Civil tort claim for traffic accident damages dismissed on appeal; exclusive fault of injured party found, no error in application of tort liability requirements.

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2021

Deliberând, asupra cauzei de faţă reţine următoarele:

1. Circumstanţele cauzei 1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la 11 aprilie 2018 pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România - Direcţia Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii şi pe B. - în calitate de intervenient forţat, solicitând să se pronunţe o hotărâre prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume:

- suma 100.000 euro în echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la producerii accidentului rutier - 15.08.2017 (1 euro = 4,57 RON) cu titlu de daune nepatrimoniale pentru suferinţele fizice şi psihice pricinuite ca urmare a implicării sale în accidentul rutier din 15.08.2017;

- suma de 3.000 de euro - echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului rutier - 15.08.2017, cu titlu de daune patrimoniale, reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate în perioada spitalizării, costul deplasărilor către instituţiile medicale de specialitate, tratamentul recuperator, tratament medicamentos, alimentaţie specială, diferenţă venit etc.

A mai solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii legale şi indexarea despăgubirilor la rata indicelui de inflaţie de la data producerii accidentului rutier şi până la data plăţii şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanţi, în temeiul art. 6 alin. (6), art. 11 alin. (2), art. 12 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2016 şi art. 453 C. proc. civ.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 777 din 29 mai 2019 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea civilă promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România - Direcţia Fondul Pentru Protecţia Victimelor Străzii şi intervenientul forţat B..

A fost obligat reclamantul la plata sumei de 2.000 RON către intervenientul forţat B., cu titlul de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat redus.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 103 din 5 martie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 777 din 29 mai 2019 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.

A obligat pe apelantul-reclamant A. să plătească intimatului B. suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat redus de la 2.500 RON.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 103 din 5 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, reclamantul A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Reclamantul a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale în materie - prevederile art. 11 din Legea nr. 132/2017.

Instanţa de apel, în motivarea soluţiei pronunţate, nu a analizat textele de lege aplicabile în cauză, respectiv normele legale încălcate de intervenientul forţat din legislaţia privind circulaţia pe drumurile publice, ci a acordat valoare probatorie doar depoziţiilor subiective ale unor martori, depoziţii neclare, echivoce şi care nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă.

Recurentul-reclamant a menţionat că instanţa de apel, făcând o aplicare greşită a normelor de drept material, nu a reţinut faptul că şoferul autoturismului a încălcat o serie de prevederi legale, respectiv art. 12 lit. b), art. 148, art. 150 alin. (1) lit. a), art. 172 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 35, art. 68 alin. (2) din acelaşi act normativ - temeiul de drept al cererii de chemare în judecată.

A invocat prevederile Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civila auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie şi Norma nr. 20/2017 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, în cuprinsul cărora se prevede în mod expres că nu se acordă despăgubiri dacă accidentul a fost produs din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate. Or, în cauza dedusă judecăţii trebuie observat că victima a fost proiectată de încărcătura autoutilitarei condusă de intervenientul forţat în şanţul betonat de scurgere a apelor pluviale - situaţie reglementată expres de dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 132/2017.

Recurentul-reclamant a criticat şi măsura instanţei de apel care l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată către intervenientul forţat, constând în onorariu de avocat în ambele faze procesuale, măsură pe care o apreciază ca fiind nelegală şi neîntemeiată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 12 lit. b), art. 148, art. 150 alin. (1) lit. a), art. 172 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, art. 35, art. 68 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, art. 11 alin. (3) din Legea nr. 132/2017.

5. Apărările părţilor

La 30 iulie 2020 intimatul-intervenient forţat B. a depus la dosar întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 2.500 RON, în a cărui dovedire a depus chitanţă justificativă.

La aceeaşi dată, 30 iulie 2020 intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România - Direcţia Fondul Pentru Protecţia Victimelor Străzii a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

6. Procedura desfăşurată în faţa instanţei de recurs

Prin încheierea din 20 mai 2021, completul de filtru a constatat îndeplinite condiţiile de admisibilitate şi a admis, în principiu, recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 103 din 5 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Înalta Curte a reţinut că recursul a fost declarat în termen, iar în cuprinsul cererii de recurs sunt dezvoltate motive de nelegalitate de natură a fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cum recurentul-reclamant a invocat nelegalitatea hotărârii instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte retine că ipotezele circumscrise acestui motiv de recurs se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în cauza dedusă judecăţii, dă preferinţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză, aspecte care însă nu se verifică în cauză.

Astfel, Înalta Curte reţine că obiectul dedus judecăţii vizează răspunderea civilă delictuală reglementată de dispoziţiile art. 1349 şi 1357 C. civ., în raport de care instanţa de apel a analizat condiţiile legale pentru antrenarea acesteia.

Dispoziţiile art. 1349 C. civ. prevăd că "orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane (alin. (1); cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (alin. (2)."

Condiţiile răspunderii civile delictuale sunt prevăzute de dispoziţiile art. 1357 C. civ., conform cărora cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare (alin. (1); autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă (alin. (2).

Or, în raport de dispoziţiile legale enunţate ce reglementează instituţia răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reţine că instanţa de apel în mod legal a constatat că într-adevăr în cauză nu sunt întrunite cumulativ condiţiile pentru antrenarea acestei răspunderi, nefiind întrunită condiţia ce vizează existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei, câtă vreme din starea de fapt conturată a rezultat că prejudiciul suferit de reclamant se datorează propriei sale culpe şi nu a intervenientului forţat B..

Ca atare, în condiţiile neîntrunirii cumulative a elementelor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reţine că niciuna din criticile recurentului-reclamant nu se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nefondate sunt şi susţinerile legate de obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care, faţă de soluţia pronunţată, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din susţinerile recurentului reclamant nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 103 din 5 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., urmează a fi obligat recurentul-reclamant A. la plata sumei de 2.500 RON către intimatul-intervenient forţat B., cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs conform înscrisurilor de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 103 din 5 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Obligă pe reclamantul A. la plata sumei de 2.500 RON către intimatul-intervenient forţat B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2021.