Statute of limitations for loan repayment under uncertain financial condition: exclusion of early accrual rule when parties stipulate payment upon acquiring sufficient resources

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Cluj la data de 15.02.2019 în dosarul nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să oblige pârâtul la plata sumei de 493.092 RON cu titlu de împrumut nerestituit, cu cheltuieli de judecată şi, având în vedere că părţile au convenit că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, să se constate că împrumutatul le deţine şi să se stabilească termen de restituire, în temeiul art. 2162 alin. (2) C. civ.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 222/11.06.2020, Tribunalul Cluj a dispus următoarele:

A respins cererea având ca obiect restituirea sumei de 447.500 RON, admiţând în prealabil excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune a cererii reclamantei pentru stabilirea termenului de restituire a acestei sume de bani.

A respins excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, precum şi excepţia prematurităţii, în ceea ce priveşte cererea de restituire a sumei de 447.500 RON.

A respins excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active şi pasive privind restituirea sumei de 10.000 euro (45.592 RON).

A respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect restituirea sumei de 10.000 euro (45.592 RON), cu cheltuieli de judecată în cuantum de 8955,96 RON.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 192/30.06.2021, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii apelului incident şi excepţia lipsei de interes în declararea apelului incident.

A respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei menţionate.

A admis în parte apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în sensul că a respins cererea formulată de către reclamantă, având ca obiect suma de 10.000 euro, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

A respins apelul declarat de către reclamanta împotriva A. încheierii de şedinţă din 05.09.2019, respectiv apelul incident declarat de către pârât împotriva considerentelor sentinţei civile nr. 222/11.06.2020 a Tribunalului Cluj.

A compensat parţial cheltuielile de judecată efectuate de părţi în apel şi a obligat pe reclamantă la plata în favoarea pârâtului a sumei de 4000 RON, cu acest titlu.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atât cu privire la cererea privind stabilirea unui termen de restituire, cât şi cu privire la cererea de restituire a ambelor împrumuturi acordate pârâtului.

1. Cu privire la excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al cererii pentru stabilirea termenului de restituire a sumei de 447.500 RON, recurenta a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a validat, fie şi parţial, optica primei instanţe, care a admis această excepţie.

În acest sens, prima instanţă a reţinut că părţile nu au stabilit un termen de restituire în ceea ce priveşte obligaţia de restituire a sumei de 447.500 RON, împrumutată pârâtului de către reclamantă în cursul anului 2015 şi a apreciat că nu este incidentă ipoteza prevăzută de alin. (2) al art. 2162 C. civ., care reglementează situaţia contractului de împrumut în cadrul căruia s-a stipulat că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, ci cea prevăzută de alin. (1).

Instanţa de apel, cu privire la acest aspect, merge mai departe, în sensul că a constatat că, deşi s-ar putea reţine incidenţa art. 2162 alin. (2) C. civ., trebuie menţinută soluţia primei instanţe, deoarece art. 2163 se aplică la toate ipotezele din art. 2162 cu privire la momentul de la care începe sa curgă termenul de prescripţie.

Recurenta a susţinut că, prin acest raţionament, instanţa de apel a extins nejustificat efectele art. 2163, aplicându-le inclusiv la art. 2162 alin. (2).

În primul rând, în cuprinsul art. 2163 se face trimitere directă şi limitată la art. 2162 alin. (1), fiind evident că intenţia legiuitorului a fost să se instituie o distincţie intre ipotezele de la art. 2162 alin. (1) şi art. 2162 alin. (2) din perspectiva prescripţiei.

În al doilea rând, obligaţia de restituire a împrumutului este de esenţa contractului, fiind chiar subînţeleasă în măsura în care părţile nu au stipulat expres altfel. Din acest motiv, regula stabilirii unui termen de către părţile raportului juridic comportă excepţii, precum cele de la art. 2162 alin. (2). În astfel de ipoteze, prevederile legale permit instanţei să intervină, la solicitarea creditorului, în scopul stabilirii momentului restituirii.

Principala obligaţie a împrumutatului este aceea de a restitui la scadenţă lucruri de acelaşi gen. Obligaţia de restituire este o consecinţă firească, odată ce se dovedeşte că predarea s-a făcut cu titlu de împrumut. Acesta este motivul pentru care prevederile civile în materie conţin elemente care permit stabilirea termenului de restituire şi de către instanţa de judecată învestită cu o atare solicitare.

Art. 2162 alin. (2) C. civ. conţine elemente concrete prin care este ghidată decizia judecătorului învestit cu o atare cerere, nu numai atunci când termenul lipseşte, ci şi în situaţia identificării unui termen incert.

Or, în speţă, părţile au convenit un termen incert, întrucât, aşa cum reiese din declaraţia martorei C., audiată la data de 16.01.2020, părţile au convenit că banii vor fi restituiţi când împrumutatul se va redresa financiar, respectiv va avea resursele să restituie bunurile, fiind dovedită, în acest caz, ipoteza de la art. 2162 alin. (2), coroborată cu art. 1415 alin. (1).

Mai mult, este absurd a se considera că termenul de prescripţie în această ipoteză ar curge tot în condiţiile art. 2163, adică de la momentul acordării împrumutului. O atare soluţie goleşte de sens art. 2162 alin. (2) şi instituţia prescripţiei obligaţiilor cu termen sau sub condiţie.

În literatura de specialitate s-a menţionat că stipulaţia prin care s-ar conveni ca "debitorul să plătească de îndată ce va avea resursele necesare" poate fi analizată ca un termen incert, însă, într-o asemenea ipoteză, creditorul va putea cere stabilirea unui termen numai după expirarea unui termen rezonabil de executare. Tribunalul Cluj a concluzionat în speţe similare că suntem în ipoteza unui termen incert, incertă fiind doar data producerii evenimentului, evenimentul fiind, însă, sigur că se va produce.

În ciuda determinărilor iniţiale, instanţa de apel a realizat o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2162 şi, respectiv, ale art. 1415 C. civ.. Prima dintre aceste dispoziţii legale reprezintă textul special, aplicabil în materia contractului de împrumut, text care nu face referire expresă la toate ipotezele în care instanţei îi poate fi solicitat sprijinul în vederea stabilirii termenului într-o asemenea convenţie. Prin interpretarea corespunzătoare a textului însă, pornind de la premisele doctrinare şi jurisprudenţiale existente, este lipsit de îndoială că, în ciuda concluziei eronate la care a ajuns instanţa de judecată, textul este aplicabil ori de câte ori termenul nu este unul cert.

Suplimentar, extinderea nejustificată de către instanţa de apel a efectelor art. 2163 la art. 2162 alin. (2) contrazice raţiunea avută în vedere de legiuitor la instituirea excepţiei, dar şi dispoziţiile art. 2524 alin. (2) şi (3) C. civ., în conformitate cu care "(2) În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului. (3) Dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiţie."

Aşadar, indiferent de natura sintagmei "când debitorul va avea resursele necesare", aceasta putând fi considerată termen sau condiţie, termenul de prescripţie nu curge conform art. 2163 C. civ., ci conform art. 2524, impunându-se o soluţie diferită în privinţa excepţiei procesuale.

Recurenta a arătat că, procedând în mod greşit în privinţa prescripţiei, instanţa de apel nu a mai analizat teza a II-a din alin. (2) al art. 2162, potrivit căreia judecătorul trebuie să verifice şi dacă debitorul ar fi putut să obţină fondurile necesare pentru restituire. Or, tocmai lipsa de diligenţă a debitorului şi abuzul evident trebuiau să atragă atenţia instanţei de judecată. În acest sens, s-a dovedit, prin probele administrate, că împrumutatul deţinea resursele încă de la introducerea acţiunii sau le putea obţine între timp.

În ceea ce priveşte mărturisirea făcută de pârât în cadrul interogatoriului, în sensul că a primit, chiar şi parţial, sume de la reclamantă, faţă de aspectele discutate la ultimul termen de judecată la prima instanţă şi de probatoriul administrat, reclamanta a subliniat în faţa instanţei că are mai multe valenţe juridice.

Pe de-o parte, aceasta reprezintă un caz de întrerupere a prescripţiei, în temeiul art. 2537 pct. 1 C. civ., cu consecinţa incidenţei art. 2541 C. civ., referitor la efectele întreruperii prescripţiei.

Pe de altă parte, conform art. 2507 C. civ., se poate renunţa la prescripţia împlinită printr-un act expres de renunţare sau tacit din care să rezulte acest fapt, recunoaşterea dreptului făcută după împlinirea termenului fiind o astfel de renunţare, însă acest aspect nici nu a fost analizat de către instanţa de apel.

Tot din interogatoriul pârâtului, mai precis din ultima frază din răspunsul la întrebarea 6, reiese că pârâtul susţine că a făcut plăţi parţiale din împrumutul de 300.000 de RON pe care îl recunoaşte. Având în vedere succesiunea evenimentelor, dar şi faptul că în 2017 s-a împrumutat din nou de la reclamantă, rezultă în mod logic că restituirile parţiale ar fi putut fi făcute doar ulterior anului 2017, sens în care devin din nou incidente dispoziţiile privind întreruperea prescripţiei raportat la art. 2538 alin. (1) teza 2 C. civ., potrivit cu care "Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită."

În măsura în care existau dubii sau se aprecia necesar a se lămuri anumite aspecte, cum ar fi efectuarea sau nu a unor restituiri parţiale, exista posibilitatea repunerii cauzei pe rol, neclarităţile impunând lămurirea şi nicidecum înlăturarea acestor argumente discutate, de altfel, în contradictoriu la ultimul termen.

Recurenta a mai susţinut că, pentru aceleaşi argumente, este greşită soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei extinctive şi cu privire la acţiunea în restituirea împrumutului.

2. Cu privire la petitul având ca obiect restituirea împrumutului de 10.000 euro, recurenta a susţinut că, în mod greşit, a fost admis apelul incident al pârâtului şi s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active.

În esenţă, eroarea instanţei de apel a avut la baza analiza exclusiv a contractului de împrumut nr. x/11.10.2017, din care rezultă că D. S.A. a acordat un împrumut în cuantum de 45.000 RON către E. S.R.L., în cuprinsul contractului fiind inseraţi în calitate de garanţi, F. S.R.L., G. S.R.L. şi H., în calitate de fidejusor, şi nu o analiză asupra raportului juridic dintre reclamantă şi pârât cu privire la această sumă.

Soluţia instanţei contrazice tot probatoriul administrat în cauză, instanţa de apel neindicând în acest caz motivele pentru care a înlăturat probele care atestă împrumutul de 10.000 euro acordat de către reclamantă pârâtului în 2017.

Chiar dacă sursa împrumutului este un alt împrumut, este nejustificată optica instanţei de a considera că societatea ar avea calitate activă din moment ce aceşti bani au fost scoşi de reclamantă prin împuternicit, cu dispoziţie de plată, nefiind relevantă sursa împrumutului, a conchis recurenta.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimatul - pârât B. pe temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prin recursul declarat, reclamanta A. a criticat, pe de o parte, menţinerea prin decizia de apel a soluţiei de admitere a excepţiei privind prescripţia dreptului material la acţiune cu privire la unul dintre împrumuturile a căror restituire le-a solicitat, iar, pe de altă parte, respingerea în apel a cererii de restituire a celui de-al doilea împrumut, în considerarea lipsei de legitimare procesuală activă.

Contrar susţinerilor intimatului - pârât, critica referitoare la incidenţa prescripţiei extinctive vizează modul de interpretare şi de aplicare a normelor de drept material de către instanţa de apel, în condiţiile în care recurenta pretinde aplicarea greşită a prevederilor art. 2163 C. civ. la ipoteza descrisă de art. 2162 C. civ.

Prin urmare, această critică se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat, de altfel, în mod expres de către recurentă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

A contrario din acest text de lege, în situaţia în care au fost invocate mai multe motive de recurs, dar o parte dintre acestea sunt susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu intervine sancţiunea nulităţii recursului în integralitatea sa.

Într-un astfel de caz, recursul nu poate fi constatat nul, însă, neîncadrarea unora dintre motivele invocate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege va împiedica analizarea pe fond a acestora, urmând ca, în soluţionarea recursului, să fie luate în considerare exclusiv motivele ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate.

O asemenea situaţie se regăseşte în cauză, dat fiind că, după cum s-a arătat anterior, motivul de casare vizând prescripţia poate fi analizat pe fond, chiar dacă nu este valabilă aceeaşi constatare şi în privinţa celui de-al doilea motiv de recurs, pentru considerentele ce vor fi expuse în prezenta decizie.

În consecinţă, excepţia nulităţii recursului este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă ca atare.

În ceea ce priveşte motivele de recurs formulate de către recurenta -reclamantă A., examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

1. Prin hotărârea primei instanţe, cererea reclamantei având ca obiect stabilirea de către instanţă a unui termen de restituire a sumei de 447.500 RON a fost respinsă ca prescrisă, respingându-se, în consecinţă, şi cererea de restituire a acestei sume de bani împrumutate pârâtului.

Tribunalul a constatat că pârâtul a primit cu titlu de împrumut suma de 447.500 RON, provenită din vânzarea unui apartament, în trei tranşe, respectiv la datele de 16.03.2015, 31.03.2015 şi 3.04.2015, existenţa împrumutului fiind dovedită prin probele administrate în cauză, chiar dacă nu a fost încheiat un act scris.

Cât priveşte scadenţa obligaţiei de restituire a sumelor de bani împrumutate, tribunalul a constatat că părţile nu au convenit un termen de restituire, motiv pentru care, învestit fiind cu cererea reclamantei de stabilire a acestuia pe cale judiciară, a constatat incidenţa prevederilor art. 2162 alin. (1) C. civ.

În această ipoteză, a apreciat prima instanţă, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune curge de la data încheierii contractului, cu consecinţa că cererea de stabilire a termenului de restituire este prescrisă, în raport de data formulării cererii de chemare în judecată - 15.02.2019, iar cererea de restituire a sumei de 447.500 RON este nefondată.

Prin apelul declarat, reclamanta A. a criticat respingerea cererii sale ca prescrisă, întrucât în cauză este aplicabil art. 2162 alin. (2) C. civ., însă tribunalul a ignorat probele administrate din care rezulta incidenţa acestei ipoteze şi nici nu a arătat motivele pentru care le-a înlăturat. S-a susţinut, de asemenea, că în ipoteza alin. (2) al art. 2162 C. civ., termenul de prescripţie nu curge potrivit art. 2163 C. civ., ci se calculează în conformitate cu art. 1404 sau 1405 C. civ.

Instanţa de apel, prin decizia recurată, a menţinut soluţia primei instanţe pe acest aspect, arătând în considerente că dispoziţiile art. 2163 C. civ. sunt aplicabile atât în ipoteza alin. (1), cât şi în ipoteza alin. (2) din art. 2162 C. civ., motiv pentru care nu a mai socotit necesar a analiza criticile reclamantei referitoare la art. 2162 alin. (2) C. civ.

În acest context şi faţă de critica formulată prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în mod greşit incidenţa art. 2163 şi în ipoteza prevăzută de alin. (2) al art. 2162 C. civ.

Potrivit art. 2162 C. civ., "(1) Dacă nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanţă, ţinându-se seama de scopul împrumutului, de natura obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, de situaţia părţilor şi de orice altă împrejurare relevantă. (2) Dacă însă s-a stipulat că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, instanţa, constatând că împrumutatul le deţine sau le putea obţine între timp, nu va putea acorda un termen de restituire de 3 luni".

Totodată, conform art. 2163, "În cazul prevăzut la art. 2162 alin. (1), cererea este supusă prescripţiei, care începe să curgă de la data încheierii contractului".

Pe acest temei, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru cererea de stabilire pe cale judiciară a scadenţei unui împrumut, atunci când părţile nu au convenit ele însele scadenţa, curge chiar de la data încheierii contractului.

Cu toate acestea, termenul de prescripţie nu se calculează în modalitatea stabilită în art. 2163 în situaţia în care părţile au stipulat că "împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare", aşadar, în ipoteza din alin. (2) al art. 2162, iar această constatare se fundamentează pe interpretarea logică şi sistematică a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Este de observat, în primul rând, că art. 2163 trimite în mod expres doar la alin. (1) al art. 2162, ceea ce înseamnă că legiuitorul a intenţionat să excludă ipoteza alin. (2) din domeniul de aplicare al art. 2163, iar această limitare explicită prin voinţa legiuitorului împiedică extinderea aplicării prin analogie a normei la un caz neprevăzut de lege.

Contrar celor reţinute prin decizia recurată, trimiterea expresă din art. 2163 numai la art. 2162 alin. (1) nu este justificată de împrejurarea că alin. (2) nu ar reprezenta altceva decât o ipoteză particulară a alin. (1) din acelaşi art. 2162 şi, astfel, ar fi subînţeleasă trimiterea şi la art. 2162 alin. (2).

Asimilarea situaţiei din alin. (2) cu cea din alin. (2) al art. 2162 nu poate fi acceptată, întrucât este de natură a şterge orice distincţie între cele două ipoteze, deşi, în realitate, situaţiile astfel reglementate nu sunt echivalente.

Într-adevăr, ambele ipoteze au ca premisă absenţa unui termen de restituire a împrumutului stabilit de către părţile contractante, dar între acestea există o diferenţă esenţială, anume prefigurarea chiar de către părţi a scadenţei împrumutului, anume la data la care împrumutatul va avea resursele necesare.

Acest acord de voinţă al părţilor determină ca ipoteza din alin. (2) să fie una de excepţie în raport cu regula din alin. (1), şi nu un caz particular al acesteia, întrucât există, totuşi, o înţelegere a părţilor în privinţa termenului de restituire a împrumutului.

Prin urmare, fiind vorba despre o situaţie de excepţie, trimiterea din art. 2163 C. civ. la art. 2162 alin. (1) nu implică şi trimiterea la art. 2162 alin. (2) C. civ.

În al doilea rând, fiind în discuţie termenul de restituire a unui împrumut, nu pot fi ignorate prevederile C. civ. referitoare la termen, ca modalitate a oricărei obligaţii, fiind, astfel, relevante dispoziţiile art. 1411, art. 1415 şi 1416 C. civ.

Potrivit art. 1411 alin. (2), "Termenul poate fi stabilit de părţi sau de instanţă ori prevăzut de lege", iar art. 1415 reglementează tocmai stabilirea judiciară a termenului, prevăzând în alin. (1) că "Atunci când părţile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili şi când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit, instanţa poate, la cererea uneia dintre părţi, să fixeze termenul ţinând seama de natura obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice alte împrejurări".

Acest text de lege se referă tocmai la un acord de voinţă al părţilor în privinţa termenului - fie de executare a unei obligaţii contractate, fie de stingere a acesteia -, acord ce caracterizează şi ipoteza din alin. (2) al art. 2162, întrucât părţile nu au prevăzut ele însele termenul de restituire a împrumutului, dar au convenit să amâne stabilirea termenului până când împrumutatul îşi va permite să plătească ori chiar să lase debitorului obligaţiei sarcina de a stabili scadenţa, în funcţie de situaţia sa financiară.

Aşadar, art. 2162 alin. (2) descrie o situaţie ce intră în domeniul de aplicare al art. 1415 alin. (1) C. civ., ce permite oricăreia dintre părţi să se adreseze instanţei pentru stabilirea termenului.

Conform art. 1415 alin. (1), părţile se pot adresa instanţei pentru stabilirea termenului "după o durată rezonabilă de timp", respectiv după scurgerea unei perioade de timp rezonabile de la data acordului de voinţă asupra scadenţei, care poate fi chiar data încheierii contractului de împrumut, dacă la acel moment părţile au convenit să amâne stabilirea termenului sau să lase această sarcină uneia dintre părţi, ori un moment ulterior.

Atât momentul acordului de voinţă al părţilor asupra scadenţei, cât şi durata rezonabilă de timp scursă după acel moment, se determină de către instanţa învestită cu cererea părţii de stabilire a termenului, pe baza probelor administrate.

Din perspectiva prescripţiei dreptului material la acţiune pentru cererea de stabilire judiciară a termenului, este relevant faptul că înţelegerea părţilor asupra scadenţei dă naştere unei obligaţii de a face în sensul stabilirii termenului, în sarcina ambelor părţi sau, după caz, doar în sarcina părţii care ar fi trebuit să stabilească termenul.

În cazul neexecutării de bunăvoie a obligaţiei, partea interesată se poate adresa instanţei de judecată pentru stabilirea termenului.

Potrivit art. 2524 alin. (1) C. civ., "Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel s-o execute".

Din coroborarea art. 2524 cu art. 1415 alin. (1) C. civ., rezultă că, atunci când nu a fost îndeplinită obligaţia convenită de stabilire a termenului chiar de către părţi sau, după caz, doar de una dintre ele, prescripţia dreptul la acţiune pentru sesizarea instanţei în vederea stabilirii termenului curge de la împlinirea perioadei rezonabile de timp în care obligaţia de a face ar fi trebuit îndeplinită şi care, după cum s-a arătat anterior, se determină de către instanţă.

Întrucât, după cum s-a arătat anterior, art. 2162 alin. (2) reprezintă o ipoteză particulară a art. 1415 alin. (1) C. civ., şi în această situaţie termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani pentru sesizarea instanţei în vederea stabilirii termenului de restituire începe să curgă abia la expirarea unei durate de timp rezonabile de la acordul de voinţă al părţilor asupra scadenţei, perioadă scursă fără ca termenul să fi fost stabilit chiar de către părţi sau, după caz, doar de una dintre părţi.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că prin decizia recurată s-a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2163 C. civ., astfel încât se impune admiterea motivului de recurs pe acest aspect, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pe temeiul 497 C. proc. civ.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va cerceta cu prioritate motivele apelului principal vizând art. 2162 alin. (2) C. civ., dat fiind că, potrivit celor ce preced, data de la care începe să curgă prescripţia dreptului material la acţiune ("durata rezonabilă de timp") în ipoteza din art. 2162 alin. (2) depinde de stabilirea momentului eventualului acord de voinţă al părţilor asupra scadenţei, motive de apel ce nu au fost examinate în mod efectiv, în condiţiile în care instanţa de apel, în aplicarea art. 2163 C. civ., a apreciat ca lipsită de relevanţă împrejurarea incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 2162 alin. (2) C. civ.

Cât priveşte susţinerile din motivarea recursului referitoare la întreruperea prescripţiei în temeiul art. 2537 pct. 1 C. civ., Înalta Curte constată că, în parte, sunt lipsite de finalitate, în timp ce o parte dintre ele sunt inadmisibile, fiind formulate pentru prima dată în această fază procesuală.

Astfel, recurenta se referă la interogatoriul administrat în cursul judecăţii în primă instanţă, prin care pârâtul a arătat că ar fi făcut plăţi din împrumutul de 300.000 RON acordat de către reclamantă, susţinând că atare manifestare de voinţă a pârâtului are valoarea unui act de recunoaştere a dreptului dedus judecăţii.

Or, în măsura în care se pretinde că întreruperea prescripţiei a operat prin răspunsul pârâtului la interogatoriu, în aplicarea art. 2537 pct. 1 teza a doua C. civ. ("recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie"), şi nu chiar prin plăţile pretins efectuate de pârât din sumele de bani împrumutate, pe temeiul art. 2537 pct. 1 prima teză C. civ. ("act voluntar de executare"), o asemenea manifestare de voinţă a pârâtului este lipsită de relevanţă pentru chestiunea prescripţiei.

Ceea ce interesează în cauză este intervenirea prescripţiei dreptului material la acţiune până la data formulării cererii de chemare în judecată, fiind relevante, aşadar, doar eventualele acte de recunoaştere anterioare acestui moment, motiv pentru care nu se impune cercetarea susţinerilor recurentei privind neexercitarea rolului activ al instanţei de apel, în sensul repunerii pe rol a cauzei pentru lămurirea chestiunii întreruperii prescripţiei din perspectiva invocată.

Cât priveşte susţinerile referitoare la valenţele juridice ale mărturisirii primirii unor sume de bani cu titlu de împrumut de la reclamantă, făcute de pârât în cadrul interogatoriului, Înalta Curte constată că au fost formulate în recurs pentru prima dată în cursul procesului, în condiţiile în care reclamanta s-a raportat la răspunsurile date de pârât în faţa primei instanţe doar prin prisma plăţilor efectuate din împrumut -prin decizia recurată considerându-se că această chestiune a fost tardiv invocată -, nu şi a primirii de la reclamantă a sumelor de bani cu titlu de împrumut.

Aceeaşi constatare se impune şi în privinţa susţinerilor recurentei vizând incidenţa dispoziţiilor art. 2507 C. civ. ce reglementează renunţarea la prescripţia împlinită.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Pe acest temei, motivele invocate omisso medio, pentru prima dată în recurs, arătate anterior, sunt inadmisibile şi urmează a fi înlăturate ca atare.

2. Cât priveşte susţinerile recurentei în privinţa legalităţii soluţiei instanţei de apel de respingere a cererii având ca obiect restituirea împrumutului de 10.000 euro, pentru lipsa calităţii procesuale active, Înalta Curte constată că nu constituie veritabile critici de nelegalitate, în condiţiile în care recurenta tinde prin aceste susţineri la reaprecierea probelor administrate şi la stabilirea unei alte situaţii de fapt.

Astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, absenţa identităţii dintre persoana reclamantei şi persoana care a împrumutat pârâtului suma de 10.000 euro, ce fusese anterior împrumutată de către o persoană juridică de la o societate de microfinanţare IFN.

Întrucât această constatare a fost formulată pe baza probatoriului administrat, cenzurarea sa în recurs ar presupune reevaluarea dovezilor de la dosar, pentru a decela, dintre acestea, eventualele probe din care ar rezulta acordarea acestui împrumut chiar de către reclamantă.

Or, reaprecierea situaţiei de fapt pe baza probelor administrate reprezintă o chestiune de temeinicie, şi nu de legalitate a deciziei de apel, ce este incompatibilă cu atribuţiile instanţei de control judiciar, circumscrise exclusiv verificării legalităţii deciziei recurate, în raport de motivele enumerate limitativ în art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Raportarea prin motivele de recurs la prevederile art. 36 C. proc. civ., ca fiind norma încălcată prin hotărârea instanţei de apel, este, în aceste condiţii, una formală, cât timp se tinde, în realitate, la reaprecierea probelor administrate, neputând constitui ipso facto un motiv de casare a deciziei recurate.

În consecinţă, vor fi înlăturate susţinerile recurentei pe acest aspect.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul, exclusiv în considerarea primului motiv de recurs, astfel cum s-a arătat în prezenta decizie, iar pe temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Decizia de apel va fi casată şi în ceea ce priveşte dispoziţia de admitere a apelului incident declarat de către pârâtul B., întrucât acesta cuprinde o critică regăsită şi în apelul principal, iar rejudecarea apelului reclamantei, ca urmare a admiterii recursului, antrenează şi rejudecarea respectivei critici, ce nu poate fi, însă, efectuată distinct, dat fiind caracterul unitar al căii de atac a apelului.

Prin urmare, rejudecarea urmează a avea loc atât cu privire la apelul principal declarat de către reclamanta A., dar şi cu privire la apelul incident, chiar dacă prin prezenta decizie au fost înlăturate susţinerile recurentei vizând admiterea apelului incident, urmând ca instanţa de apel să dea eficienţă autorităţii de lucru judecat a chestiunilor tranşate definitiv în cursul procesului.

Totodată, casarea deciziei este una parţială, în limitele învestirii instanţei de recurs, fiind menţinute dispoziţiile din decizia recurată referitoare la respingerea excepţiilor având ca obiect inadmisibilitatea apelului incident şi lipsa de interes în declararea apelului incident, prevederile art. 496 alin. (2) C. proc. civ. fiind aplicabile şi în cazul recursului soluţionat de Înalta Curte, în absenţa vreunei derogări în cuprinsul art. 497 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 192/A din data de 30 iunie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza la aceeaşi curte de apel pentru rejudecarea apelurilor.

Menţine dispoziţiile din decizia recurată referitoare la respingerea excepţiilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2021.