Recognition of foreign divorce decree: refusal to waive service proof despite defendant’s actual knowledge and voluntary partial execution.

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2021

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă sub nr. x/2018, la data de 14.11.2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., recunoaşterea sentinţei civile pronunţată de instanţa de succesiuni şi probleme de familie din SUA, Worchester, Massachusetts în dosarul x la data de 07.12.2017, rămasă definitivă la data de 08.03.2018.

În drept, a fost invocat art. 1095 C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 870/22.04.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B. şi, pe cale de consecinţă, a obligat reclamanta la 1.000 RON cheltuieli de judecată către pârât, reprezentând onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 468A din 16 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul formulat de apelanta A. împotriva sentinţei civile nr. 870/22.04.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x 8/105/2018 în contradictoriu cu intimatul - pârât B..

A fost schimbată în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că a fost admisă acţiunea reclamantei, dispunându-se recunoaşterea hotărârii din data de 07.12.2017, pronunţate de The Court Worchester Dimision Probate and Family Department, Massachusetts.

S-a luat act că intimatul - pârât nu solicită cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâtul B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 20 octombrie 2020 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9.

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Se arată că decizia recurată a fost dată cu încălcarea/greşita aplicare a normelor de drept material.

În acest sens, pentru a se putea dispune recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti pronunţată de o instanţă din străinătate trebuie să fie îndeplinite mai multe prevederi legale, cele înscrise în art. 1095 din C. proc. civ.

Astfel, raportat la textul de lege invocat anterior, se arată că pârâtul a părăsit teritoriul Statelor Unite ale Americii la data de 10.07.2017 venind în România, aşa cum rezultă din fotocopiile paşaportului depus la dosarul cauzei.

Începând cu data de 11.07.2017, pârâtul a rămas în România, astfel încât hotărârea a cărei recunoaştere se solicită a fost pronunţată într-un dosar ce s-a desfăşurat fără prezenţa acestuia şi fără să fi fost citat în mod legal, fără a fi comunicată vreo citaţie sau actul de sesizare al instanţei din Satele Unite ale Americii şi fără ca pârâtul să fi avut posibilitatea de a se apăra.

Instanţa de control judiciar a fost indusă în eroare de înscrisurile depuse în probaţiune de intimata-reclamantă. Astfel, la dosarul cauzei au fost depuse printre altele şi documentul datat 5 iunie 2017, intitulat divorce/separate support summons, care nu este şi nu poate să fie considerată citaţie pentru termenul de dezbateri în fond, pentru simplul fapt că pe acest document nu există indicată nicio dată la care subsemnatul ar fi trebuit să se prezinte în faţa instanţei de judecată investită cu soluţionarea procesului de divorţ. Acest document este, de fapt, o comunicare adresă, prin care o persoană este înştiinţată că soţul/soţia a depus actele prin care solicită desfacerea căsătoriei. Fără ca o dată cu aceasta să îi fie comunicată şi cererea de chemare în judecată, pentru a formula întâmpinare.

Conform legislaţiei din Massachusetts, intimata-reclamantă A., putea să îşi retragă cererea de divorţ oricând în şase luni de la depunerea cererii. Abia după trecerea acestui termen se emit citaţiile, în care se indică locul, data şi ora la care o persoană chemată în judecată trebuie să se prezinte pentru dezbateri.

În setul de înscrisuri depus la instanţa de control judiciar, intimata-reclamantă, a depus şi un înscris denumit proof of service, care este echivalentul unei dovezi de comunicare, dar este o dovadă de comunicare a adresei menţionate anterior şi nu a vreunei citaţii. De altfel, acest înscris pe care şi-a întemeiat decizia instanţa de fond nu poartă semnătura pârâtului, astfel încât nu se poate susţine că pârâtului i-au fost înmânate documentele sau vreo citaţie.

Instanţa de control judiciar a reţinut, în baza înscrisului denumit proof of service, faptul că pârâtului i-a fost comunicată, la data de 09.06.2017, citaţia aferentă termenului de judecată, precum şi cererea de chemare în judecată, însă se omite faptul că la data de 06.09.2017 nu era stabilit niciun termen de judecată în dosarul în care s-a judecat divorţul.

În consecinţă, atâta timp cât nu există o dovadă clară că i-a fost comunicată o citaţie prin care să îi fie comunicată o dată, o oră şi o instanţă la care să se prezinte şi nu există nicio dovadă de comunicare la dosarul de divorţ care să poarte semnătura pârâtului, se consideră că decizia atacată încalcă prevederile art. 1095 din C. proc. civ.

De asemenea, la dosarul cauzei nu exisă vreo dovadă în sensul că pârâtului i-ar fi fost comunicată hotărârea de divorţ, pentru a putea să îşi exercite calea de atac împotriva acestei hotărâri. În consecinţă, consideră că hotărârea a cărei recunoaştere se solicită în prezenta cauză nu este una definitivă şi are posibilitatea să o atace.

Din lecturarea prevederile art. 1096 din C. proc. civ. şi având în vedere înscrisurile depuse de intimata-reclamantă, rezultă faptul că, în prezenta cauză, există motive pentru care se poate dispune refuzul recunoaşterii sentinţei civilă pronunţată de instanţa de succesiuni şi probleme de familie, din Statele Unite ale Americii, Worchester, Massachusetts, în dosarul x la data de 07.12.2017.

Astfel, în cauză, sunt incidente prevederile art. 1096 alin. (1) lit. f) C. proc. civ. în sensul că pârâtului în dosarul x i-a fost încălcat dreptul la apărare întrucât întregul dosar s-a desfăşurat fără prezenţa şi fără citarea legală.

De asemenea, sunt incidente prevederile art. 1096 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. întrucât, aşa cum rezultă din întregul ansamblu probator din prezenta cauză, pârâtului nu i-a fost comunicată hotărârea din dosarul x astfel încât şi la acest moment poate să-şi exercite dreptul de a formula o cale de atac astfel încât este evident că hotărârea a cărei recunoaştere se solicită poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată.

Într-o altă ordine de idei, având în vedere faptul că pârâtul are un venit lunar net de 4.000 RON, aşa cum rezultă atât din contractul de muncă cât şi din adeverinţa eliberată de la locul de muncă pe care le-a depus la dosarul cauzei, rezultă că în prezenta cauză sunt incidente şi prevederile art. 1096 alin. (2) C. proc. civ. întrucât soluţia la care s-a ajuns din dosarul x pronunţată de instanţa din Statele Unite ale Americii diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.

În concluzie, au fost încălcate prevederile art. 1096 alin. (2) C. proc. civ. şi prevederile art. 529 C. proc. civ. întrucât soluţia la care s-a ajuns din dosarul x pronunţată de instanţa din Statele Unite ale Americii diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române, raportat la faptul că acesta are în România un venit lunar net de 4.000 RON şi prin soluţia dispusă de instanţa americană, a fost obligat la plata sumei de 2.440 de dolari lunar, în timp ce potrivit legislaţiei Române ar fi fost obligat la plata sumei de 1.333 RON lunar. Aspect ce nu a fost analizat de instanţa de control judiciar.

Decizia civilă nr. 468A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti la data de 16.06.2020 a fost dispusă cu încălcarea prevederilor art. 1096 alin. (1) lit. f) C. proc. civ.

Decizia civilă nr. 468A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti la data de 16.06.2020 a fost dispusă cu încălcarea prevederilor art. 1096 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. întrucât pârâtului nu i-a fost comunicată hotărârea din dosarul x.

În opinia pârâtului, în cauză sunt incidente şi prevederile art. 1099 din C. proc. civ. Or, raportat la textul de lege invocat anterior rezulta obligaţia intimatei-reclamante de a depune la dosarul cauzei copia dovezii de înmânare a citaţiei şi a actului de sesizare, comunicate părţii care a fost lipsă în instanţa străină sau orice alt act oficial care să ateste că citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a pronunţat hotărârea sensul că la dosarul cauzei.

Astfel, intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei copia dovezii de înmânare a citaţiei către pârât, nu a depus conform prevederilor art. 1099 din C. proc. civ. copia actului de sesizare a instanţei străine, nu a depus la dosarul cauzei dovada comunicării către subsemnatul a acestor înscrisuri de instanţa din Satele Unite al Americii, în condiţiile în care judecata în faţa instanţei străină s-a desfăşurat fără prezenţa pârâtului şi nici nu a depus vreun alt act oficial care să ateste ca citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de acesta. Toate aceste lipsuri nu puteau fi complinite în faţa instanţei de control judiciar şi nici nu au fost complinite în integralitate prin setul de înscrisuri depus la dosarul cauzei într-un singur exemplar ce nu i-au fost comunicate o dată cu cererea de apel ci doar i-au fost date spre lecturare în sala de judecată.

De asemenea, prin decizia recurată au fost încălcate prevederile art. 1099 din C. proc. civ. întrucât la dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisurile prevăzute în mod expres de textul de lege anterior invocat, aspect ce nici măcar nu a fost verificat de instanţa de control judiciar.

În consecinţă având în vedere cele arătate mai sus, se solicită admiterea recursului formulat, casarea şi trimiterea dosarului spre rejudecare instanţei de apel competente, cu obligarea intimatei-reclamante la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care se solicită respingerea recursului.

Hotărârea de divorţ pronunţata de Instanţa de succesiuni şi probleme de familie din Statele Unite ale Americii, Worchcster, Massachusets, în dosarul x a fost pronunţată la dala de 7.12.2017 şi a rămas definitivă după expirarea perioadei de 90 de zile, la data de 08.03.2018. Atât citaţia aferentă termenului de judecată, cât şi hotărârea instanţei au fost comunicate pârâtului prin înscrisul Proof of service la domiciliul din Statele Unite, singurul domiciliu cunoscut instanţei. La acelaşi domiciliu, i s-a comunicat pârâtului şi ordinul judecătoresc prin care i se interzicea schimbarea domiciliului până la finalizarea procedurii de divorţ. Nerespectarea de către pârât a ordinului judecătoresc şi plecarea acestuia în România sunt exclusiv culpa sa. Pârâtul recurent nu a comunicat instanţei nicio altă adresă la care să îi fie comunicate actele de procedură, aşa cum prevedere art. 11 din Regulamentul Massachusetts al C. proc. civ. American.

Recurentul pârât recunoaşte că nu a formulat cale de atac împotriva hotărârii de divorţ din lipsa banilor, rezultând astfel că avea cunoştinţă de pronunţarea hotărârii de divorţ.

Având în vedere că nu sunt incidente situaţiile de refuz al recunoaşterii efectelor hotărârii judecătoreşti străine şi că sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile impuse de lege pentru recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, respectiv caracterul definitiv al hotărârii, respectarea dreptului la apărare prin comunicarea corespunzătoare a citaţiei şi a cererii de desfacere a căsătoriei, procesul nu a fost dedus instanţelor naţionale, soluţia instanţei străine nu este contrară ordinii publice de drept internaţional privat, instanţa străină a fost competentă să soluţioneze cauza şi că există reciprocitate între statul român şi statul american în privinţa recunoaşterii efectelor hotărârilor judecătoreşti, consideră că se impune recunoaşterea actului de jurisdicţie ce constituie obiectul procedurii de exequator.

Este evidentă intenţia recurentului pârât de a întârzia pronunţarea hotărârii de recunoaştere, pentru că, aşa cum acesta recunoaşte în motivele de recurs, nu vrea să plătească pensia de întreţinere stabilită de instanţa americană, care este într-un cuantum mare şi care s-a acumulat de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până în acest moment.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 13 februarie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 468A din 16 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la textele normative incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat şi îl va respinge, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin cererea înregistrată pe rolul instanţelor judecătoreşti din România, în data de 14 noiembrie 2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat recunoaşterea în România a unei hotărâri judecătoreşti străine, sentinţa civilă pronunţată în data de 7 decembrie 2017 de instanţa de succesiuni şi probleme de familie din SUA, Worchester, Massachusetts în dosarul x, rămasă definitivă la data de 08.03.2018. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1095 C. proc. civ.

Recurentul susţine că hotărârea a cărei recunoaştere se solicită a fost pronunţată în absenţa sa şi fără să fi fost citat, în condiţiile în care a părăsit teritoriul SUA în data de 10 iulie 2017, toate aceste circumstanţe încadrându-se în ipotezele art. 1096 alin. (1) lit. f) şi g) C. proc. civ., şi împiedicând în mod legal recunoaşterea. Totodată, pârâtul afirmă că soluţia cuprinsă în hotărârea instanţei din SUA este contrară soluţiei la care s-ar fi ajuns în raport cu legea română, cel puţin în ceea ce priveşte cuantumul pensiei de întreţinere.

Sub aspectul împrejurărilor de fapt esenţiale în prezentul proces, instanţele de fond (prima instanţă şi instanţa de apel) au statuat că prin sentinţa de divorţ nisi pronunţată la data de 07.12.2017 de Instanţa din Comunitatea Massachusetts, Departamentul Succesiuni şi Probleme de Familie, Divizia Worcherster, registru de procese nr. WO17D1317-DR, s-a dispus desfacerea legăturii matrimoniale a reclamantei A. şi pârâtului B., din cauză de vătămare iremediabilă; s-a mai dispus ca soţia să deţină singură custodia legală şi fizică asupra copiilor minori C. şi D.; soţul va plăti săptămânal o indemnizaţie de susţinere a copiilor în sumă de 511 USD; soţul îşi va păstra pe cheltuiala sa o poliţă de asigurare pe viaţă la termen pentru viaţa sa proprie cu un beneficiu în caz de deces de cel puţin 150.000 USD, desemnând soţia ca unic beneficiar; soţia va avea singură drept, titlu şi beneficiul proprietăţii imobiliare din Worchester, Massachusetts, dispunându-se, totodată, şi cu privire la alte aspecte privind veniturile şi bunurile soţilor.

Această hotărâre judecătorească poartă apostila aplicată în condiţiile Convenţiei de la Haga şi este însoţită de dovada emisă de autorităţile americane competente privind caracterul definitiv, ea rămânând definitivă în data de 8 martie 2018, la expirarea unui timp de 90 de zile de la pronunţare, numită perioada nisi. Hotărârea de divorţ nisi este provizorie la data pronunţării, părţile rămân în continuare căsătorite, urmând ca la expirarea celor 90 de zile, divorţul să se definitiveze, sub condiţia ca niciuna dintre părţi să nu fi formulat o cerere contrară, considerată justificată de către instanţă.

Sentinţa de divorţ nisi a fost pronunţată la data de 7 decembrie 2017, în absenţa pârâtului, acesta făcând dovada indubitabilă a faptului că a revenit în România în data de 11 iulie 2017, angajându-se în baza unui contract de muncă încheiat pe durată determinată, între 1 septembrie 2017 şi 31 august 2018.

Sentinţa a cărei recunoaştere se pretinde nu conţine nicio menţiune expresă referitoare la comunicarea actului de sesizare a instanţei şi a citaţiei, pentru termenul de dezbateri în fond, însă instanţa de apel reţine că înscrisurile suplimentare depuse în apel fac această dovadă. Astfel, înscrisul denumit "Proof of service" evidenţiază faptul că s-a realizat comunicarea citaţiei şi a acţiunii de divorţ, la adresa din SUA, cea la care pârâtul a locuit până la revenirea în ţară, în data de 9 iunie 2017, anterior datei la care pârâtul a părăsit teritoriul Americii. Totodată, certificatul de divorţ eliberat de autorităţile americane relevă că hotărârea de divorţ este definitivă, începând cu data de 8 martie 2018, la expirarea celor 90 de zile de la data pronunţării.

Pe parcursul procesului, pârâtul a recunoscut că a avut cunoştinţă de procesul de divorţ, conferind valoare informativă în acest sens înscrisurile probatorii depuse de reclamantă. Totodată, pârâtul a recunoscut că a cunoscut hotărârea de divorţ, însă nu a exercitat calea de atac, din motive financiare. Ceea ce invocă pârâtul, inclusiv prin recurs, este lipsa unei comunicări formale a citaţiei, pentru termenul când a avut loc judecata, respectiv a hotărârii de divorţ pronunţate, iar nu necunoaşterea acesteia.

Această recunoaştere se coroborează şi cu informaţiile transmise prin înscrisurile depuse în faţa instanţei de recurs, în condiţiile art. 492 C. proc. civ., potrivit cărora şi-a fi îndeplinit obligaţia de plată a pensiei de întreţinere stabilită prin sentinţa de divorţ, anterior datei la care aceasta a rămas definitivă, cunoscând-o.

Înalta Curte reţine, aşadar, că litigiul pendinte poartă asupra dreptului de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti definitive de divorţ nisi, pronunţată într-un stat nemembru al Uniunii Europene, cu privire la cetăţeni români, de către o instanţă competentă să judece procesul.

Pentru ca o astfel de hotărâre să beneficieze de autoritatea lucrului judecat, în România, legea de procedură civilă impune anumite condiţii, care se cer a fi îndeplinite cumulativ, în raport cu dispoziţiile art. 1095 C. proc. civ. (în reglementarea de la data cererii introductive). Totodată, sunt reglementate ipoteze distincte în care recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată de instanţa din România, potrivit art. 1096 alin. (1) lit. a)-g) C. proc. civ.

Astfel, în raport cu art. 1095 alin. (2) C. proc. civ., în ipoteza în care hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul, ipoteză care se verifică şi prezintă cauză, ea trebuie să constate că părţii în cauză i-au fost înmânate în timp util citaţia pentru termenul dezbaterii în fond, cât şi actul de sesizare a instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.

Complementar, art. 1100 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., obligă reclamantul să ataşeze la cererea de recunoaştere copia dovezii de înmânare a citaţiei şi a actului de sesizare, comunicate părţii care a fost lipsă la dezbateri, sau orice alt act oficial care să ateste că citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căruia s-a pronunţat hotărârea.

Aceste dispoziţii ale legii de procedură vin să garanteze că o hotărâre judecătorească străină, ale cărei efecte se cer a fi recunoscute în România, a fost pronunţată cu respectarea dreptului la apărare, ca şi componentă a dreptului la un proces echitabil a părţii care a lipsit de la proces şi a pierdut procesul.

Nedepunerea dovezilor evocate expres nu este sancţionată cu nulitatea cererii şi nici nu poate conduce eo ipso la respingerea cererii de recunoaştere, câtă vreme art. 1000 alin. (3) C. proc. civ. permite instanţei să accepte "documente echivalente" sau, "dacă se consideră suficient edificate", să dispenseze partea de predarea lor. Aceasta înseamnă că ori de câte ori se face dovada certă, prin alte mijloace de probă, că parte care a lipsit şi care, în final, a pierdut procesul, avea cunoştinţă de proces, cunoştea actul de sesizare, precum şi faptul că se derulează procesul, a cunoscut hotărârea şi a avut posibilitatea legală să exercite căile de atac împotriva acesteia, până la momentul rămânerii definitive, instanţa poate dispensa partea de obligaţia depunerii copiei după dovada de înmânare a citaţiei şi a actului de sesizare.

În prezentul recurs, o astfel de dovadă a judecării cauzei cu respectarea dreptului la apărare al pârâtului a fost făcută, conform celor statuate de către instanţa de apel, ca instanţă de fond.

Dacă este adevărat că pârâtul a părăsit ţara înainte ca procesul de divorţ să se finalizeze, prin pronunţarea sentinţei de divorţ nisi, este tot atât de adevărat că acestei părţi i-au fost transmise actele procedurale în data de 9 iunie 2017, înainte de data întoarcerii în România, la adresa de domiciliu. Mai mult, Înalta Curte reţine că pârâtul nu a notificat autorităţilor americane schimbarea domiciliului, ulterior sesizării instanţei de judecată şi ulterior datei la care a părăsit ţara, astfel că orice necomunicare nu poate fi invocată cu succes, pe fondul existenţei unei culpe proprii, constând în neindicarea noii adrese de domiciliu. Mai mult, faptul că pârâtul a executat parţial hotărârea de divorţ, în privinţa dispoziţiilor referitoare la plata pensiei de întreţinere, recunoscând că nu a atacat această hotărâre, are valoarea unei achiesări tacite; executarea exprimă intenţia certă a părţii de a-şi da adeziunea la această hotărâre.

Câtă vreme pârâtul a avut cunoştinţă despre introducerea unei cereri de divorţ, a cunoscut că un astfel de proces a fost iniţiat de soţia sa, alegând să părăsească ţara, fără a notifica noua adresă de domiciliu, spre a-i fi comunicate toate actele de procedură; câtă vreme pârâtul a achiesat la hotărâre, prin neatacare şi începerea executării benevole a obligaţiei de plată a pensiei de întreţinere; câtă vreme a fost dovedit caracterul definitiv al hotărârii de divorţ, prin certificatul emis conform legi statului unde a fost soluţionat procesul, se poate considera că partea care a pierdut procesul a avut posibilitatea de a se apăra în procesul de divorţ şi de a exercita calea de atac.

Recunoaşterea hotărârii străine nu poate fi refuzată pentru că partea care a pierdut procesul a refuzat ea însăşi să îşi exercite dreptul efectiv la apărare, să joace un rol activ în cadrul procesului, să notifice schimbarea de domiciliu, să exercite căile legale de atac.

Recurentul afirmă că instanţa de apel a interpretat greşit mijloacele de probă depuse în apel, însă acest motiv este unul de netemeinicie, iar nu de nelegalitate şi nu poate face obiectul controlului de legalitate, cu care poate fi învestită o instanţa de recurs, din perspectiva cazurilor de casare prevăzute prin art. 488 C. proc. civ.

Totodată, recurentul reafirmă, în cuprinsul cererii de recurs, faptul că nu i-au fost comunicate citaţiile pentru termenul la care au avut loc dezbaterile şi nu i-a fost comunicată hotărârea de divorţ la adresa din România, în condiţiile în care nu a făcut dovada notificării noii adrese, invocându-şi propria culpă pentru această necomunicare.

Recurentul susţine incidenţa art. 1096 alin. (2) C. proc. civ., arătând că a fost obligat la plata unei pensii de întreţinere într-un cuantum care depăşeşte cuantumul stabilit potrivit legii române, veniturile sale fiind substanţial mai mici.

Ipoteza art. 1096 alin. (2) C. proc. civ. vizează procesul referitor la starea civilă şi capacitatea unui cetăţean român. Cu privire la un astfel de proces, recunoaşterea poate fi refuzată dacă soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.

În prezenta cauză, recurentul invocă o soluţie diferită, potrivit legii române, sub aspectul cuantumului obligaţiei legale de întreţinere a celor doi copii minori rezultaţi din căsătorie. Or, efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori nu vizează capacitatea civilă a acestuia, ele ţin de obligaţia de întreţinere rezultată din rudenie, astfel că dispoziţia de excepţie a normei nu îşi găseşte aplicarea.

Pentru toate cele ce preced, constatând că nu se verifică niciunul dintre motivele de casare susţinute de recurs, Înalta Curte va aplica art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 468A din 16 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2021.