Procedural standing of tortfeasor and employer in auto insurance dispute affirmed; appeals dismissed despite insurer insolvency

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. x din data de 20 aprilie 2018, reclamanţii A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâţii F., G..R.L, Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România - Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, au solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 500.000 euro cu titlul de prejudiciu moral şi a sumei de 2.500 euro cu titlul de prejudiciu material, precum şi obligarea pârâţilor la plata către reclamantul D. a unei rente de 1.000 euro/lună, calculată de la 01 august 2016, până la împlinirea vârstei majoratului sau a vârstei de 26 de ani, în cazul continuării studiilor.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1989 din 31 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor F., G.,R.L şi Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România - Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii invocate prin întâmpinare; a respins cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii F., G..R.L. şi Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România - Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă şi a obligat reclamanţii, în solidar, la plata către pârâta G..R.L a sumei de 500 RON reprezentând onorariu avocat.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1060 din 25 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de pârâta G..R.L, împotriva sentinţei civile nr. 1989 din 31 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă; a admis apelul declarat de reclamanţii A., B., E., D. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 1989 din 31 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă; a anulat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor F. şi S.C. G..R.L. şi a trimis cauza, spre rejudecare, în contradictoriu cu aceştia; a înlăturat obligaţia reclamanţilor de plată a cheltuielilor de judecată faţă de pârâta G.,R.L şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs pârâţii G..R.L. şi F..

4.1. Recurenta-pârâtă G..R.L. a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea pricinii pentru rejudecarea apelului.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6, recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

Referitor la calitatea procesuală pasivă a acesteia, s-a reţinut greşit incidenţa exclusiv a dispoziţiilor art. 1373 alin. (1) şi (2) din C. civ. privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, în condiţiile în care era încheiată poliţa de asigurare de răspundere civilă auto, astfel că se impunea ca reclamanţii să se îndrepte pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, conform art. 49 şi art. 54 din Legea nr. 136/1995.

În mod nelegal, în cadrul analizei calităţii procesuale pasive a societăţii pârâte instanţa de apel nu a coroborat aspectele privind procedura specială reglementată de Legea nr. 213/2015 cu normele speciale cuprinse în Legea nr. 136/1995.

Pe de altă parte, din interpretarea prevederilor legale speciale, în vigoare la data de 01 august 2016, recurenta nu justifică legitimare procesuală pasivă, întrucât asigurătorul este cel care acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, fiind astfel acoperită răspunderea civilă a persoanelor asigurate.

De asemenea, faţă de dispoziţiile art. 43 şi art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi de prevederile art. 26 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, nici antrenarea răspunderii civile delictuale solidare a asigurătorului şi asiguratului nu poate fi reţinută, aspect cu privire la care instanţa de apel nu s-a pronunţat.

În continuare, cu referire la solicitarea de obligare a sa la plata despăgubirilor, în solidar cu pârâtul Fondul de garantare a asiguraţilor, recurenta a susţinut că acesta din urmă este cel care preia, prin efectul legii, obligaţia de dezdăunare, conform art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Totodată, cadrul procesual configurat contravine prevederilor legale, deoarece nu poate fi angajată răspunderea asiguratului, legea specială instituind o anumită ordine, imperativă, a persoanelor ţinute a fi răspunzătoare faţă de terţii prejudiciaţi, chestiune omisă din analiză de către instanţa de apel. Din această perspectivă, se impunea analizarea prioritară a răspunderii Fondului, în calitate de continuator al asigurătorului, şi doar în subsidiar, răspunderea pârâtei recurente, în calitate de comitent.

Cu privire la răspunderea delictuală obiectivă reglementată de art. 1373 din C. civ., a susţinut recurenta inaplicabilitatea în cauză, aspect cu privire la care instanţa de apel nu s-a pronunţat.

A mai arătat recurenta că lipsa calităţii sale procesuale pasive este justificată de prevederile art. 54 teza finală din Legea nr. 136/1995, deoarece în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, asiguratul are calitatea de intervenient forţat în procesul demarat de persoana prejudiciată. Ca atare, în mod eronat au procedat reclamanţii la introducerea în cauză a recurentei pentru a fi obligată, în solidar cu ceilalţi copârâţi, la plata despăgubirilor.

Motivarea sumară a hotărârii recurate, precum şi omisiunea de a se pronunţa asupra apărărilor de fond formulate de recurenta pârâtă au drept consecinţă nesocotirea dispoziţiilor imperative ale art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. şi a art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul părţii la un proces echitabil.

Sub un alt aspect criticat, recurenta a arătat că apelul incident declarat cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată a fost respins cu o motivare contradictorie, câtă vreme, independent de soluţia dată apelului principal, în limitele caracterului devolutiv al apelului incident, se impunea, în respectarea principiului disponibilităţii, a dreptului la apărare şi a rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, precum şi a celor care rezultă din dispoziţiile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., ca instanţa să se pronunţe cu privire atât la apărările formulate în apelul principal, cât şi la criticile din apelul incident.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8, recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

Instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 36 teza 1 din C. proc. civ., reţinând existenţa unei identităţi între recurenta-pârâtă şi persoana obligată prin raportul juridic născut între părţile litigante, în condiţiile în care nu a analizat temeinic starea de fapt şi a eludat normele speciale în materie, aplicabile prioritar celor de drept comun.

Astfel, existenţa poliţei de asigurare de răspundere civilă auto RCA atrage incidenţa dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi art. 1 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014, recurenta nejustificând calitate procesuală pasivă.

Pe de altă parte, despăgubirile se stabilesc şi se achită de către asigurător, conform art. 43 şi 49 din Legea nr. 136/1995, iar în cazul stabilirii despăgubirii pe cale judiciară, drepturile persoanelor păgubite se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia.

Conform art. 26 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat.

Ca atare, în opinia recurentei, nu poate fi antrenată răspunderea asiguratului sub forma obligării la plata directă a despăgubirilor solicitate de către persoanele îndreptăţite.

În continuare, recurenta a arătat că nu au fost analizate şi interpretate efectele contractului de asigurare. Pentru a reţine identitatea dintre pârâtă şi persoana obligată prin raportul juridic dedus judecăţii, instanţa de apel a făcut trimitere la conţinutul cererii introductive de instanţă, iar nu la criticile formulate de reclamanţi în apel, nesocotind astfel caracterul devolutiv al căii de atac, raportat la chestiunile juridice supuse controlului judiciar.

Prin menţinerea soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei inadmisibilităţii cererii introductive în contradictoriu cu pârâtul Fondul de garantare a asiguraţilor şi de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei G..R.L, au fost nesocotite dispoziţiile art. 478 alin. (1) din C. proc. civ., din perspectiva modificării cadrului procesual dedus judecăţii, în contextul în care apelul reclamanţilor a avut ca obiect ipoteza antrenării răspunderii solidare a societăţii pârâte în calitate de comitent, cu celelalte entităţi chemate în judecată.

Obligaţia de a achita contravaloarea despăgubirilor revine, în principal, pârâtului Fondul de garantare a asiguraţilor, în temeiul contractului de asigurare.

A mai susţinut recurenta că în mod greşit s-a reţinut incidenţa prevederilor art. 1373 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.. Astfel, nu a fost valorificat raportul dintre legea specială care reglementează un regim de răspundere distinct pentru o categorie aparte de fapte cauzatoare de prejudicii, anume accidentele rutiere, sub aspectul ordinii imperative a antrenării răspunderii diferitelor persoane ţinute direct ori indirect la plata despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite, şi dreptul comun în materie de răspundere civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului său.

Sub acest aspect, în mod nelegal s-a reţinut că procedura specială necontencioasă, obligatorie, reglementată de Legea nr. 213/2015 este aplicabilă exclusiv în raporturile dintre reclamanţi şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel că împotriva pârâtei, în calitate de comitent al persoanei care a săvârşit fapta ilicită, persoana prejudiciată are deschisă acţiunea în răspundere civilă delictuală în condiţiile dreptului comun.

S-a deschis astfel, în mod nelegal în opinia recurentei, posibilitatea obţinerii de către reclamanţi a unei eventuale duble despăgubiri, pe de o parte pe cale judiciară, în ipoteza admiterii cererii introductive, iar pe de altă parte, pe cale extrajudiciară, de la Fondul de garantare a asiguraţilor, în cadrul procedurii speciale.

A mai susţinut recurenta că în mod nelegal instanţa de apel nu a valorificat prevederile art. 54 teza finală din Legea nr. 136/1995, conform cărora, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, asiguratul are calitatea de intervenient forţat în procesul demarat de persoana prejudiciată, omiţând a observa că recurenta a fost introdusă în cauză în calitate de veritabil pârât, pentru a fi obligat, în solidar cu ceilalţi pârâţi, la plata de despăgubiri.

Referitor la soluţia de respingere a apelului incident, recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. Pe de altă parte, în mod nelegal s-a reţinut caracterul nefondat al apelului incident care a vizat modalitatea de acordare de către prima instanţă a cheltuielilor de judecată, prin raportare la soluţia pronunţată cu privire la apelul principal, câtă vreme, independent de soluţia dată apelului principal, se impunea ca instanţa să se pronunţe asupra motivelor de apel invocate, în cadrul analizării apelului incident.

4.2. Recurentul-pârât F. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea pricinii pentru rejudecarea apelului.

Recurentul-pârât a criticat decizia atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

Cu aplicarea greşită a principiului specialia generalibus derogant, instanţa de apel a apreciat că acţiunea reclamanţilor, întemeiată pe dreptul comun, poate angaja răspunderea civilă delictuală a acestuia, în condiţiile în care nu a fost urmată procedura specială.

Angajarea răspunderii civile delictuale a recurentului-pârât ar fi fost posibilă doar în baza principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, ipoteză care nu este incidenţă în speţă, întrucât reclamanţii ar fi trebuit să se adreseze Fondului de garantare a asiguraţilor pentru deschiderea unui dosar de daună, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/2015, urmând a formula o acţiune directă împotriva pârâtului doar în ipoteza în care prejudiciul nu ar fi fost recuperat integral.

În speţă, recurentul nu a încheiat un acord expres cu privire la încadrarea juridică, în sensul art. 22 C. proc. civ., întrucât este aplicabilă procedura reglementată de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Legii nr. 503/2004, iar nu cea de drept comun.

În opinia recurentului, aşa cum în mod corect a statuat şi instanţa de fond, sunt aplicabile dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora despăgubirea se stabileşte şi se acordă conform art. 43 şi art. 49 din acelaşi act normativ, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.

Or, a arătat recurentul, la data producerii accidentului de circulaţie, pentru autoturismul condus de acesta exista încheiată, în mod valabil, poliţa RCA seria x/17/G17/HR nr. x, emisă la data de 28 iunie 2016, cu valabilitate de la data de 29 iunie 2016-28 decembrie 2016, emisă de H. S.A..

Prin Decizia Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 1498/2016 s-a dispus închiderea procedurii de redresare financiară prin administrare specială, revocarea administratorului special, stabilirea stării de insolvenţă, declanşarea procedurii de faliment şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a H.. Prin sentinţa nr. 132 din 16 februarie 2017, Tribunalul Sibiu a dispus declanşarea procedurii falimentului H. S.A., desemnându-se un lichidator judiciar, dizolvarea societăţii debitoare şi ridicarea dreptului de administrare al administratorilor debitoarei.

În temeiul art. 266 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 şi art. 20, art. 21 şi art. 22 din Secţiunea a III-a a Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară şi falimentul societăţilor de asigurare, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule se exercită împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor, şi nu împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, Fondul având o obligaţie imperativă legală să plătească creanţa în locul societăţii de asigurare aflată în faliment, în cadrul unei proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun, reglementată de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Legii nr. 503/2004.

Potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunţată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014, Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, societatea de asigurare are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin fapta ilicită, în limitele stabilite în contractul de asigurare, iar Fondul are obligaţia legală de a plăti în locul societăţii de asigurări, astfel că nu există identitate între persoana răspunzătoare de producerea accidentului şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

În continuare, recurentul a susţinut că în mod greşit s-a reţinut că procedura necontencioasă prevăzută de Legea nr. 213/2015 reglementează obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări de către persoana care pretinde un drept de creanţă exclusiv împotriva asigurătorului aflat în procedura falimentului, astfel încât, împotriva persoanei care a săvârşit fapta ilicită, victima are deschisă acţiunea în răspundere civilă delictuală în condiţiile dreptului comun, în contextul în care o asemenea acţiune era admisibilă doar în ipoteza în care ar fi fost urmată procedura specială şi exclusiv în ipoteza în care prejudiciul nu era reparat în totalitate.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Biroul asigurătorilor de autovehicule din România a depus întâmpinare la ambele recursuri, prin care a arătat că, raportat la prevederile Legii nr. 136/1995, ale Legii nr. 32/2000, ale Ordinului nr. 1/2008 al Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor privind Fondul de protecţie a victimelor străzii şi ale Normei nr. 23/2014 emisă de Preşedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară, în forma vigoare la data producerii accidentului auto, acesta nu are calitate procesuală pasivă.

Intimatul-pârât Fondul de garantare a asigurărilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondate a ambelor recursuri.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, intimatul a arătat că, în cazul falimentului unei societăţi de asigurare, alternativa de a obţine despăgubiri, oferită de lege creditorilor de asigurări, o reprezintă, pe de o parte, formularea unei cereri de plată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, iar pe de altă parte, formularea unei cereri de înscriere la masa credală, în temeiul Legii nr. 85/2014 şi art. 17 din Legea nr. 213/2015, nicidecum o acţiune în pretenţii formulată pe calea dreptului comun împotriva Fondului.

Prin urmare, legea specială prevede că Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut de lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, prevăzând, pe de o parte, o procedură administrativă şi specială, obligatoriu de urmat pentru creditorii de asigurări (conform art. 14), iar, pe de altă parte, posibilitatea pentru creditor de a urma separat procedura prevăzută de Legea 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare (conform art. 17).

Obligaţiile Fondului nu au ca izvor contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul în faliment, ci intrarea în faliment a acestuia, astfel că doar la momentul deschiderii procedurii falimentului se nasc dreptul asiguratului şi, corelativ, obligaţia Fondului la plata despăgubirilor, însă acest drept este condiţionat de parcurgerea unei proceduri clar stabilită prin lege, care debutează cu formularea unei cereri de plată în condiţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, cu respectarea procedurii şi termenelor legale corelative.

Intimata-pârâtă G..R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului pârâtului F..

Intimatul-pârât F. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului pârâtei G. S.R.L.

Intimata-pârâtă G..R.L. a depus răspuns la întâmpinarea intimatului Biroul asigurătorilor de autovehicule din România, prin care a arătat că acesta din urmă nu justifică, într-adevăr, calitate procesuală pasivă, precum şi la întâmpinarea formulată de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

6. Procedura de filtru

Prin încheierea din 26 mai 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis în principiu recursurile declarate de pârâţii G..R.L. şi F. şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 29 septembrie 2021, pentru analiza pe fond a acestora.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele expuse în continuare.

Recursul pârâtei G..R.L. este încadrabil în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.. Prin criticile concrete de nelegalitate, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, nemotivarea hotărârii întrucât instanţa de apel nu a examinat argumentele legale care justifică lipsa calităţii sale procesuale pasive, precum şi motivarea contradictorie a soluţiei de respingere a apelului incident care a vizat cuantumul cheltuielilor de judecată acordate la fond.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a susţinut reţinerea greşită a calităţii sale procesuale pasive, rezultată din aplicarea nelegală a dispoziţiilor de drept comun ale art. 1373 din C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită a prepusului său, care au un caracter subsidiar în raport cu regimul special şi derogatoriu al răspunderii civile instituite de Legea nr. 136/1995 şi Legea nr. 213/2015, în baza raportului juridic stabilit între reclamanţii creditori de asigurare şi Fondul de garantare a asiguraţilor căruia îi revin obligaţiile asigurătorului în faliment, de plată a despăgubirilor.

Recursul pârâtului F. este încadrabil în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.. Prin criticile concrete de nelegalitate, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, reţinerea greşită a calităţii sale procesuale pasive, rezultată din nesocotirea principiului de drept specialia generalibus derogant, întrucât răspunderea delictuală pentru fapta proprie reglementată prin dispoziţiile de drept comun ale art. 1357 din C. civ. era admisibilă numai în situaţia în care ar fi fost urmată procedura specială şi derogatorie reglementată de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Legii nr. 503/2004 şi care să nu fi fost finalizată cu reparaţia integrală a prejudiciului.

Preliminar, Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar declanşat de reclamanţi, astfel cum a fost fixat cadrul procesual prin elementele cererii introductive şi examinat de către instanţele de fond, urmăreşte, în cadrul acţiunii în răspundere civilă delictuală, de drept comun, obligarea în solidar a pârâţilor F., G..R.L., Fondul de garantare a asiguraţilor şi Biroul asigurătorilor de autovehicule din România la plata unor despăgubiri materiale şi morale şi a unei prestaţii băneşti periodice, pentru repararea prejudiciului cauzat prin decesul mamei reclamanţilor, victimă a accidentului de circulaţie produs la data de 1 august 2016.

Din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu referire la pârâţii-recurenţi, instanţele de fond au fost învestite cu, pe de o parte, răspunderea civilă delictuală subiectivă reglementată de art. 1357 din C. civ., pentru fapta ilicită proprie a pârâtului F., autor al accidentului de circulaţie şi angajat al societăţii pârâte, şi, pe de altă parte, răspunderea civilă delictuală obiectivă reglementată de art. 1373 din acelaşi cod, a comitentului G..R.L. pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită a prepusului, societatea pârâtă având încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă cu asigurătorul în faliment H. S.A..

Acţiunea în răspundere civilă delictuală a fost respinsă prin sentinţa primei instanţe, ca fiind inadmisibilă cererea formulată împotriva pârâtului Fondul de garantare a asiguraţilor şi ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă cererea formulată în contradictoriu cu ceilalţi trei pârâţi, fiind obligaţi reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată către pârâta G..R.L..

Soluţia primei instanţe a fost reformată, parţial, în calea de atac a apelului, instanţa de prim control judiciar respingând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor F. şi G..R.L. şi înlăturând obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, cauza fiind trimisă spre rejudecare în aceste limite.

Luând în examinare criticile de nelegalitate aduse soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a celor doi pârâţi (autorul accidentului şi angajatorul acestuia ce are calitatea de asigurat în contractul încheiat cu asigurătorul în faliment), critici care sunt comune ambelor recursuri exercitate, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora.

Este de observat, dintru început, faptul că, nefiind atacată cu recurs, soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii formulate împotriva pârâtului Fondul de garantare a asiguraţilor a dobândit autoritate de lucru judecat.

Însă, întrucât construcţia argumentativă propusă prin cererile de recurs porneşte de la ideea unei pretinse necorelări a întregii reglementări speciale şi derogatorii incidente în cauză - mai exact necorelarea chestiunilor corect dezlegate în privinţa raportului juridic stabilit cu Fondul, cu celelalte dispoziţii speciale cuprinse în Legile nr. 136/1995, nr. 213/2015 şi nr. 503/2004, aplicabile prioritar celor consacrate de dreptul comun al răspunderii delictuale - cadru normativ care ar infirma, în opinia recurenţilor, legitimarea procesuală pasivă a acestora, apare utilă o sumară expunere a argumentelor juridice care au fundamentat tranşarea (definitivă) a inadmisibilităţii acţiunii de drept comun, pe temei delictual, îndreptate împotriva Fondului de garantare a asiguraţilor.

Astfel, într-o jurisprudenţă consolidată a instanţei supreme, redată de altfel în considerentele deciziei recurate, s-a reţinut că Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor a instituit parcurgerea unei proceduri administrative care are caracter obligatoriu.

Aceasta întrucât, sintagma "poate formula", din cuprinsul art. 14 alin. (1), nu exprimă dreptul de opţiune între cele două proceduri - cea administrativă şi cea directă, în faţa instanţei de judecată -, ci vocaţia persoanei interesate, titulară a unui drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, urmând ca, în ipoteza în care cererea de despăgubire/plată este refuzată, să se poată adresa instanţei de judecată (Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal), în virtutea competenţei speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Concluzia decurge din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment şi nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare civilă auto.

Astfel, Fondul de garantare a asiguraţilor nu are calitatea de asigurător, nu preia funcţiile şi nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile acestuia, iar între Fond şi persoana vinovată de producerea accidentului rutier nu există niciun raport juridic şi nicio obligaţie solidară. Însă, chiar dacă Fondul nu se subrogă asigurătorului în ce priveşte plata despăgubirilor, aceasta se face cu observarea aceloraşi condiţii rezultate din contractele de asigurare.

Împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia europeană, întrucât cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă în procedura administrativă să fie supusă controlului de către instanţa de judecată. Drept urmare, actul normativ asigură o jurisdicţie deplină şi efectivă, în fapt şi drept, a legalităţii deciziei emise de Fond şi, implicit, a pretenţiilor creditorilor de asigurări.

În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, prin decizia nr. 80/2017, în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Prezentate fiind aceste consideraţii cu valoare generală referitoare la scopul şi efectele cadrului normativ special reglementat de Legea nr. 213/2015, Înalta Curte constată că soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor recurenţi este rezultatul interpretării şi aplicării corecte a dispoziţiilor legale incidente, criticile din cererile de recurs fiind nefondate.

Astfel, este cunoscut că, în cadrul condiţiilor generale de exercitare a acţiunii civile, calitatea procesuală pasivă semnifică identitatea între persoana chemată în judecată şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, fiind vorba, în mod evident, despre o identitate raportată la afirmarea respectivului raport juridic, iar nu la existenţa însăşi a acestuia.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 36 din C. proc. civ., potrivit cu care "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Aşadar, calitatea procesuală transpune în plan procesual subiectele raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii.

Înalta Curte are în vedere că, potrivit cadrului procesual configurat prin elementele cererii introductive, a fost dedus judecăţii instanţei de fond un raport juridic obligaţional, pe temeiul delictual de drept comun, reglementat de C. civ.

Calitatea pârâtului F., de subiect pasiv în raportul obligaţional dedus judecăţii, este fundamentată pe ipoteza legală reglementată de art. 1357 şi urm. din C. civ. care consacră răspunderea pentru prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită proprie. Calitatea, necontestată, de autor al accidentului de circulaţie (ce constituie, deopotrivă, riscul asigurat şi fapta ilicită prejudiciabilă) justifică în plan procesual, cu forţa evidenţei, legitimarea procesuală pasivă.

În acest sens este de observat faptul că prin sentinţa penală nr. 170/24.10.2017 pronunţată de Judecătoria Carei în dosarul nr. x/2017, a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi lăsată nesoluţionată acţiunea civilă, în temeiul art. 486 alin. (2) din C. proc. pen.

În egală măsură, în raportul juridic de drept substanţial, calitatea atribuită pârâtei G..R.L., de subiect pasiv, este bazată pe ipoteza legală reglementată de art. 1373 din C. civ. care consacră răspunderea comitenţilor pentru prejudiciul cauzat prin faptele ilicite delictuale ale prepuşilor. Ca atare, în calitatea necontestată de angajator al autorului accidentului produs cu autoturismul de serviciu şi de asigurat în contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul în faliment, pârâta G..R.L. are, neîndoielnic, calitate procesuală pasivă.

Aşadar, legitimarea procesuală pasivă a celor doi pârâţi recurenţi este tocmai transpunerea în plan procesual a calităţii de debitori, pe ipoteze de răspundere delictuală distincte, în raportul juridic obligaţional astfel cum a fost afirmat prin cererea introductivă şi dedus judecăţii. Altfel spus, în calitatea afirmată, de victime injust prejudiciate şi de creditori ai obligaţiei de reparare a prejudiciului, reclamanţii au ales să acţioneze în judecată pe ambii pârâţi, urmărind obligarea acestora, în solidar, la repararea prejudiciului pretins.

Drept urmare, în deplin respect al principiului disponibilităţii procesului civil, consacrat de art. 9 din C. proc. civ., instanţa de apel a examinat şi reţinut calitatea procesuală pasivă a recurenţilor, limitându-se la a stabili identitatea dintre pârâţi şi subiecţii pasivi din raportul juridic obligaţional astfel cum a fost acesta afirmat de reclamanţi şi dedus judecăţii, câtă vreme existenţa/inexistenţa pretinselor obligaţii de reparare a prejudiciului, care intră în conţinutul raportului obligaţional, constituie o chestiune de fond.

În realitate, criticile recurenţilor, circumscrise reţinerii pretins nelegale a calităţii lor procesuale pasive, sunt axate pe omisiunea instanţei de apel de a examina chestiunile de fond care privesc însăşi existenţa/inexistenţa dreptului reclamanţilor şi a obligaţiei corelative a pârâţilor, la repararea prejudiciului pe calea acţiunii în răspundere delictuală reglementată de C. civ. care constituie, într-adevăr, dreptul comun pentru întreaga instituţie a răspunderii civile.

Este vorba, în acest sens, despre apărările de fond formulate în etapa apelului, reiterate prin criticile din recurs, prin care s-au invocat aspecte precum: greşita neaplicare a principiului de drept specialia generalibus derogant în raportul de tipul lege generală - lege specială dintre normele de drept comun în materia răspunderii delictuale şi normele speciale şi derogatorii ale Legii nr. 213/2015 care consacră procedura prealabilă obligatorie destinată obţinerii de despăgubiri din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor şi protejării astfel a creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător; eludarea ordinii de prioritate, reglementată prin normele speciale şi imperative ale Legii nr. 213/2015, a persoanelor ţinute răspunzătoare faţă de terţii prejudiciaţi; ignorarea caracterului exclusiv al procedurii instituite de legea specială în cazul falimentului asigurătorului; încălcarea caracterului subsidiar al răspunderii delictuale de drept comun; inexistenţa solidarităţii pasive; dubla despăgubire; aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 care permit introducerea în proces a asiguratului în calitate de intervenient forţat, iar nu de veritabil pârât; limitarea admisibilităţii acţiunii în despăgubire pe temei delictual exclusiv la ipoteza în care procedura specială urmată potrivit Legii nr. 213/2015 şi a Legii nr. 503/2004 nu a fost finalizată cu reparaţia integrală a prejudiciului.

Or, aspectele litigioase precum cele subsumate criticilor recurenţilor constituie veritabile chestiuni de fond şi, în consecinţă, potrivit art. 36 teza a doua din C. proc. civ., excedează limitelor de verificare rezervate excepţiei procesuale avute în analiză de către instanţa de apel, astfel că motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 din acelaşi cod sunt vădit nefondate.

Pe cale de consecinţă, nu pot fi primite nici criticile recurentei G..R.L. vizând nemotivarea hotărârii, întemeiate pe art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat în cele ce preced, instanţa de apel a limitat aria aspectelor verificate, la cele specifice excepţiei procesuale analizate şi a expus în cadrul unui raţionament juridic, sumar într-adevăr, însă corect, logic şi convingător, argumentele reţinute şi răspunsurile concrete la motivele de apel şi la apărările circumscrise modului de soluţionare a excepţiei procesuale, ceea ce a permis instanţei de recurs să realizeze controlul de legalitate cu care a fost învestită.

Nefondate, de asemenea, sunt şi criticile recurentei G..R.L. cu privire la soluţia dată apelului incident, întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Aceasta întrucât, calea de atac în discuţie a vizat cuantumul cheltuielilor de judecată acordate pârâtei, parte câştigătoare, la judecata în primă instanţă. Însă, soluţia dată apelului principal exercitat de reclamanţi, de anulare în parte a sentinţei şi trimitere spre rejudecare a cererii formulate în contradictoriu cu cei doi pârâţi recurenţi, a determinat, pe cale de consecinţă, înlăturarea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată şi, în mod necesar, respingerea apelului incident care supunea analizei doar critici referitoare la cuantumul lor, câtă vreme litigiul nu era încă tranşat, nefiind încă determinată nici partea care a pierdut, nici cea care a câştigat procesul.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâţii G..R.L. şi F. împotriva deciziei nr. 1060 A/2019 din data de 25 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2021.