţilor şi plata lipsei de folosinţă generată de lăsarea bunurilor pe teren.

Recurentul-pârât arată că nu au fost analizate şi nici dovedite condiţiile privind răspunderea civilă delictuală în ceea ce priveşte fapta ilicită, vinovăţia şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, pentru a fi angajată răspunderea sa în temeiul art. 1357 C. civ.

Instanţa de apel nu a arătat care este fapta ilicită săvârşită de Ministerul Afacerilor Interne, din expunerea considerentelor reieşind faptul că bunurile aflate pe terenul reclamanţilor sunt proprietatea Inspectoratului de Politie Judeţean Bihor. În raport de principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ., instanţa era datoare să ţină seama de individualitatea fiecărui pârât, şi, cu aplicarea dispoziţiilor art. 222 C. civ., să reţină că, deşi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Bihor este o unitatea în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, această unitate are personalitate juridică şi răspunde pentru faptele proprii.

Cu toate că a reţinut că bunurile - cisterne de combustibil ţevi, instalaţii de benzină/motorină şi o rampă pentru camioane din beton armat - sunt proprietatea Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bihor, obligaţia finală de a ridica aceste bunuri a fost stabilită şi în sarcina Ministerului Afacerilor Interne. Mai mult, această obligaţie a atras după sine şi pe aceea de a plăti lipsa de folosinţă pentru terenul în discuţie.

Deşi, într-adevăr, în cauză nu există ipoteza unei acţiuni în răspundere pentru fapta lucrului (art. 1377 C. civ.), recurentul-pârât apreciază că, prin similitudine, instanţa poate reţine faptul că, atât timp cât bunurile aparţin Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bihor, aceasta este instituţia care răspunde pentru ele, indiferent în ce formă.

Inspectoratul de Poliţie Judeţean Bihor este o unitate cu personalitate juridică, al cărui inspector şef are calitatea de ordonator de credite, potrivi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, astfel că are toate prerogativele pentru a se îngriji de bunurile deţinute în proprietate sau în administrare.

Concluzionând, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile de drept material prevăzute de art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cât şi pe cele ale art. 1357 C. civ.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut faptul că instanţele de fond nu au avut în vedere litigiile anterioare şi expertizele realizate în cadrul acestora.

În acest sens, a arătat faptul că în dosarul nr. x/2003 a fost efectuată o expertiză specialitatea construcţii fiind reţinut faptul că rezervoarele îngropate pe fundaţii beton au natura juridica a unor construcţii definitive - aspect consemnat în decizia civilă nr. 113-A/17.04.2013 a Curţii de Apel Bucureşti (pagina 9), dar şi în decizia civilă nr. 579/19.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, în deciziile indicate, cu autoritate de lucru judecat, s-a reţinut incidenţa art. 9 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia "imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini."

Din soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2003 se desprinde concluzia că reclamanţii aveau cunoştinţă despre faptul că pe imobilul teren se regăsesc anumite construcţii stabilite cu autoritate de lucru judecat ca având caracterul de construcţii definitive, astfel că nu pot pretinde de la instituţiile publice care au restituit imobilul ridicarea acestora, deoarece au acceptat "starea în care se află" imobilul.

Prin soluţia pronunţată - de obligare la a ridica rezervoarele de combustibil, instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 113-A/17.04.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, atât timp cât prin decizia anterioară a fost obligat pârâtul la predarea imobilului în starea în care se află.

Recurentul-pârât a arătat, de asemenea, că, trecând peste cele statuate în dosarul nr. x/2003, instanţa de apel a dat o interpretare greşită sintagmei "liber de orice sarcini" din cuprinsul art. 9 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ceea ce a condus la pronunţarea unei soluţii nelegale. Din analiza acestei dispoziţii legale rezultă că legiuitorul nu a avut în vedere starea fizică, materială a imobilului, ci situaţia juridică a acestuia.

Apreciază că instanţa de apel trebuia să facă distincţia dintre construcţiile definitive care se regăsesc pe imobilul teren şi cele provizorii, ce pot fi demontate şi ridicate de către pârâţi, soluţia urmând a fi dată cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., pentru obligaţiile care incumbă fiecărei părţi.

Recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, se arată că instanţele de fond nu au avut în vedere litigiile anterioare şi expertizele realizate în cadrul acestora. În dosarul nr. x/2003 a fost efectuată o expertiză specialitatea construcţii, fiind reţinut faptul că rezervoarele îngropate pe fundaţii beton au natura juridică a unor construcţii definitive - aspect consemnat în decizia civilă nr. 113-A/17.04.2013 a Curţii de Apel Bucureşti (pagina 9), dar şi în decizia civilă nr. 579/19.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a reţinut cu autoritate de lucru judecat incidenţa art. 9 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar din soluţia pronunţată în dosarul anterior menţonat se desprinde concluzia că reclamanţii aveau cunoştinţă despre faptul că pe imobilul teren se regăsesc anumite construcţii stabilite cu autoritate de lucru judecat ca având caracterul de construcţii definitive.

Recurentul-pârât a arătat, de asemenea, că, trecând peste cele statuate în dosarul nr. x/2003, instanţa de apel a dat o interpretare greşită sintagmei "liber de orice sarcini" din cuprinsul art. 9 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ceea ce a condus la pronunţarea unei soluţii nelegale. Din analiza acestei dispoziţii legale rezultă că legiuitorul nu a avut în vedere starea fizică, materială a imobilului, ci situaţia juridică a acestuia.

Instanţa de apel trebuia să facă distincţia dintre construcţiile definitive care se regăsesc pe imobilul teren şi cele provizorii, ce pot fi demontate şi ridicate de către pârâţi, soluţia urmând a fi dată cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., pentru obligaţiile care incumbă fiecărei părţi.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 16 august 2021.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (1 august 2019), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 3 februarie 2022, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Cu privire la excepţia nulităţii recursurilor declarate de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor, invocată de recurenţii-reclamanţi în cuprinsul întâmpinării depuse la dosar, se constată că susţinerile ambilor pârâţi vizând încălcarea autorităţii de lucru judecat se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., iar criticile referitoare al aplicarea dispoziţiilor art. 1357 C. civ. (inserate în cuprinsul ambelor cereri de recurs), respectiv criticile privitoare la soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne şi faptul că instanţa ar fi reţinut greşit că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (formulate în cererea de recurs de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne), se subsumează pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

Având în vedere cele constatate, Înalta Curte urmează a respinge excepţia nulităţii recursurilor formulate de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul de Politie al Judeţului Bihor, invocată de reclamanţi.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate şi urmează a fi respinse, pentru considerentele ce succed:

Demersul judiciar iniţiat de reclamanţii din prezenta cauză, întemeiat pe dispoziţiile art. 25 alin. (5) coroborat cu art. 40 din Legea nr. 10/2001 (astfel cum s-a precizat la termenul din 25 mai 2020 în faţa primei instanţe), a fost generat de pretinsa lipsă de folosinţă a imobilului teren cu privire la care s-a aprobat restituirea în natură în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii solicitând obligarea pârâţilor Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor (instituţia care foloseşte suprafaţa de teren) şi Ministerul Afacerilor Interne (emitentul dispoziţiei de restituire) la plata unei despăgubiri aferente perioadei 01.08.2016-01.02.2018 pentru ocuparea imobilului proprietatea reclamanţilor.

Potrivit art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/200, invocat ca temei de drept al acţiunii, "Proprietarii cărora, prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege, le-au fost restituite în natură imobilele solicitate vor încheia cu deţinătorii actuali ai acestora un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezenţa executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului."

Art. 40 din acelaşi act normativ prevede că:

"Nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 25 alin. (5) atrage obligaţia deţinătorului căruia îi revine această obligaţie de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit."

În speţă, prin dispoziţia nr. x/09.12.2014, emisă de Ministerul Afacerilor Interne în executarea deciziei civile nr. 113 A din 17 aprilie 2013 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2003, irevocabilă prin decizia nr. 579 din 29 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus restituirea în natură către reclamanţi a imobilului teren în litigiu, cu respectarea afectaţiunii imobilului pe o perioadă de până la 3 ani de la data emiterii dispoziţiei, conform prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ce dispun că:

"(1) În situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziţiei, pentru cele arătate la pct. 1, 2 şi 4 din anexa nr. 2 lit. a).

(2) În acest interval plata cheltuielilor de întreţinere aferente imobilului respectiv revine deţinătorilor. În perioada prevăzută la alin. (1) noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a Guvernului."

Recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. urmează a fi respins, ca nefondat, pentru argumentele ce succed:

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au criticat exclusiv modul în care instanţa de apel a interpretat efectele juridice ale dreptului de afectaţiune, apreciind că hotărârea recurată este nelegală în ceea ce priveşte admiterea numai în parte a apelului declarat.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi nici cele ale art. 40 din acelaşi act normativ, dat fiind că restituirea în natură a terenului s-a dispus sub condiţia menţinerii afectaţiunii imobilului pe o perioadă de 3 ani, în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, punerea în posesie a noilor proprietari având loc ulterior expirării perioadei pentru care a fost menţinută afectaţiunea.

Este legală statuarea instanţei de apel asupra aplicării acestor prevederi în cauza dedusă judecăţii - legiuitorul a avut în vedere aplicabilitatea dispoziţiilor cuprinse în art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 pornind de la momentul rămânerii definitive a deciziei de restituire doar în măsura în care ar fi fost restituite imobile neafectate de obligaţia menţinerii dreptului unităţii deţinătoare.

Situaţia premisă pentru obligaţia de plată a chiriei în cauza dedusă judecăţii este prevăzută la art. 16 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere că, astfel cum anterior s-a menţionat, imobilul era supus afectaţiunii pe un termen de 3 ani, reclamanţii fiind obligaţi a respecta acest termen, având însă posibilitatea de a beneficia de plata unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a Guvernului, beneficiu de care aceştia nu s-au prevalat.

Recurenţii-reclamanţi nu au reuşit să demonstreze faptul că deţinătorul imobilului a refuzat plata chiriei în temeiul unui contract de închiriere încheiat pe durata termenului de afectaţiune, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Procesul-verbal nr. x/09.03.2015 încheiat între Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor şi reclamanţi este calificat chiar de către recurenţii-reclamanţi în cuprinsul cererii de recurs ca fiind "o formalitate juridică", dat fiind faptul că, deşi s-a consemnat că s-a pus în aplicare dispoziţia de restituire în natură a imobilului, în sensul că Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor s-a obligat a proceda la predarea suprafeţei de teren şi la plata unei chirii lunare pentru utilizarea suprafeţei de teren restituite în temeiul unui contract de închiriere ce urma a fi încheiat pe durata termenului de afectaţiune, acesta nu a fost predat efectiv câtă vreme era supus afectaţiunii.

Singura modalitate în care reclamanţii puteau să invoce răspunderea pentru lipsa de folosinţă era dovedirea demersurilor pentru încheierea contractului de închiriere pe care legea îl impune şi refuzul nejustificat al Ministerului Afacerilor Interne de a se supune acestei obligaţii. Reclamanţii nu au făcut dovada acţiunilor întreprinse în acest sens, astfel că nu puteau pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, câtă vreme nu au învestit instanţa cu o cerere de obligare a deţinătorului la plata unei chirii pentru perioada menţinerii afectaţiunii, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D..

Recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne:

Prin primul motiv de recurs, circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reiterând susţinerile din cuprinsul cererii de apel, recurentul-pârât a arătat că, deşi a soluţionat cererea administrativă întemeiată pe Legea nr. 10/2001, fiind entitate învestită cu soluţionarea notificării, apreciază că nu este unitatea deţinătoare - calitate ce îi aparţine Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Bihor, instituţie care şi-a desfăşurat activitatea în respectivul imobil.

Critica formulată este nefondată.

Decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Afacerilor Interne, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 21 şi 22 din Legea nr. 10/2001, deţinătorul imobilului revendicat este persoana care emite decizia/dispoziţia de restituire, astfel cum în mod legal au reţinut instanţele de fond.

Calitatea Ministerului Afacerilor Interne de deţinător al imobilului aflat în litigiu a atras după sine şi calitatea procesuală pasivă în cadru dosarului ce s-a finalizat cu pronunţarea deciziei civile nr. 113 A din 17 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 579 din 29 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Urmare a punerii în executare a acestor hotărâri, prin decizia nr. 177 din 9 decembrie 2014 emisă de Ministerul Afacerilor Interne, s-a restituit în natură către reclamanţi imobilul teren aflat în litigiu, astfel încât, revine acestei instituţii calitatea de deţinător al imobilului.

Se reţine, totodată, că obligaţia de predare în fapt a imobilului nu atrage calitatea Inspectoratului de Poliţie Judeţean Bihor de unitate deţinătoare. Faptul că Inspectoratul îşi desfăşoară activitatea în incinta imobilului, nu îi conferă trăsătura de unitate deţinătoare în sensul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar sintagma "deţinătorii actuali" din cuprinsul art. 25 alin. (5) din aceeaşi lege nu se referă la persoana care foloseşte imobilul, astfel cum susţine recurentul-pârât.

Noţiunea de "unitate deţinătoare" este definită prin dispoziţiile introductive ale capitolului II din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, ca fiind "fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituţia prefectului sau orice altă instituţie publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste)".

În acord cu înţelesul oferit de aceste prevederi şi astfel cum s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat în dosarul nr. x/2003 ce a avut ca obiect emiterea dispoziţiei de restituire în natură, unitatea deţinătoare este Ministerul Afacerilor Interne, titular al dreptului de administrare al imobilului folosit de Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor.

Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prin care se susţine că instanţa de apel ar fi aplicat necorespunzător normele de drept în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la obligarea pârâţilor la ridicarea bunurilor aflate pe imobilul teren al reclamanţilor şi plata lipsei de folosinţă generată de lăsarea bunurilor pe teren, este, de asemenea, nefondată.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel a analizat la pagina 13 din decizie condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale în temeiul art. 1357 C. civ., reţinând că:

"Atâta timp cât terenul în suprafaţă de 175,5 mp este afectat de o rampă la suprafaţă şi de cisterne la subsol, de instalaţiile aferente, Curtea apreciază că prejudiciul este unul evident, acesta fiind ocupat, nu liber de sarcini, astfel că apelanţii reclamanţi neputându-se bucura de folosirea corespunzătoare a acestuia, sunt îndreptăţiţi la obţinerea unei despăgubiri până la ridicarea efectivă.

(. . . . . . . . . .) Este cert că din data la care a fost emisă decizia de restituire a imobilului pe care sunt amplasate aceste bunuri, 09.12.2014, apelantul pârât şi intimatul pârât aveau cunoştinţă de faptul că le incumba obligaţia după expirarea terenului de afectaţiune de 3 ani să predea imobilul liber de orice sarcini, or, fapta ilicită constă în omisiunea de-a proceda în acest sens, vinovăţia fiind evidentă, nesubzistând motive de înlăturare a răspunderii acestora, a achitării contravalorii lipsirii de folosinţa efectivă a acestei suprafeţe de teren cu începere de la data solicitării, criticile fiind astfel fondate."

De asemenea, în ceea ce priveşte individualitatea fiecărui pârât, Curtea a arătat la pagina 11 din decizie că:

"Referitor la intimatul pârât Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor, Curtea reţine că acesta reprezintă o structură ce se află în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, fiind într-adevăr o unitate cu personalitate juridică proprie, conform art. 7 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, însă în cadrul aceluiaşi act normativ se prevede la art. 1 faptul că "Poliţia Română face parte din Ministerul Afacerilor Interne..." fiind în esenţă o instituţie subordonată ierarhic, administrativ şi financiar faţă de acesta. Personalitatea juridică proprie de care beneficiază Inspectoratul de Poliţie Judeţean nu presupune excluderea Ministerului din componenţa cadrului procesual subiectiv, acest aspect fiind dovedit atât de dispoziţiile legale cât şi de raporturile de subordonare dintre cele două instituţii."

Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., în cauză nefiind incidente prevederile art. 1377 C. civ., astfel cum, într-o manieră ipotetică, susţine recurentul-pârât.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanţele de fond nu au avut în vedere litigiile anterioare, respectiv faptul că în dosarul nr. x/2003, în urma expertizei efectuate în specialitatea construcţii, s-a reţinut că rezervoarele îngropate pe fundaţii beton au natura juridică a unor construcţii definitive - aspect consemnat la pagina 9 din decizia civilă nr. 113-A/17.04.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, dar şi în decizia civilă nr. 579/19.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la faptul că instanţa de apel trebuia să facă distincţia între construcţiile definitive care se regăsesc pe imobilul teren şi cele provizorii, din lecturarea cererii de apel formulate de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne se constată că aceste critici sunt formulate omisso medio, neputând forma obiectul analizei instanţei de control judiciar.

Ca atare, invocarea autorităţii de lucru judecat cu privire la natura construcţiilor în litigiu excedează analizei în prezenta cale de atac în lipsa unor critici pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii în apel.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

Analizând recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor, prin prisma dispoziţiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., se constată că partea nu a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 167/C/2020 din 11 decembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bihor prin care să conteste situaţia de fapt şi de drept reţinută de instanţa de fond cu privire la construcţiile existente pe teren, astfel încât Înalta Curte apreciază că nu se impune a verifica incidenţa art. 488 pct. 7 C. proc. civ., excepţia autorităţii de lucru judecat putând fi invocată doar în raport de limitele deduse judecăţii, cu respectarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Recursul este o cale extraordinară de atac, ce nu are caracter devolutiv şi, prin urmare, nu presupune o nouă judecată a fondului, ci numai un control de legalitate al hotărârii atacate, în limita motivelor expres prevăzute de lege.

Având în vedere că pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor nu a exercitat calea de atac a apelului împotriva hotărârii primei instanţe, criticile prezentate direct în recurs, faţă de care se solicită a se face aplicarea excepţiei autorităţii de lucru judecat, nu pot fi analizate în lipsa exercitării căii de atac intermediare, nefiind supuse spre dezbatere instanţei de apel.

Prin urmare, recurentul-pârât nu mai poate invoca chestiuni legate de puterea de lucru judecat rezultată din alte hotărâri judecătoreşti cu privire la natura construcţiilor.

De altfel, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., motivele formulate de acesta reiau practic aspectele prezentate în cuprinsul cererii de recurs formulate de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

Pentru toate considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursurilor formulate de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul de Politie al Judeţului Bihor, invocată de reclamanţii A., B., C. şi D..

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii A., B., C., D. şi de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul de Politie al Judeţului Bihor împotriva deciziei nr. 829/A din 24 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 februarie 2022.