Qualification of a historical land administration right as a superficies right under private property law

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa, a solicitat constatarea dreptului de superficie asupra imobilului din Constanţa, B-dul x nr. 205, format din dreptul de proprietate asupra construcţiilor existente pe teren şi dreptul de folosinţă asupra terenului, în suprafaţă de 19.660 mp, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 5505/15.05.2019, Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanţa şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii, în favoarea Tribunalului Constanţa, având în vedere dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k), art. 125 C. proc. civ. şi valoarea obiectului pricinii.

Prin încheierea nr. 2277/02.10.2019, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale a tribunalului şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1843/26.11.2019 Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 29/CA/04.12.2019, Curtea de Apel a soluţionat conflictul ivit între Secţiile I civilă şi a II-a civilă ale Tribunalului Constanţa, stabilind competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea secţiei I civile.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă la data de 06.01.2010, sub nr. x/2019.

Prin sentinţa civilă nr. 371 din 22.02.2020 pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a respins acţiunea formulată.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 26 C din 18 februarie 2021 pronunţată de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins apelul civil formulat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 371 din 26.02.2020 şi încheierii din data de 22.02.2020, pronunţate de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Municipiul Constanţa - prin primar, Primarul Municipiului Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa, ca nefondat, a obligat apelanta la plata către intimaţi a sumei de 1190 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat ales.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 26 C din 18 februarie 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A. S.R.L.

II.1. Motivele de recurs

Se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare în cauză a actelor normative în vigoare la data emiterii Deciziei nr. 354/03.08.1990 de către Prefectura Judeţului Constanţa, apreciind că prin această decizie a fost constituit "un drept de administrare" asupra terenului în suprafaţa de 19.660 mp situat în Constanţa, B-dul x nr. 205, iar nu un drept de folosinţă pe durata existenţei construcţiilor asupra acestui teren, fiind incident motivul de recurs reglementat de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În condiţiile în care au arătat că dreptul de superficie a cărui recunoaştere se solicită la momentul emiterii Deciziei nr. 384/03.08.1990, în cauză sunt aplicabile prevederile C. civ. din 1864, determinante în acest sens fiind prevederile art. 68 Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a N. C. civ. potrivit cărora "dispoziţiile art. 693-702 din C. civ. nu se aplică drepturilor de superficie constituite înaintea intrării în vigoare a C. civ.." În reglementarea C. civ. 1864 dreptul de superficie nu a fost menţionat în mod expres, dar doctrina juridică şi practica judiciară au clarificat condiţiile de constituire şi exercitare a acestuia, acest drept fiind consfinţit prin hotărâri judecătoreşti, inclusiv în perioada anterioară intrării în vigoare a noului C. civ.

Posibilitatea de a introduce o acţiune confesorie de superficie a fost consacrată doctrinar şi în practica instanţelor de judecată, inclusiv în ceea ce priveşte perioada de aplicare a dispoziţiilor C. civ. din 1864, iar în prezent este reglementată în mod expres prin prevederile art. 696 alin. (1) din noul C. civ., chiar dacă acestea nu sunt incidente în prezenta cauză.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit în pag nr. 17 din decizie, că "acest drept de administrare (specific proprietarii publice sau de stat) este diferit de dreptul de folosinţa pe durata existentei construcţiei (reglementat de Legea nr. 58/1974, de Legea nr. 4/1973 etc.) chiar dacă atributul posesiei implică şi folosinţa acestuia.

Termenul de "administrare" nu trebuia apreciat de către instanţa de apel prin raportare la definiţia acestuia, conform art. 866 din noul C. civ. - Legea nr. 287/2009, în care desemnează "o modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publica", ci în raport de semnificaţia acestui termen de la data emiterii Deciziei nr. 354/03.08.1990.

La data emiterii Deciziei nr. 354/1990 termenul de "administrare" era asimilat celui de "folosinţă" nefăcându-se nicio diferenţă între cele două noţiuni, tocmai în considerarea faptului că imediat după 22.12.1989 nu fuseseră încă delimitate de legiuitor proprietatea publică şi cea privată şi nici bunurile ce făceau parte din domeniul public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale.

În mod greşit, instanţa de apel a conchis în pag nr. 19 a deciziei pronunţate, în sensul ca "prin Decizia nr. 354/03.08.1990 s-a transmis un drept de administrare asupra terenului proprietate de stat în vederea construirii de către o unitate economică de stat a unui obiectiv necesar desfăşurării activităţii acesteia, iar nu un drept de folosinţă pe durata existenţei construcţiei."

Instanţa de apel a statuat ca "dreptul de administrare asupra terenului de 19.660 mp a fost dobândit prin Decizia nr. 354/1990 după verificarea îndeplinirii condiţiilor reglementate de Decretul nr. 409/1955, act normativ menţionat în cuprinsul deciziei respective."

În realitate, acest aşa-zis "drept de administrare" dobândit în conformitate cu dispoziţiile Decretului- lege nr. 409/1995 a reprezentat un adevărat drept de folosinţă asupra terenului de 19.660 mp în favoarea autoarei iniţiale a recurentei, Antrepriza de construcţii-reparaţii "Litoral" devenită B. S.A., drept de folosinţa ajuns, prin transmiteri ulterioare succesive, în patrimoniul societăţii reclamante.

Pornind de la premisa greşită că terenul era proprietate publică, instanţa de apel ajunge la concluzia eronată că dreptul de se a folosi acest teren de către fosta Antrepriza de construcţii-reparaţii "Litoral" a fost constituit în baza legii. Probele administrate în cauză dovedesc că terenul aparţinea proprietăţii private a Municipiul Constanţa şi că dreptul de folosinţă a fost născut ca urmare a acordului expres al acestuia, în favoarea Antreprizei construcţii-montaj "Litoral".

Recurenta mai arată că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale în vigoare în anul 1990, reţinând eronat că terenul de 19.660 mp din Constanţa B-dul x nr. 205. era "proprietate publică de stat", iar nu '"teren proprietate privată a Municipiului Constanţa."

Instanţa de apel a statuat în mod greşit în considerentele deciziei recurate - pag nr. 17- că "atât timp cât la data de 03.08.1991 toate terenurile erau incluse în proprietatea de stat, întrucât nu se făcuse delimitarea nici între proprietatea publică a statului şi cea a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor şi nici între proprietatea publică şi privată a acestora, nu s-a putut considera, aşa cum pretinde apelanta, că terenul de 19.660 mp era proprietate privată a Municipiul Constanţa."

Se susţine că instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că, în ceea ce priveşte terenul de 19.660 mp ce a făcut obiectul Deciziei nr. 354/03.08.1990, acesta nu era afectat unei utilităţi sau nu era destinat satisfacerii unui interes public, nici anterior intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, la data de 20.02.1991, nici după ce a devenit aplicabil acest act normativ, astfel că el nu ar fi putut fi inclus, de principiu, conform legii, în domeniul public al Statului Român sau al Municipiului Constanta.

În mod greşit, instanţa de apel motivează în pag nr. 17 din decizie, că "terenul în suprafaţa de 19.660 mp constituită proprietate de stat, dobândită prin Legea nr. 187/1945. Aceasta reprezenta o proprietate publică ("de stat"), întrucât până la intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991 şi a Constituţiei din 1991, nu se făcea distincţie între domeniul public sau privat al statului sau al unitarilor administrativ-teritoriale." Prin urmare, sintagma "proprietate de stat" menţionata în Decizia nr. 354/03.08.1990 includea terenul proprietate privată a Municipiul Constanta la data de 03.08.1990 şi care, prin decizia respectivă, a fost atribuit în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor către autoarea iniţială a recurentei, B. S.A..

Instanţa de apel retine în mod greşit în pag nr. 20 din decizia pronunţată că "nici chiar legiuitorul prin actele ulterioare Legii nr. 18/1991 sau Constituţiei din 1991 (acte care au introdus noţiunea de proprietate privată a statului şi unităţilor administrativ-teritoriale) nu a stabilit că dreptul de administrare atribuit în conformitate cu legislaţia anterioară intrării în vigoare a acestor legi, se transformă într-un drept de folosinţă prin voinţa deţinătorului acestuia."

Deşi s-a reţinut fără niciun temei că terenul din Constanţa, B-dul x nr. 205, în suprafaţa de 19.660 mp s-ar fi aflat în proprietatea publică a Statului Roman în 1990, nici prima instanţa şi nici instanţa de apel nu a motivat modalitatea în care acest teren a ajuns ulterior să fie în proprietatea privată a Municipiul Constanţa, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse chiar de către pârâţi la dosarul cauzei.

Nu există nicio hotărâre de guvern prin care acest teren ar fi fost trecut din proprietatea publică a Statului în proprietatea privată a Municipiul Constanţa, astfel cum ar fi trebuit să se procedeze conform dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 dacă acest teren s-ar fi aflat iniţial în proprietatea publică a Statului Român.

În opinia recurentei, lipsa unei asemenea hotărâri de guvern coroborată cu situaţia juridică actuală a terenului din Constanţa, B-dul x nr. 205 dovedesc faptul că terenul în cauză s-a aflat dintotdeauna în proprietatea privată a Mun. Constanţa, ceea ce înseamnă că acesta, în calitate de proprietar, şi-a exprimat în mod legal acordul în vederea constituirii dreptului de folosinţă asupra terenului în favoarea autoarei recurentei B. S.A..

Recurenta mai arată că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile Decretului-lege nr. 409/1959 şi ale Legii nr. 5/1990, în contextul în care nu a valorificat în soluţionarea prezentei cauze Acordul proprietarului terenului - Municipiul Constanta - exprimat prin Adresa nr. x/1990 - în vederea transmiterii dreptului de folosinţă asupra terenului în suprafaţa de 19.660 mp din Constanta, B-dul x nr. 205 în favoarea autoarei sale Antrepriza de construcţii-reparaţii "Litoral".

De asemenea, se arată că instanţa de apel a concluzionat fără temei ca "în mod greşit susţine apelanta că Municipiul Constanţa şi-a exprimat acordul pentru constituirea unui drept de superficie cât timp acesta, prin autorul sau, Prefectura judeţului Constanţa a transmis un drept de administrare, diferit de cel de folosinţă."

Or, pentru darea în administrare a acestui teren, prin decizie a prefectului, conform legislaţiei în vigoare la data emiterii deciziei, a existat acordul Municipiul Constanţa, în calitate de proprietar al terenului, acord exprimat în mod expres prin adresa nr. x/1990.

Instanţa de apel a apreciat în mod eronat ca "nu are nicio relevanţă faptul că Decizia nr. 354/03.08.1990 nu a fost revocată sau anulată, cât timp nu se pune problema valabilităţii ei, ci a modului de clarificare a dreptului transmis prin aceasta".

În mod greşit instanţa de apel a concluzionat ca "decizia respectivă nu poate fi calificată ca fiind un acord în vederea constituirii unui drept de superficie, cât timp ceea ce s-a transmis la data de 03.08.1990 a reprezentat un drept de administrare în vederea amplasări unor lucrări de către o unitate economica de stat."

Esenţial este faptul că pentru darea în administrare a acestui teren, prin Decizia nr. 354/03.08.1990 a Prefecturii judeţului Constanţa, conform legislaţiei în vigoare la data emiterii deciziei, era necesar şi a existat acordul Municipiul Constanţa, în calitate de proprietar al terenului, acord exprimat în mod expres prin Adresa nr. x/1990.

În condiţiile în care proprietarul terenului este o unitate administrativ-teritorială persoană juridică de drept administrativ, dar şi de drept civil, chiar dacă terenul este în domeniul privat al acestuia, constituirea dreptului de superficie se poate face prin act administrativ, astfel cum a fost cazul Deciziei nr. 354/03.08.1990 a Prefecturii Judeţului Constanţa, act administrativ ce a devenit act juridic civil din momentul în care a intrat în circuitul juridic civil.

Recurenta susţine că în prezenta cauză suntem în situaţia în care dreptul de superficie a fost constituit prin voinţa proprietarului terenului, respectiv chiar a Municipiului Constanţa prin Primar, chiar dacă manifestarea sa de voinţă nu a îmbrăcat forma juridică a unei "convenţii", ci s-a concretizat într-o decizie de dare în folosinţă a terenului, în vederea edificării unor construcţii de către un terţ pe acest teren.

La data constituirii acestui drept de superficie, persoana juridică în favoarea căreia a fost instituit, era o persoana juridică de stat, respectiv Antrepriza de construcţii-reparaţii "Litoral", care ulterior a fost supusă procesului de privatizare şi a devenit B. S.A..

Instanţa de apel pretinde că "modul de constituire şi de administrare a bunurilor aflate în patrimoniul unităţii economice de stat care s-a organizat sub forma de societăţi pe acţiuni prin decizia organului administraţiei locale de stat (dacă era de interes local) se stabilea prin statutul şi actul de înfiinţare al societăţii, conform art. 16-24 din lege."

Au arătat în permanenţă ca B. S.A. a deţinut doar atributul folosinţei acestei suprafeţe de teren şi că exclusiv acest atribut l-a transmis prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.08.2005 către C. S.R.L., exclusiv acest drept de folosinţa fiind ulterior

Recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 480, art. 489 şi art. 492 C. civ. din 1864. reţinând, în mod greşit, că nu a fost transmis în patrimoniul său un drept de superficie cu privire la imobilul din Constanţa str. x C. Brătianu nr. 205 de la autoarea iniţială, B. S.A..

Dreptul de superficie presupune existenţa a doua drepturi ce aparţin unor persoane diferite, fiecare dintre ele având un drept de proprietate asupra unui imobil: dreptul de proprietate al superficiarului, care are ca obiect construcţiile şi dreptul de proprietate asupra terenului, care are un alt titular decât superficiarul.

Recurenta arată că a făcut dovada faptului ca prin Decizia nr. 354/03.08.1990 - inclusiv prin actele către au stat la baza emiterii acesteia şi care fac parte integrantă din aceasta - a fost exprimat acordul Municipiul Constanţa, în calitate de proprietar al terenului, la constituirea dreptului de folosinţă în favoarea fostei Antreprize de construcţii-reparaţii "Litoral" pentru terenul de 19.660 mp.

Au arătat că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată îl constituie dispoziţiile art. 480 C. civ., care permit proprietarului unui bun imobil-teren să transmită dreptul de proprietate asupra construcţiilor situate pe terenul unei terţe persoane şi el să păstreze dreptul de proprietate asupra terenului sau să permită unei terţe persoane să edifice o construcţie pe terenul său şi să devină proprietarul acesteia, ci rămânând proprietarul terenului şi dând voie astfel terţului constructor să folosească terenul său pe durata existenţei construcţiei.

Instanţa de apel a reţinut că "din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.082005 rezultă că s-a transmis dreptul dobândit prin Decizia nr. 354/03.08.1990, în cuprinsul acesteia menţionându-se chiar "terenul aferent construcţiilor în suprafaţa de 19.660 mp atribuit în administrare în baza Deciziei nr. 354/03.08.1990", dar conchide că "faptul că vânzătorul 1-a numit "drept de folosinţă" nu are nicio relevanţă, cât timp ceea ce s-a transmis şi ceea ce se putea, de altfel, transmite, era doar dreptul stabilit prin Decizia nr. 3t54/03.08.1990, drept pe care instanţa îl califică drept de administrare."

Pretenţiile au fost fundamentate pe Decizia nr. 354/03.08.1990 a Prefecturii Judeţului Constanţa, prin care acest drept de superficie a fost constituit în favoarea autoarei Antreprize de construcţii-reparaţii "Litoral", cât şi pe actele ulterioare de transmitere a dreptului de proprietate asupra construcţiilor şi a dreptului de folosinţă asupra terenului de la aceasta până la reclamantă, respectiv:

Este astfel greşită concluzia instanţei de apel potrivit cu care "întrucât la data de 03.08.1990 s-a transmis către Antrepriza de construcţii-reparaţii "Litoral" un drept de administrare, nu se poate reţine că aceasta a dobândit un drept de folosinţă pentru a se considera că în patrimoniul reclamantei s-a transmis prin înstrăinările succesive, un astfel de drept ce ar reprezenta o componentă a dreptului de superficie. Superficiarul poate să înstrăineze construcţia, odată cu aceasta transmiţându-se şi dreptul de folosinţa asupra terenului", adică exact ceea ce s-a întâmplat în situaţia societăţii noastre.

Dreptul de superficie se fundamenta sub imperiul C. civ. din 1864 pe dispoziţiile art. 492, ce instituiau prezumţia conform căreia proprietarul terenului era considerat şi proprietar al construcţiei edificate pe acesta. Textul îngăduia proba contrară, în sensul "de a dovedi că proprietar al construcţiei este o altă persoana decât proprietarului terenului, ceea ce atrăgea după sine şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe care se afla construcţia, care constituie însuşi conţinutul dreptului de superficie.

Existenţa dreptului de proprietate asupra construcţiei situate pe terenul altei persoane atrage după sine un drept de folosinţă asupra terenului respectiv, aceste drepturi concretizând dreptul real de superficie.

Instanţa de apel trebuia să facă distincţie între momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei, care se dobândeşte de către superficiar treptat, pe măsura incorporării materialelor în teren, şi dreptul de superficie - ca drept de folosinţă asupra terenului, care, constituind "premisa" dreptului de a construi, se dobândeşte în momentul încheierii convenţiei. Prin urmare, la încheierea convenţiei, constructorul dobândeşte dreptul de a construi, ceea ce înseamnă dobândirea dreptului de folosinţă asupra terenului.

Recurenta mai susţine că instanţa de apel a apreciat în mod greşit la pag. nr. 21 din considerentele deciziei recurate că "instituirea unui drept de superficie în favoarea reclamantei, în lipsa oricei despăgubiri acordate pârâtului, ar fi de natură să distrugă justul echilibru ce trebuie să existe între ingerinţă şi scopul urmărit, câtă vreme pârâtul ar fi practic lipsit de dreptul de a folosi bunul şi de a dispune de acesta, în lipsa oricărei despăgubiri".

Se arată de către recurentă că ulterior, Municipiul Constanţa le-a perceput cu titlu de "taxa teren" o sumă anuală pentru folosinţa terenului, deci dreptul de superficie nu a fost unul gratuit, astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

De asemenea, în mod greşit s-a reţinut că reclamanta s-ar fi prevalat în cauza de "dreptul de folosinţă" instituit prin dispoziţiilor art. 123-124 Legea nr. 215/2001, republicată, astfel că motivarea acesteia nu are nicio legătură cu obiectul prezentei cauze, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 teza întâi Cod procedură civilă.

Nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 123-124 Legea nr. 215/2001, republicată, invocate de către intimaţii-pârâţi, deoarece, astfel cum deja recurenta a arătat, dreptul de superficie s-a născut din anul 1990, la momentul emiterii Deciziei nr. 354/03.08.1990 a Prefecturii Judeţului Constanţa, deci, cu mult înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ, el fiind astfel reglementat de dispoziţiile legale în vigoare la data naşterii sale.

Dreptul de folosinţă asupra terenului de 19.660 mp invocat de recurentă, nu se confundă cu "dreptul de folosinţă" prevăzut de art. 124 alin. (1) Legea nr. 215/2001 la care au făcut referire intimaţii-pârâţi prin întâmpinare, potrivit cu care:

"consiliile locale şi judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe termen limitat, bunuri mobile şi imobile proprietate publică sau privată locală sau judeţeană, după ce persoanelor juridice/fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori servicii publice."

În opinia recurentei, sub acest aspect, instanţa de apel ar fi trebuit să reţină concluziile raportului de expertiză topografică efectuat în dosar civil nr. x/2016, raport ale cărui concluzii au fost acceptate şi recunoscute inclusiv de către Municipiul Constanta, prin apărătorul său ales, în mod explicit, în faţa instanţei de apel.

Se mai susţine că instanţa de apel a făcut referire în considerentele atacate la dispoziţii legale ce nu au niciun fel de legătură cu soluţionarea prezentei cauze, astfel ca hotărârea pronunţată cuprinde "motive străine de natura cauzei", devenind astfel incident motivul de recurs consacrat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Municipiul Constanţa prin Primar, Primarul Municipiului Constanţa şi Consiliul Local Constanta au depus întâmpinare, prin care, în raport cu susţinerile recurentei, au solicitat respingerea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 26/18.02.2021 - menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică, obligarea reclamantei apelante la plata cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu.

II.3. Răspuns la întâmpinare.

Reclamanta A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare prin care solicită înlăturarea apărărilor intimaţilor-pârâţi ca nefondate şi admiterea recursul, astfel cum a fost formulat.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Un prim motiv de casare invocat de recurentă este cel prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin care se susţine că instanţele de fond au făcut o greşită aplicare a actelor normative în vigoare la data emiterii deciziei de atribuire în folosinţă a terenului către autoarea iniţială, Antrepriza construcţii-montaj Litoral, în vederea edificării construcţiilor, decizie prin care se stipulează şi acordul Municipiului Constanţa, în calitatea acestuia de proprietar al terenului.

Recurenta arată că instanţele de fond au apreciat în mod greşit natura juridică a dreptului său, ca fiind un drept de administrare corespunzător dreptului de proprietate publică, iar nu un drept de folosinţă a unui bun proprietate privată, având ca titular unitatea administrativ-teritorială.

În continuare, susţine că în mod greşit instanţele de fond au reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 215/2001 din perspectiva dreptului de folosinţă gratuită a bunului aparţinând autorităţilor publice locale, atât timp cât solicitarea reclamantei a fost în sensul valorificării deciziei emise în anul 1990, iar nu recunoaşterea dreptului reclamat prin hotărârea ce urma să se pronunţe în prezenta cauză, o eventuală hotărârea judecătorească de admitere a cererii urmând a avea caracter declarativ, iar nu constitutiv.

Acest motiv de nelegalitate, prin care se arată, în esenţă, pe de o parte, că greşit instanţa de apel reţine că este vorba despre un teren aflat în domeniul public, iar nu în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale şi, pe de altă parte, că în mod eronat s-a reţinut că recurenta ar avea asupra terenului un drept de administrare, iar nu de folosinţă, este fondat.

Astfel, aşa cum susţine şi recurenta, instanţele de fond au reţinut în mod greşit că terenul în litigiu face parte din domeniul public al Statului Român, în raport de care reclamanta ar avea doar un drept de administrare, iar nu un drept de folosinţă.

Cu privirre la domeniul public, Legea nr. 213/1998 prevede în art. 12 că "Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local." Dispoziţii legale referitoare la dreptul de administrare se regăsesc şi într-o serie de alte legi organice sau, ordinare, după caz, cum ar fi: Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, Legea nr. 15/1990 privind transformarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale, O.G. nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activităţilor regiilor autonome, Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 88/1997 şi prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice. Dispoziţiile constituţionale dar şi cele ale legii cadru sunt cele care enumeră expres şi limitativ titularii dreptului de administrare.

Pe de altă parte, domeniul privat este constituit din bunuri mobile şi imobile neafectate uzului public, care aparţin statului şi unităţilor administrativ-teritoriale şi care, întocmai ca şi în cazul particularilor exercită asupra lor atributele dreptului de proprietate - folosinţa, posesia si dispoziţia -, în regim de drept comun. Aceste bunuri pot fi înstrăinate ori dobândite de către particulari pe calea uzucapiunii sau a posesiei de bună-credinţă, în cazul bunurilor mobile.

Constituţia României, prin art. 41, ocroteşte proprietatea privată indiferent de titular, astfel că statul sau unităţile administrativ-teritoriale, în calitate de titulari ai bunurilor ce alcătuiesc domeniul privat, beneficiază, cu unele excepţii, de acelaşi regim de ocrotire ca şi persoanele fizice ori persoanele juridice de drept privat, titulare ale dreptului de proprietate privată.

Instanţele de fond au reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.08.2005 la BNP D., C. S.R.L. a dobândit de la vânzătoarea B. S.A. dreptul de proprietate asupra construcţiilor în suprafaţa totala de 3.086 mp descrise în contract astfel "fundaţii identificate în plan cadastral sub nr. corp C1 - C15, doua construcţii identificate sub nr. C 16 şi C 21, trei bale identificate în plan cadastral cu nr. corp clădire C17-C19, platforma beton, identificata sub nr. C 20 şi anexa identificata sub C 22", construcţii amplasate pe terenul situat în intravilanul Mun. Constanta, str. x, în suprafaţă totală de 19.660 mp conform actelor şi de 19.704,84 mp, conform măsurătorilor.

În cuprinsul contractului s-a menţionat în mod expres că "terenul este proprietate de stat şi face parte din domeniul privat al Mun. Constanţa". Imobilul din Constanţa, B-dul x se identifică din punct de vedere cadastral sub nr. x.

Prin această convenţie, s-a transmis cumpărătorului şi dreptul de folosinţă, pe durata existenţei construcţiei, asupra terenului aferent acestora, în suprafaţa de 19.660 mp, ce a fost atribuit în administrare vânzătoarei B. S.A. prin Decizia nr. 354/03.08.1990 a Prefecturii Judeţului Constanţa. Toate construcţiile erau edificate de către vânzătoare, atât cele provizorii, cât şi fundaţiile, astfel cum s-a menţionat şi în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.08.2005.

Ulterior, în anul 2010, C. S.R.L. a intrat în insolvenţă, în dosar nr. x/2010 al Tribunalului Constanţa, iar conform sentinţei civile nr. 50/12.01.2015 a fost desemnat în calitate de lichidator judiciar E..

În derularea procedurii de insolvenţă, bunurile societăţii debitoare au fost scoase la vânzare, iar în cadrul licitaţiei publice organizate la data de 11.09.2013, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a fost declarată adjudecatară a bunurilor-construcţii situate la punctul de lucru - Organizare şantier al C. S.R.L. din Constanţa, B-dul x nr. 205, pentru suma de 29.975 RON exclusiv TVA, respectiv: -C 16 - magazie, în suprafaţa construită de 163 mp; -C 21 - magazie, în suprafaţa construita de 50 mp; -C 12- Plaforma betonată, în suprafaţa construită de 237 mp; -C 15-Plaforma betonată, în suprafaţa construita de 170 mp; -C 17- Platforma betonată, în suprafaţa construită de 165 mp; -C 18- Platforma betonată, în suprafaţa construită de 119 mp; -C19 - Platforma betonată, în suprafaţa construită de 122 mp; -C 20-Plaforma betonată, în suprafaţa construită de 298 mp; - Cabina poarta - în suprafaţa de 7 mp; - împrejmuire est, în suprafaţa construită de 64 mp. De asemenea, au dobândit şi dreptul de proprietate asupra fundaţiilor construcţiilor corpuri C 1-C14 şi C 22, ce fuseseră autodemolate şi care ocupau în teren următoarele suprafeţe: -C 1- fundaţie-150 mp; -C 2- fundaţie - 88 mp; -C 3- fundaţie-105 mp; C 4- fundaţie-190 mp; -C 5- fundaţie - 186 mp; -C 6- fundaţie - 141 mp; -C 7- fundaţie 214mp; -C 8- fundatie-64 mp;-C 9- fundaţie - 215 mp; -CIO- fundaţie - 29 mp; -F.- fundaţie - 59 mp; -C 13- fundaţie - 84 mp; C 14- fundaţie - 220- mp; -C 22- fundaţie - 17 mp.

În procesul-verbal de adjudecare s-a menţionat ca "odată cu dreptul de proprietate asupra construcţiilor s-a transmis adjudecatarului şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent, pe durata construcţiilor, în suprafaţă de 19.660 mp, atribuit în administrare în baza Deciziei nr. 354/03.08.1990 a Prefecturii judeţului Constanţa."

De asemenea, la data de 17.10.2013, reclamanta a încheiat cu lichidatorul judiciar E., procesul-verbal de adjudecare nr. x/17.10.2013, în care s-a constatat achitarea integrală a preţului de către aceasta. Acest proces-verbal de adjudecare constituie titlu de proprietate pentru reclamantă asupra construcţiilor, prin raportare la dispoziţiile art. 120 alin. (2) Legea nr. 85/2006.

Pe de altă parte, prin sentinţa civila nr. 4650/02.05.2018, pronunţată de către Judecătoria Constanţa în dosar nr. x/2016, s-a dispus admiterea acţiunii formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., prin lichidator judiciar E., şi s-a constatat că recurenta are calitatea de proprietară a construcţiilor ce au făcut obiectul procesului-verbal de adjudecare nr. x/17.10.2013, identificate prin raportul de expertiză tehnică imobiliară.

La art. 1 din Decizia din 1990 (de atribuire în administrare a terenului autoarei recurentei), s-a menţionat în mod expres ca "s-a transmis din administrarea Primăriei Mun. Constanţa în administrarea Antreprizei construcţii-reparaţii "Litoral" terenul proprietate de stat - în suprafaţă de 19.660 mp, situat în Constanţa, B-dul x, identificat prin planul de situaţie anexat, ce face parte integrantă din prezenta decizie."

Aşa cum arată şi recurenta, prin aceste acte juridice succesive nu s-a transmis decât ceea ce vânzătoarele aveau în patrimoniul lor, dobândit în mod legal, respectiv dreptul de proprietate asupra construcţiilor şi dreptul de folosinţă cu privire la suprafaţa de teren de 19.660 mp, aferentă acestora.

Este necesar, deci, a se diferenţia regimul juridic al dreptului de administrare, ca şi componentă a dreptului de proprietate publică, de cel al dreptului de folosinţă, ca parte componentă a dreptului de superficie, relativ la dreptul de proprietate privată.

Aşadar, ceea ce s-a transmis către autoarea recurentei este un drept de folosinţă pe durata existenţei construcţiilor asupra acestui teren, şi nu un drept de administrare ce ar viza domeniul public al statului sau unităţilor administrativ teritoriale, atare calificare juridică regăsindu-se în toate actele juridice referitoare la imobil, încheiate ulterior anului 1990.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a stabilit terenului un regim juridic contrar Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Constanţa nr. 309/2004, potrivit căreia acesta inventariat în domeniul privat al municipiului Constanţa

De altfel, se observă că reclamanta şi-a îndeplinit şi obligaţiile fiscale cu privire la acest teren, achitând autorităţii locale "taxe teren" ceea ce, în rejudecare, se va verifica dacă aceasta nu reprezintă tocmai taxa datorată proprietarului pentru dreptul de folosinţă asupra terenului.

Or, în condiţiile în care dreptul de administrare al autoarei reclamantei a fost constituit prin decizie în anul 1990, iar aceasta este proprietara construcţiilor edificate pe terenul în litigiu (calitatea de proprietar asupra construcţiilor fiind constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă), Înalta Curte apreciază că în mod greşit instanţele de fond nu au corelat natura juridică şi conţinutul dreptului de dobândit asupra terenului cu dispoziţiile legale actuale pentru o corectă calificare a acestuia.

În plus, instanţa de apel a interpretat în mod greşit prevederile Decretului-lege nr. 409/1959 şi ale Legii nr. 5/1990, întrucât nu a valorificat, în acest context, şi acordul proprietarului terenului - Municipiul Constanţa - exprimat prin adresa nr. x/1990 - în vederea transmiterii dreptului de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 19.660 mp din Constanţa, B-dul x nr. 205, în favoarea autoarei sale, Antrepriza de construcţii-reparaţii "Litoral".

Astfel, sunt fondate criticile recurentei care au apreciat că instanţele de fond au calificat în mod greşit natura juridică a dreptului recurentei-reclamante asupra terenului, ca fiind un drept de administrare corespunzător dreptului de proprietate publică, fără a se raporta la situaţia juridică actuală a terenului, la actele normative în vigoare în prezent, ignorând însăşi evidenţierea acestuia în domeniul privat al municipiului Constanţa, potrivit hotărârilor Consiliului Local, precum şi înscrierea acestuia în cartea funciară a UAT Constanţa ca aparţinând domeniului privat al Municipiului Constanţa.

Chiar dacă în 1990 dreptul transmis asupra terenului era intitulat drept de administrare, acest drept, în speţa de faţă, trebuia calificat în raport cu modificările legislative survenite ulterior anului 1990, iar în cadrul acestei operaţiuni de calificare juridică, instanţele de fond erau ţinute să valorifice conţinutul real al drepturilor transmise prin Decizia nr. 354/03.08.1990 a Prefecturii judeţului Constanţa, iar nu să se identifice un drept corespunzător cât mai apropiat din punct de vedere terminologic în actele normative în vigoare în prezent.

Se mai susţine că instanţa de apel a făcut referire în considerentele deciziei recurate la dispoziţii legale ce nu au niciun fel de legătură cu soluţionarea prezentei cauze, astfel că, hotărârea pronunţată cuprinde "motive străine de natura cauzei", în opinia recurentei fiind incident motivul de casare consacrat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză nu se verifică motivul de recurs evocat, potrivit căruia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conţine motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Potrivit art. 425 Cod procedură civilă, hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În conformitate cu aceste dispoziţii imperative, instanţa este obligată să precizeze motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, să enunţe direct cele constatate şi dovezile care au determinat această convingere, să arate, de asemenea, motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, iar dispoziţiile art. 22 alin. (6) Cod procedură civilă obligă judecătorii să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept, exigenţe îndeplinite în cauză, din acest punct de vedere (casarea deciziei recurate fiind dispusă pentru greşita calificare a dreptului de administrare asupra terenului, în temeiul motivului de recurs de la pct. 8).

În practica judiciară, s-a statuat că judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Fără arătarea motivelor şi a probelor nu se poate exercita controlul judiciar.

Motivarea hotărârii este, deci, necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă. Aceasta trebuie să fie clară, precisă şi inteligibilă, să nu se rezume la o însuşire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză, să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv. De asemenea, motivarea sumară şi confuză a unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.

Cum dispoziţia legală privind motivarea hotărârii a fost edictată în scopul bunei administrări a justiţiei, întăririi încrederii justiţiabililor în hotărârile judecătoreşti şi pentru a da instanţelor superioare posibilitatea exercitării controlului judiciar, se constată că decizia recurată respectă exigenţele art. 425 C. proc. civ.

Modalitatea de redactare a considerentelor decizie recurate nu echivalează cu o nepronunţare asupra fondului, aşa cum susţine recurenta, întrucât nu redau considerente străine de susţinerile părţilor relevante pentru cauză, ci raţionamentul instanţei a fost construit pornind de la o premisă eronată a calificării dreptului de administrare asupra terenului, în raport de modificările legislative intervenite ulterior anului 1990, ceea ce a condus la o greşită soluţionare a raportului juridic dedus judecăţii (constatarea dreptului de superficie compus din dreptul de proprietate asupra construcţiilor şi drept de folosinţă asupra terenului).

Cum în cauză, pentru cele anterior arătate, apare ca fiind incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, se impune admiterea prezentului recurs.

Celelalte critici formulate de reclamantă privind întinderea dreptului de folosinţă asupra terenului în discuţie, în contextul soluţiei de casare cu trimitere, vor fi avute în vedere de instanţa de apel cu ocazia rejudecării apelului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) şi cu aplicarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 26 C din 18 februarie 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, se va casa decizia recurată şi se va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 26 C din 18 februarie 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2021.