Nullity of restitution order for non-abusive state acquisition of vacant succession property

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2021

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 28 noiembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, şi B., constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 6498/05.10.2006 emise de Primăria Municipiului Bucureşti.

Prin întâmpinare, pârâta B., succesoarea persoanei în favoarea căreia a fost emisă dispoziţia de restituire în natură contestată, a solicitat respingerea cererii, indicând faptul că imobilul a fost preluat abuziv de stat, în condiţiile prevăzute de art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, temeiul preluării fiind Decretul nr. 111/1951.

Pârâta a arătat că în situaţia în care nu se va reţine incidenţa Decretului nr. 111/1951, să se constate preluarea abuzivă în temeiul art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 213/1998.

De asemenea, a invocat pe cale incidentală, nulitatea absolută pentru cauză ilicită şi fraudă la lege a certificatului de vacanţă succesorală nr. 67/1967, emis de pe urma defunctei C., lipsa citării şi constatarea lipsei moştenitorilor legali acceptanţi de către notar fiind nelegală. A susţinut că moştenitorul legal acceptant al defunctei a fost D., conform certificatului de moştenitor nr. x/1973.

La 21 martie 2017, reclamanta a depus cerere adiţională, prin care a solicitat modificarea cadrului procesual pasiv, în sensul introducerii în cauză, în calitate de pârâtă, şi a moştenitoarei defunctei E., F..

Prin sentinţa civilă nr. 3759 din 21 martie 2017, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1333 din 2 octombrie 2017, pronunţată de în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.. A respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei B. privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 648 din 7 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 1333 din 2 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâtele Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, B. şi F.. A anulat sentinţa şi a reţinut cauza, spre rejudecare în fond, acordând termen la 28 iunie 2019.

Prin decizia nr. 280 din 26 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, rejudecând în fond, a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, B. şi F.. A constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 6498/05.10.2006, emise de Primăria Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 10/2001.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 280 din 26 martie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a declarat recurs pârâta B., în termenul legal, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, prin raportare la dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că nu conţine considerentele pentru care au fost înlăturate o parte dintre apărările esenţiale formulate şi nu au fost indicate argumentele pentru care acestea nu au putut fi reţinute la soluţionarea cauzei. Or, fără arătarea motivelor şi a probelor nu se poate exercita controlul judiciar.

În speţă, în mod eronat instanţa de apel a făcut referire la nulitatea absolută invocată pe cale incidentală, exclusiv în raport de solicitarea de constatare a caracterului preluării abuzive în temeiul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, deşi nulitatea a vizat şi celelalte două cazuri de preluare abuzivă, potrivit art. 2 lit. e) şi h) ale aceluiaşi act normativ. Mai mult, a susţinut că întregul raţionament al instanţei, dezvoltat cu privire la analiza temeiului juridic reprezentat de art. 2 lit. e) şi h) din Legea nr. 10/2001, a pornit de la premisa greşită cum că certificatul de vacanţă succesorală este valabil, fiind eliberat în urma unei proceduri succesorale legal instrumentate.

A mai arătat că în considerentele deciziei atacate nu au fost examinate temeiurile de nulitate absolută indicate cu privire la procedura succesorală iniţială, din anul 1967, care a fost finalizată prin constatarea vacanţei succesorale, după cum nu s-a motivat nimic referitor la acceptarea succesiunii în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (prin notificarea depusă în termen de autorul său).

Recurenta a considerat că instanţa de fond nu a analizat lipsa cauzei licite a certificatului de vacanţă succesorală nr. 67/10.03.1967, decurgând din fraudarea legii prin imposibilitatea manifestării consimţământului de către succesibili ca urmare a necitării acestora. Or, recurenta a invocat atât în faţa instanţei de fond, cât a celei de apel, pe cale incidentală, nulitatea absolută a certificatului de vacanţă succesorală nr. 67/10.03.1967, conform dispoziţiilor art. 1247 alin. (2) C. civ., susţinând incidenţa art. 1249 alin. (1) din acelaşi act normativ (art. 966 şi art. 968 C. civ. şi art. 2 din Decretul nr. 167/1958), actul juridic neavând o cauză licită, întrucât preluarea de către stat a succesiunii vacante s-a produs prin eludarea/fraudarea prevederilor imperative ale dispoziţiilor art. 11 şi art. 26 din Decretul nr. 40/1953 şi ale art. 680 C. civ., care impuneau citarea tuturor succesibililor în procedura succesorală notarială.

A opinat că în mod greşit s-a reţinut că nu s-au administrat probe cu privire la modalitatea de citare realizată în dosarul succesoral sau la existenţa altor moştenitori legali acceptanţi la data emiterii certificatului contestat.

A afirmat recurenta că instanţa de apel a ignorat înscrisurile relevante, reprezentate de certificatul de moştenitor din 1973, actele de stare civilă şi actul de identitate al defunctului D., care trebuiau coroborate cu declaraţia din 30.09.1936.

Or, în aplicarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 C. proc. civ.), era obligatorie coroborarea/compararea conţinutului certificatului de vacanţă succesorală menţionat cu certificatul de: moştenitor nr. 780/1973, din care rezultă calitatea de succesor acceptant al moştenirii a notificatorului D., care, în condiţiile renunţării la succesiune a unchiului său, este unicul moştenitor al defunctei C.. Astfel, Statul Român nu putea prelua în mod valabil moştenirea, aceasta nefiind vacantă.

Recurenta a mai susţinut că prin decizia recurata nu s-a făcut referire la acceptarea succesiunii de către autorul D., prin notificarea nr. x/01.06.2001, în baza art. 4 din Legea nr. 10/2001, acceptarea fiind retroactivă, certificatul de moştenitor prin care s-a constatat vacanţa succesorală şi decizia administrativă nr. 532/22.06.1067 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular neproducând efecte juridice în ceea ce priveşte imobilul din Bucureşti, Calea x. Această notificare are valoare de acceptare a succesiunii pentru imobilul a cărui restituire a fost solicitată în baza legii reparatorii, prin ea autorul recurentei şi-a valorificat un drept legitim, acceptarea făcând ca "preluarea cu titlu" a imobilului, certificatul de vacanţă succesorală şi decizia administrativă nr. 532/22.06.1067 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular să fie lipsite de efecte juridice.

Din perspectiva aceluiaşi temei de drept, art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a afirmat că motivarea deciziei recurate este contradictorie, curtea arătând, pe de o parte, că cererea dedusă judecaţii nu este o acţiune specifică soluţionării pe fond a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 (de fapt a Legii nr. 165/2013), iar pe de altă parte, că aceasta nu reprezintă o contestaţie în cadrul procedurii speciale prevăzute de acelaşi act normativ, ci o acţiune de drept comun.

În considerente, însă, instanţa de apel a examinat legitimitatea drepturilor notificatorului D. şi a dispoziţiei nr. 6498/05.10.2006 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti în raport de prevederile art. 2 lit. e), h) şi i) din Legea nr. 10/2001, nefiind acceptabilă dubla măsură a analizei dispoziţiei a cărei nulitate s-a solicitat.

Contradictorialitatea motivării se regăseşte şi în considerentele privind procedura succesorală finalizată prin emiterea certificatului de vacanţă succesorală, recurenta susţinând că instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 680 C. civ., ignorând faptul că, la data deschiderii succesiunii defunctei C., autorul său avea vocaţie succesorală concretă.

O motivare contradictorie se regăseşte şi la pagina 9 par. 2-5 din decizia recurată, or, instanţa de apel nu trebuia să analizeze situaţia celuilalt frate al defunctei, renunţătorul G., ci, pe cale de excepţie, să examineze nulitatea absolută a certificatului de vacanţă succesorală nr. 67/1967, prin încălcarea dispoziţiilor imperative ale devoluţiunii succesorale şi a drepturilor autorului recurentei.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că nu este relevantă distincţia făcută de instanţa de apel cu privire la regimul juridic aplicabil cererii de chemare în judecată şi la pretinsele limitări ce decurg din caracterul diferit al acesteia faţă de contestaţia specială reglementată de art. 26 din Legea nr. 10/2001. A precizat că reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în anularea dispoziţiei administrative, bazată exclusiv pe pretinsa preluare în mod valabil de către stat a imobilului, urmare constatării vacanţei succesorale. Indicarea incorectă, în dispoziţia atacată, a temeiului de drept pentru care preluarea de către stat a fost considerată ca fiind abuzivă, în accepţiunea art. 2 din Legea nr. 10/2001, nu poate conduce în mod automat la anularea dispoziţiei respective, în condiţiile în care instanţa care a evocat fondul era obligată să verifice pretinsa valabilitate a constatării vacanţei succesorale şi a preluării imobilului de către stat, în raport de toate apărările formulate.

A susţinut recurenta că beneficiara dispoziţiei administrative nu a avut posibilitatea legală şi nici interesul legitim să conteste motivarea în drept a actului administrativ. Din acest motiv, se impunea analizarea tuturor apărărilor sale referitoare la nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului şi a caracterului abuziv al acesteia, în caz contrar considerând că i s-a încălcat dreptul de proprietate şi dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Referitor la aprecierea instanţei de apel cu privire la faptul că nu este aplicabil cazul privind preluarea abuzivă prevăzută de art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, recurenta a susţinut că aceasta rezidă din interpretarea eronată şi excesivă a textului de lege.

Astfel, a arătat că instanţa de apel a validat încălcarea legii, concluzionând că vacanţa succesorală s-a făcut de către notarul public în baza art. 680 C. civ. şi art. 26 din Decretul nr. 40/1953, imobilul fiind în proprietatea statului conform succesiunii vacante, deşi a fost învestită pe cale de excepţie să verifice legalitatea acestei proceduri.

Or, Legea nr. 10/2001 prezumă, prin art. 2 lit. e), că) imobilele preluate în perioada 1945-1989, cu titlu de succesiune vacantă, în baza Decretului nr. 111/1951, au intrat abuziv în patrimoniul statului.

Recurenta a învederat că aprecierile instanţei de apel referitoare la faptul că nu este aplicabil cazul de preluare abuzivă prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 rezultă din interpretarea greşită a normei juridice, care are destinaţia de a acoperi orice alte situaţii faţă de cele enumerate la lit. a) - f), astfel încât să fie reglementate toate ipotezele de preluare a bunurilor de către stat.

În mod eronat curtea a reţinut că dobândirea unor bunuri de către stat nu poate fi caracterizată ca fiind o procedură abuzivă, întrucât nu implică ideea de abuz în absenţa altor elemente determinante, omiţând astfel să facă aplicarea art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.

A menţionat că este greşită şi fără fundament legal aprecierea instanţei în sensul că, în situaţia în care statul ar fi avut titlu valabil, această constatare nu determină automat incidenţa art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Interpretarea instanţei de apel adaugă la lege, încălcându-se principiile referitoare la tehnica legislativă. Dacă legiuitorul ar fi considerat necesar, ar fi inclus în textul legii specificările adăugate de instanţă la art. 2 lit. h) şi art. 6 din Legea nr. 213/1998. Or, caracterul abuziv al preluării imobilului este prezumat de legea specială prin textul de lege menţionat, astfel încât persoanele îndreptăţite sunt scutite de orice dovadă suplimentară, imobilul intrând în sfera de aplicare a art. 2 alin. (1) lit. h).

A mai arătat că instanţa de apel a respins susţinerile recurentei referitoare la notorietatea presiunilor autorităţilor comuniste, însă afirmaţia sa nu a vizat reglementarea, din punct de vedere formal, a devoluţiunii succesorale, ci modul în care în perioada comunistă s-a încălcat succesiunea legală şi drepturile adevăraţilor succesori.

Recurenta a susţinut că interpretarea instanţei de apel cu privire la art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 a fost făcută prin interpretarea eronată şi restrictivă a normei invocate, întrucât greşit s-a arătat că această apărare a fost invocată după închiderea dezbaterilor, câtă vreme a fost menţionată în notele scrise depuse la începerea dezbaterilor din şedinţa publică din 5 martie 2020 şi au fost susţinute oral, cu respectarea principiului contradictorialităţii.

În ceea ce priveşte redarea in extenso de către instanţa de apel a deciziei nr. 1046 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenta a opinat că nu poate echivala cu propria motivare, întrucât ipoteza juridică analizată în această hotărâre nu se regăseşte în speţa de faţă.

Recurenta a afirmat că este nelegală calificarea menţiunilor din certificatul nr. x/1967 ca fiind prezumţii inapte să dovedească situaţia de fapt pretinsă, că nu se impunea administrarea unui probatoriu suplimentar pentru dovedirea necitării tuturor succesibililor, certificatul de moştenitor nr. x/1973 având forţa probantă a unui înscris autentic, potrivit art. 270 C. proc. civ., şi că cele consemnate în cele două certificate se coroborează cu înscrisul prin care sunt enumeraţi descendenţii părinţilor defunctei C..

Recurenta a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 11 şi 26 din Decretul nr. 40/1953 şi art. 680 C. civ., prin lipsa interpretării sistematice şi teleologice a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a normelor metodologice de către instanţa de apel. Totodată, a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, apreciind, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că pretinsa vacanţă succesorală menţionată în sprijinul preluării valabile de către stat a imobilului este consecinţa directă a imposibilităţii acceptării succesiunii, în condiţiile legii, iar nu invers. Or, nevalabilitatea certificatului de moştenitor nr. x/1967, prin care s-a constatat vacanţa succesorală, este efectul juridic al necitării tuturor succesibililor în condiţiile art. 11 din Decretul nr. 40/1953 şi a imposibilităţii exercitării de către D. a drepturilor sale succesorale prevăzute de lege.

În plus, conform principiului resoluto iure dantis resolvitus ius accipientis, nulitatea certificatului nr. x/1967 atrage nevalabilitatea deciziei administrative de preluare şi caracterul abuziv al preluării. De altfel, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu distinge cu privire la cauza concretă a neacceptării succesiunii şi, prin urmare, nici instanţa nu poate face o astfel de distincţie. Formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001 echivalează cu o acceptare în termen a succesiunii.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a reclamat încălcarea dispoziţiilor art. 33 din acest act normativ, condiţia interesului reclamantei trebuind să fie verificată nu numai în legătură cu cererea de chemare în judecată, ci şi cu ocazia rejudecării prin evocarea fondului.

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 20 octombrie 2020, sub nr. x/2017, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 6.

Prin rezoluţia completului din 3 noiembrie 2020, s-a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

6. Întâmpinarea şi răspunsul în întâmpinare

La 11 decembrie 2020, în termenul legal, intimata A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la 31 decembrie 2020, recurenta a combătut apărările formulate prin întâmpinare, solicitând respingerea acestora.

7. Procedura de filtru

La 2 aprilie 2021, a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, cu privire la care recurenta a depus un punct de vedere.

Prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 8 din 27 ianuarie 2021, s-a dispus desfiinţarea Completului nr. 6, începând cu data de 1 martie 2021 şi repartizarea ciclică a dosarelor acestui complet între celelalte completuri de judecată.

Prezentul dosar a fost repartizat, în modalitatea arătată, Completului nr. 8.

Prin încheierea din camera de consiliu din 17 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis în principiu recursul.

8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că în prezenta cauză reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, B. şi F. constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 6498/05.10.2006 emise de Primăria Municipiului Bucureşti.

Reclamanta a susţinut că prin decizia a cărei anulare o solicită s-a dispus restituirea în natură în proprietatea lui E. a terenului în suprafaţă de 317 mp situat în Calea x, decizia fiind emisă ilegal, prin încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 10/2001, terenul respectiv nefiind preluat abuziv de către stat, ci în temeiul normelor civile, în baza unei succesiuni vacante constatată de pe urma defunctei C., conform certificatului de vacanţă succesorală nr. 67/1967 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului H. Bucureşti. Prin urmare, modul de trecere în proprietatea statului nu a fost abuziv, situaţie care face ca acesta să nu se încadreze în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, emiterea deciziei fiind sancţionată cu nulitatea absolută.

Prin întâmpinare, pârâta B., în calitate de succesoare a defunctei E., a arătat că imobilul a fost preluat abuziv de stat, în condiţiile prevăzute de art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, temeiul preluării fiind Decretul nr. 111/1951, în subsidiar, făcând referire la dispoziţiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 213/1998.

A învederat că susţinerile reclamantei sunt infirmate chiar de decizia nr. 532/22.04.1967 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular H., din care rezultă incidenţa Decretului nr. 111/1951, în ce priveşte preluarea bunului de către stat, şi că, în ceea ce priveşte succesiunile vacante, dacă în sine aceste acte civile sau administrative nu instituiau un abuz evident, este de domeniul notorietăţii, în sensul art. 255 alin. (2) C. proc. civ., că aceasta era acoperirea juridică pentru abuzuri grave, iar toate bunurile intrate în proprietatea statului în temeiul decretului indicat erau preluate abuziv.

Aceasta a invocat, pe cale incidentală, nulitatea absolută pentru cauză ilicită şi fraudă la lege a certificatului de vacanţă succesorală nr. 67/1967, emis de pe urma defunctei C., întrucât a fost eliberat în lipsa citării şi lipsa moştenitorilor legali acceptanţi de către notarul care a instrumentat dosarul de succesiune. A susţinut că moştenitorul legal acceptant al defunctei a fost D., conform certificatului de moştenitor nr. x/1973, autorul defunctei E..

În speţă, instanţa de fond a respins acţiunea, reţinând că, deşi formal, statul a preluat bunul printr-un certificat de succesiune vacantă, se constată că preluarea a fost întemeiată pe împrejurarea că moştenitorii proprietarului bunului, C., au abandonat imobilul, astfel încât cauza pe care s-a întemeiat succesiunea este viciată şi conturează cazul reglementat de art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001. Totodată, a apreciat că certificatul de succesiune vacantă înglobează şi o manifestare de voinţă a autorităţilor în sensul de a declara bunul ca abandonat, fiind situaţia premisă a declanşării procedurii de preluare de către stat a imobilului, intrând, aşadar, în câmpul de aplicare a normei indicate. Tribunalul a considerat că certificatul de moştenitor emis în anul 1973 îşi păstrează valabilitatea.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 6498/05.10.2006, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Astfel, curtea a statuat că, prin procesul-verbal nr. x/1941, I. C. a fost înscrisă în cartea funciară provizorie a comunei Bucureşti, drept proprietar al imobilului situat în Bucureşti, Calea x, dobândit prin moştenire de la soţul său I., decedat în anul 1938.

Potrivit certificatului de moştenitor nr. x/10.03.1967, masa succesorală a defunctei C., decedată la data de 01.05.1959, compusă din imobilul situat în Bucureşti, Calea x, teren şi construcţie, a fost dobândită de Statul Român, în temeiul art. 680 C. civ. şi art. 26 din Decretul nr. 40/1953, republicat.

În cuprinsul certificatului de moştenitor se face menţiunea că la moştenirea defunctei a renunţat moştenitorul legal, G., frate ce are calitatea de unic moştenitor legal, străin de succesiune potrivit art. 700 C. civ., ce a dat şi o declaraţie la 10.03.1967, în faţa organului notarial de stat.

Prin decizia nr. 532/22.06.1967 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al raionului H., avându-se în vedere şi decizia secţiunii financiare a oraşului Bucureşti nr. 21142/1967, dată în conformitate cu art. 3 din Decretul nr. 111/1951, s-a atribuit acestui sfat popular folosinţa imobilului din Calea x. În decizie se arată că acest bun imobil a devenit proprietate de stat în baza certificatului de succesiune vacantă din 10.03.1967.

Ulterior, prin certificatul de moştenitor nr. x/17.08.1973 eliberat de Notariatul de stat al sectorului 5 Bucureşti se constată că masa succesorală a defunctei C. este compusă din bunuri personale mobile, fără valoare, şi cota indiviză de 1/2 din dreptul de concesiune asupra unui loc de veci situat în cimitirul Şerban Vodă din Bucureşti şi se atestă calitate de unic moştenitor a lui D., în calitate de nepot de frate predecedat (J.) pentru întreaga masă succesorală, reţinându-se că a renunţat la moştenire G., potrivit art. 700 C. civ.

D. a decedat la data de 15.03.2004, fiind moştenit de soţia sa E., potrivit certificatului de moştenitor testamentar nr. 112/14.05.2004, eliberat de notarul public K.. La data de 27.11.2007 a decedat E., succesorii acesteia fiind pârâtele din prezenta cauză, cu o cotă indiviză de 1/2 fiecare, în calitate de nepoate de frate predecedat, potrivit certificatului de calitate de moştenitor legal nr. 93/04.09.2009, eliberat de notarul public L..

Prin notificarea nr. x/01.06.2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, D. a solicitat despăgubiri băneşti pentru dreptul său de proprietate asupra imobilului naţionalizat conform Decretului nr. 111/1951, din Calea x, ce a fost deţinut de mătuşa sa C. (sora tatălui său), pentru care este unicul moştenitor.

Prin dispoziţia nr. x/05.10.2006, a Primarului General al Municipiului Bucureşti, s-a dispus, în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (1), art. 9 şi art. 25 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură către E. (moştenitoarea lui D.) a terenului în suprafaţă de 317,32 mp, situat în Bucureşti, Calea x, identificat conform planului topografic anexat deciziei. Pentru partea de imobil ce nu a putut fi restituită în natură, fiind înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, prin dispoziţia nr. x/5.10.2006 s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, această dispoziţie nefăcând obiectul prezentului litigiu.

Instanţa de apel a mai reţinut că, prin adresa nr. x/26.07.2019, Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Juridic - Serviciul Evidenţă, analiză, soluţionare şi gestiune notificări a comunicat că dispoziţia contestată a fost emisă în baza adresei comunicată de către S.C. M. S.A., raportat la prevederile art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001.

Curtea a observat că, la judecata în fond, pârâta B. a susţinut legalitatea dispoziţiei atacate, în principal prin prisma prevederilor art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, arătând că în categoria imobilelor preluate în mod abuziv intră şi imobilele preluate de stat în urma unor acte sau în baza unei dispoziţii administrative emise în temeiul Decretului nr. 111/1951, în ceea ce priveşte bunurile de orice fel, considerate fără moştenitori, iar în subsidiar a solicitat a se constata că bunul intră în sfera de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 2 lit. h).

În apel, prin concluziile formulate, aceeaşi pârâtă a indicat ca temei al preluării abuzive prevederile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, aplicabil urmare a constatării pe cale incidentală a nulităţii absolute a certificatului de vacanţă succesorală, pentru neîndeplinirea condiţiilor legale la emiterea acestuia.

În atare condiţii, instanţa de apel a procedat la analiza tuturor temeiurilor de drept invocate în apărare de către pârâta B. şi a concluzionat că bunul nu a intrat în proprietatea Statului Român ca un bun abandonat, în temeiul art. 1 lit. d) a Decretului nr. 111/1951, ci urmare a declarării succesiunii vacante, devenind bun proprietate de stat, că operaţiunea de dobândire a bunurilor de către stat, urmare a constatării vacanţei succesorale nu poate fi caracterizată, în absenţa altor elemente determinante, ca reprezentând o procedură abuzivă de preluare a bunurilor imobile, specifică perioadei 1945 -1990, întrucât nu implică ideea de abuz, în sensul conţinut în sintagma "preluare abuzivă" la care se referă legea specială de reparaţie, că, în condiţiile în care certificatul de vacanţă succesorală nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească, nu se poate susţine că statul nu a avut un titlu valabil, respectiv că pârâta nu a administrat nicio probă în susţinerea afirmaţiilor relative la modalitatea de citare în dosarul succesoral, nefiind făcută nici dovada existenţei moştenitorilor legali acceptanţi, la data emiterii certificatului atacat.

În consecinţă, a reţinut că notificatorul D. nu putea beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 pentru bunul imobil ce constituia proprietatea statului în temeiul certificatului de moştenitor nr. x/10.03.1967, act cărui eliberare în condiţii care să determine concluzia unei preluări abuzive nu a fost declarată până la data intrării în vigoare a legii speciale sau până la data depunerii notificării şi, nici ulterior, până la data finalizării procedurii administrative în faţa unităţii deţinătoare. Cum autorul pârâtelor nu putea utiliza calea specială, pentru a redobândi imobilul în proprietate şi posesie sau pentru a solicita de la stat eventuale despăgubiri, dispoziţia de restituire în natură contestată este lovită de nulitate absolută, fiind dată cu încălcarea prevederilor imperative ale art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Indicând dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că instanţa de apel nu a făcut referire la nulitatea absolută invocată pe cale incidentală în raport de cererea de constatare a caracterului preluării abuzive în temeiul art. 2 lit. e) şi h) din Legea nr. 10/2001, nu a examinat temeiurile de nulitate absolută indicate cu privire la procedura succesorală iniţială (nu a analizat lipsa cauzei licite a certificatului de vacanţă succesorală nr. 67/10.03.1967, decurgând din fraudarea legii prin imposibilitatea manifestării consimţământului de către succesibili ca urmare a necitării acestora, deşi au fost invocate dispoziţiile art. 1247 alin. (2) şi art. 1249 alin. (1) C. civ., respectiv art. 966 şi art. 968 C. civ. şi art. 2 din Decretul nr. 167/1958, respectiv eludarea/fraudarea prevederilor imperative ale dispoziţiilor art. 11 şi art. 26 din Decretul nr. 40/1953 şi ale art. 680 C. civ.) şi nu a motivat nimic referitor la acceptarea succesiunii de autorul său în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acceptarea fiind retroactivă, certificatul de moştenitor prin care s-a constatat vacanţa succesorală şi decizia administrativă nr. 532/22.06.1067 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular neproducând efecte juridice în ceea ce priveşte imobilul în litigiu.

Critica nu este fondată.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Prin urmare, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară şi precisă, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate de către părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Totodată, hotărârea trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echidistant al procedurii judiciare şi al respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, conform nomei citate, dând astfel posibilitatea realizării controlului judiciar de către instanţa superioară.

În cauză, aceste cerinţe sunt respectate de către instanţa de apel, fiind prezentate în decizia recurată obiectul cererii deduse judecăţii atât pe cale principală, cât şi incidentală, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care curtea şi-a întemeiat soluţia, cu arătarea considerentelor pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile supuse analizei.

Curtea a analizat temeinicia şi legalitatea hotărârii atacate prin prisma temeiului juridic indicat de către entitatea învestită - lit. e) a art. 2 din Legea nr. 10/2001, reţinând că nu oricărui bun ce a făcut obiectul Decretului nr. 111/1951 îi este aplicabil cazul de preluare abuzivă menţionat, atât timp cât în mod explicit textul legal include un caz singular de aplicare al actului normativ - imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în temeiul acestui decret. Or, în speţă, imobilul ce face obiectul dispoziţiei atacate nu a fost considerat un imobil abandonat sau fără stăpân, acesta fiind preluat în proprietatea Statului Român în temeiul unor dispoziţii ale C. civ. de la 1864.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat că apărarea pârâtei B., în sensul de a se constata că bunul a trecut în proprietatea statului în temeiul art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, în situaţia în care se va reţine că nu este incident cazul de preluare înscris la lit. e) a aceluiaşi text legal, este nefondată. A constatat că, deşi lit. h) a art. 2 din Legea nr. 10/2001, acoperă şi ipoteza preluării cu titlu, respectiv cu titlu valabil în semnificaţia ce rezultă din art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, această ipoteză este subsumată doar unei preluări abuzive, întrucât exclusiv imobilele preluate abuziv fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, iar, în speţă, o astfel de dovadă nu a fost făcută. Curtea a înlăturat susţinerile pârâtei relative la notorietatea presiunilor autorităţilor comuniste în epocă în vederea împiedicării acceptării moştenirii de către succesorii legali, acceptarea fiind considerată un act ce contravenea doctrinei socialiste, întrucât, spre deosebire de alte modalităţi de transmitere a dreptului de proprietate privată, succesiunea legală nu era prohibită, aceasta fiind permisă chiar şi prin Legea nr. 58/1974. A reţinut, de altfel, că pârâta nu a probat sub nicio formă impedimentul acceptării succesiunii defunctei C. de către alţi eventuali succesori, în certificatul de vacanţă succesorală fiind indicată neacceptarea succesiunii în termen de către G. şi chiar o declaraţie dată de acesta, act unilateral valid, în condiţiile în care nu s-a procedat la desfiinţarea sa. Or, în opinia curţii, manifestarea de voinţă a unei persoane în sensul de a nu accepta o succesiune nu poate fi apreciată, pe baza unor prezumţii, ca fiind lovită de nulitate, consimţământul fiind viciat.

Curtea a mai arătat că nu va admite solicitarea pârâtei de declarare pe cale incidentală a nulităţii certificatului de moştenitor, în temeiul căruia statul a cules moştenirea vacantă, pentru cauzele de nulitate absolută invocate - lipsa citării celorlalţi moştenitori şi constatarea eronată a lipsei altor moştenitorilor legali, dat fiind că aceasta nu a administrat nicio probă în susţinerea afirmaţiilor relative la modalitatea de citare în dosarul succesoral, nefiind făcută nici dovada existenţei moştenitorilor legali acceptanţi, la data emiterii certificatului atacat, deşi părţii îi revenea această obligaţie conform C. civ. de la 1864, aplicabil la data săvârşirii faptelor. De asemenea, nu a primit susţinerea pârâtei în sensul că dovada existenţei altor moştenitori legali cu vocaţie succesorală este făcută prin declaraţia dată de la data de 30.09.1936, deoarece acest înscris ce conţine depoziţiile a două persoane care atestă că fiii defuncţilor N. şi O., cunoscuţi sub numele de P., sunt J., Q., S. Demetrescu, G. şi C., căsătorită C., nu are, singular, puterea doveditoare pretinsă de parte. Nu au fost validate nici prezumţiile simple pe care pârâta le-a pretinde a fi născute din emiterea certificatului de moştenitor din anul 1973.

Înalta Curte constată, în raport de cele anterior expuse, că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cu referire la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

De altfel, observă că nulitatea absolută a certificatului de vacanţă succesorală nr. 67/1967, emis de pe urma defunctei C., invocată pe cale incidentală, nu putea fi examinată decât prin prisma motivelor de nulitate opuse de pârâtă, respectiv pentru cauză ilicită şi fraudă la lege, iar nu cu referire la apărările acesteia formulate în faţa instanţei de fond şi în apel, conform art. 2 lit. e) şi h) din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că pârâta nu a produs dovezi cu privire la nevalabilitatea certificatului de vacanţă succesorală nr. 67/10.03.1967 aşa cum a fost aceasta invocată, nu putea proceda în continuare la examinarea temeiurilor de nulitate absolută indicate cu referire la procedura succesorală iniţială - art. 1247 alin. (2) şi art. 1249 alin. (1) C. civ., respectiv art. 966 şi art. 968 C. civ. şi art. 2 din Decretul nr. 167/1958, art. 11 şi art. 26 din Decretul nr. 40/1953 şi ale art. 680 C. civ., pentru a i se putea reproşa o eventuală nemotivare a soluţiei pronunţate.

Cât priveşte afirmaţia recurentei, cum că instanţa de apel nu a motivat nimic referitor la acceptarea succesiunii de către autorul său în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că o astfel de analiză nu se mai impunea. Aceasta reiese implicit din celelalte considerente prezentate, întrucât curtea a apreciat că nulitatea absolută este o sancţiune aplicată actului juridic la momentul încheierii sale, urmare a încălcării unei dispoziţii legale imperative, ceea ce determină verificarea îndeplinirii condiţiilor legale în anul 2006, anul emiterii deciziei, dată la care titlul statului, certificatul de succesiune vacantă, era valid şi necontestat. Curtea de apel a procedat la analiza acţiunii principale, prin prisma dreptului comun, verificând conformitatea actului atacat cu condiţiile de validitate impuse de legea specială la momentul emiterii sale. A concluzionat astfel, că cererea pârâtei de statuare pe cale de excepţie a unei alte situaţii de fapt, diferită de cea avută în vedere de unitatea deţinătoare la data emiterii actului atacat, respectiv preluarea abuzivă a bunului prin declararea nulităţii titlului statului, cu consecinţa modificării/completării deciziei atacate, nu poate fi admisă.

Prin criticile formulate, întemeiate tot pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că raţionamentul instanţei de apel este greşit, plecându-se de la premisa că certificatul de vacanţă succesorală este valabil, fiind eliberat în urma unei proceduri succesorale legal instrumentate, că în mod greşit s-a reţinut că nu s-au administrat probe cu privire la modalitatea de citare realizată în dosarul succesoral sau la existenţa altor moştenitori legali acceptanţi la data emiterii certificatului contestat şi că au fost ignorate înscrisurile relevante, reprezentate de certificatul de moştenitor din 1973, actele de stare civilă şi actul de identitate al defunctului D., care trebuiau coroborate cu declaraţia din 30.09.1936, prin aceasta fiind încălcat principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, din perspectiva art. 22 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că aceste argumente nu pot fi analizate din perspectiva motivului de casare invocat, ci, cu referire la încălcarea art. 22 C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.. Celelalte aspecte sesizate excedează prezentului control judiciar (ce poate fi exercitat doar pentru motive de nelegalitate), fiind relative la situaţia de fapt dedusă judecăţii, vizând chestiuni care privesc interpretarea probatoriului administrat.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că rolul activ al judecătorului nu înseamnă, aşa cum a evidenţiat jurisprudenţa, încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil, deoarece obligaţia de a-şi proba apărările revine celui care le formulează, în speţă, pârâtei, în condiţiile legii de procedură civilă, instanţa de judecată neputând să se substituie voinţei acesteia, judecătorul fiind însă obligat să descopere adevărul şi să dea, în egală măsură, tuturor părţilor în cauză îndrumare în apărarea drepturilor şi intereselor legitime invocate.

Mai mult, art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului consacră, într-o largă accepţie, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

În soluţionarea cauzei, instanţa de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate şi egalitatea armelor în procesul civil, caz în care nu sunt incidente prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

A mai susţinut recurenta că decizia recurată este contradictorie, pe de o parte reţinându-se că cererea dedusă judecăţii nu este o acţiune specifică soluţionării pe fond a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte, că aceasta nu reprezintă o contestaţie în cadrul procedurii speciale prevăzute de acelaşi act normativ, ci o acţiune de drept comun. Cu toate acestea, a examinat legitimitatea drepturilor notificatorului D. şi a dispoziţiei nr. 6498/05.10.2006 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti în raport de prevederile art. 2 lit. e), h) şi i) din Legea nr. 10/2001, nefiind, în opinia recurentei, acceptabilă dubla măsură a analizei dispoziţiei a cărei nulitate s-a solicitat.

Critica nu se susţine cât priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În mod corect curtea a constatat că declararea nulităţii unei dispoziţii de restituire emise în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi solicitată de o persoană ce are calitatea de terţ, atât în raport cu emitentul, cât şi cu beneficiarul acesteia numai pe calea unei acţiuni în anulare de drept comun, procedura prevăzută de art. 26 alin. (3) din legea specială fiind pusă exclusiv la dispoziţia persoanelor îndreptăţite, în sensul definit prin acest act normativ. Faţă de temeiul acţiunii principale, art. 966 C. civ. de la 1864, în vigoare la data emiterii dispoziţiei, instanţa de apel a concluzionat că se impune examinarea condiţiilor de validitate a actului contestat prin trimitere la cauza actului, în condiţiile invocării nerespectării cerinţelor legale impuse, cu trimitere la Legea nr. 10/2001 care conţine şi norme de drept substanţial. Or, o atare motivare nu este contradictorie.

În opinia recurentei, o motivare contradictorie se regăseşte şi la pagina 9 par. 2-5 din decizia recurată, în sensul că instanţa de apel nu trebuia să analizeze situaţia celuilalt frate al defunctei, renunţătorul G., ci, pe cale de excepţie, să examineze nulitatea absolută a certificatului de vacanţă succesorală nr. 67/1967, prin încălcarea dispoziţiilor imperative ale devoluţiunii succesorale şi a drepturilor autorului recurentei.

Critica nu este fondată.

Contradicţia la care se referă art. 488 pct. 6 C. proc. civ., atunci când priveşte doar considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Astfel, Înalta Curte apreciază că împrejurarea conform căreia instanţa de apel a analizat conţinutul celor două certificate de moştenitor din dosar, constatând că în ambele figurează ca renunţător (la moştenirea defunctei C.) G., în condiţiile în care a examinat şi cererea incidentală, reţinând că nu au fost probate cauzele de nulitate invocate, nu este de natură să contureze susţinerile recurentei în sensul existenţei motivelor contradictorii, de vreme ce analiza deciziei atacate relevă că instanţa de control devolutiv a motivat de o manieră amplă şi în acord cu exigenţele unui proces echitabil fondul pretenţiilor formulate.

A mai arătat recurenta că o motivare contradictorie se regăseşte şi în considerentele relative la procedura succesorală finalizată prin emiterea certificatului de vacanţă succesorală, susţinând că instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 680 C. civ., ignorând faptul că, la data deschiderii succesiunii defunctei C., autorul său avea vocaţie succesorală concretă.

Această critică nu este fondată, analiza sa fiind subsumată prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât se invocă aplicarea greşită a unei dispoziţii de drept material.

Cum, în cauză, conform menţiunilor instanţei de apel, recurenta nu a administrat nicio probă în susţinerea afirmaţiilor relative la existenţa moştenitorilor legali acceptanţi la data emiterii certificatului atacat, deşi acesteia îi revenea obligaţia conform C. civ. de la 1864, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel nu a constatat nulitatea certificatului de vacanţă succesorală, prevederile art. 680 C. civ. fiind în sensul că, în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului. Conform situaţiei de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat, care rămâne câştigată pricinii, declaraţia dată la data de 30.09.1936, conţinând depoziţiile a două persoane care atestă că fiii defuncţilor N. şi O., cunoscuţi sub numele de P., sunt J., Q., G. şi C., căsătorită C., a fost înlăturată, fiind un înscris care nu a putut fi coroborat cu prezumţiile simple pe care pârâta le-a pretins a fi născute din emiterea certificatului de moştenitor din anul 1973.

În argumentarea aceluiaşi motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a mai arătat că instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, deşi norma de drept citată prezumă că imobilele preluate în perioada 1945-1989, cu titlu de succesiune vacantă, în baza Decretului nr. 111/1951, au intrat abuziv în patrimoniul statului.

Nu este fondată această critică.

În sensul art. 2 din legea specială, "prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: ... e) imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri care nu mai folosesc instituţiilor bugetare, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989".

Potrivit art. 1 din Decretul nr. 111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri care nu mai folosesc instituţiilor bugetare, bunurile care intră în prevederile sale sunt:

"c) Cele care provin din succesiunile fără moştenitori legali sau testamentari; d) Bunurile fără stăpân, precum şi cele considerate abandonate prin efectul unor legi sau decrete".

Astfel, conform normei citate, rezultă că imobilele ce făceau obiectul decretului aveau situaţii juridice diferite, temeiul şi procedura preluării bunurilor la stat fiind distincte, deşi actul în sine reglementa administrativ intrarea unei largi categorii de bunuri în proprietatea Statului Român.

În acest context legislativ, Înalta Curte reţine că dispoziţiile din art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001 sunt restrictive, având în vedere preluarea abuzivă de către stat a bunului doar în situaţia în care este considerat abandonat, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în temeiul Decretului nr. 111/1951. Or, în speţă, imobilul ce face obiectul deciziei contestate a fost preluat de stat conform art. 1 lit. c) din decret, potrivit certificatului de vacanţă succesorală din 1967, care nu a fost anulat.

Aşa cum reiese din constatările instanţei de apel, în decizia nr. 532/22.06.1967 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al raionului H., prin care, în conformitate cu art. 3 din Decretul nr. 111/1951, s-a atribuit acest bun în mod gratuit în folosinţa sfatului popular se face menţiunea că imobilul în litigiu a devenit proprietate de stat, în baza certificatului de succesiune vacantă din 10.03.1967.

Pe cale de consecinţă, în mod corect instanţa de apel a constatat că emiterea unei dispoziţii în temeiul Legii nr. 10/2001, întemeiată pe cazul de preluare abuzivă prevăzut de art. 2 lit. e), pentru un bun preluat de statul român, urmare a constatării vacanţei succesorale, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că bunul a fost declarat abandonat, s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale.

Referitor la aplicarea greşită a art. 2 lit. h) din acelaşi act normativ, recurenta a susţinut că în mod eronat curtea a reţinut că dobândirea unor bunuri de către stat nu poate fi caracterizată ca fiind o procedură abuzivă, că este greşită şi fără fundament legal aprecierea în sensul că, în situaţia în care statul ar fi avut titlu valabil, această constatare nu determină automat incidenţa art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, or, în opinia acesteia caracterul abuziv al preluării imobilului este prezumat de legea specială prin textul menţionat, astfel încât persoanele îndreptăţite sunt scutite de orice dovadă suplimentară. A învederat că instanţa de apel a respins susţinerile recurentei referitoare la notorietatea presiunilor autorităţilor comuniste, însă afirmaţia sa nu a vizat reglementarea, din punct de vedere formal, a devoluţiunii succesorale, ci modul în care în perioada comunistă s-a încălcat succesiunea legală şi drepturile adevăraţilor succesori.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 se referă la "orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare".

În această situaţie, faţă de obiectul de reglementare al legii speciale, definit la art. 1 (imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ... se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi), cazul prevăzut la art. 2 lit. h) vizează tot ipoteza unei preluări abuzive, însă cu titlu valabil în semnificaţia ce rezultă din art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

În sine, emiterea certificatului de vacanţă succesorală cu consecinţa dobândirii bunului în litigiu de către stat, în urma parcurgerii unei proceduri de drept comun, reglementată în C. civ., nu poate fi asimilată unei proceduri abuzive de preluare a imobilului, specifică perioadei comuniste, nefiind dovedit abuzul în sensul legii speciale, astfel cum susţine recurenta.

De altfel, preluarea de către stat a imobilului după deschiderea unei succesiuni vacante poate implica, cel mult, existenţa unei proceduri succesorale viciate, în raport de care să se solicite nulitatea actului succesoral. Înalta Curte constată că, în cauză, nu s-a probat o atare situaţie, respectiv că în perioada comunistă s-a încălcat succesiunea legală şi drepturile adevăraţilor succesori, ceea ce confirmă valabilitatea titlului statului.

În condiţiile în care certificatul de vacanţă succesorală nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească, în mod corect a reţinut instanţa de apel că nu se poate susţine că statul nu a avut un titlu valabil. În cauză, prezumţia nu operează în lipsa incidenţei unui caz de preluare abuzivă.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel, cu respectarea dispoziţiile legale, a reţinut, raportat la actele dosarului, la situaţia de fapt stabilită în etapa devolutivă a procesului, că nu există niciun temei pentru a aprecia caracterul abuziv, în conformitate cu prevederile art. 2 lit. h) al preluării bunului imobil de către Statul Român, urmare a constatării vacanţei succesorale.

Recurenta a criticat decizia instanţei de apel şi din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, în sensul că eronat s-a reţinut că această chestiune a fost invocată după închiderea dezbaterilor.

Înalta Curte reţine, sub un prim aspect, că argumentul în cauză nu poate fi analizat prin raportare la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta neformulând un motiv de recurs care să se circumscrie acestui text de lege, ci doar a făcut trimitere formal la prevederile indicate, pretins aplicate greşit.

Totodată, observă că, într-adevăr, cum a constatat şi instanţa de apel, aplicarea art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 nu a fost invocată de parte la judecata în fond, ci prin cererea formulată pentru prima dată în rejudecarea cauzei în apel, după închiderea dezbaterilor, cu încălcarea art. 394 alin. (3) C. proc. civ.

Cu toate acestea, curtea a analizat pe fond şi această apărare, considerând că solicitarea de constatare pe cale incidentală a nulităţii absolute a certificatului de vacanţă succesorală nr. 67/1967 a fost formulată în termen, în faţa primei instanţe, astfel că nu s-ar putea aprecia că recurenta a suferit vreo vătămare în acest context.

Recurenta a afirmat că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 11 şi 26 din Decretul nr. 40/1953 şi art. 680 C. civ.. Totodată, a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, apreciind că pretinsa vacanţă succesorală menţionată în sprijinul preluării valabile de către stat a imobilului este consecinţa directă a imposibilităţii acceptării succesiunii, în condiţiile legii, iar nu invers. Or, conform principiului resoluto iure dantis resolvitus ius accipientis, nulitatea certificatului nr. x/1967 atrage nevalabilitatea deciziei administrative de preluare şi caracterul abuziv al preluării. A arătat că art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu distinge cu privire la cauza concretă a neacceptării succesiunii şi, prin urmare, nici instanţa nu poate face o astfel de distincţie, formularea notificării conform Legii nr. 10/2001 echivalând cu o acceptare în termen a succesiunii.

Înalta Curte constată că recurenta nu dezvoltă, în concret, în ce sens au fost aplicate greşit dispoziţiile din Decretul nr. 40/1953 şi cele din C. civ. în vigoare la data deschiderii succesiunii autoarei C., care prevăd că în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului, susţinând formal că nelegalitatea hotărârii este dată de lipsa interpretării sistematice şi teleologice a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a normelor metodologice de aplicare a acesteia de către instanţa de apel. Or, din această perspectivă critica nu poate fi analizată cu referire la art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Mai reţine Înalta Curte că instanţa de apel a statuat că stabilirea vacanţei succesorale a fost făcută de notarul public, prin emiterea certificatului nr. x/10.03.1967, potrivit căruia masa succesorală a defunctei C., decedată la data de 01.05.1959, compusă din imobilul situat în Bucureşti, Calea x, teren şi construcţie, a fost dobândită de Statul Român, în temeiul art. 680 C. civ. şi al art. 26 din Decretul nr. 40/1953. În cuprinsul certificatului se face menţiunea explicită că la moştenirea defunctei a renunţat moştenitorul G., fratele acesteia ce are calitatea de unic moştenitor legal, acesta fiind declarat străin de succesiune, potrivit art. 700 C. civ. şi declaraţiei din 10.03.1967.

De asemenea, a constatat că ulterior, chiar autorul pârâtei, D., succesor a cărui calitate de moştenitor legal a fost stabilită prin certificatul de moştenitor nr. x/1973, a efectuat personal acte de acceptare a succesiunii, anterior anului 1990, dobândind un drept asupra unui drept de veci ce a aparţinut defunctei C., iar G. a fost declarat străin de succesiune prin neacceptare şi faţă de această parte din succesiune.

Aceste considerente nu sunt însă suficiente prin ele însele, în lipsa unui probatoriu, să confirme că pretinsa vacanţă succesorală menţionată în sprijinul preluării valabile de către stat a imobilului este consecinţa directă a imposibilităţii acceptării succesiunii, aşa cum arată recurenta. Cât timp nu a fost constatat nul certificatul nr. x/1967, se impune valorificarea deciziei administrative de preluare emise în baza şi în executarea acestuia şi implicit a caracterului legal al preluării.

Mai mult, Înalta Curte constată că în condiţiile în care nu s-a dovedit modalitatea de citare în dosarul succesoral, precum şi existenţa unui succesor legal acceptant la data emiterii certificatului contestat, acesta este valabil şi, nefiind constatată pe cale legală nulitatea acestuia, poate fi valorificat în cadrul prezentei acţiuni.

Nu au relevanţă în cauză prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care operează în cazul succesibililor care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea, aceştia fiind repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii, cu condiţia formulării unei cereri de restituire pentru bunurile care fac obiectul legii. Or, în speţă, astfel cum s-a arătat anterior, imobilul în litigiu nu a fost preluat abuziv de către stat pentru a-i fi aplicabile dispoziţiile din legea specială.

Recurenta a mai arătat, cu referire la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., că instanţa care a evocat fondul era obligată să verifice pretinsa valabilitate a constatării vacanţei succesorale şi a preluării imobilului de către stat în raport de toate apărările formulate, că beneficiara dispoziţiei administrative nu a avut posibilitatea legală şi nici interesul legitim să conteste motivarea în drept a actului administrativ, caz în care se impunea analizarea tuturor apărărilor referitoare la nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului şi a caracterului abuziv al acesteia, că este nelegală calificarea menţiunilor din certificatul nr. x/1967 ca fiind prezumţii inapte să dovedească situaţia de fapt pretinsă, că nu se impunea administrarea unui probatoriu suplimentar pentru dovedirea necitării tuturor succesibililor, ci coroborarea celor două certificate cu înscrisul prin care sunt enumeraţi descendenţii părinţilor defunctei C..

Or, Înalta Curte reţine că toate aceste susţineri vizează situaţia de fapt dedusă judecăţii, subsumate unor critici de netemeinicie, care nu pot fi cenzurate în recurs, cale de atac prin care se examinează legalitatea hotărârii atacate din perspectiva cazurilor limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte redarea de către instanţa de apel a unei decizii de speţă, recurenta a opinat că nu poate echivala cu propria motivare, întrucât ipoteza juridică analizată în această hotărâre nu se regăseşte în speţa de faţă.

Înalta Curte va înlătura acest argument având în vedere considerentele prezentate la analiza motivelor de casare întemeiate pe prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., reţinând şi faptul că instanţa de apel a arătat că jurisprudenţa invocată constituie doar un reper de interpretare şi aplicare a normelor juridice, iar nu criteriu în raport de care să fie soluţionată cauza.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a reclamat încălcarea dispoziţiilor art. 33 din acest act normativ, condiţia interesului reclamantei trebuind să fie verificată nu numai în legătură cu cererea de chemare în judecată, ci şi cu ocazia rejudecării, prin evocarea fondului.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea prezentului demers judiciar a fost respinsă de instanţa de fond prin încheierea de şedinţă din data de 18.09.2017, iar pârâta nu a contestat soluţia pronunţată, pe calea apelului principal ori cea a apelului incident, astfel că această critică este formulată omisso medio.

Pentru toate aceste considerente, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta B..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 280 din 26 martie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2021.