Tort claim for delay in nationalized property compensation rejected; compliance with statutory deadlines found to preclude delictual liability.

Şedinţa publică din data de 03 februarie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 27.03.2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 150 000 euro, reprezentând despăgubiri pentru tergiversarea soluţionării dosarului nr. x C. civ., cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 3000/20.12.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 546 din 05.04.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze de minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 3000 din 20.12.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs reclamanta reclamanţii A., B. şi C..

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii au precizat următoarele aspecte:

- deşi au dovedit îndeplinirea condiţiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuală, anume: fapta ilicită a pârâtei de a tergiversa analizarea dosarului lor şi de a face evaluarea, nerespectând legea, prejudiciul moral suferit, legătura de cauzalitate, dar şi vinovăţia pârâtei în îndeplinirea atribuţiilor stabilite în sarcina acesteia, prima instanţă în mod greşit a respins cererea introductivă, apreciind contrariul, soluţia fiind confirmată de curtea de apel;

- prima instanţă, deşi a constatat că reclamanţii au formulat o serie însemnată de solicitări (în cei 6 ani de zile de tergiversări) pentru urgentarea soluţionării dosarului administrativ, în mod greşit, a apreciat că nu poate fi reţinută culpa pârâtei în inacţiunea sa, faptul că reclamanţii nu au explicat în mod concret în ce a constat şi în ce mod le-a fost afectată existenta şi nici disconfortul psihic;

- instanţa, în mod eronat apreciază că prejudiciul moral cauzat (suferinţele psihice) are numai caracter ipotetic, ca nu au probat raportul de cauzalitate; susţin că au dovedit cu înscrisuri faptul că, timp de 6 ani de zile, au fost sfidaţi şi umiliţi de pârâtă, căreia i-au cerut, doar, sa-şi facă datoria;

- este contradictoriu cu situaţia de fapt rezultată din probe argumentul întemeiat pe dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 reţinut de instanţa de apel în considerentele deciziei atacate întrucât nu a existat un refuz al pârâtei de soluţionare a dosarului administrativ, ci o tergiversare pentru o perioadă de 6 ani;

- hotărârile instanţelor de fond reflectă o interpretare şi aplicare greşită a prevederilor legale în raport de situaţia de fapt rezultată din probe, iar argumentele care au fundamentat soluţia instanţelor sunt contradictorii;

- în drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.:

5. Apărările în recurs

Intimata Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat de reclamanţii B., C. şi A. are în vedere următoarele:

Demersul judiciar declanşat de reclamanţi, astfel cum a fost fixat cadrul procesual prin elementele cererii introductive şi examinat de către instanţele de fond, urmăreşte, în cadrul acţiunii în răspundere civilă delictuală, obligarea pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin tergiversarea soluţionării dosarului nr. x C. civ. ce conţinea Dispoziţia nr. 6292/2007, emisă de către Primăria municipiului Ploieşti, prin care se propunea acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul Legea nr. 10/2001.

Din perspectiva cauzei juridice a litigiului, instanţele de fond au fost învestite cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta ilicită proprie reglementată de dispoziţiile art. 998-999 C. civ. de la 1864, faţă de momentul pretins al săvârşirii faptei ilicite, care dispun că:

"Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara", respectiv că "Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa."

Textul legal menţionat instituie condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, anume: săvârşirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu ca urmare a săvârşirii faptei ilicite, vinovăţia pârâtei şi legătura de cauzalitate între săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciul produs.

Acţiunea în răspundere civilă delictuală a fost respinsă prin sentinţa primei instanţe, soluţie ce a fost menţinută prin decizia instanţei de apel, care a apreciat că reclamanţii nu au făcută dovada săvârşirii unei fapte ilicite de către pârâtă, neputându-se, în consecinţă, antrena răspunderea civilă delictuală a acesteia.

Prin prezenta cale de atac, reclamanţii susţin, în esenţă, că în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale pentru obligarea pârâtei la repararea prejudiciului în limitele invocate de parte.

Luând în examinare criticile de nelegalitate aduse soluţiei de respingere a acţiunii civile, soluţie menţinută prin decizia curţii de apel, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora.

Fapta ilicită, ca element esenţial al răspunderii civile delictuale, reprezintă orice acţiune sau inacţiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului legitim al unei persoane. Aşadar, nu doar acţiunea, ci şi omisiunea poate constitui fundament al răspunderii civile delictuale, în măsura în care norma juridică obligă o persoană să acţioneze într-un anumit mod, iar aceasta nu se conformează dispoziţiei legale.

În cauză, în mod corect a reţinut curtea de apel împrejurarea că pârâtei nu i se poate imputa depăşirea termenelor instituite prin succesiunea de legi speciale de restituire în contextul în care Dispoziţia de acordare de măsuri reparatorii în echivalent nr. 6292/2007, emisă în favoarea reclamanţilor de către Primăria municipiului Ploieşti, privind imobilul teren de 15.000 mp, a fost înregistrată la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la data de 06.03.2007, constituindu-se dosarul nr. x C. civ., iar titlul de despăgubire nr. 147 a fost emis la data de 14.11.2013.

Aceasta întrucât, deşi dosarul nr. x a fost înregistrat pe rolul Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub imperiul modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005, soluţionarea acestuia a fost guvernată de dispoziţiile Legii nr. 165/2013.

Or, prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 instituie un termen de soluţionare a dosarelor de 60 de luni de la data înregistrării acestora la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar cele ale art. 41 alin. (1) din acelaşi act normativ stipulează că plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014, în timp ce alin. (3) al aceluiaşi articol prevede un termen maxim până la care se efectuează titlul de plată, anume 180 zile de la emitere.

Cum dosarul administrativ nr. x/CC a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în mod just a reţinut instanţa de apel că acesta era supus noii proceduri de acordare a măsurilor compensatorii şi termenelor reglementate de legea specială, titlul de despăgubire nr. 147 fiind emis la 14 noiembrie 2013, astfel că nu se confirmă pretinsa "tergiversare" a soluţionării dosarului de restituire al reclamanţilor.

Înalta Curte notează că Legea nr. 165/2013 a fost adoptată ca urmare a pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, prin care a fost reţinută în sarcina statului român obligaţia implementării unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative, pe o practică judiciară şi administrativă coerente, precum şi obligaţia adoptării unor reguli de procedură clare şi simplificate, care să acorde sistemului de despăgubiri o previzibilitate sporită, în contextul în care instanţa de contencios al drepturilor omului a observat că "din practica naţională reiese că la data evenimentelor, autorităţile competente îşi încălcau în mod repetat, obligaţia ce le revenea, de a răspunde la cererile de restituire sau de despăgubire în termenul legal de 60 de zile", apreciindu-se astfel că această practică reprezenta o problemă sistemică ce a împiedicat funcţionarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001.

Totodată, prin Hotărârea pronunţată în cauza Preda şi alţii împotriva României, din 29 aprilie 2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, având în vedere marja de apreciere a statului român şi garanţiile instituite prin Legea nr. 165/2013, şi anume regulile de procedură clare şi previzibile, însoţite de termene constrângătoare şi de un control judecătoresc efectiv, că legea menţionată oferă, în principiu, un cadru accesibil şi efectiv pentru redresarea criticilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de restituire. În ce priveşte termenele instituite, chiar dacă a constatat că ele pot conduce la finalizarea procesului de restituire peste un număr mare de ani, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "această situaţie excepţională este inerentă, având în vedere complexitatea factuală şi juridică a chestiunii privind restituirea imobilelor naţionalizate".

În egală măsură, în legătură cu aceeaşi pretinsă "tergiversare" a dosarului administrativ care a condus la acordarea efectivă a unei sume inferioare celei la care sperau reclamanţii, deci la o atingere adusă dreptului de proprietate în opinia acestora, în mod judicios, curtea de apel a reţinut că suma de 225.000 RON, la care aceştia au fost îndreptăţiţi, ca măsură reparatorie prin echivalent, a fost stabilită prin decizia civilă nr. 1021/21.09.2005 a Curţii de Apel Ploieşti, iar efectele acestei hotărâri au fost analizate prin decizia civilă nr. 499A/08.07.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, care la rândul său se impune cu putere de lucru judecat.

Faptul că soluţionarea dosarului administrativ nu a avut loc într-un interval de timp mai scurt, dar s-a realizat în marjele şi cu respectarea termenelor stabilite prin Legea nr. 165/2013, fără a se putea imputa pârâtei săvârşirea unei fapte ilicite, nu poate justifica acordarea unor daune morale, astfel cum au pretins reclamanţii.

Nefondată este şi critica ce priveşte argumentele contradictorii expuse de curtea de apel prin hotărârea recurată, constând în divergenţa dintre considerentele redate din Decizia nr. 254 din 24 aprilie 2018 pronunţată de Curtea Constituţională şi starea de fapt rezultată din probe. Reclamanţii pretind că motivarea contradictorie provine din faptul că în cauză a existat o tergiversare de soluţionare a dosarului administrativ pentru o perioadă de 6 ani, iar nu un refuz al pârâtei de a proceda la soluţionarea acestuia.

Contrar susţinerii reclamanţilor, instanţa de apel a inclus, în expunerea raţionamentului care a condus la concluzia că pârâtei nu i se poate imputa vreo faptă ilicită, referiri la considerente din deciziile instanţei de contencios constituţional, pentru a reliefa concordanţa acestei proceduri şi a termenelor stabilite în cuprinsul legii speciale cu normele constituţionale, astfel că nu se verifică ipoteza indicată de reclamanţi, conform căreia hotărârea recurată conţine motive contradictorii.

Cum în cauză nu sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, în acord cu prevederile art. 998-999 C. civ. de la 1864, reţinând netemeinicia criticilor formulate, în baza art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B., C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 546 din 1 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B., C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 546 din 1 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 februarie 2022.