Liability for delayed processing of restitution notifications under Law No. 10/2001: absence of illicit fact and ECHR Article 6 threshold

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2021

După deliberare, asupra cauzei de faţă constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 19 septembrie 2019 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanţa, obligarea acestuia la plata sumei de 69.966 RON, reprezentând contravaloarea chiriei plătite pe perioada soluţionării cererii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 privind acordarea în natură a imobilului - teren şi construcţie - situat în Constanţa, din 2012 până la data formulării acţiunii; obligarea pârâtului la plata sumei de 166.320 dolari, reprezentând contravaloarea pânzelor/tablourilor ce au fost deteriorate după vânzarea casei la licitaţie, precum şi a sumei de 40.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru întârzierea îndeplinirii obligaţiei pârâtului de a-i acorda o locuinţă socială şi de a soluţiona cererea formulată în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Constanţa.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei şi inadmisibilităţii capetelor 1 şi 2, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului în ceea ce priveşte petitul 2 al cererii, iar pe fond respingerea cererii.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii capetelor 1 şi 2 de cerere, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului în ceea ce priveşte petitul 2 al cererii de chemare în judecată şi a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pe capetele 1 şi 3 ale cererii.

2. Hotărârile instanţei de fond

2.1 Prin sentinţa nr. 1066 din 18 iunie 2020, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis în parte cererea reclamantului A., obligându-l pe pârâtul Primarul Municipiului Constanţa la plata către acesta a sumei de 25.000 RON, cu titlu de daune morale pentru soluţionarea cu întârziere a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001. A respins, ca fiind promovat împotriva unei persoane fără calitate procesuală, capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata contravalorii pânzelor/tablourilor. A respins, în rest acţiunea, ca nefondată. L-a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a cheltuielilor de judecată în sumă de 56 RON (raportat la cheltuielile efectuate de reclamant şi la soluţia dată cererii de ajutor public). L-a obligat pe reclamant la plata către pârât a sumei de 44,62 RON, reprezentând cheltuieli de judecată raportat la cuantumul admis reclamantului şi, aplicând compensarea, l-a obligat, în final, pe pârât, la plata către reclamant a sumei de 11,38 RON, cu acelaşi titlu.

2.2 Prin sentinţa nr. 1952 din 3 septembrie 2020, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins cererea reclamantului de completare a hotărârii asupra fondului în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată.

3. Apelurile şi hotărârea Curţii de Apel Constanţa

Prin decizia nr. 41 din 26 februarie 2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins apelurile declarate de reclamant împotriva sentinţei nr. 1066 din 18 iunie 2020 şi sentinţei nr. 1952 din 3 septembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, ca nefondate. A admis apelul formulat de pârât împotriva sentinţei nr. 1066 din 18 iunie 2020, pronunţate de aceeaşi instanţă şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, ca nefondat. A înlăturat dispoziţiile primei instanţe cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată şi l-a obligat pe apelantul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fond, de 1.487,50 RON şi în apel, de 1.190 RON. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

4. Recursurile

Împotriva deciziei nr. 41 din 26 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă a declarat recurs principal reclamantul A., în termenul legal, precum şi recurs incident pârâtul Primarul Municipiului Constanţa, în condiţiile prevăzute de art. 491 C. proc. civ.

4.1 Recursul principal al reclamantului A.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat casarea deciziei recurate şi menţinerea sentinţei instanţei de fond, prin care Primarul Municipiului Constanţa a fost obligat la plata către acesta a sumei de 25.000 RON, cu titlu de daune morale pentru soluţionarea cu întârziere a notificărilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001.

A învederat că, prin sentinţa civilă nr. 2451 din 13 noiembrie 2017, definitivă, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis în parte cererea sa prin care a solicitat anularea dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001, constatând calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsuri compensatorii pentru imobilul situat în Constanta, str. x.

Prin notificărilor către Primărie, formulate conform Legii nr. 10/2001, recurentul-reclamant a arătat că nu are o locuinţă proprietate personală şi că are nevoie de un spaţiu în care să poată locui până la soluţionarea cererilor sale, considerând că era îndreptăţit să primească un astfel de imobil în temeiul art. 44 alin. (2) din actul normativ menţionat şi art. 2 lit. c) din Legea nr. 114/1996.

Cum situaţia sa locativă nu a fost rezolvată, recurentul-reclamant a închiriat, din 2001 până în 2019, o locuinţă, la preţul pieţei imobiliare, pentru care a achitat integralitatea veniturilor sale obţinute din pensie.

A susţinut că Primarul Municipiului Constanţa a tergiversat rezolvarea notificărilor ce i-au fost adresate în condiţiile legii speciale, încălcându-i dreptul la soluţionarea cererilor într-un termen rezonabil, astfel că a solicitat menţinerea sentinţei civile nr. 1066 din 18 iunie 2020, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă şi obligarea pârâtului la plata sumei de 25.000 de RON, reprezentând daune morale.

A afirmat că Legea nr. 10/2001 a prevăzut, la art. 25, că unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie, sau după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării. Or, abia după 15 ani Primarul Municipiului Constanţa a emis dispoziţia nr. 876 din 18 februarie 2016, când recurentul-reclamant a fost nevoit să promoveze o acţiune în justiţie. Faţă de faptul că nu a obţinut soluţionarea procedurii administrative într-un termen rezonabil şi a fost nevoie de declanşarea procedurii contencioase pentru recunoaşterea drepturilor legale, recurentul-reclamant a precizat că aceasta atitudine poate fi sancţionată cu plata a 25.000 RON, daune morale,

A mai arătat că instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, care dau prioritate legislaţiei europene în conceperea şi elaborarea unei decizii judecătoreşti, Convenţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale făcând parte din dreptul intern şi trebuind respectată cu prioritate, în cazul în care stabileşte un standard mai ridicat de protecţie a drepturilor omului. Totodată, art. 13 din Convenţie impune statelor să prevadă o cale de atac internă pentru a face faţă substanţei unei "plângeri" discutabile şi să acorde reparaţii corespunzătoare, sub forma de compensaţii şi alte forme de despăgubiri pentru orice încălcare constatată.

Recurentul-reclamant a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat asupra îmbunătăţirii căilor de atac în cazul duratei excesive a procedurilor, cu trimitere la termenul rezonabil de soluţionare a notificărilor. A apreciat că faptul că a urmat calea justiţiei nu îl exonera pe Primarul Municipiului Constanţa să răspundă notificărilor sale, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001. De altfel, potrivit statuărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Dacă aceasta refuză sau omite să execute o obligaţie legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătoreşti, garanţiile art. 6 de care beneficiază justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti pierd orice raţiune de a fi (cauza Sandor împotriva României).

În speţă, instanţa de fond a reţinut că fapta supusă judecăţii intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 1349 C. civ., iar fapta ilicită constă în nesoluţionarea în termenul legal a notificărilor, or, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la momentul emiterii notificărilor, în termen de 60 de zile de la înregistrarea acestora, conform art. 22, unitatea deţinătoare este obligată prin decizie sau dispoziţie motivată să se pronunţe asupra cererii de restituire în natură.

Astfel, având în vedere că Primarul Municipiului Constanţa nu a invocat o cauză exoneratoare de răspundere civilă delictuală, în mod corect instanţa de fond a constatat că acestuia îi incumbă obligaţia de acoperire a prejudiciului produs prin nesoluţionarea notificărilor în termenul legal.

4.2 Recursul incident al pârâtului Primarul Municipiului Constanţa

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că ceea ce contestă este reţinerea greşită a curţii de apel în sensul că nu a criticat soluţia instanţei de fond cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Acesta a menţionat că, prin apelul formulat, a combătut soluţia instanţei de fond referitoare la modalitatea de soluţionare a capătului 3 de cerere, că prin întâmpinarea din apel a solicitat modificarea soluţiei primei instanţe pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În opinia acestuia, învestirea instanţei de apel cu soluţionarea căii de atac împotriva acestei încheieri interlocutorii este confirmată şi de faptul că prin încheierea din 1 februarie 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă a fost admisă cererea de abţinere formulată de judecătorul care s-a pronunţat, prin încheierea din 11 februarie 2020, asupra excepţiei prescripţiei invocate.

Recurentul-pârât a precizat, cu privire la primul capăt de cerere, prin care recurentul-reclamant a solicitat plata contravalorii chiriei pentru perioada 2012 - prezent, că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, constând în nesoluţionarea notificării reglementate de Legea nr. 10/2001, a fost săvârşită la momentul înregistrării notificării prin care s-a solicitat restituirea imobilului. Or, acesta este momentul în care recurentul-reclamant a cunoscut întinderea pagubei, fapta generatoare de prejudicii şi persoana (entitatea) pretins vinovată de această faptă.

A apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 2500 şi art. 2528 C. civ. care se regăsesc, sub aceeaşi interpretare, şi în cuprinsul Decretului nr. 167/1958. Chiar în ipoteza în care s-ar valida argumentul potrivit căruia cunoaşterea persoanei vinovate de săvârşirea faptei s-ar fi produs la data soluţionării notificării, 18.02.2016, trebuie să se ţină cont de faptul că acţiunea dedusă judecăţii este supusă prescripţiei extinctive, din perspectiva dispoziţiilor art. 2528 C. civ. şi ale Decretului nr. 167/1958. De altfel, condiţia impusă prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958 (art. 2518 C. civ.) nu vizează cunoaşterea întinderii finale a prejudiciului, întrucât recurentul-reclamant, cunoscând paguba şi pe cel care răspunde de ea, putea promova oricând acţiunea, chiar şi anterior emiterii dispoziţiei de către primar, întinderea prejudiciului având a se determina în raport de momentul introducerii acţiunii sau al pronunţării hotărârii.

Referitor la daunele morale cauzate de întârzierea soluţionării notificării, recurentul-pârât a solicitat să se aibă în vedere că termenul de prescripţie se raportează tot la Decretul nr. 167/1958 (art. 2518 C. civ.) faţă de termenul de soluţionare a notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001.

A menţionat că recurentul-reclamant a susţinut că fapta ilicită generatoare de prejudicii a fost săvârşită la împlinirea termenului de 60 zile reglementat de Legea nr. 10/2001, prin recursul formulat inducând ideea perpetuării în timp a acesteia prin aceea că tergiversarea soluţionării notificării face ca acţiunea sa să fie formulată în termen, dacă nu chiar să fie imprescriptibilă.

Or, în accepţiunea recurentului-pârât, fapta ilicită reclamată presupune ca termenul de prescripţie să curgă de la data la care a încetat tergiversarea, iar nu de la data la care aceasta a început să se producă, respectiv de la data la care s-ar fi împlinit termenul legal de soluţionare.

Recurentul-reclamant nu se poate prevala, pentru a pretinde daune morale, de perioada anterioară rămânerii definitive a dispoziţiei de primar, întrucât, faţă de momentul emiterii acesteia, 18.02.2016, a existat opţiunea sa de a o contesta.

Nici durata litigiului nu îi este imputabilă recurentului-pârât, ci specificului activităţii judiciare şi complexităţii cauzei, care a presupus evaluarea unor probatorii şi formularea unor concluzii. Durata procesului nu poate fi apreciată ca nefiind rezonabilă, ţinându-se seama de circumstanţele speţei şi de miza acesteia, neputându-se reţine că recurentul-reclamant a suportat o diferenţă de tratament juridic faţă de ceilalţi justiţiabili care au fost părţi în cauze ce au avut ca obiect contestaţii formulate în baza Legii nr. 10/2001 pe rolul instanţelor de judecată.

Astfel, faţă de momentul soluţionării notificării, prin dispoziţia nr. x/18.02.2016, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, 19.09.2019, recurentul-pârât a susţinut că operează instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

5. Întâmpinările şi răspunsurile la acestea

Prin întâmpinarea formulată la recursul principal, recurentul-pârât a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea motivelor în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aceeaşi excepţie a fost invocată şi de recurentul-reclamant prin întâmpinarea la recursul incident declarat de recurentul-pârât.

La 22 iunie 2021, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât.

Prin rezoluţia din 6 septembrie 2021, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului, în şedinţa publică din 21 octombrie 2021.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursurilor

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., însă sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că în prezenta cauză instanţa de judecată a fost legal învestită, raportat la atragerea în proces a Primarului Municipiului Constanţa, cu cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata sumei de 69.966 RON, reprezentând contravaloarea chiriei plătite de acesta pe perioada soluţionării cererii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 privind acordarea în natură a imobilului situat în Constanţa (din 2012 până la data formulării acţiunii), respectiv la plata sumei de 40.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru neîndeplinirea obligaţiei pârâtului de a-i acorda o locuinţă socială şi întârzierea soluţionării notificărilor formulate pentru restituirea bunului.

În motivarea acestor pretenţii, reclamantul a arătat că a depus două notificări pentru acordarea de măsuri reparatorii privind imobilul care i-a fost preluat abuziv de stat, soluţionate în procedura desfăşurată în faţa instanţelor de judecată, iar nu cea administrativă prevăzută de legea specială, precum şi că, potrivit art. 44 din Legea nr. 10/2001, primăria trebuia să asigure locuinţe sociale celor cărora li s-au preluat abuziv imobilele de către regimul comunist, însă, în cazul reclamantului, acesta a fost nevoit ca din 2001 şi până în 2019, când i s-a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită, să închirieze un imobil de pe piaţa liberă, achitând preţul chiriei.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei, arătând, relativ la primul petit al acţiunii, că reclamantul cunoştea întinderea pagubei, fapta generatoare de prejudicii şi persoana (entitatea) care se face vinovată de această faptă de la momentul înregistrării notificării. A considerat că, şi dacă s-ar pleca de la premisa că persoana vinovată a fost cunoscută de la data soluţionării notificării prin respingere, respectiv 18.02.2016, acţiunea reclamantului este supusă sancţiunii prescripţiei. Raportat la daunele morale solicitate, pârâtul a arătat că înţelege să reitereze aceleaşi argumente în susţinerea excepţiei prescripţiei acestui capăt de cerere.

Prin încheierea din 11.02.2020, tribunalul a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa capetelor de cerere sus indicate şi, de asemenea, excepţia inadmisibilităţii, constatând că reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale sub forma daunelor materiale şi morale, ca urmare a soluţionării cu întârziere a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Pe fond, în legătură cu obligaţia pârâtului de a acorda o locuinţă socială, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a figurat în evidenţa Biroului Imobile cu solicitarea înregistrată la Primăria Municipiului Constanţa cu nr. x/06.11.2000, vizând repartizarea unei locuinţe, dosarul fiind însă arhivat, constatându-se că solicitantul nu îndeplineşte criteriile de repartizare a unei locuinţe. Judecătorul fondului a constatat că norma invocată în cuprinsul cererii (art. 44 din Legea nr. 10/2001) nu îşi găseşte aplicabilitatea, întrucât reclamantul nu se încadrează în niciuna din ipotezele textului.

În ceea ce priveşte întârzierea soluţionării cererii din dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Constanţa, tribunalul a considerat că faţă de modalitatea de soluţionare a litigiului şi de termenele acordate nu poate reţine caracterul nerezonabil al duratei procesului.

Cu referire la răspunderea civilă delictuală a primarului ca urmare a soluţionării cu întârziere a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, instanţa de fond a reţinut, făcând trimitere la dispoziţiile art. 6 şi 13 din Convenţie şi art. 20 din Constituţia României, că în condiţiile societăţii moderne, înfăptuirea justiţiei este una dintre atribuţiile statului, realizată prin intermediul serviciului public, iar "răspunderea pentru îndeplinirea idealului de justiţie - justiţie realizată în numele legii, eficientă, imparţială şi egală pentru toţi - revine în primul rând Statului, în calitate de garant al legalităţii activităţii judiciare, pentru organizarea acestei activităţi, dar şi pentru numirea şi îndrumarea judecătorilor şi procurorilor, cei care prin munca lor realizează actul de justiţie".

Tribunalul a apreciat că situaţia juridică supusă judecăţii intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 1349 C. civ. şi a statuat că sunt întrunite condiţiile cerute de textul de lege. Astfel, fapta ilicită constă în nesoluţionarea de către pârât, în termenul legal, a notificărilor nr. x/06.08.2001 şi y/14.02.2002 formulate de reclamant, faptă care, în forma reţinută, a produs reclamantului o stare de nemulţumire şi un disconfort psihic determinate de timpul lung de aşteptare a soluţionării notificării, a intrării în posesia imobilului sau de a primi despăgubiri, de natură a justifica repararea prejudiciului, prin acordarea de daune morale.

Apelul pârâtului împotriva sentinţei nr. 1066/2020 a vizat nelegalitatea soluţiei de obligare a sa la plata de daune morale pentru întârzierea îndeplinirii obligaţiei de a acorda o locuinţă socială şi pentru întârzierea soluţionării cererii.

Pe cale de excepţie, pârâtul a susţinut prescripţia dreptului material la acţiune prin raportare la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată şi la data la care reclamantul afirmă că s-a născut dreptul său la acţiune pentru repararea prejudiciului, învederând că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei invocate prin prisma celor arătate. Acesta a susţinut că, faţă de momentul soluţionării notificării, prin decizia nr. 876/18.02.2016, cererea formulată la data de 19.09.2019 este prescrisă.

Pe fond, instanţa de apel a reţinut că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, reclamantul solicitând să se aplice regulile specifice răspunderii civile delictuale, arătând, totodată, că prejudiciul suferit îmbracă atât forma daunelor materiale, cât şi a celor morale, ca urmare a întârzierii în soluţionarea notificării şi în neacordarea unei locuinţe sociale.

Curtea a apreciat că soluţionarea notificărilor reclamantului abia în 2016 nu poate fi considerată o faptă prejudiciabilă, săvârşită cu vinovăţie de către pârât în contextul confirmării ineficienţei mecanismului instituit prin Legea nr. 10/2001 şi a necesităţii adoptării unor măsuri noi, care să asigure celeritatea soluţionării cererilor rămase în procedura administrativă. De asemenea, a constatat că în cauză lipseşte natura ilicită a faptei (entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor nefiind culpabile pentru nesoluţionarea notificărilor doar prin trecerea termenului de recomandare stabilit prin art. 23 din forma iniţială a Legii nr. 10/2001) şi, totodată, raportul de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită şi prejudiciul reclamat.

Cât priveşte recursul declarat de reclamant, Înalta Curte reţine, sub un prim aspect, că deşi partea în cauză nu a arătat în concret norma de drept încălcată, din expunerea motivelor de recurs se deduce că nemulţumirea sa vizează faptul că instanţa de apel a considerat că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului, din perspectiva art. 1349 C. civ., deoarece Primarul Municipiului Constanţa a tergiversat rezolvarea notificărilor ce i-au fost adresate în condiţiile legii speciale, încălcându-i dreptul la soluţionarea cererilor într-un termen rezonabil.

Acesta a arătat că fapta ilicită constă în nesoluţionarea în termenul legal a notificărilor, iar, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării lor, în termen de 60 de zile de la înregistrarea acestora, conform art. 22, unitatea deţinătoare era obligată prin decizie sau dispoziţie motivată să se pronunţe asupra cererii de restituire în natură. A învederat că în cauză nu s-a invocat o cauză exoneratoare de răspundere civilă delictuală, aşa încât în mod corect instanţa de fond a constatat că pârâtului îi incumbă obligaţia de acoperire a prejudiciului produs prin nesoluţionarea notificărilor în termen.

Înalta Curte constată că motivul de recurs este încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că va respinge aserţiunile pârâtului cu privire la nulitatea acestuia, însă nu este fondat.

Astfel, reţine că, urmând procedura instituită de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 prin formularea unor notificări adresate unităţii deţinătoare, reclamantul a solicitat pârâtului să îi restituie în natură imobilul din Constanţa, iar, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, să îi acorde măsuri reparatorii în echivalent.

Conform art. 25 din Legea nr. 10/2001, "În termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie, sau după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură".

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit Deciziei date în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazul când unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, instanţa învestită are posibilitatea să evoce fondul şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată solicitarea notificatorului.

Aceasta presupunea ca reclamantul să fi promovat o acţiune prin care să solicite obligarea pârâtului la soluţionarea notificării, respectiv de soluţionare pe fond a notificării de către instanţă.

Aşadar, reclamantul avea la îndemână o acţiune în temeiul legilor de restituire prin care să solicite instanţei la momentul respectiv soluţionarea notificării. Faptul că uzarea de o astfel de procedură judiciară conduce la prelungirea cu un interval rezonabil necesar judecării acestei cauze nu duce la necesitatea acordării de despăgubiri, mai ales că în Legea nr. 10/2001 nu există menţionată vreo sancţiune pentru nerespectarea termenului de 60 de zile de soluţionare a notificării. Dreptul la soluţionarea notificării în 60 de zile este însoţit de un drept la acţiune, anume o acţiune de obligare a unităţii deţinătoare la soluţionarea notificării.

Într-un astfel de caz, consecinţa, pe plan juridic, constă în aceea că lipsa unui răspuns cât priveşte soluţionarea notificării de către organismul abilitat de lege nu poate constitui, în sine, un fapt ilicit, care să antreneze răspunderea civilă delictuală a pârâtului şi obligarea acestuia la plata despăgubirilor pretinse de reclamant.

De altfel, cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, în contextul confirmării, prin prevederile Legii nr. 165/2013, a ineficienţei mecanismului instituit prin Legea nr. 10/2001 şi a necesităţii adoptării unor măsuri noi, care să asigure celeritatea soluţionării cererilor rămase în procedura administrativă, analiza notificărilor reclamantului abia în 2016 nu poate fi considerată ca fiind o faptă prejudiciabilă, săvârşită cu vinovăţie de către entitatea învestită cu soluţionarea acestora.

Înalta Curte mai reţine că, în speţă, reclamantul nu a probat că în cazul său pârâtul ar fi acţionat cu rea credinţă doar în scopul producerii de suferinţe psihice, că doar cererea sa a fost soluţionată cu nerespectarea termenelor de recomandare prevăzute de legile de reparaţie, ştiută fiind justificarea acestor întârzieri prin volumul mare de activitate al instituţiilor sesizate, situaţie reţinută şi de instanţa de apel.

Aşadar, termenul de 60 de zile de soluţionare instituit de legiuitor este un termen de recomandare, depăşirea lui putând fi sancţionată cu obligarea la despăgubiri a entităţii învestite cu soluţionarea notificării, la cererea persoanei îndreptăţite, numai în măsura în care a fost depăşit în mod culpabil, iar persoana îndreptăţită face dovada existenţei unui prejudiciu cert.

În speţă, însă, recurentul a pretins un asemenea prejudiciu în considerarea faptului că până la soluţionarea administrativă a notificării a fost nevoit să-şi asigure o locuinţă în temeiul unor contracte de închiriere.

Or, în situaţia pendinte, acesta nu este îndreptăţit a susţine că prin întârzierea soluţionării notificării prejudiciul material cauzat ar fi reprezentat de plata chiriei suportate de acesta pentru folosinţa unui alt imobil, întrucât, potrivit hotărârii judecătoreşti pronunţate în procedura iniţiată conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, recurentului nu i-a fost recunoscut dreptul la restituirea bunului, ci doar măsuri reparatorii prin echivalent.

Înalta Curte constată astfel că, în aplicarea art. 1349 alin. (1) C. civ., în mod corect instanţa de apel a apreciat că nu poate fi reţinută o faptă prejudiciabilă în sarcina entităţii învestite cu analiza notificărilor, pârâtul nefiind în culpă pentru nesoluţionarea acestora doar prin trecerea termenului de recomandare stabilit prin art. 23 din forma iniţială a Legii nr. 10/2001, precum şi existenţa raportului de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită şi prejudiciul pretins determinat de calitatea acestuia de titular al dreptului de proprietate al imobilului în litigiu.

În consecinţă, pârâtul nu poate fi sancţionat, prin obligarea sa la plata unor daune morale pentru modul în care a înţeles să soluţioneze notificarea, nefiind întrunite condiţiile art. 1349 C. civ., pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

În al doilea rând, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, precum şi pe cele ale art. 13 din Convenţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, învederând că normele convenţionale impun statelor să prevadă o cale de atac internă pentru a face faţă substanţei unei "plângeri" discutabile şi să acorde reparaţii corespunzătoare, sub formă de compensaţii şi alte forme de despăgubiri pentru orice încălcare constatată.

Totodată, recurentul a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat asupra îmbunătăţirii căilor de atac în cazul duratei excesive a procedurilor, cu trimitere la termenul rezonabil de soluţionare a notificărilor (cauza Sandor împotriva României).

Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine că nesoluţionarea notificării în termen ar echivala cu o încălcare a prevederilor art. 20 din Constituţie, respectiv a dreptului de acces la o instanţă în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, împotriva refuzului entităţii învestite cu analiza cererilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se poate declanşa controlul judecătoresc în baza Deciziei date în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Or, în acest mod este întrunită exigenţa dreptului de acces la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţie, care presupune că orice hotărâre a unui organ administrativ cu atribuţii jurisdicţionale să poată fi supusă examinării complete în fapt şi în drept, de către o instanţă care să îndeplinească cerinţele de independenţă şi imparţialitate impuse de acest articol.

Reclamantul putea solicita instanţei atât cenzurarea refuzului autorităţii administrative de a-i analiza pretenţiile fondate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, mai mult, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, chiar şi soluţionarea pe fond a cererii de despăgubiri, în condiţiile legii.

Înalta Curte mai reţine că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 13 din Convenţie pe care reclamantul o susţine se referă la nerespectarea dreptului la soluţionarea notificărilor într-un termen rezonabil, în sensul prevederilor art. 6. Or, trebuie făcută distincţia între contestaţia reclamantului cu privire la dreptul pretins, acela de a obţine daune morale pentru prejudiciul pretins cauzat, întemeiată pe soluţionarea notificărilor într-un termen nerezonabil, şi împrejurarea că partea reclamantă nu a invocat lipsa unui recurs efectiv, potrivit art. 13 din Convenţie, care să se impună a fi analizat.

Înalta Curte observă că, din perspectiva art. 6 din Convenţie, reclamantul a invocat lentoarea procedurilor administrative, iar nu a celor judiciare - după cum a arătat şi în apel, considerând că soluţionarea dosarului nr. x/2016 s-a făcut într-un termen rezonabil.

Instanţa europeană a subliniat că numai întârzierile imputabile autorităţilor judiciare competente pot să conducă la eventuala constatare a depăşirii unui termen rezonabil în care trebuie să fie judecată orice cauză, depăşire contrară dispoziţiilor Convenţiei.

Potrivit instanţei europene, în materie civilă termenul rezonabil impus de dispoziţiile art. 6 din Convenţie are, de regulă, ca punct de plecare, ziua în care instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea litigiului şi acoperă ansamblul derulării procedurilor judiciare în cauză, cu precizarea, care interesează situaţia de faţă, că poate cuprinde şi durata procedurilor administrative preliminare, atunci când posibilitatea sesizării unei jurisdicţii este condiţionată de normele de drept intern, în mod obligatoriu, de parcurgerea unei asemenea proceduri.

Ca atare, instanţa europeană s-a raportat la definirea termenului rezonabil prin includerea în calculul lui, eventual, şi a unor proceduri administrative prealabile, iar nu la stabilirea unor criterii cu referire strictă la perioada unei astfel de proceduri prealabile.

În consecinţă, limitarea cererii reclamantului doar la perioada în care s-a desfăşurat procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001, nu-l îndreptăţeşte pe acesta să invoce încălcarea unor norme convenţionale.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că jurisprudenţa CEDO în sine nu conferă părţii vreun drept special dacă aceasta nu a făcut dovada încadrării pretenţiilor sale în dreptul naţional. Or, instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite în cazul reclamantului condiţiile răspunderii civile delictuale, art. 1349 C. civ., raportat la motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată şi probele administrate.

În consecinţă, este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prin care se susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile constituţionale şi convenţionale, respectiv jurisprudenţa CEDO invocată de către reclamant.

Referitor la recursul incident formulat, Înalta Curte reţine că se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în sensul că, pe de o parte, greşit a reţinut instanţa de apel că nu a fost criticată de către pârât soluţia primei instanţe asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, pe de altă parte, că, faţă de momentul soluţionării notificării, prin dispoziţia nr. x/18.02.2016, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, 19.09.2019, operează instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În cauză, instanţa de apel a constatat că pârâtul nu poate reitera în calea de atac excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu argumentul că tribunalul nu s-ar fi pronunţat asupra acestei apărări, în realitate, încheierea din 11 februarie 2020 a Tribunalului Constanţa, prin care s-a respins această excepţie, nefiind apelată (pârâtul menţionând că face obiectul controlului devolutiv exclusiv soluţia dată capătului 3 de cerere, unicul admis în fond).

La pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a avut în vedere limitele deduse judecăţii prin cererea de apel, în raport de care a făcut aplicarea art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, critica care vizează greşita interpretare a art. 477 C. proc. civ., text de lege care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, se încadrează, contrar susţinerilor reclamantului care a invocat nulitatea recursului, în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevăd casarea hotărârii atacate când, prin aceasta, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar nu prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., nefiind invocate în cauză, ca motiv de casare, nemotivarea deciziei atacate sau existenţa unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că şi în etapa căilor de atac procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, astfel că instanţa de apel nu putea proceda la această nouă judecată decât în limitele stabilit de apelant prin apelul principal ori incident, conform adagiului tantum devolutum quantum apellatum.

În speţă, prin încheierea din 11 februarie 2020, tribunalul a reţinut, cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pe capetele de cerere sus indicate, că reclamantul a formulat notificările nr. x/6.08.2001 şi nr. y/14.02.2002 şi că, prin sentinţa civilă nr. 2451/13.11.2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, definitivă prin decizia Curţii de apel Constanţa nr. 20/C/7.03.2019, s-a dispus anularea dispoziţiei nr. 876/18.02.2016 emisă de Viceprimarul mun. Constanţa, s-a constatat preluarea abuzivă a imobilului, precum şi calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii constând în compensarea prin puncte în condiţiile Cap. III din Legea nr. 165/2013.

Astfel, a constatat că reclamantul, formulând cerere de reparaţie în temeiul legii speciale, nu putea pretinde daune materiale sau morale decât din momentul în care cererea a fost soluţionată, respectiv când s-a constatat preluarea abuzivă a imobilului şi calitatea de persoană îndreptăţită potrivit Legii nr. 10/2001, respectiv în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat acest lucru şi care coincide cu momentul începerii curgerii termenului de prescripţie. Cum acţiunea în despăgubiri a fost introdusă la data de 19.09.2019, înăuntrul termenului de 3 ani prevăzut de lege, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este nefondată şi va fi respinsă.

Verificând conţinutul cererii de apel, Înalta Curte reţine că pârâtul a criticat soluţia prin care instanţa de fond l-a obligat la plata de daune morale pentru întârzierea îndeplinirii obligaţiei de a acorda o locuinţă socială şi pentru întârzierea soluţionării notificărilor şi a arătat, în mod expres, că, invocă, pe cale de excepţie, prescripţia dreptului material la acţiune prin raportare la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată şi la data la care reclamantul afirmă că s-a născut dreptul său la acţiune pentru repararea prejudiciului, întrucât instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei prin prisma celor arătate.

Prin urmare, pârâtul nu a învestit instanţa de apel cu o critică care să vizeze soluţia dată excepţiei în cauză, ci doar a susţinut că instanţa de fond nu s-a pronunţat în privinţa prescripţiei dreptului material la acţiune pe cele două capete de cerere cu care a fost învestită, împrejurare în raport de care în mod corect instanţa de apel a considerat că nu a fost legal sesizată cu referire la soluţia adoptată de tribunal prin încheierea din 11 februarie 2020.

Or, faptul că prin încheierea din 1 februarie 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă a fost admisă cererea de abţinere formulată de judecătorul care s-a pronunţat, prin încheierea din 11 februarie 2020, asupra excepţiei prescripţiei, nu vine să confirme formularea unei căi de atac împotriva încheierii interlocutorii din 11 februarie 2020, şi, prin aceasta, încălcarea limitelor devoluţiunii legale în sensul anterior prezentat, de natură a atrage aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune a fi verificate celelalte critici formulate, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, dată fiind soluţia instanţei de apel, confirmată de instanţa de recurs.

În speţă, recurentul pârât a mai arătat că partea adversă nu se poate prevala de perioada anterioară rămânerii definitive a dispoziţiei de primar pentru a obţine daune morale, precum şi că durata litigiului nu îi poate fi imputabilă.

Cum soluţia instanţei de apel a fost în sensul respingerii cererii de acordare a daunelor morale pentru emiterea cu întârziere a deciziei în procedura administrativă, concluzionându-se că, în ceea ce priveşte durata soluţionării pretenţiilor din dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Constanţa, faţă de modalitatea de soluţionare a litigiului şi de termenele acordate nu se poate reţine caracterul nerezonabil al duratei procesului, Înalta Curte constată că motivele invocate prin recursul incident din această perspectivă sunt lipsite de interes.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 C. proc. civ., ca nefondate, recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamantul A. şi recursul incident declarat de pârâtul Primarul Municipiului Constanţa împotriva deciziei nr. 41 din 26 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2021.